©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a cincea
CAUZA OBST ÎMPOTRIVA GERMANIEI
(Cererea nr. 425/03)
Hotărâre
Strasbourg
23 septembrie 2010
Definitivă
23/12/2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Obst împotriva Germaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen, preşedinte,
Renate Jaeger,
Rait Maruste,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva,
Ganna Yudkivska, judecători,
şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 31 august 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 425/03 îndreptată împotriva Republicii Federale Germania prin care un resortisant al acestui stat, Michael Heinz Obst („reclamantul”), a sesizat Curtea la 2 ianuarie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Ulrike Muhr, avocat în Essen. Guvernul german („guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna Almut Wittling-Vogel, Ministerialdirigentin din cadrul Ministerului Federal al Justiţie.
3. Reclamantul invocă faptul că refuzul instanţelor pentru litigii de muncă de a anula concedierea sa fără preaviz de către biserica mormonă a încălcat art. 8 din convenţie.
4. La 18 martie 2008, preşedintele secţiei a cincea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. Atât reclamantul, cât şi guvernul au depus observaţii scrise. De asemenea, au fost primite observaţii de la Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă (biserica mormonă) pe care preşedintele o autorizase să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 2 din regulament). Părţile au răspuns la aceste observaţii (art. 44 § 5 din regulament).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
A. Originea cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1959 şi locuieşte în Neu-Anspach.
7. A crescut în sânul bisericii mormone care beneficiază de un statut de persoană juridică de drept public (öffentlich-rechtliche Körperschaft). În 1980 s-a căsătorit după ritul mormon. După ce a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul bisericii mormone, a fost angajat, începând cu 1 octombrie 1986, ca director pentru Europa al departamentului de relaţii publice, cu un salariu lunar de 10 047,85 de mărci germane [aproximativ 5 000 de euro (EUR)]
8. Punctul 10 din contractul său de muncă, din 25 septembrie 1986, cuprindea următoarea clauză :
Comportamentul la locul de muncă şi în afara acestuia
„Angajatul cunoaşte principiile esenţiale ale bisericii. El trebuie să nu se exprime sau să aibă un comportament care ar putea dăuna reputaţiei bisericii sau care ar putea pune la îndoială principiile acesteia. Se angajează, în special, să respecte principii de înaltă ţinută morală.
Se angajează să nu fumeze, să nu consume alcool, cafea sau stupefiante în incinta clădirilor bisericii şi nici în apropierea acestora, cât şi cu ocazia deplasărilor sau a evenimentelor profesionale. În cazul unor abateri grave, angajatorul poate dispune concedierea fără preaviz.
În ceea ce priveşte comportamentul profesional, următoarele trei categorii de colaboratori sunt supuse unor obligaţii sporite:
a) cadrele superioare (în special directorii);
b) colaboratorii care, în exercitarea sarcinilor lor, intră în contact cu persoane din afara bisericii (...);
c) colaboratorii care predau cursuri de religie în cadrul departamentului de educaţie.
Angajaţii care aparţin uneia dintre aceste categorii trebuie să fie membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Dacă aceştia îşi pierd statutul de membru pentru un motiv sau altul, sau dacă încalcă, în mod constant principiile bisericii, trebuie să urmeze concedierea – fără preaviz, în cazul unor abateri grave.”
9. La începutul lunii decembrie a anului 1993, reclamantul i s-a adresat lui S., îndrumătorul spiritual competent, şi i-a cerut un ajutor duhovnicesc. În timpul conversaţiei, i-a mărturisit acestuia că de câţiva ani căsătoria sa era compromisă şi că întreţinuse raporturi sexuale cu o altă femeie. S. i-a recomandat să i se adreseze lui N., preşedinte zonal şi superiorul ierarhic al reclamantului, menţionând că dacă acesta nu o va face, îl va informa el personal pe N. La 21 decembrie 1993, reclamantul i s-a adresat lui N. care nu i-a oferit niciun ajutor duhovnicesc. La 27 decembrie 1993 N. a dispus concedierea fără preaviz a reclamantului. Ulterior, persoana în cauză a fost excomunicată printr-o procedură disciplinară internă. B. Deciziile instanţelor inferioare pentru litigii de muncă
10. La 14 ianuarie 1994 reclamantul a sesizat Tribunalul pentru litigii de muncă din Frankfurt pe Main. Printr-o hotărâre din 26 ianuarie 1995, acesta a anulat concedierea pe motiv că nu era conformă cu revelaţiile lui Joseph Smith, profetul şi fondatorul bisericii mormone şi a precizat că excluderea unui membru al bisericii era prevăzută doar dacă persoana în cauză nu se căia, ceea ce nu era valabil şi în cazul reclamantului, întrucât acesta ceruse ajutor duhovnicesc pentru a-şi reface relaţia de cuplu. Potrivit tribunalului, concedierea constituia, aşadar, o sancţiune disproporţionată.
11. La 5 martie 1996, Curtea de apel pentru litigii de muncă a landului Hesse a respins apelul formulat de biserica mormonă, aceasta considerând că, deşi săvârşirea adulterului– socotit de mormoni ca fiind păcatul cel mai abominabil („greulichste aller Sünden”)– i-a permis, în principiu, bisericii mormone să dispună concedierea angajatului în cauză, luarea acestei măsuri împotriva reclamantului era, în speţă, contrară bunelor moravuri. Întrucât biserica s-a bazat pe informaţii referitoare la problemele de cuplu pe care reclamantul le împărtăşise superiorilor săi în ierarhia bisericească (Seelsorger), cu scopul de a obţine o susţinere duhovnicească, Curtea de apel a considerat că aceste informaţii erau, din punct de vedere moral, supuse secretului duhovnicesc (seelsorgerische Schweigepflicht). Prin urmare, aceasta a apreciat că, în mod similar cu un preot sau cu un episcop catolic care, în cadrul spovedaniei, află că a fost comisă o crimă, iar informaţia nu poate fi reprodusă faţă de alte persoane, atâta timp cât aceasta nu a fost divulgată în afara spovedaniei, cei doi superiori ai reclamantului nu erau îndreptăţiţi să se folosească de afirmaţiile reclamantului în scopuri ce ţin de dreptul muncii. Dată fiind importanţa fundamentală a cauzei, Curtea de apel a autorizat recursul în casaţie.
