CASE OF O'HALLORAN AND FRANCIS v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA O’HALLORAN ŞI FRANCIS

ÎMPOTRIVA MARII BRITANII

(Cererile nr. 15809/02 şi 25624/02)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

29 iunie 2007

În cauza O’Halloran şi Francis împotriva Marii Britanii,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în Marea Cameră compusă din:

Jean-Paul Costa, Preşedinte,
Luzius Wildhaber,
Christos Rozakis,
Nicolas Bratza,
Boštjan M. Zupančič,
Rıza Türmen,
Volodymyr Butkevych,
Josep Casadevall,
Matti Pellonpää,
Snejana Botoucharova,
Stanislav Pavlovschi,
Lech Garlicki,
Javier Borrego Borrego,
Alvina Gyulumyan,
Ljiljana Mijović,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta, judecători,
şi Vincent Berger, Jurisconsult,

Deliberând în şedinţă închisă la 27 septembrie 2006 şi la 23 mai 2007,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima data menţionată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 15809/02 şi 25624/02) depuse la Curte împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (”Convenţia”) de către doi cetăţeni ai Regatului Unit, dl Gerard O’Halloran şi dl Idris Richard Francis (”reclamanţi”), la 3 aprilie 2002, şi, respectiv, 15 noiembrie 2001.

2. Reclamanţii, unuia dintre care i-a fost asigurată asistenţă judiciară, au fost reprezentaţi de dl J. Welch din Liberty, Londra. Guvernul Regatului Unit (”Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl D. Walton de la Ministerul Afacerilor Externe şi Commonwealth.

3. Dl O’Halloran a susţinut că a fost condamnat exclusiv sau în principal în baza declaraţiei pe care a fost obligat să o furnizeze sub ameninţarea unei pedepse similare celei prevăzute de infracţiuniea propriu-zisă. Dl Francis s-a plâns de faptul că obligaţia de a furniza probe privind infracţiunea de comiterea căreia a fost bănuit, i-a încălcat dreptul de a nu se incrimina. Ambii reclamanţi au invocat articolul 6 § § 1 şi 2 din Convenţie.

4. Cererile au fost repartizate Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curţii). La 26 octombrie 2004, cererile au fost conexate şi, la 25 octombrie 2005, au fost declarate admisibile de către o Cameră a acelei Secţiuni compusă din Josep Casadevall, Nicolas Bratza, Matti Pellonpaa, Stanislav Pavlovschi, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, Ján Šikuta, judecători, şi Michael O’Boyle, Grefier al Secţiunii. La 11 aprilie 2006, Camera şi-a declinat competenţa în favoarea Marii Camere, fără ca vreo parte să fi avut vreo obiecţie (articolul 30 al Convenţiei şi articolul 72 al Regulamentului Curţii).

5. Componenţa Marii Camere s-a constituit în conformitate cu prevederile articolului 27 § § 2 şi 3 al Convenţiei şi articolului 24 al Regulamentului Curţii. La 19 ianuarie 2007, a expirat mandatul lui Luzius Wildhaber în calitate de preşedinte al Curţii. Jean-Paul Costa l-a succedat în această calitate şi a preluat preşedinţia Marii Camere în cauza de faţă (articolul 9 § 2 al Regulamentului Curţii). Luzius Wildhaber şi Matti Pellonpaa au continuat să examineze cauzele după expirarea mandatelor lor, în conformitate cu articolul 23 § 7 al Convenţiei şi articolul 24 § 4 al Regulamentului Curţii.

6. Reclamanţii şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fond.

7. La 27 septembrie 2006, a avut loc o audiere publică în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (articolul 59 § 3).

În faţa Curţii au compărut:

(a) din partea Guvernului
DlD.Walton, Agent,
DlD. Perry, Avocat,
DlL. Clarke,
DlM. Magee,
DlJ. Moore, Consultanţi;

(b) din partea reclamanţilor
DlB. Emmerson QC,Procuror,
DlJ. Welch,Avocat,
DlD. Friedman, Consultant,
DlG. O’Halloran,
Dl I. Francis,Reclamanţi.

Curtea a audiat pledoariile dlui Emmerson şi ale dlui Perry şi răspunsurile lor la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8. Reclamanţii s-au născut în 1933 şi 1939 şi locuiesc în Londra, şi, respectiv, în Petersfield.

A. Dl O’Halloran (cererea nr. 15809/02)

9. La 7 aprilie 2000, la 04:55, un vehicul al cărui proprietar înregistrat era reclamantul, cu numărul de înmatriculare T61 TBX, a fost înregistrat de o cameră video de monitorizare a vitezei, având viteza de 69 de mile pe oră (mpo) pe autostrada M11, pe care limita provizorie de viteză era de 40 mpo.

10. La 17 aprilie 2000, secţia de poliţie pentru urmărirea penală a infracţiunilor surprinse de camere video a Jandarmeriei din Essex i-a scris reclamantului:

”Sunt în posesia de probe fotografice precum că conducătorul autovehiculului T61 TBX nu a respectat limita de viteză ... Se intenţionează iniţierea de proceduri împotriva conducătorului auto pentru infracţiunea de nerespectare a limitei de viteză ... Aţi fost indicat ca fiind conducătorul autovehiculului în momentul comiterii pretinsei infracţiuni şi sunteţi obligat să respectaţi dispoziţiile notificării de pe pagina 2. Trebuie să vă avertizez că, dacă nu vă veţi conforma acestei reclamaţii în termen de 28 de zile, veţi comite o infracţiune şi veţi fi susceptibil de condamnare la o pedeapsă maximă, similară cu cea a pretinsei infracţiuni - o amendă de £ 1,000 şi 3-6 puncte de penalizare.”

11. Notificarea de urmărire penală ataşată informa reclamantul că se intenţiona iniţierea procedurilor împotriva conducătorului auto al autovehiculului. El a fost rugat să furnizeze numele şi adresa completă a conducătorului auto al autovehiculului în momentul respectiv sau să ofere alte informaţii pe care poate să le ofere şi care ar fi condus la identificarea conducătorului auto. El a fost informat din nou că nefurnizarea de informaţii reprezenta o infracţiune în conformitate cu articolul 172 din Legea privind Traficul Rutier din 1988.

12. Reclamantul a răspuns la scrisoare, confirmând că el se afla la volanul autovehiculului la momentul respectiv.

13. La 27 martie 2001, reclamantul a fost citat la Judecătoria Essex-ului de Nord, unde a fost audiat pentru conducere cu depăşirea limitei de viteză. Înainte de proces, reclamantul a încercat să obţină excluderea declaraţiei făcute ca răspuns la notificarea de urmărire penală, bazându-se pe articolele 76 şi 78 ale Legii cu privire la Poliţie şi Probele Penale din 1984 coroborate cu articolul 6 al Convenţiei. Cererea sa a fost refuzată în baza deciziei Consiliului de Coroană în Brown c. Stott [2001] 2 WLR 817. Ulterior, acuzarea a invocat fotografia vehiculului aflat în viteză şi recunoaşterea obţinută ca rezultat al cererii prevăzute în articolul 172. Reclamantul a fost condamnat şi amendat cu 100 de lire sterline (GBP), fiind obligat să achite GBP 150 pentru plata cheltuielilor şi i-au fost aplicate şase puncte de penalizare.

