©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit (MC) – nr. 15809/02
Hotărârea din 29.06.2007 (MC)
Art. 6
Art. 6 § 1
Acuzaţie în materie penală
Proces echitabil
Obligaţia persoanei înregistrate ca proprietar al unui vehicul de a furniza informaţii în vederea identificării şoferului în cazul unor bănuieli privind încălcarea Codului rutier: neîncălcare
În fapt – În temeiul art. 172 din Legea din 1988 privind circulaţia rutieră, proprietarul înregistrat al unui vehicul poate fi obligat să comunice informaţii despre identitatea şoferului vehiculului său atunci când acesta este bănuit că a săvârşit o încălcare a regulilor circulaţiei rutiere la care se aplică această dispoziţie. Necomunicarea acestor informaţii constituie infracţiune, cu excepţia cazului în care deţinătorul reuşeşte să demonstreze că nu cunoaşte identitatea şoferului şi că nu se poate informa în privinţa acestuia prin eforturi rezonabile. În cadrul unor incidente diferite, vehiculele reclamanţilor au fost fotografiate de radar când au depăşit limita de viteză legală. În consecinţă, reclamanţilor li s-a cerut să identifice şoferul şi au fost informaţi că, dacă nu oferă informaţiile respective, riscă sancţiuni penale. Primul reclamant a recunoscut că el a fost şoferul şi a fost condamnat pentru depăşirea limitei de viteză legală, după ce a încercat, fără succes, să obţină excluderea mărturiei sale din setul de probe. Acesta a fost obligat la plata unei amenzi şi i s-au aplicat puncte de penalizare. Cel de-al doilea reclamant a invocat dreptul său la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina. Acesta a fost condamnat pentru încălcarea art. 172, aplicându-i-se o amendă şi un număr de puncte de penalizare.
În drept – Art. 6 § 1: Curtea nu admite argumentul reclamanţilor, conform căruia dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina sunt drepturi absolute. Pentru a stabili dacă s-a adus atingere însuşi fondului acestor drepturi, Curtea s-a axat pe examinarea naturii coerciţiei şi a gradului de coerciţie folosit pentru obţinerea probelor, existenţa unor garanţii corespunzătoare în cadrul procedurii şi modul în care au fost folosite probele obţinute astfel.
a) Natura coerciţiei şi gradul de coerciţie – Coerciţia a fost directă desigur, însă orice persoană care deţine sau conduce un autovehicul ştie că se supune unei reglementări care se aplică deoarece este recunoscut faptul că deţinerea şi folosirea autovehiculelor implică riscul de a cauza vătămări grave. Persoanele care aleg să deţină şi să conducă autovehicule pot fi considerate că au acceptat anumite responsabilităţi şi obligaţii, în special obligaţia, în cazul unor bănuieli privind săvârşirea unor încălcări ale codului rutier, de a informa autorităţile despre identitatea persoanei care conducea autovehiculul în momentul săvârşirii încălcării. În fine, ancheta pe care poliţia era autorizată să o desfăşoare avea un caracter limitat. Astfel, art. 172 se aplică numai în cazul în care şoferul autovehiculului este bănuit că a săvârşit o infracţiune căreia i se aplică această dispoziţie şi autorizează poliţia să solicite informaţii exclusiv cu privire la identitatea şoferului.
b) Existenţa unor garanţii – Deţinătorul unui vehicul nu este vinovat de săvârşirea unei infracţiuni dacă reuşeşte să demonstreze că nu cunoaşte identitatea şoferului şi că nici nu se poate informa în această privinţă prin eforturi rezonabile. Infracţiunea nu se bazează astfel pe răspunderea obiectivă, iar riscul unor mărturisiri puţin fiabile este aşadar neglijabil.
c) Modul în care au fost folosite probele obţinute astfel – Deşi declaraţiile primului reclamant, conform cărora acesta se afla la volanul autovehiculului său, au fost admise ca probă după ce acesta a încercat să-şi conteste mărturisirea, organele de urmărire penală aveau sarcina să dovedească săvârşirea infracţiunii dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar reclamantul putea să dea declaraţii şi să cheme martori dacă dorea aşa ceva. Identitatea şoferului este doar unul dintre elementele constitutive ale contravenţiei de depăşire a limitei de viteză şi este exclusă pronunţarea unei condamnări în procedura pe fond doar în baza informaţiilor obţinute ca urmare a aplicării art. 172. Referitor la cel de-al doilea reclamant, procedura privind contravenţia de depăşire a vitezei legale nu a avut nicio consecinţă, reclamantul refuzând să comunice informaţiile solicitate. În consecinţă, nu se pune problema folosirii declaraţiilor sale în cadrul unei proceduri penale deoarece refuzul reclamantului de a comunica informaţiile solicitate nu a fost folosit ca probă, ci a constituit el însuşi o infracţiune. Având în vedere toate circumstanţele cauzei, în special natura deosebită a reglementării în litigiu şi caracterul limitat al informaţiilor solicitate în avizul de urmărire în temeiul art. 172, nu s-a adus atingere fondului dreptului reclamanţilor la tăcere şi dreptului acestora de a nu se autoincrimina.
Concluzie: neîncălcare (cincisprezece voturi la două).
Full & Egal Universal Law Academy