C. Hotărârea Curţii federale pentru litigii de muncă
12. La 24 aprilie 1997 Curtea federală pentru litigii de muncă a casat hotărârea Curţii de apel şi a retrimis cauza în faţa acesteia, considerând că respectiva concediere în litigiu nu contravenea bunelor moravuri şi constituia, într-adevăr, un motiv de reziliere a contractului în conformitate cu art. 626 din Codul civil (infra, pct. 25), deoarece, prin comportamentul său, reclamantul s-a abătut de la obligaţiile prevăzute la punctul 10 din contractul de muncă.
13. Făcând referire la hotărârea de principiu a Curţii Constituţionale Federale din 4 iunie 1985 (infra, pct. 26), Curtea federală pentru litigii de muncă a reamintit apoi că, în temeiul dreptului constituţional, principiile morale ale bisericii mormone trebuiau luate în considerare atunci când a fost analizată existenţa unui motiv important care să justifice concedierea conform prevederilor art. 626 din Codul civil. Aceasta a continuat după cum urmează: În temeiul articolului 137 § 3 din Constituţia de la Weimar, biserica mormonă, în calitate de societate religioasă, dispunea de dreptul garantat de Legea fundamentală de a-şi reglementa afacerile în mod autonom în limitele legii aplicabile pentru toţi (infra, pct. 24). Atunci când bisericile aleg să îşi exercite libertatea contractuală (Privatautonomie) pentru angajarea unor persoane, se aplică prevederile naţionale ale dreptului muncii; totuşi, aplicabilitatea dreptului muncii nu are ca şi consecinţă excluderea relaţiilor de muncă din domeniul activităţilor proprii bisericilor; prin urmare, o biserică putea, în interesul propriei credibilităţi, să impună angajaţilor săi să respecte principiile înalte ale învăţăturilor sale dogmatice şi morale şi să le ceară să nu îşi încalce obligaţiile fundamentale valabile pentru toţi membrii săi. Curtea federală pentru litigii de muncă a considerat că, în speţă, biserica mormonă avea motive întemeiate pentru a cere reclamantului să respecte fidelitatea în cuplu.
14. Aceasta a mai adăugat că, atunci când aplică dispoziţiile legale privind protecţia împotriva concedierilor, instanţele pentru litigii de muncă sunt obligate de prevederile bisericilor, cu două condiţii: pe de o parte, aceste prevederi trebuiau să ţină cont de cele stabilite deja de bisericile constituite, iar pe de altă parte, în aplicarea acestor prevederi, instanţele pentru litigii de muncă nu trebuiau să se afle în contradicţie cu principiile fundamentale ale ordinii juridice, printre care figurează şi interdicţia generală a arbitrarului şi noţiunile de „bune moravuri” şi de „ordine publică”. Era, aşadar, obligaţia instanţelor pentru litigii de muncă să se asigure că bisericile nu îşi supun angajaţii unor cerinţe inacceptabile de loialitate.
15. În speţă, Curtea federală pentru litigii de muncă a considerat că cerinţele bisericii mormone referitoare la fidelitatea în cadrul căsătoriei nu erau în contradicţie cu principiile fundamentale ale ordinii juridice. Aceasta a mai subliniat că, pentru bisericile constituite şi pentru religiile lumii (în special catolicism, iudaism şi islamism), căsătoria avea, de asemenea, o importanţă însemnată şi că această concepţie a fost preluată şi de Legea fundamentală care, prin art. 6, acorda o protecţie specială căsătoriei. În privinţa adulterului, ordinea juridică îl considera în continuare o abatere gravă, chiar dacă în practică situaţia era diferită.
16. Curtea federală pentru litigii de muncă a mai adăugat că în relaţiile contractuale, concedierea nu contravenea principiului bunei credinţe (Treu und Glauben). Dreptul bisericii mormone de a concedia un angajat rezulta din art. 2 § 1 din Legea fundamentală şi, mai exact, din art. 137 § 3 din Constituţia de la Weimar. Cu toate acestea, reclamantul putea să se prevaleze de dreptul ce rezulta din acelaşi articol, pentru a decide el însuşi ce informaţii referitoare la viaţa sa privată puteau fi dezvăluite. Prin urmare, decizia de a face sau nu public adulterul îi aparţinea, la fel ca şi scopul cu care făcea asta. Bineînţeles, biserica mormonă nu putea să îşi întemeieze decizia pe astfel de informaţii decât dacă acestea îi erau aduse la cunoştinţă de însăşi persoana interesată. Din faptele stabilite de Curtea de apel, reclamantul îl informase pe S. în calitatea acestuia de îndrumător spiritual. Ori, biserica mormonă a aflat de adulter de la N. Constatarea Curţii de apel conform căreia reclamantul i se adresase lui N. într-o chestiune de ordin duhovnicesc şi că acesta se abţinuse în a-i acorda asistenţa cerută, nu dovedea că reclamantul l-a contactat pe N. doar în calitatea acestuia de îndrumător spiritual. biserica mormonă contestase, de altfel, această perspectivă, subliniind că, din punctul său de vedere, N. nu avea competenţa necesară pentru a acţiona ca îndrumător spiritual în privinţa reclamantului. Curtea federală pentru litigii de muncă a apreciat că respectiva concluzie a Curţii de apel, conform căreia demersul reclamantului nu îşi pierduse caracterul duhovnicesc prin simplul fapt că S. îi ceruse să se adreseze lui N., nu se baza pe faptele stabilite şi era în contradicţie cu lipsa competenţei lui N. Secretul duhovnicesc pe care acesta era obligat să îl respecte şi în baza căruia Curtea de apel îşi întemeiase avizul, nu trebuia să existe. De altfel, dat fiind faptul că reclamantul precizase că în biserica mormonă spovedania nu era recunoscută, referinţa Curţii de apel la practica spovedaniei în cadrul bisericii catolice nu avea nicio pertinenţă. Mai mult decât atât, reclamantul nu i-a precizat în mod explicit lui N. că i se adresa doar în calitatea sa de îndrumător spiritual. Îi solicitase pe S. şi pe N. pentru a-şi rezolva problemele de cuplu, însă fără a spune vreodată că vroia „să se căiască din toată inima”, aşa cum era stipulat în secţiunea 42, versetele 23 şi 24 din scrierile profetului[1], şi să revină la soţia sa.
