©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA OGICĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 24708/03)
Hotărâre
Strasbourg
27 mai 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ogică împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 mai 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 24708/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Stancu Ogică („reclamantul”), a sesizat Curtea la 27 mai 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Gheorghe Marin Dobre, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 4 martie 2009, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1968 şi locuieşte în Mirău.
A. Arestarea preventivă a reclamantului şi procedura penală împotriva acestuia
5. În ianuarie 2001, reclamantul a declarat persoanelor din anturajul său şi presei că se afla în posesia unui bilet de loterie câştigător (1 milion de dolari americani), după care a depus o plângere la poliţie, pretinzând că un cuplu îl agresase şi îi sustrăsese biletul.
La 31 ianuarie 2001, Loteria Română şi soţii M., care se aflau în posesia biletului câştigător, au depus fiecare câte o plângere penală împotriva reclamantului pentru tentativă de înşelăciune şi fals în declaraţii.
6. Tot la 31 ianuarie 2001, reclamantul a fost arestat preventiv de către un procuror. Arestarea preventivă a fost prelungită ulterior la fiecare termen cu treizeci de zile până la încheierea procedurii penale împotriva sa. După trimiterea în judecată, la 27 iunie 2001, a reclamantului în faţa Judecătoriei Bucureşti, această instanţă a dispus, în prezenţa părţii interesate şi a avocatului ales de aceasta, o nouă audiere a cincisprezece martori audiaţi în cursul urmăririi penale, dintre care şapte martori ai apărării solicitaţi de către partea interesată şi martori angajaţi ai Loteriei Române. Reclamantul a fost şi el audiat. Instanţa l-a citat pe M.C. (soţii M.) să se prezinte pentru audieri, însă acesta a informat instanţa, în august 2001, că nu dorea nici să participe la procedură, nici să se constituie ca parte civilă.
7. Prin hotărârea din 3 septembrie 2002, judecătoria a condamnat reclamantul pentru tentativă de înşelăciune la o pedeapsă de trei ani de închisoare şi l-a achitat pentru celelalte acuzaţii. Bazându-se pe expertize şi pe declaraţii ale martorilor, aceasta a considerat că reclamantul încercase în mod deliberat să se desemneze câştigătorul premiului.
8. Prin hotărârea definitivă din 31 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotărârea menţionată anterior, însă a redus pedeapsa la doi ani de închisoare. Constatând că pedeapsa pronunţată expira în ziua respectivă la miezul nopţii, aceasta a dispus eliberarea părţii interesate.
B. Condiţiile de detenţie a reclamantului
1. Versiunea reclamantului
9. Reclamantul denunţă condiţiile arestului preventiv din secţiile Poliţiei Bucureşti (DGPMB), de la 31 ianuarie până la 27 iunie 2001 (cu întreruperi datorate spitalizărilor), iar apoi în Penitenciarul Bucureşti-Jilava.
10. În ceea ce priveşte prima perioadă citată anterior, reclamantul susţine că a fost încarcerat alături de deţinuţi periculoşi într-o celulă fără aerisire şi căldură şi că a trebuit să împartă patul cu alţi deţinuţi, în condiţii precare de igienă favorizând apariţia puricilor. Acesta a prezentat declaraţii date în faţa unui notar public de către trei foşti deţinuţi. În declaraţii aceştia precizau că reclamantul împărţise cu ei şi cu mulţi alţi deţinuţi celulele nr. 2 (februarie 2001), nr. 17 (martie 2001) şi nr. 1 (aprilie-mai 2001) şi că trebuiau să îşi împartă paturile din respectivele celule suprapopulate, murdare (prezenţa puricilor), lipsite de căldură pe perioada iernii şi de aerisire, în timp ce mulţi alţi deţinuţi fumau în încăpere. De asemenea, aceştia menţionau insuficienţa hranei în ceea ce priveşte cantitatea şi caloriile şi o iluminare artificială foarte slabă, precum şi faptul că reclamantul a fost agresat de către alţi deţinuţi. În cele din urmă, unul dintre foştii deţinuţi a precizat că, atunci când s-a întâlnit ulterior cu reclamantul în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, persoana în cauză i-a menţionat că, în această închisoare, condiţiile de detenţie erau similare.
11. Reclamantul susţine că a suferit în mai multe rânduri violenţe din partea deţinuţilor sau a gardienilor, în special în centrele de reţinere şi arestare preventivă din cadrul DGPMB şi în Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava, şi chiar că a fost legat cu cătuşe de pat timp de zece zile. În această privinţă, reclamantul prezintă copiile dosarului său medical, din care reiese că, în perioada martie-mai 2001, acesta s-a prezentat la cabinetul medical din Penitenciarul Bucureşti-Jilava sau la spitale civile cu răni posttraumatice (edem palpebral, echimoze etc.) sau datorate unor acte de autovătămare (ingerare de detergent, leziuni ale braţului). Conform reclamantului, aceste răni şi acte ar fi fost provocate de deţinuţi şi de gardieni. Cu toate acestea, partea interesată nu a sesizat parchetul cu o plângere penală în această privinţă.