14. La 11 aprilie 2001, reclamantul a solicitat magistraţilor să supună opiniei Înaltei Curţi:

”Dacă în împrejurările din prezenta cauză, recunoaşterea că inculpatul a fost într-adevăr conducătorul auto ar fi trebuit să fie exclusă în temeiul articolelor 76 şi 78 ale Legii cu privire la Poliţie şi Probe Penale din 1984, ţinând cont de Legea cu privire la Drepturile Omului şi de cauzele recente asupra cărora s-a pronunţat Curtea Europeană asupra faptului el ar fost obligat să se auto-incrimineze?”

15. La data de 23 aprilie 2001, grefierul l-a informat pe reclamant că magistraţii au refuzat să supună cauza Înaltei Curţi, pe motiv că chestiunea a fost deja decisă definitiv de către Consiliul de Coroană în Brown c. Stott (citată mai sus) şi de către Înalta Curte în Procurorul General c. Wilson ([2001] EWHC Admin 198).

16. La 19 octombrie 2001, cererea reclamantului de revizuire judecătorească a deciziei magistraţilor a fost respinsă.

B. Dl Francis (cererea nr. 25624/02)

17. Un autovehicul, al cărei proprietar înregistrat era reclamantul, a fost surprinsă de camera video de înregistrare a vitezei la 12 iunie 2001 conducând cu 47 mpo, limita de viteză fiind de 30 mpo.

18. La 19 iunie 2001, Comisariatul de Poliţie din Surrey i-a expediat reclamantului o notificare de urmărire penală cu următorul conţinut:

”În conformitate cu articolul 1 al Legii cu privire la Contravenienţii Rutieri din 1988, vă informăm despre intenţia de iniţiere a procedurilor împotriva conducătorului autovehiculului de marca Alvis cu număr de înmatriculare EYX 622 ...

Această afirmaţie este susţinută prin mijloace de probă fotografice/video. Sunteţi înregistrat în calitate de proprietar/posesor/conducător sau utilizator al autovehiculul de mai sus, la momentul comiterii pretinsei infracţiuni, şi vi se cere să furnizaţi numele şi adresa completă a conducătorului auto, la ora şi locaţia specificată. În conformitate cu articolul 172 al Legii privind Traficul Rutier, vi se cere să oferiţi informaţiile specificate în termen de 28 de zile de la primirea acestei notificări. Imposibilitatea de a furniza această informaţie vă poate face pasibil de urmărire penală. Sancţiunea la care puteţi fi supus în caz că veţi fi condamnat pentru nefurnizarea de informaţii este similară cu cea pentru infracţiunea în sine, adică o amendă şi puncte de penalizare.”

19. La 17 iulie 2001, reclamantul a scris Comisariatului de Poliţie din Surrey, invocând dreptul său la tăcere şi privilegiul de a nu se auto-incrimina.

20. La 18 iulie 2001, Poliţia din Surrey l-a informat pe reclamant că instanţa a constatat în apelul depus în Brown v. Stott, citată mai sus, că articolul 172 nu a încălcat aceste drepturi.

21. Reclamantul a refuzat să furnizeze informaţia.

22. La 28 august 2001, reclamantul a fost citat la Judecătorie pentru nerespectarea articolului 172 (3) al Legii privind Traficul Rutier din 1988. El a obţinut o amânare.

23. La 9 noiembrie 2001, Judecătoria i-a încuviinţat o nouă amânare, aparent, cu referire la procedură iniţiată de reclamant printr-o cerere la Strasbourg. Reclamantul a depus o cerere la Curte la 15 noiembrie 2001, în temeiul articolului 6 § § 1 şi 2 al Convenţiei.

24. La 8 februarie 2002, Judecătoria a anulat amânarea şi a fixat şedinţa de judecată pentru 15 aprilie 2002, dată la care reclamantul a fost condamnat şi amendat cu GBP 750, GBP 250 pentru cheltuieli şi trei puncte de penalizare. El afirmă că amenda a fost substanţial mai mare decât cea care ar fi fost aplicată dacă ar fi pledat vinovat pentru comiterea infracţiunii de exces de viteză.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Legislaţia cu privire la traficul rutier

25. Articolul 172 al Legii privind Traficul Rutier din 1988 (”Legea din 1988”), reglementează obligaţia de a oferi informaţii, în anumite circumstanţe, despre un conducător auto al unui autovehicul. Alineatul (1) se referă la infracţiunile rutiere cărora se aplică articolul. Acestea includ parcarea pe o pistă pentru biciclişti (în conformitate cu articolul 21 al Legii din 1988) şi provocarea morţii prin conducere cu neglijenţă (articolul 1), infracţiunile stipulate într-o serie de alte prevederi, inclusiv excesul de viteză, şi omuciderea de către conducătorul unui autovehicul.

Alineatul 2 prevede următoarele:

”În cazul în care conducătorul auto al unui autovehicul se presupune a fi vinovat de o infracţiune pentru care se aplică acest articol -

(a) persoana care deţine vehiculul va furniza astfel de informaţii cu privire la identitatea conducătorului auto ca cele care pot fi solicitate de, sau în numele unui ofiţer şef al poliţiei, şi

(b) orice altă persoană va oferi dacă este necesar, după cum se menţionează mai sus, orice informaţie pe care este abilitat să o furnizeze şi poate duce la identificarea conducătorului auto.”

Alineatul 3 prevede următoarele:

”Sub rezerva dispoziţiilor următoare, o persoană care nu respectă o cerinţă prevăzută în alineatul (2) de mai sus se face vinovată de comiterea unei infracţiuni.”

Alineatul 4 prevede următoarele:

”O persoană nu va fi vinovată de comiterea unei infracţiuni în temeiul paragrafului (a) al alineatului (2) dacă demonstrează că nu a ştiut şi nu a putut stabili, cu o diligenţă rezonabilă, identitatea conducătorului autovehiculului.”

26. O persoană declarată vinovată de comiterea unei infracţiuni în temeiul alineatului 3 îi poate fi retrasă sau i se pot aplica trei puncte de penalizare; i se poate aplica o amendă de până la nivelul trei de pe scara standard, care este, GBP 1.000.

27. Articolul 12 (1) al Legii cu privire la Contravenienţii Rutieri din 1988 prevede că, în cadrul unui proces sumar în cazul unei infracţiuni relevante, inclusiv a infracţiunilor referitoare la excesul de viteză, în calitate de probă a acestui fapt poate fi acceptată o declaraţie scrisă, semnată de bănuit, în conformitate cu articolul 172 (2) al Legii din 1988, precum că acesta a fost conducătorul autovehiculului la acea dată.

B. Legea cu privire la Poliţie şi Probele Procesual Penale din 1984

28. Articolul 76 prevede următoarele:

”(1) O mărturisire făcută de o persoană bănuită poate fi administrată, în orice procedură, în calitate de probă împotriva sa, în măsura în care este relevantă pentru orice chestiune examinată în cadrul procedurilor şi nu este exclusă de către instanţa de judecată în conformitate cu prezentul alineat;

(2) În cazul în care, în orice procedură în care acuzarea propune să prezinte în calitate de probă o mărturisire făcută de bănuit, instanţa constată că mărturisirea a fost sau ar fi putut fi obţinută -

(a) prin persecutarea persoanei care a făcut-o; sau

(b) ca urmare la ceea ce posibil s-a spus sau s-a realizat, în circumstanţele existente la moment, pentru a face necredibilă orice confesiune care ar putea fi făcută de el în consecință,

(c) instanţa nu trebuie să permită administrarea mărturisirii în calitate de probă împotriva lui, cu excepţia situaţiilor în care acuzarea demonstrează instanţei de judecată, dincolo de orice îndoială rezonabilă că mărturisirea (în ciuda faptului că aceasta poate fi adevărat), nu a fost obţinută în acest mod.