17. Curtea federală pentru litigii de muncă a remarcat, de asemenea, că respectiva concediere era, în egală măsură, necesară pentru păstrarea credibilităţii bisericii mormone şi că această credibilitate fusese ameninţată, date fiind sarcinile pe care le îndeplinea reclamantul în calitate de director pentru Europa al departamentului de relaţii publice. În acest sens, acesta trebuia să promoveze o înţelegere adevărată şi pozitivă a bisericii, să susţină misiunea acesteia şi să îi formeze şi să îi motiveze pe cei aproximativ 170 de colaboratori însărcinaţi cu relaţiile publice.
Învăţarea fidelităţii absolute faţă de soţ şi al credinţei în biserică ca principiu fundamental esenţial devenea dificilă dacă cel care ocupa o poziţie importantă şi propovăduia acest principiu în numele bisericii mormone, nu îl respecta el însuşi.
Faptul că adulterul nu fusese încă făcut public în momentul întâlnirilor avute cu S. şi N. nu schimba în niciun fel această constatare. Nu i se putea cere bisericii mormone să dispună măsura concedierii decât după ce credibilitatea sa era pierdută, mai ales că tăcerea soţiei sau a noii partenere era improbabilă.
18. De altfel, Curtea federală pentru litigii de muncă a remarcat că biserica mormonă nu era obligată să formuleze un avertisment, din moment ce era vorba de o încălcare de a cărei gravitate reclamantul nu putea să nu fie conştient, ca urmare a îndelungatei sale cariere în cadrul bisericii şi pe care, în mod evident, angajatorul nu putea decât să o dezaprobe.
19. Curtea federală pentru litigii de muncă a concluzionat că era împiedicată să judece fondul cauzei deoarece instanţele inferioare nu puseseră corect în balanţă, conform criteriilor stabilite în hotărârea sa, interesele aflate în joc. Şi a adăugat că părţile în litigiu trebuiau, de asemenea, să aibă posibilitatea de a prezenta observaţii în cazul unei recalificări a concedierii fără preaviz într-o concediere cu preaviz.
D. Procedura după trimiterea cauzei
20. La 26 ianuarie 1998, pronunţându-se asupra trimiterii, Curtea de apel a aplicat raţionamentul Curţii federale pentru litigii de muncă referitor la calificarea adulterului drept încălcare gravă (echivalentul unei infracţiuni grave comise de angajatul unui angajator laic) şi referitor la caracterul evident al funcţiilor îndeplinite de reclamant. Prejudiciul rezultat pentru persoana interesată nu se opunea unei concedieri, ţinând cont de faptul că acesta era relativ tânăr în momentul concedierii (treizeci şi patru de ani) şi de vechimea sa în muncă (şapte ani). Deoarece a crescut şi a exercitat mai multe funcţii în cadrul bisericii mormone, reclamantul trebuia să fie conştient de gravitatea acţiunilor sale în opinia angajatorului său, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de o simplă abatere, ci de o relaţie extraconjugală de durată. În ceea ce priveşte necesitatea unui preaviz, Curtea de apel a considerat că pentru biserica mormonă exista temerea pierderii unei enorme credibilităţi în cazul în care persoana care îi reprezenta interesele la nivelul întregii Europe nu respecta ea însăşi prevederile. Prin urmare, biserica nu era obligată să respecte perioada obişnuită de preaviz (trei luni) şi să îl păstreze în funcţie pe reclamant după data de 27 decembrie 1993, data la care acesta a fost concediat.
21. Curtea de apel pentru litigii de muncă a reamintit că nu cunoştea temeinicia concedierii decât din perspectiva dreptului muncii astfel că nu se pronunţa asupra caracterului echitabil al procedurii disciplinare din cadrul bisericii mormone, care nu îl privea pe reclamant decât în calitatea sa de membru. În plus, ea a mai subliniat şi că aceste concluzii nu trebuiau înţelese ca şi când ar fi implicat că adulterul constituia, în sine, un motiv care să justifice concedierea unui angajat al bisericii. Particularitatea cauzei consta în gravitatea adulterului în opinia bisericii mormone cât şi în funcţia importantă pe care o ocupa reclamantul, astfel că acesta era supus unor obligaţii sporite de loialitate.
22. La 16 decembrie 1998, Curtea federală pentru litigii de muncă a respins cererea reclamantului vizând admiterea unui recurs în casaţie, pe motiv că nu existau contradicţii cu jurisprudenţa sa.
23. La 27 iunie 2002, Curtea Constituţională Federală nu a admis recursul constituţional formulat de reclamant (nr 2 BvR 356/99) pe motiv că nu avea destule şanse de succes. Conform acesteia, deciziile atacate nu ridicau excepţii de constituţionalitate cu privire la hotărârea sa din 4 iunie 1985.
II. Dreptul şi practica internă şi comunitară relevante
A. Legea fundamentală
24. Art. 140 din Legea fundamentală dispune că art. 136 - 139 şi 141 [articole numite ecleziastice (Kirchenartikel)] din Constituţia de la Weimar din 11 august 1919 fac parte integrantă din Legea fundamentală. Art. 137 din Constituţie, în partea sa relevantă în speţă, este redactat astfel:
Art. 137
„1. Nu există o biserică de stat.
2. Libertatea de a forma asociaţii religioase este garantată [...]
3. Fiecare asociaţie religioasă îşi reglementează şi administrează afacerile în mod autonom, în limitele legii aplicabile tuturor [...]”
B. Dispoziţiile privind concedierea
25. Art. 626 din Codul civil prevede că fiecare parte la contract poate să denunţe, fără preaviz, o relaţie de muncă pentru motive importante, atunci când unele circumstanţe de fapt se împotrivesc continuării acesteia până la data expirării termenului normal de preaviz sau până la terminarea contractului şi ţinând cont de toate circumstanţele cazului analizat şi de interesele părţilor. Al doilea punct al acestui articol stabileşte un termen de două săptămâni începând din momentul în care angajatorul află faptele ce constituie, în opinia sa, astfel de motive.