12. De asemenea, autorităţile nu i-ar fi permis reclamantului să ia parte la înmormântarea tatălui său, decedat în martie 2001.
13. Din documentele medicale depuse la dosar reiese că reclamantul a fost internat la Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava (secţia de psihiatrie) în perioada 5-14 martie 2001 şi că a fost dus în mai multe rânduri, până în iunie 2001, de la centrele de reţinere şi arestare preventivă ale DGPMB pentru a fi supus altor examene medicale (psihiatrie, medicină internă etc.).
14. În ceea ce priveşte în special perioada ulterioară lunii iunie 2001, cea a detenţiei sale la Penitenciarul Bucureşti-Jilava, reclamantul menţionează suprapopularea din celulele lipsite de căldură şi imposibilitatea de a le aerisi, precum şi calitatea deplorabilă, proastă a hranei şi a apei pentru sănătate (prezenţa larvelor, a puricilor şi a ploşniţelor). Acesta mai adaugă faptul că a fost obligat să împartă celula cu deţinuţi care îşi executau deja pedeapsa.
2. Observaţiile Guvernului
15. Pe baza unor informaţii pe care nu le justifică, Guvernul susţine că, în timpul detenţiei în centrele de reţinere şi arestare preventivă din cadrul DGPMB, reclamantul a beneficiat de un regim de detenţie „închis” în celula nr. 17 pe care a împărţit-o cu un alt deţinut. Potrivit Guvernului, celula avea o suprafaţă de 14 m2 şi era dotată cu două paturi, o chiuvetă, o fereastră de aproximativ 0,30 m2 şi un calorifer „în stare de funcţionare”; în schimb, toaletele ar fi fost separate de celulă, iar deţinuţii ar fi avut acces la acestea „la cerere”. Guvernul adaugă faptul că reclamantul putea să se plimbe între o jumătate de oră şi două ore în fiecare zi într-o „curte de plimbare” de 24 m2 aflată în interiorul centrului de detenţie. În plus, partea interesată ar fi fost internată la Penitenciarul-Spital Bucureşti-Jilava (secţia de psihiatrie) de la 5 martie la 27 iunie 2001.
16. Bazându-se pe informaţii furnizate, la 23 iulie 2009, de Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), Guvernul precizează că, în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, reclamantul a fost închis succesiv, după 27 iunie 2001, în şase celule diferite. Conform acestuia, suprafaţa celulelor era cuprinsă între 33 m2 şi 45 m2, iar partea interesată a împărţit aceste celule cu 32 până la 43 de deţinuţi. Din cauza fluxului de deţinuţi închişi în respectivele celule, ANP nu ar fi fost în măsură să indice numărul de paturi cu care erau dotate, însă fiecare celulă ar fi dispus de toalete separate (cu chiuvetă), de ferestre şi de mobilier (două mese, bănci şi scaune). Fiecare celulă ar fi beneficiat de apă curentă, însă pentru a se spăla cu apă caldă reclamantul ar fi avut acces o dată pe săptămână la o sală de duşuri. În comunicarea sa, ANP menţiona, de asemenea, că celulele erau încălzite la intervale orare stabilite, cu excepţia perioadelor în care instalaţia s-ar fi defectat, dar că, din cauza faptului că reţeaua de distribuţie a căldurii era veche, existau pierderi importante pe circuit, astfel încât apa caldă ar fi ajuns în caloriferele din celule la o temperatură de aproximativ treizeci de grade.
17. Fără a oferi detalii cu privire la calitatea apei, Guvernul precizează că regimul caloric zilnic, stabilit prin ordinul Ministerului Justiţiei, era respectat, că un medic supraveghea calitatea hranei, că deţinuţii primeau obiecte de igienă personală în limitele reglementate şi că lenjeria era spălată o dată pe săptămână.
18. În ceea ce priveşte activitatea zilnică în afara celulei, Guvernul indică faptul că reclamantul avea dreptul la o plimbare în aer liber de aproximativ treizeci de minute şi că acesta putea să facă exerciţii fizice în această perioadă şi să practice sporturi în timpul competiţiilor sportive organizate. În această privinţă, deşi menţionează că deţinuţii puteau, la un interval nespecificat, să facă sport aproximativ o oră pe două terenuri şi într-un spaţiu acoperit amenajat, ANP admite în acelaşi timp că, la momentul faptelor, închisoarea nu beneficia de un teren sau de o sală de sport. În cele din urmă, Penitenciarul Bucureşti-Jilava ar fi dispus de două biblioteci pentru deţinuţi, de abonamente la ziare şi, în măsura posibilului, de posturi de televiziune.