...”

29. Articolul 78(1) prevede următoarele:

”În orice procedură, instanţa de judecată poate refuza să admită probele pe care intenţionează să se bazeze acuzarea dacă se constată că, având în vedere toate circumstanţele, inclusiv circumstanţele în care au fost obţinute probele, admiterea acestora ar avea un astfel de efect advers asupra corectitudinii procedurilor, încât instanţa de judecată nu trebuie să le admită.”

C. Dreptul național pertinent

30. În Brown v. Stott, citată mai sus, Consiliul de Coroană a examinat cauza unei femei arestate pentru furt în magazine, în apropierea unui autovehicul care părea a fi al ei. Ea a fost supusă unui test de alcoolemie care a fost pozitiv. Cu scopul de a stabili dacă ea s-a făcut vinovată de conducere în stare de ebrietate (spre deosebire de articolul 5 al Legii din 1988), poliţia i-a expediat un aviz conform articolului 172. Procurorul fiscal a încercat să folosească răspunsul ei că s-ar fi aflat la volan, în calitate de temei pentru o urmărire penală pentru depăşirea limitei de viteză în stare de ebrietate. Înalta Curte de Justiţie a admis recursul pârâtei, constatând că urmărirea penală nu se putea se baza pe mărturisirile pe care ea a fost obligată să le facă.

31. În recursul depus de procurorul fiscal, Consiliul de Coroană a constatat că utilizarea recunoaşterii nu a încălcat cerinţele prevăzute în articolul 6 al Convenţiei. Lordul Bingham de Cornhill, pronunţând hotărârea de bază, a constatat, printre altele:

”Incidenţa mare a numărului de decese şi vătămari corporale care se produc pe drumuri, cauzate de utilizarea necorespunzătoare a autovehiculelor, este o problemă foarte gravă comună aproape tuturor societăţilor dezvoltate. Necesitatea de a o soluţiona într-un mod eficient, în beneficiul publicului, nu poate fi pusă la îndoială. Printre alte moduri în care societăţile democratice au încercat să abordeze problema este prin supunerea utilizării de autovehicule la un regim de reglementare şi emiterea dispoziţiilor de executare prin identificarea, urmărirea penală şi sancţionarea contravenienţilor - conducători auto. Materialele ... deşi incomplete, relevă răspunsuri diferite la problema executării. În unele sisteme juridice (ca de exemplu Spania, Belgia şi Franţa), proprietarul înregistrat este prezumat a fi conducătorul vinovat de comiterea infracţiunilor de trafic minore, cu excepţia cazului în care acesta demonstrează că o altă persoană se afla la volan la momentul respectiv sau constată alte temeiuri pentru neatragere la răspundere. Datorită faptului că există un interes public evident în aplicarea legislaţiei privind traficul rutier, întrebarea crucială în acest caz este dacă articolul 172 reprezintă o reacţie disproporţionată, sau una care subminează dreptul unui bănuit la un proces echitabil, în cazul în care în cadrul procesului se administrează recunoaşterea faptului aflării la volan.

Eu nu consider că articolul 172, aplicat în mod corespunzător, reprezintă o reacţie disproporţionată la această problemă socială gravă, şi nu cred că recurgerea la mărturia reclamantului, în cazul de faţă, ar submina dreptul la un proces echitabil. Am ajuns la această concluzie reieşind dintr-un număr de motive.

1. Articolul 172 prevede adresarea unei singure întrebări simple. Răspunsul în sine nu-l poate incrimina pe bănuit, deoarece conducerea unui automobil nu reprezintă o infracţiune. Recunoaşterea faptului aflării la volan, ca în prezentul caz, poate, desigur, constitui dovada unui fapt necesar pentru condamnare, dar articolul nu prevede sancţionarea pentru un interogatoriu prelungit privind faptele despre care se pretinde că reprezintă infracţiuni, ceea ce, cum era de așteptat, a fost considerat inacceptabil în Saunders, şi pedeapsa pentru refuzul de a răspunde conform articolului este moderată şi non-privativă de libertate. În cazul de faţă nu există nicio bănuială de constrângere necorespunzătoare sau persecutare, care să poată genera mărturisiri incerte şi, astfel, să contribuie la înfăptuirea eronată a actului justiţiei, iar dacă ar fi existat dovezi de astfel de comportament, judecătorul ar avea atribuţii suficiente de a exclude dovada mărturisirii.

2. În timp ce Înaltei Curţi i-a fost atribuit dreptul de a face deosebire ... între acordarea unui răspuns conform articolului 172 şi furnizarea de mostre, şi s-a bucurat de autoritatea Curţii Europene în Saunders ... pentru a face acest lucru, această deosebire nu ar trebui să fie, în opinia mea, dusă prea departe. Este adevărat că răspunsul pârâtului, fie verbal sau scris, ar crea noi elemente de probă, care nu au existat până când ea nu a vorbit sau a scris. În schimb, este recunoscută constatarea că procentul de alcool din sângele ei era un fapt, ce a existat înainte ca aceasta să sufle în aparatul de testare a alcoolemiei. Dar scopul pentru care i s-a solicitat să sufle în aparat (sub ameninţarea cu aplicarea unei sancţiuni penale în caz de refuz) a fost de a obţine probe care nu au fost disponibile până la efectuarea testului de alcoolemie, iar proba astfel obţinută ar fi putut, în circumstanţe excepţionale, fi suficientă pentru a condamna un conducător auto de comiterea unei infracţiuni ... [N]u este uşor de înţeles de ce o obligaţie de a răspunde la o întrebare este inacceptabilă şi o cerinţă de a se supune unui test de alcoolemie - nu. Cu toate acestea, solicitarea ca reclamanta să se supună unui test de alcoolemie nu a fost criticată.

3. Toţi cei care deţin sau conduc autoturisme ştiu că prin aceasta ei se supun unui regim de reglementare. Acest regim este impus nu pentru că deţinerea sau conducerea de autoturisme este un privilegiu sau o favoare acordată de stat, ci pentru că deţinerea şi utilizarea de autovehicule (ca şi, de exemplu, a armelor de foc ...) se consideră că pot cauza un prejudiciu grav. Este adevărat că articolul 172 (2) (b) permite adresarea întrebării dacă ”orice altă persoană” care, dacă nu este proprietarul sau conducătorul auto, nu s-ar putea afirma că a acceptat tacit regimul de reglementare, deşi cineva care nu a fost proprietarul sau conducătorul auto nu s-ar auto-incrimina indiferent de răspunsul pe care l-ar oferi. În cazul în care analizăm această situaţie în întregime şi apare întreabarea dacă articolul 172 reprezintă un răspuns legislativ disproporţionat la problema menţinerii securităţii rutiere, indiferent dacă este afectat echilibrul între interesele comunităţii în general şi interesele individului într-un mod care aduce prejudicii nejustificate persoanelor, indiferent dacă (pe scurt) principala probă ar încălca un drept fundamental al pârâtului, m-aş simţi obligat să ofer răspunsuri negative. În cazul în care prezentul argument este unul bun, acesta s-a aflat la dispoziţia cetăţenilor britanici din 1966, dar din câte cunosc, nimeni din această ţară, nu a criticat până la moment legislaţia pentru că este abuzivă.”

Decizia a fost adoptată de către Înalta Curte Engleză în Directorul Procuraturii Publice c. Wilson, citată mai sus.