Art. 1 §§ 1 şi 2 din Legea privind protecţia împotriva concedierilor (Kündigungsschutzgesetz) dispune, în special, că o concediere nu este justificată din punct de vedere social, cu excepţia cazului în care este motivată de argumente legate de angajatul în sine sau de comportamentul său.
C. Hotărârea Curţii Constituţionale Federale din 4 iunie 1985
26. La 4 iunie 1985, Curtea Constituţională Federală a pronunţat o hotărâre de principiu privind validitatea concedierilor dispuse de biserici împotriva angajaţilor, ca urmare a încălcării de către aceştia a obligaţiilor de loialitate (nr 2 BvR 1703/83, 1718/83 şi 856/84, hotărâre publicată în Culegerea de hotărâri şi decizii pronunţate de Curtea Constituţională federală, volumul 70, p. 138-173). Obiectul acţiunilor constituţionale în cauză îl făceau, pe de o parte concedierea unui doctor care practica într-un spital catolic, ca urmare a poziţiilor luate pe tema avortului, iar, pe de altă parte, concedierea unui angajat comercial dintr-un centru pentru tineri, administrat de un ordin monahal catolic, ca urmare a retragerii din rândul bisericii catolice. După ce instanţele pentru litigii de muncă au dat dreptate celor două persoane concediate, bisericile au sesizat Curtea Constituţională Federală. Aceasta a admis recursurile.
Înalta instanţă a reamintit că dreptul asociaţiilor religioase de a-şi reglementa afacerile în mod autonom, în cadrul legilor aplicabile tuturor, consacrat de art. 137 § 3 din Constituţia de la Weimar, se aplică nu doar bisericilor, ci şi tuturor instituţiilor afiliate acestora şi care sunt chemate să participe la misiunea lor, indiferent de forma lor legală. Era supus acestei garanţii constituţionale şi dreptul bisericilor de a-şi alege personalul necesar îndeplinirii misiunilor lor şi, prin urmare, să încheie contracte de muncă. Atunci când bisericile alegeau să îşi exercite, la fel ca toată lumea, libertatea contractuală, prevederile naţionale ale dreptului muncii urmau să se aplice. Totuşi, aplicabilitatea dreptului muncii nu avea ca şi consecinţă excluderea relaţiilor de muncă din domeniul afacerilor proprii ale bisericii. Garanţia constituţională a autonomiei (Selbstbestimmungsrecht) pentru biserici influenţa conţinutul contractelor de muncă. Astfel, o biserică putea, în interesul propriei credibilităţi, să aibă la baza contractelor de muncă un model al unei comunităţi care asigură servicii creştine şi, prin urmare, să le ceară angajaţilor să respecte principiile înalte ale învăţămintelor sale dogmatice şi morale şi obligaţiile fundamentale aplicabile tuturor membrilor bisericii. Totuşi, aceasta nu însemna că statutul juridic al angajatului unei biserici era unul „clerical”. În cauză erau doar natura şi întinderea obligaţiilor de loialitate care decurg din contractele de muncă. Relaţia de muncă bazată pe dreptul civil nu se transforma într-un statut ecleziastic care se extindea asupra angajatului şi cuprindea întreaga sa viaţă privată.
Curtea Constituţională Federală a precizat, de asemenea, că libertatea bisericilor de a-şi reglementa propriile afaceri se exercita în limitele legilor aplicabile tuturor, inclusiv a dispoziţiilor care oferă protecţie împotriva concedierilor nejustificate, cum sunt dispoziţiile art.1 din Legea privind protecţia împotriva concedierilor şi art. 626 din Codul civil. Însă, aceste dispoziţii nu prevalau automat asupra articolelor numite ecleziastice din Constituţia de la Weimar. Prin urmare, exista posibilitatea de a pune în balanţă drepturi divergente, acordând totodată o importanţă specială interpretărilor pe care le dau bisericile propriilor credinţe şi ordinii juridice. Curtea Constituţională Federală a continuat în următorii termeni :
„ Rezultă că, dacă garanţia constituţională a dreptului bisericilor de a-şi reglementa şi administra afacerile în mod autonom le permite să aibă, la baza contractelor de muncă, un model al unei comunităţi care asigură servicii creştine, şi să stipuleze obligaţii ecleziastice fundamentale, această garanţie trebuie luată în considerare în temeiul dreptului constituţional iar întinderea acesteia trebuie precizată atunci când este vorba de aplicarea unor dispoziţii referitoare la protecţia împotriva concedierilor şi până la concedieri rezultate ca urmare a încălcării unor obligaţii de loialitate. Aplicarea dreptului muncii, fără a ţine cont de obligaţiile angajaţilor ecleziastici care trebuie să respecte principiile fundamentale ale vieţii creştine şi pe care bisericile au dreptul de a le impune, ar încălca dreptul constituţional de autonomie a bisericilor.
Prin urmare, în caz de litigiu, instanţele pentru litigii de muncă trebuie să aplice criteriile stabilite de biserici în ceea ce priveşte aprecierea obligaţiilor contractuale de loialitate, în măsura în care Constituţia recunoaşte bisericilor dreptul de a decide în mod autonom. Ţine aşadar, din principiu, de bisericile constituite (verfasste Kirchen) să determine ce presupune „credibilitatea bisericii şi proclamarea acesteia”, ce sunt „sarcinile ecleziastice specifice”, ce înseamnă „apropierea” de biserică, ce reprezintă „principiile fundamentale ale prevederilor religioase şi morale” şi ce trebuie să fie considerat ca încălcare – încălcare gravă, dacă este cazul – a prevederilor sale. Ţine, de asemenea, de afacerile reglementate în virtutea dreptului de autonomie al bisericilor şi posibilitatea de a şti dacă şi cum poate fi aplicat un sistem de repartizare a obligaţiilor de loialitate colaboratorilor care lucrează în serviciul ecleziastic.