C. Punerea în libertate a reclamantului
19. Vineri, 31 ianuarie 2003, imediat după pronunţarea hotărârii definitive conform căreia pedeapsa pronunţată expira la miezul nopţii (supra, pct. 8), grefa Curţii de Apel Bucureşti a redactat o scrisoare pentru a informa Penitenciarul Bucureşti-Jilava despre dispozitivul hotărârii astfel încât administraţia să poată lua măsurile necesare.
20. Un proces-verbal întocmit în aceeaşi zi la ora 15:10 de grefa curţii de apel a făcut trimitere la demersurile efectuate pe baza hotărârii citate anterior. În acesta se menţiona că, la telefon, comandantul Penitenciarului Bucureşti-Jilava informase grefa că secretariatul era închis şi că nimeni nu putea să recepţioneze faxul referitor la dispozitivul hotărârii. Potrivit acestui proces-verbal, comandantul direcţionase apelul către ofiţerul de gardă al închisorii care, la rândul său, ar fi precizat că punerea în libertate a reclamantului nu se putea face doar pe baza unui apel telefonic, în absenţa unui document scris.
21. După ce a primit prin fax, luni, 2 februarie 2003, la ora 07:52, dispozitivul hotărârii din 31 ianuarie 2003, administraţia Penitenciarului Bucureşti-Jilava a efectuat demersurile necesare şi, la ora 10:40, a pus reclamantul în libertate.
II. DREPTUL INTERN ŞI RAPOARTELE INTERNAŢIONALE RELEVANTE
A. Dreptul intern relevant
22. Un rezumat al dispoziţiilor de drept intern relevante în cauză, referitoare la căile de atac disponibile în materie de executare a pedepselor, este inclus la pct. 22 şi 23 din hotărârea Petrea împotriva României (nr. 4792/03, 29 aprilie 2008).
23. Art. 504 C. proc. pen., astfel cum a fost redactat ulterior modificării sale prin Legea nr. 281/2003 şi Deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale [Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 152, CEDO 2003-VI (extrase)], prevede că persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate ori de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal. Procedura de reparaţie trebuie introdusă în termen de optsprezece luni de la pronunţarea ordonanţei sau a hotărârii instanţei menţionate anterior.
Prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, Curtea Constituţională a hotărât că art. 504 C. proc. pen. era constituţional, cu toate că dispoziţiile sale enumerau în mod explicit cazurile care dau dreptul la reparaţie în temeiul acestui articol. Aceasta considera că persoanele care doreau să primească o reparaţie pentru prejudiciul suferit ca urmare a unei privări de libertate în mod nelegal, nereglementată de art. 504 C. proc. pen., dispuneau de „alte căi legale” pentru a-şi exercita drepturile.
B. Rapoartele Consiliului Europei
24. Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în penitenciarele din România, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT, sunt rezumate în hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie 2007).
25. Raportul CPT, publicat în aprilie 2004, referitor la vizita sa în România din septembrie 2002 reaminteşte că acele condiţii de detenţie din centrele de reţinere şi arestare preventivă ale DGPMB fuseseră calificate, în urma vizitei sale precedente din ianuarie 1999, drept „echivalente cu un tratament inuman şi/sau degradant” şi subliniază că acestea continuaseră să se înrăutăţească până la vizita respectivă a CPT din septembrie 2002:
„Închisoarea avea o capacitate oficială de 132 de locuri; totuşi, la momentul vizitei, erau închise aici 193 de persoane [...]. Majoritatea celulelor aveau un acces foarte limitat sau inexistent la lumina zilei; iluminarea artificială era slabă, iar aerisirea era în mod vădit insuficientă; celulele erau extrem de murdare şi multe dintre ele erau infestate cu insecte parazite.
În plus, gradul de ocupare era mult prea ridicat; de exemplu, în sectorul bărbaţilor, în celule de 4,5 ‑ 5 m² erau închise patru persoane şi, în celule de aproximativ 10 m², se aflau opt sau mai multe persoane. [...] Mai puţin de jumătate dintre deţinuţi dormeau singuri în pat. [...] [În ceea ce priveşte activităţile în aer liber], în realitate, persoanele reţinute la sediile de poliţie vizitate aveau dreptul, în cel mai bun caz, la aproximativ 45 de minute pe zi de exerciţii în aer liber.”