ÎN DREPT

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ŞI 2 AL CONVENŢIEI

32. Reclamanţii s-au plâns de faptul că au fost constrânşi să ofere probe incriminatoare cu încălcarea dreptului de a păstra tăcerea şi de a nu se auto-incrimina. Articolul 6 al Convenţiei prevede, în măsura în care este relevant, următoarele:

”1. Orice persoană are dreptul ... în hotărârea temeiniciei acuzaţiilor îndreptate împotriva sa, la judecarea cauzei sale în mod echitabil ... de către [o] ... instanţă ...

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi stabilită prin lege.”

A. Aplicabilitatea articolului 6 § 1 al Convenţiei

33. Reclamanţii au susţinut că aspectul penal al articolului 6 § 1 este aplicabil în cazul lor, deoarece fiecare dintre ei a primit o notificare de urmărire penală şi fiecare dintre ei a fost amendat, dl O’Halloran pentru depăşirea limitei de viteză şi dl Francisc pentru că a refuzat să dea numele conducătorului auto la data în cauză.

34. Guvernul nu a relevat că articolul 6 § 1 nu ar fi aplicabil în aceste cauze.

35. Curtea constată că reclamanţii au fost ”afectaţi în mod substanţial” de notificările de urmărire penală primite, precum că au fost ”acuzaţi” de comiterea infracţiunilor respective de exces de viteză, în sensul autonom al acestui termen prevăzut de articolul 6 al Convenţiei (a se vedea Serves c. Franţei, 20 octombrie 1997, § 42, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997) VI. În orice caz, articolul 6 al Convenţiei poate fi aplicabil cazurilor de constrângere în oferirea de probe chiar şi în absenţa oricărei alte proceduri sau în cazul în care un reclamant este achitat în procedurile de bază (a se vedea Funke c. Franţei, 25 februarie 1993, § § 39 şi 40, seria A nr. 256 A, şi Heaney şi McGuinness c. Irlandei, nr. 34720/97, § § 43-45, CEDO 2000 XII).

36. Curtea recunoaşte că articolul 6 este aplicabil în prezenta cauză.

B. Respectarea articolului 6 § 1 al Convenţiei

1. Argumentele părţilor

37. Guvernul a susţinut că dreptul de a nu se auto-incrimina şi dreptul la tăcere nu sunt absolute şi aplicarea lor ar putea fi limitată, făcându-se referire la alte scopuri legitime de interes public. Pe lângă cauzele privind dreptul de a păstra tăcerea (a se vedea, de exemplu, Saunders c. Regatului Unit, 17 decembrie 1996, § 62, Culegere 1996-VI), acesta s-a referit la limitările accesului la instanţă (a se vedea, de exemplu, Ashingdane c. Regatului Unit, 28 mai 1985, § 58, seria A, nr 93), jurisprudenţă care arată că, în anumite circumstanţe, Statelor Contractante li s-a permis să inverseze sarcina probei privind anumite aspecte, cu condiţia ca acest lucru să nu perturbeze echilibrul rezonabil între interesele individului şi interesele generale ale comunităţii (a se vedea, de exemplu, Salabiaku c. Franţei, 7 octombrie 1988, § 28, Seria A nr. 141-A), la limitări acceptabile cu privire la drepturile de apărare în cauzele cu privire la egalitatea armelor (a se vedea Fitt c.Regatului Unit [GC], nr. 29777 /96, § 45, CEDO 2000-II), interogarea martorilor (a se vedea S.N. c. Suediei, nr. 34209/96, § 47, CEDO 2002-V), precum şi la principiul general conform căruia legislaţia naţională este cea care trebuie să reglementeze în primul rând admisibilitatea probelor, inclusiv dovezile incriminatoare (a se vedea, de exemplu, Khan c. Regatului Unit, nr. 35394/97. § 38, CEDO 2000-V).

38. Guvernul a susţinut că împuternicirea prevăzută în articolul 172 din Legea privind Traficul Rutier din 1998 (”Legea din 1998”), de a obţine un răspuns la întrebarea legată de identitatea conducătorului vehiculului atunci când se presupune că s-a comis o infracţiune rutieră şi utilizarea acelui răspuns în calitate de mijloc de probă în cadrul unei urmăriri penale sau, alternativ, de a urmări penal o persoană care nu a furnizat informaţii a fost în conformitate cu articolul 6. Există motive foarte întemeiate pentru care trebuie să i se solicite proprietarului să identifice conducătorul auto: infracţiunile rutiere sunt destinate să descurajeze comportamentul periculos care cauzează risc pentru public şi descurajarea a fost condiţionată de executarea eficientă (cercetările au arătat că camerele video de monitorizare a vitezei, etc., au redus numărul de accidente cu până la 28%), în general, nu a existat nicio alternativă evidentă, la împuternicirea prevăzută de articolul 172 şi, fără o astfel de împuternicire, ar fi imposibil de a investiga şi urmări în mod eficient în justiţie infracţiunile de trafic, iar simplul fapt de a fi conducătorul unui autovehicul cu motor nu a fost, în sine, incriminator. Nici articolul 172 nu a încălcat prezumţia de nevinovăţie, deoarece sarcina generală a probei a rămas pe seama acuzării. Acesta a constat în adresarea unei singure întrebări în circumstanţe speciale şi toate măsurile de protecţie obişnuite folosite împotriva utilizării probelor neveridice sau obţinute prin mijloace improprii au rămas neschimbate, în timp ce pedeapsa maximă a constituit doar o amendă de GBP 1,000.

39. Guvernul a considerat că utilizarea articolului 172 a fost mai limitată în producerea de efecte asupra conducătorilor auto, decât potenţiale alternative, cum ar fi deducerea de concluzii nefavorabile în urma faptului că deţinătorul înregistrat nu a furnizat numele conducătorului auto atunci când i s-a cerut sau o prezumţie legală a faptului că conducătorul înregistrat conducea vehiculul la acel moment, cu excepţia cazului în care demonstrează contrariul. De asemenea, Guvernul a considerat că simplul fapt că alte tehnici legislative ar putea aduce în mod substanţial acelaşi rezultat a indicat că în discuţie s-au aflat mai degrabă chestiuni de proporţionalitate, decât despre natura absolută a drepturilor propuse de către solicitanţi în cazuri de constrângere directă.

40. Reclamanţii au susţinut că problema gravă cauzată de utilizarea necorespunzătoare a autovehiculelor nu a fost suficientă pentru a justifica un sistem de constrângere care distruge esenţa drepturilor în temeiul articolului 6. Natura relativ minoră a sancţiunilor este irelevantă, deoarece articolul 6, inclusiv principiul împotriva auto-incriminării şi dreptul de a păstra tăcerea, s-a aplicat procedurilor penale de toate tipurile, fără deosebire. Ei au contestat faptul că nu a existat nicio alternativă evidentă, afirmând că metodele de constrângere indirectă sau utilizarea informaţiilor incriminatoare, obţinute în mod obligatoriu în afara cadrului procedurilor penale, ar atinge acelaşi scop. Ei au susţinut că un bănuit potenţial sau real nu ar putea fi obligat sub ameninţarea aplicării pedepselor să furnizeze informaţii pe care numai el era capabil să le ofere şi care nu au putut fi furnizate de documente sau probe fizice independente de voinţa lui. Acuzării i s-a cerut să-şi argumenteze cazul fără a recurge la constrângere aplicată în pofida voinţei acuzatului.