În măsura în care aceste prevederi corespund criteriilor stabilite de bisericile constituite şi care, în cazul unor îndoieli, trebuie să facă obiectul unei întrebări a judecătorului către autorităţile ecleziastice, instanţele pentru litigii de muncă sunt obligate de aceste prevederi, cu condiţia ca, atunci când sunt aplicate, acestea să nu fie în contradicţie cu principiile fundamentale ale ordinii juridice, cum sunt şi interdicţia generală a arbitrariului şi principiul bunelor moravuri şi al ordinii publice. Prin urmare, este atribuţia instanţelor naţionale să se asigure că instituţiile ecleziastice nu le impun angajaţilor anumite obligaţii de loialitate inacceptabile, susceptibile, dacă e cazul, să contravină chiar principiilor bisericii [...]
Dacă instanţele ajung la concluzia că aceste obligaţii de loialitate au fost încălcate, acestea trebuie să analizeze dacă încălcarea în cauză justifică în mod obiectiv o concediere, în temeiul art. 1 din Legea privind protecţia împotriva concedierilor şi art. 626 din Codul civil [...]”
D. Directiva 78/2000/CE din 27 noiembrie 2000
27. Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă prevede:
Considerentul 24
(24) Uniunea Europeană a recunoscut explicit în Declaraţia nr. 11 privind statutul bisericilor şi organizaţiilor neconfesionale, anexată la Actul final al Tratatului de la Amsterdam, că respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase în statele membre şi că respectă, de asemenea, statutul organizaţiilor bazate pe filozofie şi neconfesionale; din această perspectivă, statele membre pot menţine sau prevedea dispoziţii specifice cu privire la cerinţele profesionale esenţiale, legitime şi justificate care pot fi necesare pentru exercitarea unei activităţi profesionale.”
Art. 4
Cerinţe profesionale
„(1) [...] statele membre pot să prevadă că un tratament diferenţiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la art. 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activităţi profesionale sau condiţiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerinţă profesională esenţială şi determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerinţa să fie proporţională.
Statele membre pot menţine în legislaţia lor naţională în vigoare [...] sau pot prevedea într-o legislaţie viitoare, care preia practicile naţionale existente la data adoptării prezentei directive, dispoziţii în temeiul cărora, în cazul activităţilor profesionale ale bisericilor şi ale altor organizaţii publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, un tratament diferenţiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane nu constituie o discriminare atunci când, prin natura acestor activităţi sau prin contextul în care sunt exercitate, religia sau convingerile constituie o cerinţă profesională esenţială, legitimă şi justificată în privinţa eticii organizaţiei.
De altfel, cu condiţia ca dispoziţiile să fie respectate, prezenta directivă, fără a aduce atingere dreptului bisericilor şi al altor organizaţii publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, acţionând în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi legislative naţionale, poate impune personalului care lucrează pentru ele o atitudine de bună-credinţă şi de loialitate faţă de etica organizaţiei.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
28. Reclamantul pretinde că adulterul nu justifică concedierea sa fără preaviz şi se plânge de confirmarea acestei concedieri de către instanţele pentru litigii de muncă şi de Curtea Constituţională Federală. Acesta invocă art. 8 din Convenţie, a cărui parte relevantă în speţă este redactată astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie [...]
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru [...] protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
29. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
30. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Observaţiile părţilor
a) Reclamantul
31. Reclamantul susţine că instanţele pentru litigii de muncă nu au apreciat şi nici nu au pus în balanţă suficient interesele aflate în joc. Acest procedeu se înscrie într-un automatism jurisprudenţial în materie, în favoarea bisericilor care beneficiază, după părerea persoanei interesate, de un statut privilegiat în dreptul german, statut de care nu se bucură nicio altă asociaţie de binefacere. Drepturile sale la respectarea vieţii private sau a intimităţii nu fuseseră examinate de judecătorul pentru litigii de muncă. Ori, după părerea reclamantului, art. 8 din convenţie îi conferă dreptul de a abandona un model de viaţă şi de a începe un altul. Persoana interesată susţine că, deşi nu pune în discuţie dreptul bisericilor de a-şi reglementa afacerile în mod autonom, acest drept nu poate merge până la a-i obliga pe proprii angajaţi să respecte precepte din afara sferei profesionale. Acesta afirmă că instanţele pentru litigii de muncă şi-au extins jurisprudenţa într-un mod cu totul neprevăzut, căci, conform acestuia, până în prezent măsura concedierii nu putea fi dispusă decât în cazul unei noi căsătorii şi nu din cauza unei relaţii intime extraconjugale. Dat fiind numărul prevederilor ecleziastice, în această privinţă s-ar putea să nu se poată face previziuni, iar concedierea ar depinde, în cele din urmă, doar de părerile fiecăruia dintre directorii de resurse umane. Rolul judecătorului pentru litigii de muncă ar fi astfel limitat la punerea în aplicare a voinţei angajatorului ecleziastic. Conform reclamantului, consecinţa acestei tendinţe este că angajatorul şi judecătorul pentru litigii de muncă trebuie să se amestece din ce în ce mai mult în viaţa privată a angajaţilor pentru a stabili şi a aprecia faptele aflate la originea concedierii. Pe de altă parte, faptul că un angajat sau altul nu reuşeşte să respecte ad literam unele prevederi ecleziastice, nu ar periclita credibilitatea unei biserici, ci ar reprezenta doar o manifestare a condiţiei umane a individului în cauză.
32. Mai mult, reclamantul subliniază că nu a renunţat la sfera privată atunci când a semnat contractul de muncă cu biserica mormonă. Invocând autoritatea cu care ar fi investit orice angajator când face o angajare, acesta adăugă că, oricum, nu era în măsură să ceară eliminarea punctului 10 din contract, punct care nu era decât o clauză standard. În plus, acesta afirmă că la momentul semnării contractului, în 1986, se afla în imposibilitatea de a prevedea că într-o zi se va separa de soţia sa. Conform reclamantului, adulterul nu reprezintă fapta cea mai abominabilă, după omor, întrucât alte versete din Cartea lui Mormon ar menţiona posibilitatea de a se căi şi de a fi iertat. Pe de altă parte, superiorul său S. l-ar fi forţat să-i dezvăluie lui N. relaţia sa extraconjugală. Oricum, el nu ar fi fost supus unor obligaţii sporite de loialitate, dat fiind statutul său de simplu colaborator însărcinat doar să îl asiste pe preşedintele districtului care reprezenta de fapt biserica mormonă în exterior.