26. În raportul completat după o nouă vizită în centrele de reţinere şi arestare preventivă ale DGPMB, efectuată în februarie 2003, la momentul în care erau în curs lucrări de renovare, CPT constată îmbunătăţiri ale condiţiilor materiale de detenţie în partea renovată a DGPMB; cu toate acestea, „gradul de ocupare a celulelor rămânea excesiv”, întrucât „într-o celulă nou amenajată, de 17 m², se aflau 8 persoane”.
27. În ceea ce priveşte Penitenciarul Bucureşti-Jilava, raportul CPT publicat în aprilie 2003 în urma vizitei sale din februarie 1999 constata condiţii materiale în general foarte mediocre: lipsa drastică de spaţiu vital şi insuficienţa paturilor generau o promiscuitate inacceptabilă pentru marea majoritate a deţinuţilor. În plus, mulţi deţinuţi se plângeau de frig şi de umiditate, mai ales în timpul nopţii. Cu ocazia vizitei sale din iunie 2006 într-o secţie a Penitenciarului Bucureşti-Jilava (raport publicat în decembrie 2008), CPT constatase că particularităţile identificate cu ocazia vizitei sale din 1999 erau în continuare valabile pentru secţia în cauză – cea a deţinuţilor periculoşi -, inclusiv în ceea ce privea suprapopularea sau condiţiile de igienă. De altfel, „direcţia închisorii a atras atenţia delegaţiei CPT asupra faptului că, în întregul penitenciar, condiţiile de detenţie erau extrem de mediocre”, într-atât încât „erau prevăzute construirea unei noi închisori şi transferul [...] deţinuţilor în alte închisori, până la închiderea întregii unităţi”, deoarece „nu avea niciun rost să se investească în renovarea structurilor unităţii”.
28. Redactat în urma unei vizite efectuate în România de către membrii Biroului Comisarului pentru Drepturile Omului între 13 şi 17 septembrie 2004, acest raport, publicat la 29 martie 2006, prezintă informaţii cu privire la Penitenciarul Bucureşti-Jilava. Raportul consideră condiţiile de detenţie în această unitate ca fiind „deosebit de grele”, iar situaţia „alarmantă”. În plus, se subliniază în acesta că „toate instalaţiile erau uzate, ferestrele incapabile să protejeze împotriva frigului, iar mobilierul foarte vechi”.
C. Alte rapoarte privind condiţiile de detenţie
29. În urma vizitei sale efectuate la 15 aprilie 2003, o organizaţie neguvernamentală, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), raporta că Penitenciarul Bucureşti-Jilava era unul dintre cele mai suprapopulate la nivel naţional (3 187 de deţinuţi la 2 551 de paturi).
30. În ceea ce priveşte centrele de reţinere şi arestare preventivă ale DGPMB, APADOR-CH menţiona, în urma unei vizite efectuate în ianuarie 2009, că DGPMB dispunea de 148 de locuri de detenţie în 30 de celule, fiecare celulă fiind dotată cu 4 sau 6 paturi pentru o suprafaţă de 12 m2 sau, respectiv, 14 m2.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE CONDIŢIILE DE DETENŢIE
31. Reclamantul se plânge de condiţiile proaste de detenţie din centrele de reţinere şi arestare preventivă ale DGPMB şi din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, în special de suprapopularea din celule, de igiena precară şi de absenţa sau insuficienţa căldurii, aerisirii şi luminii naturale. Acesta invocă, în esenţă, art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
32. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
33. Guvernul invocă excepţia de inadmisibilitate a acestui capăt de cerere, susţinând că reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în despăgubire în temeiul dispoziţiilor de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.). Guvernul nu oferă exemple din jurisprudenţa internă în această privinţă deoarece deţinuţii nu sesizează instanţele utilizând această cale de atac. Cu toate acestea, face referire la cauza Stan împotriva României (dec.) (nr. 6936/03, 20 mai 2008), în care un reclamant a obţinut despăgubiri după ce instanţele interne au constatat degradarea stării sale de sănătate în timpul detenţiei.
34. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
35. Curtea observă că respectivul capăt de cerere al reclamantului se referă la condiţiile materiale de detenţie, iar – în cauză – acesta nu a fost însoţit de acuzaţia privind lipsa tratamentului medical. Aceasta reafirmă că este sarcina Guvernului să demonstreze că o cale de atac este efectivă atât în teorie, cât şi în practică, şi reaminteşte că a respins deja o excepţie întemeiată pe art. 998-999 C. civ., după ce a hotărât că, având în vedere particularitatea unui asemenea capăt de cerere, identic cu cel al reclamantului în cauză, nu exista niciun recurs efectiv care trebuia epuizat (Petrea, citată anterior, pct. 37; Brânduşe împotriva României, nr. 6586/03, pct. 37 şi 40, 7 aprilie 2009, şi Eugen Gabriel Radu împotriva României, nr. 3036/04, pct. 20 şi 23, 13 octombrie 2009). Guvernul nu a prezentat niciun element care să poată conduce Curtea la o concluzie diferită în cauză. Curtea observă că, într-adevăr, nu numai că nu a prezentat mai multe exemple care să permită să se constate că este vorba despre un recurs efectiv în materie, dar mai ales, spre deosebire de prezenta speţă, cauza Stan se referea la condiţii de detenţie şi la o absenţă a tratamentului medical care conduseseră la degradarea stării de sănătate a părţii interesate.
36. În schimb, Curtea constată că, deşi Guvernul nu a invocat o astfel de excepţie, s-ar putea pune a priori o întrebare cu privire la aplicabilitatea şi respectarea regulii de şase luni în ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamantului referitor la condiţiile de detenţie din centrele de reţinere şi arestare preventivă ale DGPMB înaintea transferului său la Penitenciarul Bucureşti-Jilava [Andriţă împotriva României (dec.), nr. 67708/01, pct. 38, in fine, 27 ianuarie 2009, şi Michael Joseph Walker împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000‑I]. Având în vedere faptul că, în cauzele de acest tip, există o situaţie continuă dacă respectivul capăt de cerere se referă la aspecte generale (condiţii de igienă, suprapopulare etc.) şi la condiţii de detenţie care au rămas în mod evident aceleaşi în ciuda unui transfer al deţinutului (Seleznev împotriva Rusiei, nr. 15591/03, pct. 35-36, 26 iunie 2008), Curtea consideră că chestiunea respectării regulii de şase luni este în cauză strâns legată de examinarea fondului capătului de cerere în cauză.
37. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
38. Reclamantul susţine că respectivele condiţii de detenţie încalcă art. 3 din Convenţie.
39. Guvernul face trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie şi, referindu-se la descrierea condiţiilor de detenţie pe care a prezentat-o, acesta susţine că cele ale reclamantului erau conforme cu cerinţele art. 3 din Convenţie.
40. În primul rând, Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie impune statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare nu supun partea interesată unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI].
41. Apoi, Curtea face trimitere la modul în care, în cauze similare, a pus în aplicare principiul affirmanti incumbit probatio („sarcina probei revine reclamantului”), atunci când doar Guvernul avea acces la informaţii care puteau confirma sau infirma afirmaţiile unui reclamant [Khoudoïorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 113, CEDO 2005‑X (extrase), şi Seleznev, citată anterior, pct. 41].
42. În cauză, Curtea subliniază că, potrivit reclamantului, în centrele de reţinere şi arestare preventivă ale DGPMB, precum şi în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, condiţiile de detenţie se caracterizau prin suprapopularea celulelor, igienă precară, absenţa sau insuficienţa căldurii, aerisirii şi iluminării naturale.
43. Curtea observă că argumentele părţilor privind condiţiile de detenţie în cauză sunt total opuse în ceea ce priveşte centrele de reţinere şi arestare preventivă din cadrul DGPMB. Cu toate acestea, simplul fapt că versiunea Guvernului o contrazice pe cea a reclamantului nu poate, în sine, să convingă Curtea să respingă afirmaţiile acestuia din urmă ca fiind nejustificate.
44. În această privinţă, în ciuda argumentului Guvernului potrivit căruia partea interesată ar fi fost internată la secţia de psihiatrie a penitenciarului-spital în cea mai mare parte a perioadei în cauză, Curtea observă, în primul rând, că din documentele medicale aflate la dosar reiese că, în perioada martie-iunie 2001, reclamantul a continuat să fie închis în centrele de reţinere şi arestare preventivă din cadrul DGPMB, cu toate că în acest interval a fost internat pentru perioade scurte de timp în vederea efectuării unor examene medicale (supra, pct. 13 şi 15 in fine). Apoi, Curtea precizează că afirmaţia Guvernului, potrivit căreia reclamantul a fost închis în celula nr. 17, cu o suprafaţă de 14 m2, pe care a împărţit-o cu un singur deţinut, nu este justificată de niciun document înregistrat în registrele penitenciare şi că aceasta este de natură să ridice întrebări cu privire la condiţiile de detenţie din centrele de reţinere şi arestare preventivă din cadrul DGPMB descrise de CPT pentru perioada respectivă (supra, pct. 25-26); în plus, această afirmaţie este contrazisă de declaraţiile autentificate ale mai multor foşti deţinuţi care s-au aflat în aceeaşi închisoare ca reclamantul (supra, pct. 10).