41. Reclamanţii au considerat că existenţa unor alte tehnici legislative în ajungerea la aceleaşi rezultate sau la rezultate similare, dar într-un mod mai puţin intruziv faţă de drepturile bănuitului (deducerea de concluzii nefavorabile din faptul că nu s-a răspuns la întrebări sau de stabilire a unei prezumţii legale a faptului că proprietarul înregistrat era conducătorul auto, cu excepţia cazului în care el sau ea a furnizat probe contrare), a confirmat faptul că regimul existent nu a fost strict necesar într-o societate democratică.

42. Ei au observat că, în Saunders şi Heaney şi McGuinness (ambele citate mai sus), Curtea a constatat că interesul public nu poate fi invocat pentru a justifica utilizarea de răspunsuri obţinute în mod obligatoriu. Ei au respins argumentele Guvernului precum că nu a existat niciun fel de protecţie împotriva utilizării de materiale în prevederile Legii cu privire la Poliţie şi Probele în Procesul Penal din 1984, deoarece articolele 76 şi 78 ale Legii nu ar fi putut exclude mărturiile obţinute în conformitate cu o dispoziţie legală. Întrucât reclamanţii au fost supuşi constrângerii în timp ce erau subiecţii unor proceduri penale în curs, şi nu a unei investigaţii regulamentare, au existat, aşadar atât încălcări ale articolului 6 § 1, cât şi a articolului 6 § 2 din Convenţie.

2. Aprecierea Curţii

(a) Introducere

43. Curtea constată în primul rând că reclamanţii s-au aflat, de fapt, în situaţii diferite. Dl O’Halloran a admis că el a fost conducătorul auto în momentul în cauză şi a încercat, fără succes, să excludă această probă din proces. El a fost apoi condamnat pentru exces de viteză. Dl Francis a refuzat să furnizeze numele şoferului la ora şi data menţionată în notificarea de urmărire penală şi a fost condamnat pentru refuz. Cazul dlui O’Halloran pare, la prima vedere, asemănător cauzei Saunders (citată mai sus), în care reclamantul s-a plâns de utilizarea în cadrul procedurii penale de probe care, pretindea el, ar fi fost obţinute cu încălcarea articolului 6. Cazul dlui Francis, pe de altă parte, ar părea să fie mai asemănător cauzelor Funke (citată mai sus), J.B. c. Elveţiei (nr. 31827/96, CEDO 2001 III), Heaney şi McGuinness (citată mai sus) şi Shannon c. Regatului Unit, (nr. 6563/03, 4 octombrie 2005), în fiecare din care reclamanul a fost amendat pentru ca nu furniza informaţii și în fiecare dintre care Curtea a examinat amenda independent de existenţa sau rezultatul procedurii de bază.

44. Cu toate acestea, chestiunea principală în fiecare caz, este dacă constrângerea unei persoane care este acuzată de exces de viteză în conformitate cu articolul 172 al Legii din 1998 de a face declaraţii care o incriminează sau ar putea conduce la incriminarea sa este compatibilă cu articolul 6 al convenţiei. În măsura în care este posibil, Curtea va examina, prin urmare, cele două cazuri împreună.

(b) Jurisprudenţa Curţii

45. În cauza Funke, reclamantul a fost condamnat pentru neprezentarea de ”acte şi documente ... referitoare la operaţiunile de interes pentru departamentul [vamal]”, pe care ei au considerat că trebuie să existe (articolul 65 din Codul Vamal). Curtea a constatat că încercarea de a obliga însuşi reclamantul să furnizeze dovezi ale infracţiunilor pe care se presupune că el le-ar fi comis, i-a încălcat dreptul său de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la incriminarea sa (Funke, citată mai sus, § 44). Curtea nu s-a mai pronunţat în continuare asupra naturii dreptului de a păstra tăcerea şi de a nu se auto-incrimina.

46. Cauza John Murray c. Regatului Unit (8 februarie 1996, Rapoarte 1996 I) a vizat, printre altele, delimitarea imixtiunii în dreptul persoanei la tăcere în timpul interogatoriului şi a procesului. Curtea a constatat că nu există nicio îndoială că ”dreptul la tăcere în cadrul interogărilor poliţiei şi dreptului de a nu se auto-incrimina sunt, în general, standarde internaţionale recunoscute care stau la baza noţiunii de proces echitabil în conformitate cu articolul 6 (...) Prin oferirea protecţiei împotriva constrângerii necorespunzătoare din partea autorităţilor unui bănuit, aceste imunităţi contribuie la evitarea erorilor judiciare şi la asigurarea scopurilor prevăzute în articolul 6” (a se vedea John Murray, citată mai sus, § 45). Curtea a văzut două extreme. Pe de o parte, era evident că bazarea unei condamnări exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul de a răspunde la întrebări sau de a aduce el însuşi dovezi, era incompatibil cu aceste imunităţile. Pe de altă parte, imunităţile nu pot şi nu trebuie să împiedice luarea în considerare a tăcerii acuzatului, în situaţii care în mod clar au necesitat o explicaţie. Concluzia a fost că ”dreptul la tăcere” nu a fost absolut (ibid., § 47). În analizarea gradului de constrângere în această cauză, Curtea a constatat că tăcerea reclamantului nu a constituit o infracţiune sau o sfidare a instanței şi că tăcerea nu ar putea, în sine, să fie considerată ca o manifestare a vinovăţiei (ibid., § 48). Curtea distinge, astfel, această cauză de Funke, în care gradul de constrângere, de fapt, ”a distrus însăşi esenţa privilegiului împotriva auto-incriminării” (ibid., § 49).

47. Cauza Saunders a făcut referire la utilizarea în cadrul procesului penal al reclamatului a declaraţiilor care au fost obţinute în urma constrângerii legale, în conformitate cu Legea Societăţilor din 1985. Prevederile naţionale le solicitau funcţionarilor din societăţi să ţină registre şi să emită documente, să participe în cadrul inspecţiilor şi să asiste inspectorii în investigaţia lor care putea să se soldeze cu aplicarea unei amenzi sau a pedepsei cu închisoarea pentru doi ani. Curtea a făcut referire la cauzele John Murray şi Funke şi a constatat că dreptul de a nu se auto-incrimina ţinea în primul rând de respectarea voinţei bănuitului de a păstra tăcerea. Aceasta nu se extindea la utilizarea în cadrul procedurilor penale de materiale care pot fi obţinute de la bănuit prin utilizarea autorităţii, dar care aveau o existenţă independentă de voinţa bănuitului, cum ar fi probe de respiraţie, sânge şi urină. Curtea a considerat că întrebarea referitoare la utilizarea de către acuzare a declaraţiilor obţinute de la reclamant de către inspectori în urma constrângerii a constituit o încălcare nejustificată a dreptului ”a trebuit să fie examinată în lumina tuturor circumstanţelor cauzei”: în special, a trebuit să se stabilească dacă reclamantul a fost constrâns să dea probe şi dacă utilizarea mărturiei a denaturat principiile de bază ale unui proces echitabil în temeiul articolului 6 § 1 (a se vedea Saunders, citată mai sus, § § 67 şi 69).