33. În cele din urmă, reclamantul susţine că hotărârea de principiu a Curţii Constituţionale Federale din 1985 nu priveşte sfera sa privată, că marja de apreciere invocată de guvern e inexistentă, deoarece publicul din Germania ar fi din ce în ce mai puţin sensibil la subiectul recăsătoririi şi că directiva europeană 78/2000/CE nu se referă decât la angajare şi nu la concedierea după o perioadă îndelungată de serviciu.
b) Guvernul
34. Guvernul susţine că biserica mormonă, în ciuda statutului său de persoană juridică de drept public, nu face parte din puterea publică. Nu ar fi existat, aşadar, imixtiuni din partea puterilor publice în drepturile reclamantului. Prin urmare, guvernul apreciază că pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor de către instanţele pentru litigii de muncă poate fi examinată doar din perspectiva obligaţiilor pozitive ale statului. Ori, ţinând cont de lipsa unei practici comune în toate statele membre, marja de apreciere ar fi vastă, mai ales că este vorba aici de un subiect care are legătură cu sentimentele, tradiţiile şi cu domeniul religios. Guvernul reaminteşte că de altfel, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a confirmat considerentele Curţii Constituţionale Federale, stabilite în hotărârea sa din 4 iunie 1985, la care Curtea federală pentru litigii de muncă a făcut referire în speţă (Rommelfanger împotriva Germaniei, nr. 12242/86, decizia Comisiei din 6 septembrie 1989, Decizii şi rapoarte 62, 151).
35. Guvernul relatează apoi că instanţele pentru litigii de muncă, invitate să soluţioneze un litigiu între două persoane cărora le-au fost conferite drepturi, trebuie să pună în balanţă interesul reclamantului cu dreptul bisericii mormone de a-şi reglementa afacerile în mod autonom, în temeiul art. 137 din Constituţia de la Weimar. Conform acestuia, judecătorul pentru litigii de muncă era obligat, atunci când a aplicat dispoziţiile legale cu privire la concediere, să ţină cont de principiile stabilite de biserica mormonă căci, în temeiul drepturilor de autonomie, bisericile şi comunităţile religioase trebuie să îşi definească obligaţiile de loialitate pe care angajaţii acestora trebuie să le respecte, astfel încât credibilitatea acestor biserici şi comunităţi să fie protejată. Guvernul reaminteşte că în aceste condiţii, considerarea preceptelor ecleziastice nu este nelimitată, iar judecătorul naţional nu poate aplica un precept care contravine principiilor generale ale ordinii juridice. Altfel spus, conform acestuia, dacă angajatorii ecleziastici pot prescrie, desigur, anumite obligaţii de loialitate angajaţilor lor, acestora nu le revine şi dreptul de a stabili motivele concedierii, ceea ce ţine de interpretarea judecătorului a dispoziţiilor legislative referitoare la protecţia împotriva concedierilor.
36. Curtea federală pentru litigii de muncă şi, mai apoi, Curtea de apel pentru litigii de muncă ar fi aplicat aceste principii prezentei speţe şi ar fi evaluat corespunzător interesele aflate în joc, adică natura postului pe care îl ocupa reclamantul (formarea a 170 de colaboratori), gravitatea încălcării conform opiniei bisericii mormone (adulter repetat), vârsta reclamantului (34 de ani) şi vechimea sa în muncă (şapte ani). Guvernul adaugă că, deşi, în dreptul german, concedierea reprezintă efectiv sancţiunea cea mai dură ce poate fi dispusă (ultima ratio), o măsură mai puţin gravă, cum ar fi avertismentul, nu era indicată în speţă deoarece, conform acestuia, reclamantul nu se putea îndoi de faptul că angajatorul său nu i-ar fi tolerat comportamentul. Acesta reaminteşte că reclamantul a semnat de bunăvoie contractul de muncă încheiat cu biserica mormonă, contract care prevedea unele obligaţii sporite de loialitate pentru unele posturi ocupate. Astfel, reclamantul ar fi consimţit limitarea unora din drepturile sale, posibilitate admisă din perspectiva convenţiei (Rommelfanger, descriere citată mai sus ). Dat fiind faptul că acesta crescuse în cadrul bisericii mormone, ar fi fost conştient de importanţa fundamentală pe care o avea fidelitatea soţilor în cadrul acesteia şi de consecinţele pe care le putea determina adulterul său. În cele din urmă, guvernul menţionează că obligaţiile de loialitate care puteau avea consecinţe asupra vieţii private a angajatului erau specifice contractelor încheiate între angajatorii ecleziastici şi angajaţi.
c) A treia parte intervenientă
37. Biserica mormonă este, în esenţă, de acord cu concluziile guvernului, subliniind totodată că o constatare a încălcării convenţiei constituie, după părerea acesteia, o ingerinţă gravă a căror consecinţe vor afecta relaţiile de muncă din toate comunităţile religioase din întreaga Europă. Ori, existenţa autonomă a acestor comunităţi este indispensabilă pentru păstrarea pluralismului religios într-o societate democratică. Bisericilor ar trebui să le revină dreptul de a determina modul în care acestea se organizează şi decid importanţa preceptelor pentru ele şi membrii lor. Aceste precepte ar trebui să fie respectate de autorităţile statale laice ca făcând parte din identitatea bisericii, chiar şi în cazurile în care ar putea fi aplicate standarde mai tolerante faţă de lege şi de convingerile laice.
38. Biserica mormonă a adăugat că cerinţele sale în privinţa comportamentului credincioşilor ei sunt, bineînţeles, ridicate. Interdicţia adulterului nu este doar o simplă regulă între altele, ci reprezintă una din poruncile cele mai importante, aflată chiar în centrul prevederilor sale religioase. Căinţa adevărată obligă persoana interesată să îşi recunoască faptele, să aibă intenţia de a restabili starea de fapt anterioară, să pună capăt adulterului şi să îşi asume consecinţele păcatului aşa cum sunt ele prevăzute, de exemplu, într-un contract de muncă.