45. Curtea observă că aceste declaraţii şi mai ales rapoartele menţionate anterior descriu, pentru perioada respectivă, nu doar condiţiile proaste de detenţie, ci şi o înrăutăţire a acestora, în special o suprapopulare excesivă (1-2 m2 pentru fiecare deţinut în celule în mod vădit prost aerisite şi cuprinzând un număr de paturi inferior numărului de deţinuţi) şi condiţii foarte proaste de igienă (celule murdare, infestate cu insecte parazite etc.). În lipsa oricărui document sau a oricărei explicaţii relevante din partea Guvernului, în ciuda contradicţiilor menţionate anterior, Curtea are îndoieli că, în condiţii de suprapopulare şi insalubritate generalizate la momentul respectiv în centrele de reţinere şi arestare preventivă în cauză, celula reclamantului ar fi putut constitui singura excepţie şi că, spre deosebire de toate celulele din cadrul unităţii, ar fi putut să fie luminată, aerisită şi întreţinută în mod acceptabil şi să îi asigure părţii interesate un spaţiu vital conform criteriilor acceptate de jurisprudenţa Curţii (a se vedea, mutatis mutandis, Aliev împotriva Georgiei, nr. 522/04, pct. 77 şi 82, 13 ianuarie 2009, şi Gorguiladze împotriva Georgiei, nr. 4313/04, pct. 47, 20 octombrie 2009).
46. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că argumentul Guvernului nu este nici motivat, nici justificat în mod valabil, deşi acesta era singurul care avea acces la informaţiile care puteau confirma sau infirma afirmaţiile reclamantului, susţinute de declaraţiile citate anterior. De altfel, argumentul acestuia nu este coroborat cu elemente de probă depuse la dosar. Dimpotrivă, probele aflate la dosar permit constatarea „dincolo de orice îndoială rezonabilă” că reclamantul a suferit într-adevăr, timp de mai multe luni şi în mod constant, din cauza condiţiilor de detenţie de care se plânge în capătul de cerere referitor la centrele de reţinere şi arestare preventivă din cadrul DGMPB (suprapopulare, insalubritate, lipsa aerului curat şi a luminii naturale etc.). De asemenea, în baza elementelor furnizate de CPT, Curtea nu poate să concluzioneze că timpul de plimbare alocat reclamantului într-un spaţiu comun de 24 m2 era de natură să compenseze lipsa de spaţiu din celulă (supra, pct. 15 şi 25 in fine şi Gorguiladze, citată anterior, pct. 49).
47. Prin urmare, Curtea concluzionează că respectivele condiţii de detenţie din centrele DGPMB erau de natură să îi cauzeze reclamantului o suferinţă dincolo de cea pe care o presupune în mod inevitabil privarea de libertate.
48. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului între iunie 2001 şi februarie 2003 în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, Curtea reaminteşte că a constatat deja încălcarea art. 3 din Convenţie în cauze similare, în care reclamanţii s-au plâns de condiţiile materiale de detenţie din respectiva închisoare, în special de suprapopulare şi, în subsidiar, de condiţiile de igienă, în aceeaşi perioadă ca cea considerată în cauză (a se vedea, printre altele, Măciucă împotriva României, nr. 25763/03, 26 mai 2009, şi Marian Stoicescu împotriva României, nr. 12934/02, pct. 24, 16 iulie 2009). Nimic nu permite Curţii să ajungă în cauză la o concluzie diferită. În această privinţă, este suficient să se bazeze, în acelaşi timp, pe afirmaţiile necontestate de către părţi, precum şi pe informaţiile care rezultă din rapoartele întocmite în special de CPT (supra, pct. 27-29) pentru a constata că, chiar dacă reclamantul ar fi beneficiat de un pat individual, acesta nu a avut totuşi la dispoziţie decât aproximativ 1 m2 de spaţiu vital în celula sa, fără să se ţină seama de mobilierul a cărui prezenţă reducea şi mai mult această suprafaţă. Prin urmare, cu excepţia unei plimbări zilnice în aer liber de aproximativ treizeci de minute, reclamantul era închis în celula suprapopulată şi, în plus, trebuia să se confrunte cu problemele legate de condiţiile precare de igienă şi de insuficienţa căldurii.
49. Având în vedere considerentele precedente, Curtea observă că plângerea reclamantului se referă la aspecte generale privind condiţiile de detenţie (condiţii de igienă, suprapopulare, temperatura din celule etc.) care au rămas aceleaşi în ciuda transferului reclamantului din centrele DGPMB la Penitenciarul Bucureşti-Jilava şi că, prin urmare, trebuie examinată ca o situaţie continuă (a se vedea, mutatis mutandis, Seleznev, citată anterior, pct. 36, Artimenco împotriva României, nr. 12535/04, pct. 10 şi 38, 30 iunie 2009, şi, a contrario, Brânduşe, citată anterior, pct. 41-43).