48. În Serves (citată mai sus), reclamantul a fost citat în calitate de martor în cadrul unei proceduri în care el a fost iniţial recunoscut în calitate de bănuit, deşi la data citării martorilor şi înfăptuirii procedurilor ulterioare, fazele relevante ale urmăririi penale au fost declarate nule. El a refuzat să depună jurământul în calitate de martor conform Codului de Procedură Penală, pe motiv că declaraţiile care ar fi putut să fie solicitate în faţa judecătorului de instrucţie ar fi fost auto-incriminatoare. Curtea a admis că ar fi fost admisibil ca reclamantul să refuze să răspundă la întrebările unui judecător care ar fi fost de natură să-l orienteze în direcţia prezentării de dovezi auto-incriminatoare, dar a descoperit că a fost impusă o amendă mai degrabă în vederea asigurării că declaraţiile au fost veridice, decât să impună martorul să furnizeze probe. În consecinţă, amenzile au fost aplicate înainte de apariţia vreunui risc de auto-incriminare (a se vedea Serves, citată mai sus, § § 43-47).

49. În Heaney şi McGuinness, reclamanţii, care au fost arestaţi în legătură cu un bombardament, au refuzat să răspundă la întrebări în conformitate cu legislaţia specială care îi solicită unei persoane să ofere o imagine completă a deplasărilor şi acţiunilor sale într-o perioadă specificată. Ei au fost achitaţi de infracţiunea de fond şi privaţi de libertate pentru că nu au oferit o descriere a deplasărilor lor. După revizuirea jurisprudenţei şi constatarea că articolul 6 § § 1 şi 2 este aplicabil, Curtea a admis că dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se auto-incrimina nu erau drepturi absolute. Apoi a constatat, după luarea în considerare a măsurilor procedurale de protecţie disponibile, că ”gradul de constrângere” impus reclamanţilor, şi anume, o condamnare şi pedeapsa cu închisoarea pentru că nu au oferit ”o explicaţie completă a deplasărilor [lor] şi acţiunilor pe parcursul oricărei perioade specificate şi informaţii de care [ei] dispun în ceea ce priveşte comiterea sau intenţia de a comite [infracţiunile menţionate]”,”au denaturat, de fapt, însăşi esenţa privilegiului împotriva auto-incriminării şi dreptul lor de a tăcea”. Ulterior, Curtea a considerat că chestiunile de securitate şi ordine publică invocate de Guvern nu ar putea justifica prevederea (a se vedea Heaney şi McGuinness, citată mai sus, § § 47-58, cu trimitere la § 24).

50. În Weh c. Austriei (nr. 38544/97, 8 aprilie 2004), reclamantul a fost amendat pentru că a oferit informaţii inexacte ca răspuns la o solicitare din partea Autorităţii de District în temeiul Legii cu privire la Autovehicole, pentru a dezvălui numele şi adresa conducătorului maşinii sale la o anumită dată. Acţiunea fusese deja pornită împotriva unui făptuitor necunoscut. Curtea a refuzat să se bazeze pe cazurile anterioare P., R. şi H. (c. Austriei, nr. 15135/89, 15136/89 şi 15137/89, decizia Comisiei din 5 septembrie 1989, Decizii şi Rapoarte 62, p. 319), şi a constatat că reclamantul nu a fost obligat să facă mai mult decât să statueze un simplu fapt – cine era conducătorul autovehicolului său – fapt ce nu a fost, în sine, incriminator. Curtea a constatat că, în această cauză, nu a existat nicio legătură între procedura penală care a fost iniţiată împotriva unor persoane necunoscute şi procedura în care reclamantul a fost amendat pentru că a oferit informaţii inexacte (a se vedea Weh, citată mai sus, § § 32-56 ).

51. În Shannon (citată mai sus), reclamantul a fost obligat să ofere informaţii unui ofiţer de urmărire penală despre un furt şi ţinerea contabilităţii false în temeiul Ordinului cu privire la veniturile obţinute de pe urma comiterii de infracţiuni (Irlanda de Nord) din 1996. El nu a participat la un interviu pentru a oferi informaţii şi a fost amendat. Deşi reclamantul a fost achitat în acţiunea de bază împotriva sa pentru contabilitate falsă şi pregătirea fraudei care rezultă din aceleaşi fapte, Curtea a concluzionat că a fost deschisă să examineze pretenţia reclamantului privind ingerinţa în dreptul său de a nu se auto-incrimina. În ceea ce priveşte justificarea pentru măsurile coercitive, Curtea a constatat că nu toate măsurile coercitive generează o concluzie privind existenţa unei ingerinţe nejustificate în dreptul de a nu se auto-incrimina. Curtea a constatat că nici cadrul de securitate, nici protecţia procedurală disponibilă, nu ar putea justifica măsurile luate în această cauză (a se vedea Shannon, citată mai sus, § § 26-40).

52. Jalloh c. Germaniei ([MC], nr. 54810/00, CEDO 2006 IX) se referă la utilizarea de probe sub formă de substanţe narcotice înghiţite de către reclamant, care au fost obţinute prin administrarea forţată de emetice. Curtea a considerat dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva auto-incriminării după cum urmează:

”94. ... În timp ce articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu stabileşte reguli privind admisibilitatea probelor ca atare, ceea ce reprezintă în primul rând o problemă de reglementare în temeiul dreptului naţional (a se vedea Schenk c. Elveţiei, 12 iulie 1988, § § 45-46, seria A nr. 140, şi Teixeira de Castro c. Portugaliei, 9 iunie 1998, § 34, Culegere 1998-IV).

...

100. În ceea ce priveşte utilizarea probelor obţinute cu încălcarea dreptului la tăcere şi a privilegiului împotriva auto-incriminării, Curtea reaminteşte că acestea sunt, în general, standardele internaţionale recunoscute care stau la baza noţiunii de proces echitabil în temeiul articolului 6. Argumentarea lor constă, inter alia, în protecţia bănuitului împotriva constrângerii necorespunzătoare din partea autorităţilor, contribuind astfel la evitarea erorilor judiciare şi la îndeplinirea scopurilor prevăzute în articolul 6. Dreptul de a nu se auto-incrimina presupune, în special, că acuzarea într-o cauză penală încearcă să demonstreze că are dreptate, fără a recurge la probe obţinute prin metode de constrângere sau persecuţie, în pofida voinţei acuzatului (a se vedea, inter alia, Saunders, citată mai sus, § 68; Heaney şi McGuinness, citată mai sus, § 40; J.B. c. Elveţiei, nr. 31827/96, § 64, CEDO 2001-III; şi Allan [c. Regatului Unit, nr. 48539/99], § 44[CEDO 2002‑IX]).

101. În examinarea dacă o procedură a încălcat esenţa privilegiului împotriva auto-incriminării, Curtea va avea în vedere, în special, următoarele elemente: natura şi gradul de constrângere, existenţa unor garanţii relevante în cadrul procedurilor şi modul de utilizare a oricărui material astfel obţinut (a se vedea, de exemplu, Tirado Ortiz şi Lozano Martin c. Spainiei (dec.), nr. 43486/98, CEDO 1999-V; Heaney şi McGuinness, citată mai sus, §§ 51-55; şi Allan, citată mai sus, § 44).

102. Cu toate acestea, Curtea a susţinut în mod constant faptul că dreptul de a nu se auto-incrimina este în primul rând legat de respectarea voinţei bănuitului de a păstra tăcerea. După cum este, de obicei, înţeles în sistemele juridice ale Părţilor Contractante la Convenţie şi în altă parte, acesta nu se extinde la utilizarea în cadrul procedurilor penale a materialelor care pot fi obţinute de la bănuit prin utilizarea competenței legale, dar care are o existenţă independentă de voinţa bănuitului ...