2. Motivarea Curţii
39. Curtea aminteşte că noţiunea de „viaţă privată” este o noţiune vastă, ce nu poate fi cuprinsă într-o definiţie exhaustivă. Această noţiune cuprinde integritatea fizică şi morală a unei persoane şi înglobează uneori aspecte ale identităţii fizice şi sociale ale unui individ, cum sunt dreptul de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii, dreptul la o „ dezvoltare personală ” sau dreptul la autodeterminare ca atare. Curtea reaminteşte, de asemenea, că unele elemente cum sunt, de exemplu, identitatea sexuală, numele, orientarea sexuală şi viaţa sexuală ţin de sfera personală protejată de art. 8 (E.B. împotriva. Franţei [GC], nr. 43546/02, § 43, CEDO 2008‑..., şi Schlumpf împotriva. Elveţiei, nr. 29002/06, § 100, 8 ianuarie 2009).
40. În speţă, Curtea remarcă mai întâi că reclamantul nu se plânge de o acţiune a statului, ci de o neîndeplinire a obligaţiilor din partea acestuia de a-i proteja sfera privată de ingerinţele angajatorului. În acest sens aceasta observă, de la bun început, că biserica mormonă, în ciuda statutului său de persoană juridică germană de drept public, nu are prerogativele unei puteri publice (cf. Rommelfanger, decizia citată anterior, şi de asemenea, mutatis mutandis, Finska Församlingen i Stockholm şi Teuvo Hautaniemi împotriva Suediei, decizia Comisiei din 11 aprilie 1996, nr. 24019/94, şi Predota împotriva Austriei (dec.), nr. 28962/95, 18 ianuarie 2000).
41. Curtea aminteşte în continuare că, deşi art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la asemenea imixtiuni: la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieţii private până la raporturile dintre indivizi. Dacă limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în raport cu art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, principiile aplicabile sunt totuşi comparabile. În special, în ambele cazuri trebuie luat în considerare echilibrul corect ce trebuie stabilit între interesul general şi interesele individului, statul beneficiind, în orice eventualitate, de o marjă de apreciere (Evans împotriva Regatului Unit [GC], nr. 6339/05, §§ 75-76, CEDO 2007‑IV, Rommelfanger, decizia citată anterior; a se vedea de asemenea Fuentes Bobo împotriva Spaniei, nr. 39293/98, § 38, 29 februarie 2000).
42. Curtea mai reaminteşte şi că marja de apreciere recunoscută statului este mai mare atunci când nu există un consens între statelor membre ale Consiliului Europei cu privire la importanţa relativă a intereselor aflate în joc sau la cele mai bune mijloace de a le proteja. În general, această marjă este la fel de mare atunci când statul trebuie să stabilească un echilibru între interesele private şi cele publice concurente sau alte drepturi protejate de convenţie (Evans, citată anterior § 77).
43. Chestiunea principală pe care o ridică speţa este aşadar să ştim dacă statul trebuia, în baza obligaţiilor pozitive ce decurg din art. 8, să îi recunoască reclamantului dreptul de a-i fi respectată viaţa privată împotriva măsurii concedierii luată de biserica mormonă. Prin urmare, după ce va examina punerea în balanţă a instanţelor germane pentru litigii de muncă a acestui drept al reclamantului cu dreptul bisericii mormone ce decurge din art. 9 şi 11, Curtea va trebui să aprecieze dacă protecţia oferită reclamantului a avut sau nu un nivel satisfăcător.
44. În această privinţă Curtea reaminteşte, de asemenea, că comunităţile religioase există în mod tradiţional şi universal sub forma unor structuri organizate şi că, în cazul în care organizarea uneia din aceste comunităţi este în discuţie, art. 9 trebuie să fie interpretat în lumina art. 11 din convenţie, ce apără viaţa asociativă împotriva oricărei ingerinţe nejustificate a statului. Mai exact, autonomia acestor comunităţi, indispensabilă pluralismului într-o societate democratică, se află chiar în centrul protecţiei oferite de art. 9. Curtea reaminteşte, de asemenea, că, în afara cazurilor excepţionale, dreptul la libertatea de religie, astfel cum este înţeles de convenţie, exclude orice apreciere din partea statului cu privire la legitimitatea credinţelor religioase sau la modalităţile de exprimare a acestora (Hassan şi Tchaouch împotriva Bulgariei [GC], nr. 30985/96, §§ 62 şi 78, CEDO 2000‑XI). În cele din urmă, atunci când în discuţie se află chestiuni referitoare la raporturile dintre stat şi religii, asupra cărora, într-un stat democratic, pot exista în mod rezonabil divergenţe profunde, se acordă o importanţă specială rolului deţinut de factorul de decizie naţional (Leyla Şahin împotriva Turciei [GC], nr. 44774/98, § 108, CEDO 2005‑XI).
45. Curtea subliniază, mai întâi, că prin instituirea unui sistem de instanţe pentru litigii de muncă, cât şi a unei instanţe constituţionale competente, care să controleze deciziile acestora, Germania şi-a respectat obligaţiile pozitive cu privire la justiţiabili în domeniul dreptului muncii, domeniu în care litigiile se referă în general, la drepturile persoanelor în cauză ce decurg din art. 8 al convenţiei. Prin urmare, în speţă, reclamantul a avut posibilitatea să îşi susţină cauza în faţa instanţei pentru litigii de muncă căreia îi revenea sarcina de a examina legalitatea concedierii litigioase din perspectiva dreptului naţional al muncii, ţinând cont de prevederile ecleziastice de dreptul muncii, şi de a pune în balanţă interesele divergente ale reclamantului şi ale bisericii angajatoare.
46. Curtea observă în continuare că Curtea federală pentru litigii de muncă, în hotărârea sa din 24 aprilie 1997, s-a referit pe larg la principiile stabilite de Curtea Constituţională Federală în hotărârea sa din 4 iunie 1985 (supra, pct. 26). Curtea federală pentru litigii de muncă a reamintit în special că, dacă aplicabilitatea dreptului naţional al muncii nu avea ca urmare excluderea relaţiilor de muncă din domeniul afacerilor bisericii, instanţa pentru litigii de muncă nu era obligată de principiile fundamentale ale prevederilor religioase şi morale ale angajatorilor ecleziastici decât dacă aceste prevederi ţin cont de cele stabilite de bisericile constituite şi nu sunt în contradicţie cu principiile fundamentale ale ordinii juridice.
47. În ceea ce priveşte aplicarea acestor criterii în cazul reclamantului, Curtea subliniază că Curtea federală pentru litigii de muncă a considerat că cerinţele bisericii mormone referitoare la fidelitatea în cadrul căsniciei nu erau în contradicţie cu principiile fundamentale ale ordinii juridice, pe motiv că mariajul avea o importanţă majoră atât în alte religii, cât şi în Legea fundamentală. În această privinţă, Curtea federală pentru litigii de muncă a subliniat că biserica mormonă a putut să îşi întemeieze concedierea pe adulterul reclamantului, doar pentru că informaţiile legate de adulter i-au fost aduse la cunoştinţă de însăşi persoana interesată. După examinarea argumentelor părţilor, aceasta a concluzionat că reclamantul şi-a informat angajatorul din proprie iniţiativă despre comportamentul care a condus la concediere şi că, în special alegaţiile acestuia cu privire la caracterul strict duhovnicesc al întrevederilor cu S. şi apoi cu N. nu se bazau pe faptele stabilite şi că acestea erau în contradicţie cu lipsa competenţei duhovniceşti a lui N..
48. Curtea constată, în continuare, că în opinia Curţii federale pentru litigii de muncă, concedierea constituia o măsură necesară care urmărea păstrarea credibilităţii bisericii mormone, ţinând cont, în special, de natura postului pe care îl ocupa reclamantul şi de importanţa pe care o avea fidelitatea absolută faţă de soţ în cadrul bisericii. Înalta instanţă a expus totodată şi motivul pentru care biserica mormonă nu era obligată să dispună mai întâi o sancţiune mai puţin severă, cum ar fi, de exemplu, avertismentul. Curtea observă şi că, în opinia Curţii de apel pentru litigii de muncă, prejudiciul reclamantului rezultat în urma concedierii era limitat, ţinând cont de vârsta acestuia, de vechimea în muncă şi de faptul că, trăind şi exercitând mai multe funcţii în cadrul bisericii mormone, persoana interesată ar fi trebuit să fie conştientă de opinia angajatorului cu privire la gravitatea acţiunilor sale, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de o simplă abatere, ci de o relaţie extraconjugală de durată.
49. Curtea mai subliniază şi că instanţele pentru litigii de muncă au analizat cauza pentru a şti dacă concedierea reclamantului putea avea la bază contractul de muncă încheiat între persoana interesată şi biserica mormonă şi dacă era în conformitate cu art. 626 din Codul civil. Acestea au luat în considerare toate elementele relevante şi au pus în balanţă interesele aflate în joc, în funcţie de circumstanţe. Faptul că au recunoscut bisericii mormone dreptul de a impune angajaţilor unele obligaţii de loialitate şi că în cele din urmă au acordat o importanţă mai mare intereselor bisericii mormone decât celor ale reclamantului nu ar putea să ridice o problemă în privinţa convenţiei. În această privinţă, Curtea observă că, în opinia Curţii federale pentru litigii de muncă instanţa pentru litigii de muncă nu era obligat fără limite de prevederile bisericilor şi ale comunităţilor religioase, ci că trebuia să se asigure că acestea nu le impun propriilor angajaţi unele obligaţii de loialitate inacceptabile.
50. În opinia Curţii, concluziile instanţelor pentru litigii de muncă, conform cărora reclamantul nu ar fi fost supus unor obligaţii inacceptabile, nu par nerezonabile. Într-adevăr, Curtea consideră că persoana interesată, atunci când a semnat contractul de muncă şi, în special, punctul 10 din acesta (referitor la respectarea „înaltelor principii morale”), era sau trebuia să fie conştientă, pentru că crescuse în cadrul bisericii mormone, de importanţa fidelităţii în căsătorie pentru angajatorul său (a se vedea, mutatis mutandis, Ahtinen împotriva Finlandei, nr. 48907/99, § 41, 23 septembrie 2008) şi de incompatibilitatea relaţiei extraconjugale, pe care hotărâse să o stabilească, cu obligaţiile sporite de loialitate pe care şi le luase faţă de biserica mormonă în calitate de director pentru Europa al departamentului de relaţii publice.
51. Curtea consideră că faptul că respectiva concediere s-a bazat pe un comportament ce ţine de sfera privată a reclamantului, în lipsa mediatizării chestiunii sau a unor consecinţe publice importante ale comportamentului în cauză, nu poate fi hotărâtor în speţă. Aceasta subliniază că natura specială a cerinţelor profesionale impuse reclamantului rezultă ca urmare a faptului că acestea au fost stabilite de un angajat a cărui etică se bazează pe religie sau pe convingeri (a se vedea, supra, pct. 27, art. 4 al Directivei 78/2000/CE; a se vedea, de asemenea, Lombardi Vallauri împotriva Italiei, nr. 39128/05, § 41, CEDO 2009‑... (extrase)). În această privinţă, aceasta consideră că instanţele pentru litigii de muncă au demonstrat într-o măsură suficientă că obligaţiile de loialitate impuse reclamantului erau acceptabile deoarece aveau ca scop protejarea credibilităţii bisericii mormone. Pe de altă parte, subliniază că Curtea de apel pentru litigii de muncă a indicat în mod clar că concluziile sale nu trebuiau înţelese ca şi când ar fi implicat că adulterul constituia, în sine, un motiv care să justifice concedierea [fără preaviz] a unui angajat al bisericii, dar că a ajuns la aceste concluzii ca urmare a gravităţii adulterului pentru biserica mormonă şi a poziţiei importante pe care o ocupa reclamantul şi care îl supuneau unor obligaţii sporite de loialitate.
52. În concluzie, ţinând cont de marja de apreciere a statului în speţă (supra, pct. 42 ) şi mai ales de faptul că instanţele pentru litigii de muncă trebuiau să stabilească un echilibru între mai multe interese private, aceste elemente sunt suficiente pentru Curte să considere că în speţă, art. 8 din convenţie nu obliga statul german să ofere reclamantului o protecţie mai mare.
53. Prin urmare, nu a fost încălcat acest articol în speţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 23 septembrie 2010, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Claudia WesterdiekPeer Lorenzen
GrefierPreşedinte
[1] Doctrine şi acorduri ale Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă ce conţine revelaţiile atribuite profetului Joseph Smith.
Full & Egal Universal Law Academy