50. Deşi Curtea admite că, în cauză, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a‑l umili sau înjosi pe reclamant, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea consideră că respectivele condiţii de detenţie, pe care reclamantul a trebuit să le suporte pe parcursul unei perioade semnificative, l-au supus pe acesta la o încercare de o intensitate care depăşea nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.
51. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 1 DIN CONVENŢIE
52. Reclamantul pretinde că a fost menţinut în arest de la 31 ianuarie până la 2 februarie 2003 în absenţa oricărei baze legale. Acesta invocă art. 5 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;
[...]”
53. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
54. Guvernul invocă o excepţie de neepuizare a căilor de atac, considerând că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanţele interne cu o acţiune în reparaţie a prejudiciului pretins, întemeiată pe art. 504 C. proc. pen. În această privinţă, Guvernul face trimitere la cauza Temeşan împotriva României (nr. 36293/02, pct. 49, 10 iunie 2008).
55. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
56. În primul rând, Curtea observă că plângerea reclamantului se referă la perioada de timp în care acesta a fost menţinut în arest până la eliberare, pronunţată la 31 ianuarie 2003 prin hotărârea definitivă de constatare a faptului că acesta îşi executase pedeapsa în întregime şi că trebuia repus în libertate. Curtea subliniază că, după modificarea prin Legea nr. 281/2003, art. 504 C. proc. pen. punea drept condiţie de admisibilitate a unei acţiuni în reparaţie ca respectivul caracter nelegal al privării de libertate în cauză să fie stabilit printr-o ordonanţă sau o hotărâre în limita cazurilor bine definite. Or, aceasta observă că, în cauză, situaţia reclamantului nu corespundea cazurilor menţionate (supra, pct. 23; a se vedea, a contrario, Temeşan, citată anterior, pct. 26 şi 30) şi că, de asemenea, Guvernul nu a prezentat exemple din jurisprudenţa internă pentru a demonstra că, în ciuda faptului că Curtea Constituţională confirmase că utilizarea sa era limitată la cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., această cale de atac era accesibilă reclamantului (supra, pct. 23 in fine).
57. Curtea a concluzionat că Guvernul nu a demonstrat că, atât în teorie, cât şi în practică, calea de atac în cauză reprezenta o cale de atac accesibilă şi efectivă pe care reclamantul ar fi trebuit să o epuizeze înainte de a introduce cererea. Prin urmare, este necesar să se respingă această excepţie preliminară.
58. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
59. Reclamantul îşi reiterează afirmaţiile potrivit cărora menţinerea în arest în perioada respectivă nu avea o bază legală.
60. Guvernul remarcă faptul că, la 31 ianuarie 2003, după ora 15:00, atunci când grefa Curţii de Apel Bucureşti a contactat Penitenciarul Bucureşti-Jilava, programul de lucru al personalului închisorii se terminase, astfel încât punerea în libertate a reclamantului nu a fost efectuată decât luni, 3 februarie 2003, la ora 10:40. Acesta susţine că în mod contrar faţă de procedura urmată în cauza Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, 1 iulie 2008), autorităţile au manifestat în cauză o diligenţă specială în dimineaţa zilei de 3 februarie 2003 în vederea îndeplinirii procedurilor de eliberare.
61. Curtea reaminteşte că lista excepţiilor de la dreptul la libertate prevăzut la art. 5 § 1 din Convenţie are un caracter exhaustiv şi că numai o interpretare strictă se potriveşte cu scopul acestei dispoziţii: să se asigure că nimeni nu este privat în mod arbitrar de libertate [Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 170, CEDO 2000‑IV]. Prin urmare, îi revine sarcina de a examina capetele de cerere privind întârzierile în executarea unei hotărâri de punere în libertate cu o atenţie deosebită (Bojinov împotriva Bulgariei, nr. 47799/99, pct. 36, 28 octombrie 2004). De asemenea, aceasta reafirmă că, deşi un anumit termen de executare a unei hotărâri de punere în libertate este adesea inevitabil, acesta trebuie redus la minimum (Giulia Manzoni împotriva Italiei, nr. 19218/91, pct. 25, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-IV).
62. În cauză, Curtea observă că hotărârea definitivă din 31 ianuarie 2003 condamnase reclamantul la o pedeapsă având o durată egală cu cea a detenţiei deja executate până la acea dată şi că, imediat după pronunţarea hotărârii, grefa curţii de apel a contactat Penitenciarul Bucureşti-Jilava pentru a se lua măsurile necesare în vederea eliberării părţii interesate; Curtea reţine că eşecul acestor demersuri a fost consemnat în procesul-verbal întocmit în aceeaşi zi, la ora 15:10.