113. În opinia Curţii, probele în discuţie din prezenta cauză, şi anume, drogurile ascunse în corpul reclamantului care au fost obţinute prin administrarea forţată de emetice, ar putea fi considerate că se încadrează în categoria de materiale cu o existenţă independentă de voinţa bănuitului, a căror utilizare nu este, în general, interzisă în cadrul procedurilor penale. Cu toate acestea, există câteva elemente care deosebesc prezenta cauză de exemplele enumerate în Saunders. În primul rând, ca şi în măsurile contestate în Funke şi J.B. c. Elveţiei, administrarea de emetice a fost utilizată pentru a extrage dovezi reale în pofida voinţei reclamantului. Pe de altă parte, materialul corporal enumerat în cauza Saunders s-a obţinut prin constrângere pentru examinarea medico-legală cu scopul de a detecta, de exemplu, prezenţa alcoolului sau a substanţelor narcotice.

114. În al doilea rând, gradul de forţă utilizată în cazul de faţă diferă în mod semnificativ de gradul de constrângere necesar în mod normal pentru a obţine tipurile de materiale menţionate în cauza Saunders. Pentru a obţine un astfel de material, bănuitul este obligat să suporte pasiv o intervenţie minoră în integritatea sa fizică (de exemplu, atunci când sunt preluate probele de sânge sau de păr sau de ţesuturi corporale). Chiar dacă este necesară participarea activă a bănuitului, se poate observa din Saunders faptul că acest material se referă la ceea ce se obţine în rezultatul funcţionării normale a organismului (cum ar fi, de exemplu, probe de respiraţie, urină sau voce). În schimb, obligarea reclamantului în această cauză să regurgiteze dovezile căutate, necesită introducerea forţată a unui tub prin nas şi administrarea unei substanţe, care să provoace o reacţie patologică în corpul său. După cum s-a menţionat anterior, această procedură nu a fost lipsită de riscuri pentru sănătatea reclamantului.

115. În al treilea rând, probele în cazul de faţă au fost obţinute printr-o procedură care a încălcat articolul 3. Procedura utilizată în cazul reclamantului este în evidentă contradicţie cu procedurile de obţinere, de exemplu, a unui test de respiraţie sau a unei probe de sânge. Procedurile de tipul celor din urmă, cu excepţia circumstanţelor excepţionale, nu ating nivelul minim de severitate, astfel încât să contravină articolului 3. Mai mult decât atât, deşi constituie o ingerinţă în dreptul bănuitului la respectarea vieţii private, aceste proceduri sunt, în general, justificate în temeiul articolului 8 § 2 ca fiind necesare pentru prevenirea infracţiunilor (a se vedea, inter alia, Tirado Ortiz şi Lozano Martin, citată mai sus).

116. ... [P]rincipiul împotriva auto-incriminării este aplicabil procedurii în cauză.

117. Pentru a stabili dacă a fost încălcat dreptul reclamantului de a nu se auto-incrimina, Curtea va avea în vedere, la rândul său, următorii factori: natura şi gradul de constrângere utilizate pentru obţinerea de probe, ponderea interesului public în investigarea şi pedepsirea infracţiunii în cauză, existenţa unor garanţii relevante în procedură; şi modul de utilizare a oricarui material astfel obţinut.”

(c) Aprecierea Curţii

53. Reclamanţii au susţinut că dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se auto-incrimina sunt drepturi absolute şi că, pentru a aplica orice formă de constrângere directă în solicitarea de la o persoană bănuite să facă declaraţii incriminatorii împotriva voinţei sale, denaturează însăşi esenţa acestui drept. Curtea nu poate să accepte acest lucru. Este adevărat, după cum au indicat reclamanţii, că, în toate cazurile de până la moment în care a fost aplicată ”constrângerea directă” pentru a solicita unui bănuit real sau potenţial să furnizeze informaţii care au contribuit, sau care ar fi putut contribui la condamnarea sa, Curtea a constatat o încălcare a privilegiului reclamantului împotriva auto-incriminării. Deşi aceasta nu presupune faptul că orice constrângere directă va conduce automat la o încălcare. În timp ce dreptul la un proces echitabil în temeiul articolului 6 este un drept necondiţionat, un proces echitabil nu poate fi obiectul unei singure reguli invariabile, ci trebuie să depindă de circumstanţele fiecărei cauze în parte. Acest lucru a fost confirmat în contextul specific al dreptului de a păstra tăcerea în Heaney şi McGuinness şi, mai recent, în hotărârea Curţii în Jalloh, în care aceasta a identificat factorii pe care i-ar lua în considerare pentru a stabili dacă privilegiul reclamantului împotriva auto-incriminării a fost încălcat.

54. Reclamanţii au susţinut că speța Jalloh este diferită de prezenta cauză, în ceea ce priveşte faptul că declaraţiile incriminatoare nu au fost obţinute prin constrângere, ci mai degrabă prin utilizarea de probe ”reale” de tipul celor indicate în Saunders, cum ar fi respiraţia, probele de sânge şi urină, constituind, astfel, o excepţie de la regula generală prevăzută în această hotărâre. Curtea este de acord că împrejurările de fapt în Jalloh au fost foarte diferite de prezenta cauză. Cu toate acestea, ea nu este convinsă de argumentul reclamanţilor. Chiar dacă în fiecare caz ar putea fi făcută o distincţie între utilizarea constrângerii pentru a obţine declaraţii incriminatorii, pe de o parte, şi probe ”reale” de natură incriminatoare, pe de altă parte, Curtea observă că cauza Jalloh nu a fost considerată ca una care se încadrează în excepţia de probe ”reale” din Saunders. Dimpotrivă, Curtea a constatat că acest caz trebuie să fie considerat ca fiind unul de auto-incriminare în funcţie de sensul larg atribuit acestui termen în Funke şi J.B. c. Elveţiei, pentru a cuprinde cauze în care s-a pus în discuţie constrângerea de a preda probele incriminatoare (a se vedea Jalloh, citată mai sus, § § 113-16).

55. În lumina principiilor cuprinse în hotărârea sa Jalloh şi pentru a stabili dacă esenţa dreptului reclamanţilor de a păstra tăcerea şi de a nu se auto-incrimina a fost încălcată, Curtea se va concentra pe natura şi gradul de constrângere utilizate pentru a obţine probele, existenţa unor garanţii procedurale relevante, precum şi pe modul de utilizare a oricărui material astfel obţinut.

56. Natura şi gradul de constrângere folosite pentru a obţine probe în cazul dlui O’Halloran sau încercarea de a obţine probe în cazul dlui Francis, au fost stabilite în notificarea de urmărire penală pe care a primit-o fiecare reclamant. Ei au fost informaţi că, în calitate de deţinători înregistraţi ai vehiculelor lor, li se solicită să furnizeze numele şi adresa completă a conducătorului auto, la timpul şi data specificată. Fiecare dintre ei a fost informat că nefurnizarea de informaţii reprezenta o infracţiune în temeiul articolului 172 al Legii privind Traficul Rutier din 1988. Pedeapsa pentru nerespectarea obligaţiei de a oferi informaţii era o amendă de până la GBP 1,000, precum şi privarea de dreptul de a conduce sau aplicarea a trei puncte de penalizare.

57. Curtea este de acord că constrângerea a fost de natură directă, după cum a fost şi constrângerea în alte cazuri în care persoanele au fost ameninţate sau li s-au aplicat amenzi pentru nefurnizarea de informaţii. În cazul de faţă, constrângerea a fost impusă în contextul articolului 172 al Legii privind Traficul Rutier, care prevede o obligaţie specifică pentru deţinătorul înregistrat al unui vehicul de a oferi informaţii despre conducătorul vehiculului, în anumite circumstanţe. Curtea observă că, deşi atât constrângerea, cât și infracţiunile rezultate au fost de natură ”penală”, constrângerea a reieşit din faptul, după cum a exprimat Lordul Bingham în Consiliul Coroanei, în cazul Brown v. Stott (a se vedea paragraful 31 de mai sus), că ”[t]oţi care deţin sau au în proprietate autoturisme cunosc că se supun unui regim de reglementări. Acest regim este impus nu pentru că deţinerea sau dreptul de proprietate asupra unui autovehicul reprezintă un privilegiu sau indulgenţă acordată de stat, ci pentru că deţinerea şi utilizarea de autovehicule (ca şi, de exemplu, a armelor de foc ...) se consideră că pot cauza un prejudiciu grav”. Cei care aleg să deţină şi să conducă autovehicule pot fi consideraţi că ar fi acceptat anumite responsabilităţi şi obligaţii ca parte a regimului de reglementare privind autovehiculele, iar în cadrul juridic al Regatului Unit aceste responsabilităţi includ obligaţia, în cazul în care există bănuiala comiterii unei infracţiuni rutiere, de a informa autorităţile cu privire la identitatea conducătorului auto din acea dată.

58. Un alt aspect al constrângerii aplicate în cauzele de faţă este caracterul limitat al urmăririi penale pe care a fost autorizată poliţia să-l întreprindă. Articolul 172(2)(a) se aplică numai în cazul în care conducătorul autovehiculului este suspectat că ar fi comis o infracţiune relevantă şi autorizează poliţia să solicite informaţii doar ”cu privire la identitatea conducătorului auto”. Astfel, informaţia este, în mod semnificativ, mai limitată decât în cazurile anterioare, în care reclamanţii au fost supuşi autorităţii stabilite de lege care necesită elaborarea de ”acte şi documente de orice fel legate de operaţiuni de interes pentru departament” (a se vedea Funke, citată mai sus, § 30), sau de ”documente, etc., care ar putea fi relevante pentru evaluarea impozitelor” (a se vedea J.B. c. Elveţiei, citată mai sus, § 39). În Heaney şi McGuinness, reclamanţilor li s-a solicitat o ”explicaţie completă a deplasărilor [lor] şi acţiunilor pe parcursul oricărei perioade specificate” (citată mai sus, § 24), ca şi în Shannon, informaţii (doar cu o restricţie juridică limitată secretului profesional) cu privire la orice chestiune pe care ofiţerul de urmărire penală o consideră că se referă la urmărirea penală (a se vedea trimiterea la § 23 din Shannon, citată mai sus). Informaţiile solicitate de la reclamant în Weh au fost limitate, la fel ca şi în prezenta cauză, la ”informaţiile cu privire la persoana care a condus un autovehicul anumit ... la un moment dat ...” (a se vedea Weh, citată mai sus, § 24). Curtea nu a constatat nicio încălcare a articolului 6 în acea cauză, pe motiv că nu exista şi nici nu se intenţiona intentarea vreunei acţiuni împotriva lui. Curtea a observat că cerinţa de a constata un fapt simplu – cine a fost conducătorul auto - nu a fost, în sine, incriminatoare (ibid., § § 53-54). Mai mult, după cum a menţionat Lordul Bingham în Brown c. Stott (paragraful 31 de mai sus), articolul 172 prevede sancţionarea pentru un interogatoriu prelungit cu privire la faptele care se presupune că constituie infracţiuni, iar sancţiunea pentru refuzul de a răspunde este ”moderată şi non-privativă de libertate”.

59. Curtea s-a referit în Jalloh la existenţa în procedură a unor garanţii relevante. În cazurile în care se aplică măsurile coercitive din articolul 172 al Legii din 1988, Curtea constată că, în temeiul articolului 172 (4), nicio infracţiune nu este comisă în temeiul articolului 172 (2) (a), dacă deţinătorul vehiculului demonstrează că el nu a ştiut şi nu a putut să ştie, cu o diligenţă rezonabilă, cine a fost conducătorul vehiculului. Astfel, infracţiunea nu este una cu răspundere strictă şi riscul de admitere a probelor neveridice este neglijabil.

60. În ceea ce priveşte modul în care au fost utilizate declaraţiile, declaraţia dlui O’Halloran precum că el a fost conducătorul automobilului său a fost admisibilă ca dovadă a acestui fapt, în temeiul articolului 12 (1) al Legii privind Contravenienţii Rutieri din 1988 (a se vedea paragraful 27 de mai sus), şi el a fost în mod corespunzător condamnat pentru exces de viteză. În cadrul procesului, el a încercat să conteste admiterea declaraţiei sale în temeiul articolelor 76 şi 78 ale Legii cu privire la Poliţie şi Probele Procesual Penale din 1984, deşi contestarea a eşuat. A rămas de competenţa acuzării să demonstreze în cadrul unei proceduri ordinare, comiterea infracţiunii dincolo de orice îndoială rezonabilă, inclusiv protecţia împotriva utilizării de probe neveridice şi probe obţinute prin persecutare sau prin alte mijloace necorespunzătoare (fără a include o contestare a admisibilităţii declaraţiei în conformitate cu articolul 172). Inculpatul ar fi putut prezenta probe şi martori, dacă ar fi dorit. Din nou, după cum s-a menţionat în cauza Brown c. Stott, identitatea conducătorului auto este unicul element al infracţiunii de exces de viteză şi nu se pune problema unei condamnări care să rezulte din procedura de bază în ceea ce priveşte exclusiv informaţiile obţinute ca rezultat al articolului 172(2)(a).

61. Întrucât dl Francis a refuzat să facă o declaraţie, aceasta nu a putut fi utilizată în cadrul procedurilor de bază şi, într-adevăr, procedurile de bază nu au fost niciodată continuate. Chestiunea utilizării declaraţiilor în cadrul procedurilor penale nu a fost ridicată, deoarece refuzul său de a face o declaraţie nu a fost utilizat ca probă: el a constituit o infracţiune în sine (a se vedea Allen c. Regatului Unit (dec.), nr. 76574 /. 01, CEDO 2002-VIII).

62. Având în vedere toate circumstanţele cauzei, inclusiv natura particulară a reglementărilor şi caracterul limitat al informaţiilor solicitate printr-o notificare în temeiul articolului 172 al Legii privind Traficul Rutier din 1988, Curtea consideră că esenţa dreptului reclamanţilor de a păstra tăcerea şi de a nu se auto-incrimina nu a fost încălcată.

63. Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

C. Articolul 6 § 2 al Convenţiei

64. Reclamanţii au invocat articolul 6 § 2 al Convenţiei şi prezumţia de nevinovăţie, dar nu au formulat pretenţii separate faţă de această prevedere.

65. Curtea constată că nu este cazul să examineze distinct situaţia în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi pentru şi două împotrivă, că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;

2. Hotărăşte, în unanimitate, că nu se ridică nici o problemă distinctă în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei.

Redactată în limbile engleză şi franceză, şi comunicată într-o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 29 iunie 2007.

Vincent Berger Jean-Paul Costa
Jurisconsult Preşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolului 74 § 2 al Regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre:

(a) opinia concurentă a judecătorului Borrego Borrego;

(b) opinia disidentă a judecătorului Pavlovschi;

(c) opinia disidentă a judecătorului Myjer.

J.-P.C.
V.B.

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

 Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

 Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

 

Full & Egal Universal Law Academy