63. Curtea reaminteşte că, la examinarea termenului de executare a hotărârilor de repunere în libertate a reclamanţilor în cauze în care condiţiile cerute pentru eliberare erau îndeplinite la o oră la care angajatul închisorii însărcinat cu operaţiunile necesare în acest sens nu era prezent din cauza programului de lucru, aceasta nu a exclus perioade precum seara şi noaptea (Labita, citată anterior, pct. 24 şi 172, Rashid împotriva Bulgariei, nr. 47905/99, pct. 31-32 şi 79-80, 18 ianuarie 2007, şi Calmanovici, citată anterior, pct. 77). Aceasta nu poate, cu atât mai puţin, să adopte o altă abordare în cauză mai ales că, spre deosebire de cauza Calmanovici, grefa curţii de apel a contactat administraţia Penitenciarului Bucureşti-Jilava în timpul zilei pentru a-i aduce la cunoştinţă hotărârea definitivă pronunţată şi necesitatea de a lua măsurile care se impuneau în vederea eliberării reclamantului.
64. Curtea nu poate accepta ca, din cauza programului de lucru al secretariatului, administraţia unei închisori să nu ia măsuri pentru recepţionarea, vineri, la începutul după-amiezii, a unui document trimis prin fax, necesar repunerii în libertate a unui deţinut, ştiind că închiderea secretariatului va avea drept consecinţă menţinerea părţii interesate în detenţie pentru o durată suplimentară de mai mult de patruzeci şi opt de ore. În opinia Curţii, o asemenea întârziere nu poate constitui „o întârziere minimă inevitabilă” pentru executarea unei hotărâri definitive având drept efect repunerea în libertate a unui individ.
Prin urmare, detenţia în cauză nu se întemeiază pe unul din alineatele art. 5 din Convenţie.
65. Prin urmare, reiese că a fost încălcat art. 5 § 1.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
66. Invocând art. 3 din Convenţie, reclamantul se plânge că a fost supus la rele tratamente de către deţinuţi şi gardieni şi că a fost legat cu cătuşe de pat timp de zece zile în 2001. De asemenea, acesta se plânge de mai multe încălcări ale art. 5 § 1 şi 3 din Convenţie în ceea ce priveşte arestarea preventivă şi menţinerea acestei măsuri. Din perspectiva art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale declanşate împotriva sa (imposibilitatea de a obţine audierea soţilor M. şi a martorilor apărării, interpretarea probelor de către instanţe etc.). În cele din urmă, acesta invocă art. 7 din Convenţie, pretinzând că a fost condamnat pentru fapte care, în opinia sa, nu constituie infracţiuni în ceea ce priveşte dreptul intern şi dreptul internaţional, şi art. 8 din Convenţie, din perspectiva căruia reproşează autorităţilor că nu i s-a permis să asiste, în martie 2001, la înmormântarea tatălui său.
67. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei.
Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
68. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
69. Reclamantul solicită 1 000 000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care acesta consideră că l-a suferit ca urmare a pierderii premiului de la loterie în litigiu. De asemenea, acesta solicită o sumă cuprinsă între 1 şi 500 000 EUR, pe care o lasă la aprecierea Curţii, pentru prejudiciul moral pe care susţine că l-a suferit din cauza condiţiilor de detenţie şi a agresiunilor la care ar fi fost supus în această perioadă.
70. Guvernul consideră că cererea privind prejudiciul material trebuie respinsă pentru absenţa legăturii de cauzalitate cu încălcările pretinse. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta consideră că o simplă constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă şi că, în orice caz, suma solicitată în această privinţă este excesivă având în vedere jurisprudenţa Curţii.
71. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 8 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
72. Fără să prezinte documente justificative, reclamantul solicită, de asemenea, o sumă cuprinsă între 10 000 şi 100 000 EUR, lăsând la aprecierea Curţii stabilirea sumei, pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii.
73. Guvernul consideră că trebuie respinsă această cerere care nu este justificată prin niciun document.
74. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În cauză, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea respinge cererea reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
75. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Uneşte cu fondul excepţia întemeiată pe nerespectarea termenului de şase luni invocată cu titlu preliminar de către Guvern cu privire la capătul de cerere referitor la condiţiile de detenţie din centrele de reţinere şi arestare preventivă ale DGPMB şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 şi pe art. 5 § 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului şi menţinerea sa în detenţie după 31 ianuarie 2003, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 8 000 EUR (opt mii euro), pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 27 mai 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Grefier adjunct
Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy