CASE OF OLEKSANDR VOLKOV v. UKRAINE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

FOSTA SECȚIE A CINCEA

CAUZA OLEKSANDR VOLKOV împotriva UCRAINEI

(Cererea nr. 21722/11)

HOTĂRÂRE

(În fond)

Această hotărâre a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curţii la 9 aprilie 2013

STRASBOURG

9 Ianuarie 2013

DEFINITIVĂ

27/05/2013

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fosta secție a cincea), reunită într-o Cameră compusă din:

Dean Spielmann, Preşedinte,
Mark Villiger,
Boštjan M. Zupančič,
Ann Power-Forde,
Ganna Yudkivska,
Angelika Nußberger,
André Potocki, judecători,
și Claudia Westerdiek, Grefier de Secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu, la 11 decembrie 2012,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 21722/11) îndreptată împotriva Ucrainei, cerere depusă la Curte de către un cetățean al Ucrainei, domnul Oleksandr Fedorovych Volkov („reclamant”), pe data de 30 martie 2011, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

2. Reclamantul a fost reprezentat de către domnii P. Leach și J. Gordon, avocați ai organizației European Human Rights Advocacy Centre („EHRAC”) din Londra. Guvernul Ucrainei („Guvernul”) a fost reprezentat de către agenții săi, doamna V. Lutkovska și, ulterior, domnul M.N. Kulchytskyy, din cadrul Ministerului Justiției.

3. Reclamantul se plânge de încălcarea drepturilor sale garantate de Convenție, în urma eliberării sale din funcția de judecător la Curtea Supremă. Domnul Volkov pretinde, în special în baza art. 6 din Convenție, că: (i) nu a beneficiat de o examinare a cauzei sale de către un „tribunal independent și imparțial”; (ii) procedura din fața Consiliului Superior al Magistraturii a fost inechitabilă, prin faptul că nu a respectat un șir de garanții procedurale importante prevăzute de dreptul intern, printre care termenele de prescripție pentru sancțiunile disciplinare; (iii) Parlamentul a adoptat o decizie cu privire la eliberarea sa din funcție în cadrul unei ședințe plenare fără să fi efectuat o examinare minuțioasă a cauzei sale și făcând abuz de sistemul de vot electronic; (iv) cauza sa nu a fost audiată de un „tribunal constituit prin lege”; (v) deciziile cu privire la cauza sa au fost adoptate fără o evaluare adecvată a probelor iar argumentele importante înaintate de apărare nu au fost abordate în mod corespunzător; (vi) Curtea Administrativă Superioară nu a dispus de competențe suficiente pentru a examina deciziile adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii, ceea ce a prejudiciat „dreptul său la un tribunal”; și (vii) principiul egalității armelor nu a fost respectat. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că eliberarea sa din funcție a constituit o încălcare a art. 8 din Convenție și că nu a beneficiat de niciun remediu în acest sens, ceea ce contravine art. 13 din Convenție.

4. La 18 octombrie 2011, cererea a fost declarată parțial inadmisibilă iar plângerile expuse mai sus au fost comunicate Guvernului. S-a decis, de asemenea, examinarea cauzei în regim prioritar (art. 41 din regulament).

5. Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise (art. 54 § 2 (b) din regulament).

6. La 12 iunie 2012 a avut loc la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, o audiere publică (art. 59 § 3 din regulament).

S-au prezentat în faţa Curţii:

(a) pentru Guvern
DlN. Kulchytskyy, Agent,
DlV. Nasad,
DlM. Bem,
DlV. Demchenko
DnaN. Sukhova, Consultanți;

(b) pentru reclamant
DlP. Leach,Avocat,
DlJ. Gordon,
DnaO. Popova,Consultanți.

Reclamantul a fost prezent la această audiere.

Curtea a audiat pledoariile dlui N. Kulchytskyy, dlui P. Leach și dnei J. Gordon, precum și răspunsurile dlui N. Kulchytskyy și dlui P. Leach la întrebările adresate părților.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

7. Reclamantul s-a născut în 1957 și locuiește la Kiev.

A. Geneza cauzei

8. În 1983, reclamantul a fost numit în funcția de judecător la o judecătorie de district. La acel moment, dreptul intern nu-i obliga pe judecători să depună jurământ înainte de a prelua funcția.

9. La 5 iunie 2003, reclamantul a fost ales în funcția de judecător la Curtea Supremă.

10. La 2 decembrie 2005, acesta a fost de asemenea ales în funcția de vice-președinte al Consiliului Superior al Magistraturii din Ucraina (un organ de auto-guvernare judiciară).

11. La 30 martie 2007, reclamantul a fost ales președinte al Camerei Militare din cadrul Curții Supreme.

12. La 26 iunie 2007, Adunarea Judecătorilor din Ucraina a considerat că o altă judecătoare, V.P., nu mai putea să-și continue exercitarea mandatului de judecător la Consiliului Superior al Magistraturii și a decis încetarea mandatului de membru al acesteia. V.P. a contestat această decizie în judecată. Ea a sesizat și comisia parlamentară pentru afaceri juridice (Комітет Верховної Ради України з питань правосуддя) („comisia parlamentară”) în legătură cu această cauză.

13. La 7 decembrie 2007, Adunarea Judecătorilor din Ucraina l-a ales pe reclamant în funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, solicitând Parlamentului să organizeze cadrul necesar pentru ca noul membru al Consiliului Superior al Magistraturii să depună jurământul în şedinţa Parlamentului, în conformitate cu prevederile art. 17 din legea din 1998 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii.

14. Drept răspuns, președintele comisiei parlamentare, S.K., el însuși membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a informat Consiliul Judecătorilor din Ucraina despre faptul că atât problema în cauză, cât și cererile V.P. cu privire la caracterul ilegal al deciziei Adunării Judecătorilor din Ucraina de a înceta mandatul său, necesitau o examinare minuțioasă.

15. Reclamantul nu a devenit membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

B. Procedura îndreptată împotriva reclamantului

16. Între timp, S.K. împreună cu doi alți membri i-au solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să efectueze o serie de investigații preliminare pentru a determina dacă au existat anumite posibile abateri săvârşite de reclamant în cadrul desfășurării activității sale profesionale, în special în baza plângerilor făcute de V.P.

17. La 16 decembrie 2008, în urma efectuării investigațiilor preliminare, R.K., un membru al Consiliului Superior al Magistraturii, i-a solicitat consiliului să determine dacă reclamantul putea fi eliberat din funcția de judecător pentru „încălcarea jurământului”, susținând că, de mai multe ori, reclamantul, în calitatea sa de judecător la Curtea Supremă, a revizuit deciziile adoptate de judecătorul B., care era ruda lui, și anume fratele soției sale. În plus, atunci când acesta a intervenit ca terță parte în cadrul procedurii instituite de V.P. (cu privire la decizia sus-menționată a Adunării Judecătorilor din Ucraina de a înceta mandatul său), reclamantul nu a solicitat recuzarea judecătorului B., care făcea parte din completul Curții de Apel în timpul examinării cauzei. La 24 decembrie 2008, R.K. a adus și alte exemple de cauze judecate de judecătorul B. și revizuite, ulterior, de reclamant. Unele acțiuni săvârșite de reclamant care stăteau la baza cererii lui R.K., datau din luna noiembrie 2003.

18. La 20 martie 2009, V.K., membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a depus o altă cerere la consiliu, în urma efectuării investigațiilor preliminare. Prin această cerere, V.K. solicita eliberarea reclamantului din postul de judecător pentru „încălcarea jurământului”, susținând că acesta a comis încălcări grave ale regulilor procedurale în cauze privitoare la litigii care implicau societăţi cu răspundere limitată. Unele din acțiuni pretinse a fi săvârșite de reclamant care stăteau la baza acestei cereri, datau din luna iulie 2006.

19. La 19 decembrie 2008 și la 3 aprilie 2009, aceste cereri i-au fost comunicate reclamantului.

20. La 22 martie 2010, V.K. a fost ales în funcția de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii.

21. La 19 mai 2010, Consiliul Superior al Magistraturii, l-a chemat pe reclamant la o audiere pentru data de 25 mai 2010, privind eliberarea sa din funcție. Într-un răspuns din data de 20 mai 2010, reclamantul a informat Consiliul Superior al Magistraturii că nu putea să vină la audiere deoarece președintele Curții Supreme i-a ordonat să meargă la Sevastopol între 24 și 28 mai 2010 pentru a oferi consiliere privind bunele practici unei instanțe locale și a rugat să fie amânată audierea.

22. La 21 mai 2010, Consiliul Superior al Magistraturii i-a expediat reclamantului o notă informându-l de faptul că audierea privind eliberarea sa din funcție a fost amânată pentru data de 26 mai 2010. Reclamantul susține că a recepționat această notă pe 28 mai 2010.

23. La 26 mai 2010, Consiliul Superior al Magistraturii a examinat cererile depuse de R.K. și V.K. și a adoptat două decizii în virtutea cărora a solicitat Parlamentului să-l demită pe reclamant din postul său de judecător pentru „încălcarea jurământului”. Ședința era prezidată de V.K. iar R.K. și S.K. au participat și ei la ședință în calitate de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Reclamantul nu a fost prezent.

24. Deciziile au fost votate de șaisprezece membri ai Consiliului Superior al Magistraturii care au fost prezenți, trei dintre ei fiind judecători.

25. La 31 mai 2010, V.K., în calitatea sa de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii, a depus în fața Parlamentului două moțiuni vizând demiterea reclamantului din funcția de judecător.

26. La 16 iunie 2010, în timpul unei ședințe prezidate de S.K., comisia parlamentară a examinat moțiunile Consiliului Superior al Magistraturii ce-l vizau pe reclamant și a adoptat o recomandare în favoarea demiterii reclamantului din funcția sa de judecător. Membrii comisiei care i-au solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să efectueze investigații preliminare în privința reclamantului au votat și ei pentru această recomandare. Pe lângă S.K., un alt membru al comisiei, care participase anterior la examinarea cauzei reclamantului în calitate de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a votat și el în favoarea acestei recomandări în calitate de membru al comisiei. Potrivit dosarului, așa cum era acesta la data deliberării Curții, reclamantul nu a fost prezent la ședința comisiei.

27. La 17 iunie 2010, Parlamentul a examinat în ședință plenară moțiunile Consiliului Superior al Magistraturii împreună cu recomandarea comisiei parlamentare. S.K. și V.K. au luat cuvântul și și-au expus concluziile cu privire la cauza reclamantului. Acesta a fost prezent. După ce a deliberat, Parlamentul a votat în favoarea demiterii reclamantului din funcția sa de judecător, pentru „încălcarea jurământului”, și a adoptat o rezoluție în acest sens.

28. Reclamantul afirmă că, în timpul votului electronic, majoritatea parlamentarilor au fost absenți, și că cei care au fost prezenți au utilizat cartelele de vot ale colegilor lor absenți. Declarațiile unor parlamentari cu privire la utilizarea neregulamentară a cartelelor de vot precum și o înregistrare video a părții pertinente a ședinței au fost depuse la dosarul din fața Curții.

29. Reclamantul a contestat demiterea sa în fața Curții Administrative Superioare. Acesta a adus următorul argument: Consiliul Superior al Magistraturii nu a acționat de o manieră independentă și imparțială; el nu l-a informat într-un mod adecvat despre audierile în cauza sa; el nu a aplicat procedura de demitere a judecătorilor Curții Supreme prevăzute la capitolul 4 din legea din 1998, care oferea o serie de garanții procedurale (obligația de a informa judecătorul vizat despre procedura disciplinară inițiată împotriva sa precum și garantarea participării active a acestuia în cadrul acestei proceduri, un termen pentru desfășurarea procedurii, scrutin prin vot secret, un termen de prescripție pentru sancțiunile disciplinare); concluziile Consiliului Superior al Magistraturii au fost neîntemeiate și contrare legii; comisia parlamentară nu l-a audiat pe reclamant și a acționat în mod neregulamentar și părtinitor; Parlamentul a adoptat o rezoluție cu privire la eliberarea din funcție a reclamantului în absența majorității membrilor săi, încălcând art. 84 din Constituție, art. 24 din Legea cu privire la statutul membrilor Parlamentului din 1992 și art. 47 din Regulamentul Parlamentului.

30. Prin urmare, reclamantul a solicitat declararea deciziilor și concluziilor Consiliului Superior al Magistraturii precum și rezoluția parlamentară ca fiind contrare legii și anularea lor.

31. Conform art. 171-1 din Codul Contenciosului Administrativ („Codul”), cauza a fost repartizată unui complet de judecată al Înaltei Curți Administrative.

32. Reclamantul a cerut recuzarea întregului complet, ca fiind ilegal constituit și discriminatoriu. Cererea sa a fost respinsă, ca neîntemeiată. Potrivit reclamantului, mai multe cereri prin care s-a solicitat administrarea unor probe și ascultarea unor martori au fost respinse de instanţă.

33. La 6 septembrie 2010, reclamantul a depus la materialele dosarului declarațiile parlamentarilor privind utilizarea frauduloasă a cartelelor de vot precum şi o înregistrare video a părții pertinente de la şedinţa plenară a Parlamentului.

34. După mai multe şedinţe de judecată, la 19 octombrie 2010, Înalta Curte Administrativă a examinat recursul reclamantului și a pronunțat o hotărâre. Ea a statuat că atunci când reclamantul a preluat funcția de judecător, în 1983, dreptul intern nu prevedea depunerea jurământului de către judecători. Reclamantul a fost totuși eliberat din funcție pentru încălcarea normelor fundamentale ale deontologiei profesiei de judecător, expuse în art. 6 și 10 din Legea din 1992 privind statutul judecătorilor, lege in vigoare atunci când reclamantul a comis actele de care era acuzat.

35. Curtea a statuat că decizia Consiliului Superior al Magistraturii și concluziile pe care acesta le-a adoptat la recomandarea R.K., erau ilegale întrucât reclamantul şi judecătorul B. nu erau considerați ca fiind rude în baza legislației în vigoare la momentul faptelor. În plus, cât privește procedura în cadrul căreia reclamantul a intervenit ca terță parte, el nu era obligat să solicite recuzarea judecătorului B. Cu toate acestea, Înalta Curte Administrativă a refuzat să anuleze decizia Consiliului Superior al Magistraturii privind cererea lui R.K., pe motiv de lipsă de competenţă pentru a dispune o astfel de măsură, conform art. 171-1 din Codul Contenciosului Administrativ.

36. Înalta Curte Administrativă a apreciat drept legale și întemeiate decizia și concluziile Consiliului Superior al Magistraturii privind cererea lui R.K.

37. Cât privește argumentul reclamantului potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii ar fi trebuit să aplice procedura prevăzută la capitolul 4 din Legea din 1998, curtea a notat că, potrivit art. 37 § 2 din această lege, procedura dată nu se aplică decât în privința cauzelor ce implică sancțiuni, cum ar fi mustrările sau retrogradările. Observând că eliberarea din funcție pentru „încălcarea jurământului” este prevăzută de art. 126 § 5 (5) din Constituție, Înalta Curte Administrativă a constatat că procedura care trebuia urmată nu trebuia să fie cea prevăzută la capitolul 4, ci procedura descrisă în art. 32, capitolul 2, din Legea din 1998 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii. Curtea a mai adăugat că, deoarece procedura citată de reclamant nu se aplica la eliberarea din funcție a unui judecător pentru „încălcarea jurământului”, nu a existat niciun motiv pentru aplicarea termenului de prescripție prevăzut de art. 36 din Legea din 1992 cu privire la statutul judecătorilor și art. 43 din Legea din 1998.

38. Înalta Curte Administrativă a mai reținut că reclamantul fusese absent de la audierea Consiliului Superior al Magistraturii fără a avea vreun motiv întemeiat. Prin urmare, instanța a considerat că nu a avut loc nicio încălcare procedurală în cadrul procedurii desfășurate în fața comisiei parlamentare. Cât privește pretinsele încălcări procedurale în timpul ședinței plenare, instanța a observat că rezoluția parlamentară privind eliberarea din funcție a reclamantului fusese adoptată de majoritatea deputaților iar acest lucru a fost confirmat de înregistrările ședinței. Mai departe, instanța a subliniat că analiza respectării dispoziţiilor constituţionale în adoptarea deciziilor parlamentului, excede competenţa sa, fiind atributul Curţii Constituţionale.

39. Audierile de la Înalta Curte Administrativă au avut loc în prezența reclamantului și a celorlalte părți implicate în litigiu.

C. Faptele legate de desemnarea președinților și vice-președinților instanțelor naționale, în special, desemnarea președintelui Înaltei Curți Administrative

40. La 22 decembrie 2004, în virtutea art. 20 din Legea din 2002 cu privire la sistemul judiciar, Președintele Ucrainei l-a numit pe judecătorul P. în funcția de președinte al Înaltei Curți Administrative.

41. La 16 mai 2007, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 20 § 5 din Legea din 2002 cu privire la sistemul judiciar, articol ce vizează procedura de numire și de revocare a președinților și vice-președinților instanțelor de către Președintele Ucrainei. Ea a recomandat adoptarea de către Parlament a unor modificări legislative necesare pentru o încadrare corespunzătoare a acestui domeniu.

42. La 30 mai 2007, Parlamentul a adoptat o rezoluție ce instituia o procedură temporară de numire a președinților și vice-președinților instanțelor. Această rezoluție îi oferea Consiliului Superior al Magistraturii împuternicirea de a numi președinții și vice-președinții instanțelor.

43. În aceeași zi, reclamantul a contestat această rezoluție în fața unei instanțe, susținând, în special, că aceasta era incompatibilă cu Legea din 1998 precum și cu alte legi ale țării. Instanța a adoptat imediat o decizie interlocutorie suspendând aplicarea rezoluției.

44. La 31 mai 2007, având în vedere vidul juridic care s-a format în urma deciziei Curții Constituționale, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat o decizie prin care își atribuia temporar puterea de a numi președinții și vice-președinții instanțelor.

45. La 14 iunie 2007, gazeta parlamentului a publicat o opinie a președintelui comisiei parlamentare, S.K., în care acesta afirma că instanțele locale nu sunt în niciun fel competente să revizuiască rezoluția sus-menționată a Parlamentului și că judecătorii care vor face acest lucru, vor fi eliberați din funcție pentru „încălcarea jurământului”.

46. La 26 iunie 2007, Adunarea Judecătorilor din Ucraina a menținut decizia Consiliului Superior al Magistraturii din Ucraina din data de 31 mai 2007.

47. La 21 februarie 2008, instanța care a revizuit rezoluția parlamentară a declarat-o ilegală și a anulat-o.

48. La 21 decembrie 2009, prezidiumul Înaltei Curți Administrative a decis că judecătorul P. putea să continue exercitarea funcțiilor sale de președinte al Înaltei Curți Administrative după expirarea mandatului său, al cărui durată era de cinci ani, în virtutea art. 20 din Legea din 2002 cu privire la sistemul judiciar.

49. La 22 decembrie 2009, Curtea Constituțională a adoptat o decizie de interpretare a prevederilor art. 116 § 5 (4) și art. 20 § 5 din Legea din 2002 cu privire la sistemul judiciar. Ea a considerat că acele prevederi trebuiau să fie înțelese doar ca niște prevederi care împuternicesc Consiliul Superior al Magistraturii să ofere recomandări pentru numirea judecătorilor în funcții administrative de către un alt organ (sau agent public) definit prin lege. Mai departe, instanța a obligat Parlamentul să se conformeze imediat cu decizia din 16 mai 2007 și să adopte modificările legislative necesare.

50. La 24 decembrie 2009, Conferința Judecătorilor Curților Administrative a decis că judecătorul P. putea să continue exercitarea funcțiilor sale de președinte al Înaltei Curți Administrative.

51. La 25 decembrie 2009, Consiliul Judecătorilor din Ucraina a anulat decizia din 24 decembrie 2009 și a declarat că, în virtutea art. 41 § 5 din Legea din 2002 cu privire la sistemul judiciar, funcțiile președintelui Înaltei Curți Administrative trebuiau să fie preluate de prim-vice-președintele acesteia, judecătorul S.

52. La 16 ianuarie 2010, Biroul Procurorului General a emis un comunicat de presă în care a declarat că organul sau agentul public abilitat să numească și să elibereze din funcție președinții instanțelor nu fusese încă specificat în legislația Ucrainei și, de vreme ce Consiliul Judecătorilor din Ucraina avea puterea doar să formuleze recomandări în acest sens, judecătorul P. nu fusese eliberat din funcția de președinte al Înaltei Curți Administrative, rămânând, respectiv, titularul legitim al acestei funcții.

53. Judecătorul P., a rămas în funcția de președinte al Înaltei Curți Administrative.

54. La 25 martie 2010, Curtea Constituțională a declarat rezoluția parlamentară din 30 mai 2007 ca fiind neconstituțională.

55. Colegiul Înaltei Curți Administrative competent cu judecarea cazurilor vizate în art. 171-1 din Cod, s-a constituit în mai-iunie 2010, în modul prevăzut de art. 41 din Legea din 2002 cu privire la sistemul judiciar.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Constituția din 28 iunie 1996

56. Articolul 6 din Constituție proclamă separarea celor trei ramuri ale puterii de stat din Ucraina: legislativă, executivă și judiciară.

57. În virtutea articolului 76, membrii Parlamentului sunt aleși de cetățenii Ucrainei care au atins vârsta de douăzeci și unu de ani, cu drept de vot și care au trăit în Ucraina în ultimii cinci ani.

58. Conform articolului 84 din Constituție, parlamentarii trebuie să voteze în persoană la ședințele Parlamentului.

59. Articolul 126 § 5 din Constituție prevede următoarele:

„Un judecător este revocat de organul care l-a ales sau numit în următoarele cazuri:

(1) la expirarea mandatului pentru care a fost ales sau numit;

(2) la împlinirea vârstei de șaizeci și cinci de ani;

(3) atunci când este incapabil să-și exercite funcțiile din motive medicale;

(4) atunci când judecătorul a încălcat obligațiile legate de incompatibilitate;

(5) încălcarea jurământului;

(6) la intrarea în vigoare a unei condamnări pronunțate împotriva sa;

(7) pierderea cetățeniei sale;

(8) atunci când este declarat dispărut sau defunct;

(9) atunci când judecătorul demisionează.”

60. Articolele 128 și 131 din Constituție prevăd următoarele:

Articolul 128

„Judecătorii de profesie sunt numiți pentru un mandat inițial de cinci ani de către Președintele Ucrainei. Restul judecătorilor, cu excepţia judecătorilor Curţii Constituţionale, sunt aleşi de Parlament pentru o perioadă nedeterminată în conformitate cu procedura prevăzută de lege...”

Articolul 131

„Consiliul Superior al Magistraturii își exercită competența pe teritoriul Ucrainei. El are următoarele funcții:

(1) prezentarea propunerilor de numire sau revocare a judecătorilor;

(2) adoptarea deciziilor privind încălcarea de către judecători și procurori a obligațiilor legate de incompatibilitate;

(3) desfășurarea procedurilor disciplinare îndreptate împotriva judecătorilor Curții Supreme și a judecătorilor instanțelor superioare specializate și examinarea plângerilor privind deciziile disciplinare ce vizează judecătorii instanțelor de apel sau locale și procurorii.

Consiliul Superior al Judecătorilor este compus din douăzeci de membri. Parlamentul Ucrainei, Președintele Ucrainei, Adunarea Judecătorilor din Ucraina, Adunarea Avocaților din Ucraina, și Adunarea Reprezentanților Instituțiilor Superioare de Drept și a Instituțiilor de Cercetare, desemnează fiecare câte trei membri, iar Conferința Panucraineană a Procurorilor desemnează doi.

Președintele Curții Supreme, Ministrul Justiției și Procurorul General sunt membri de drept ex officio ai Consiliului Superior al Magistraturii.”

B. Codul penal din 5 aprilie 2001

61. Articolul 375 din Codul penal prevede:

„1. Adoptarea cu bună știință de către un judecător (sau judecători) a unei decizii, hotărâri sau rezoluții greșite se pedepsește cu măsuri de restrângere a libertății până la cinci ani sau cu închisoare de la doi la cinci ani.

2. În cazul în care au dus la consecințe grave sau au fost comise cu scopul unui câștig financiar sau pentru alte interese personale, aceleași fapte se pedepsesc cu închisoare de la cinci la opt ani.”

C. Codul Contenciosului Administrativ din 6 iulie 2005

62. Prevederile pertinente din acest cod sunt următoarele:

Articolul 161. Întrebările asupra cărora trebuie să se pronunțe o instanță atunci când decide o cauză

„1. Atunci când decide asupra unei cauze, instanța trebuie să determine:

(1) dacă circumstanțele menționate în declarațiile și obiecțiile părților sunt reale și care sunt elementele care le confirmă;

(2) dacă există alte informații de fapt, pertinente pentru cauză precum și alte elemente în sprijinul acestor informații;

(3) care prevedere de drept trebuie aplicată raporturilor juridice în cauză; ...”

Articolul 171-1. Procedura în cauzele cu referire la decizii, acțiuni sau omisiuni ale Parlamentului, Președintelui Ucrainei, ale Consiliului Superior al Magistraturii și ale Înaltei Comisii de Calificare a Judecătorilor
[prevedere în vigoare începând cu 15 mai 2010]

„1. Regulile enunțate în acest articol se aplică procedurilor din cadrul cauzelor administrative privind:

(1) caracterul legal (dar nu constituțional) al rezoluțiilor Parlamentului precum și al decretelor și ordonanțelor Președintelui Ucrainei;

(2) actele Consiliului Superior al Magistraturii; ...

2. Deciziile, acțiunile sau omisiunile Parlamentului Ucrainei, Președintelui Ucrainei, Consiliului Superior al Magistraturii și ale Înaltei Comisii de Calificare a Judecătorilor, pot fi contestate la Înalta Curte Administrativă, unde se constituie un colegiu de judecată în acest scop.

...

4. Cauzele administrative privind deciziile, acțiunile sau omisiunile Parlamentului Ucrainei, Președintelui Ucrainei, Consiliului Superior al Magistraturii și ale Înaltei Comisii de Calificare a Judecătorilor sunt examinate de un complet compus din cel puțin cinci judecători ...

5. După ce cauza a fost examinată, Înalta Curte Administrativă poate:

(1) să declare decizia Parlamentului, Președintelui, Consiliului Superior al Magistraturii sau al Înaltei Comisii de Calificare a Judecătorilor ilegală .în totalitate sau parțial;

(2) să declare acțiunile sau omisiunile Parlamentului, Președintelui, Consiliului Superior al Magistraturii sau ale Înaltei Comisii de Calificare a Judecătorilor ilegali obligându-l/o/i să ia anumite măsuri...”

D. Legea din 7 februarie 2002 privind sistemul judiciar cu modificările ulterioare („Legea din 2002 privind sistemul judiciar”) (în vigoare până la 30 iulie 2010)

63. Prevederile pertinente din această lege sunt următoarele:

Articolul 20. Procedura de constituire a instanțelor

„...5. Președintele și vice-președintele instanței sunt judecători numiți în această funcție pentru un mandat de cinci ani. Ei pot fi revocați de Președintele Ucrainei la cererea președintelui Curții Supreme (și, în cazul jurisdicțiilor specializate, la cererea președintelui jurisdicției superioare specializate competente) sau la recomandarea Consiliului Judecătorilor din Ucraina (și, în cazul jurisdicțiilor specializate, la recomandarea consiliului de judecători competent). ...”

Printr-o decizie din 16 mai 2007, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională prevederea articolului 20 § 5 din Legea din 2002 cu privire la numirea de către Președintele Ucrainei a președinților și vice-președinților instanțelor.

Articolul 41. Președinții instanțelor superioare specializate

„1. Președinții instanțelor superioare specializate:

...

(3) ... constituie complete de judecată și formulează propuneri cu privire la compunerea acestora care urmează a fi aprobate de prezidiumul instanței; ...

5. În absența președintelui instanței superioare specializate, atribuțiile acestuia sunt exercitate de prim vice-președinte, sau, în absența acestuia, de unul din vice-președinți, în dependență de distribuirea competențelor administrative.”

Articolul 116. Consiliul Judecătorilor din Ucraina

„1. Consiliul Judecătorilor din Ucraina exercită funcțiile unei instanțe superioare de auto-guvernare judiciară între sesiunile Adunării Judecătorilor din Ucraina.

...

5. Consiliul Judecătorilor din Ucraina:

...(4) decide asupra numirii judecătorilor în funcții administrative și asupra revocării lor din aceste posturi în cazurile și conform procedurii prevăzute de lege; ...

6. Deciziile Consiliului Judecătorilor din Ucraina sunt obligatorii pentru toate organele de auto-guvernare judiciară. Ele pot fi abrogate de Adunarea Judecătorilor din Ucraina.”

E. Legea din 15 decembrie 1992 „privind statutul judecătorilor” cu modificările ulterioare („Legea din 1992 privind statutul judecătorilor” (în vigoare până la 30 iulie 2010)

64. Prevederile pertinente din această lege sunt următoarele:

Articolul 5. Condițiile de compatibilitate

„Un judecător nu poate fi membru al unui partid politic sau sindicat, nu poate participa la nicio activitate politică, nu poate fi ales nici într-o funcție reprezentativă oricare ar fi aceasta, și nu poate exersa nici o altă activitate lucrativă sau remunerată, cu excepția activităților științifice, pedagogice sau artistice.”

Articolul 6. Obligațiile judecătorilor

“Judecătorii trebuie:

- să respecte Constituția și legile Ucrainei atunci când administrează justiția, și să asigure o examinare completă, exhaustivă și obiectivă a cauzelor în termenii limită prescriși;

- să respecte cerințele articolului 5 din această lege și regulamentul intern;

- să nu divulge informații ce constituie secret de Stat, secret militar, secret comercial sau secret bancar ...

- să se abțină de la orice act sau comportament care ar putea dezonora funcția judiciară și care ar fi de natură să pună la îndoială obiectivitatea, imparțialitatea, și independența sa.”

Articolul 10. Jurământul judiciar

„La prima sa numire în funcție, judecătorul depune solemn următorul jurământ:

„Declar solemn că voi exercita cu onoare și rigoare funcțiile de judecător, voi face justiție în strictă conformitate cu legea, și voi fi obiectiv și just.”

Acest jurământ este depus în fața Președintelui Ucrainei.”

Articolul 31. Motivele sancțiunii disciplinare

„1. Se supune unei sancțiuni disciplinare, judecătorul care comite o greșeală disciplinară, și anume atunci când încălcă:

- legislația în cadrul examinării unei cauze;

- cerințele articolului 5 din legea dată;

- obligațiile enunțate în articolul 6 din legea dată.

2. Revocarea sau modificarea unei decizii judecătorești nu atrage răspundere disciplinară pentru judecătorul care a participat la adoptarea acestei decizii, atâta timp cât nu a existat nicio intenție de a încălca legea sau cerințele de rigoare și dacă decizia respectivă nu a avut consecințe grave.”

Articolul 32. Tipurile sancțiunilor disciplinare

„1. Judecătorilor li se pot aplica următoarele sancțiuni disciplinare:

- mustrare;

- retrogradare;

2. Pentru fiecare încălcare descrisă în articolul 31 din legea dată, se aplică doar o singură sancțiune disciplinară. ...”

Articolul 36. Termenele de aplicare ale unei sancțiuni disciplinare și de eliminare a sancțiunii din cazier

„1. Sancțiunea disciplinară i se aplică unui judecător în termen de șase luni de la data când s-a aflat despre infracțiunea acestuia, excluzând orice perioadă de invaliditate temporară sau concediu.

2. Dacă, timp de un an de la data aplicării sancțiunii disciplinare, judecătorul nu a primit o altă sancțiune disciplinară, acesta va fi considerat ca neavând niciun antecedent disciplinar. ...”

F. Legea din 15 ianuarie 1998 „privind Consiliul Superior al Magistraturii” („Legea CSM din 1998”), așa cum era formulată la acel moment

65. În varianta în vigoare până la momentul modificărilor de la 7 iulie 2010, articolul 6 din această lege prevedea următoarele:

„Pentru postul de membru al [Consiliului Superior al Magistraturii] poate fi recomandat oricare cetățean al Ucrainei cu vârsta cuprinsă între treizeci și cinci și șaizeci de ani, cu o bună cunoaștere a limbii naționale, cu diplomă superioară în drept, cu cel puțin zece ani de experiență profesională în domeniul juridic și cu reședința în Ucraina în ultimii zece ani.

Cerințele primului alineat al acestui articol nu se referă la persoanele care sunt membri ex officio ai [Consiliului Superior al Magistraturii].

Orice tentativă de a influența un membru al [Consiliului Superior al Magistraturii] este interzisă.”

66. La 7 iulie 2010, articolul 6 a fost completat cu următorul paragraf:

„Atunci când prezenta lege impune ca un membru al [Consiliului Superior al Magistraturii] să fie judecător, acest membru este numit din rândul judecătorilor care au fost aleși pentru o perioadă nedeterminată.”

67. Articolele 8--13 se referă la procedurile de numire a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii de către organele indicate în articolul 131 din Constituție.

68. La 7 iulie 2010, aceste articole au fost completate cu prevederi suplimentare conform cărora zece din membrii Consiliului Superior al Magistraturii pot fi numiți din rândul judecătorilor de organele indicate în articolul 131 din Constituție.

69. Articolul 17 din această lege prevede că, înainte de a prelua funcția, membrii Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să depună jurământ în fața Parlamentului.

70. În virtutea articolului 19, Consiliul Superior al Magistraturii cuprinde două secții. Activitatea sa este coordonată de președinte sau, în absența acestuia, de vice-președintele său. Președintele, vice-președintele și șefii de secție ai Consiliului Superior al Magistraturii își exercită funcțiile cu normă întreagă.

71. Celelalte prevederi pertinente din prezenta lege sunt următoarele:

Articolul 24. Audierile Consiliului Superior al Magistraturii

„... Audierile Consiliului Superior al Magistraturii sunt publice. Ședințele închise au loc în urma deciziei majorității membrilor constituționali ai Consiliului Superior al Magistraturii ...”

Articolul 26. Recuzarea unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii

„Un membru al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate să participe la examinarea unei cauze și trebuie să se retragă dacă se constată că acesta este interesat personal, direct sau indirect de rezultatul cauzei ... În aceste circumstanțe, membrul Consiliului Superior al Magistraturii urmează să se autorecuze. În aceleași circumstanțe, persoana ... cauza căreia se examinează ... poate cere recuzarea membrului Consiliului Superior al Magistraturii. ...”

Articolul 27. Actele Consiliului Superior al Magistraturii

„...Actele Consiliului Superior al Magistraturii pot fi contestate doar în fața Înaltei Curți Administrative, conform procedurii prevăzute de Codul Justiției Administrative.”

72. Capitolul doi din Legea cu privire la examinarea chestiunilor legate de eliberarea din funcție a judecătorilor, prevede următoarele:

Articolul 32. Cererea de eliberare din funcție a unui judecător în circumstanțe speciale
[varianta în vigoare până la 15 mai 2010]

„Consiliul Superior al Magistraturii examinează problema eliberării din funcție a unui judecător pentru motivele prevăzute de articolul 126 § 5 (4) – (6) din Constituție în urma primirii avizului pertinent al comisiei de calificare sau din proprie inițiativă. Judecătorul vizat este convocat în scris la ședința de audiere a Consiliului Superior al Magistraturii.

Consiliul Superior al Magistraturii adoptă deciziile referitoare la cererile de eliberare a unui judecător din funcție în virtutea articolului 126 § 5 (4) și (5) din Constituție cu majoritatea a două treimi din membrii săi care participă la ședința de audiere, iar deciziile de cerere de eliberare a unui judecător din funcție în virtutea articolului 126 § 5 (6) din Constituție, cu majoritatea membrilor săi.”

Articolul 32. Cererea de eliberare din funcție a unui judecător în circumstanțe speciale
[varianta în vigoare începând cu 15 mai 2010]

„Consiliul Superior al Magistraturii examinează problema eliberării din funcție a unui judecător pentru motivele prevăzute de articolul 126 § 5 (4) – (6) din Constituție (încălcarea obligațiilor referitoare la incompatibilitate, încălcarea jurământului, intrarea în vigoare a unei condamnări pronunțate împotriva judecătorului) în urma primirii avizului pertinent al comisiei de calificare sau din proprie inițiativă.

Un judecător încalcă jurământul atunci când:

(i) comite acțiuni care dezonorează funcția judiciară și care pot pune la îndoială obiectivitatea, imparțialitatea și independența sa, precum și echitatea și caracterul incoruptibil al ordinii judiciare;

(ii) dobândește ilegal avere sau face cheltuieli care depășesc veniturile sale și cele ale familiei sale;

(iii) tărăgănează în mod intenționat examinarea unei cauze depășind termenii limită; [sau]

(iv) încalcă principiile morale și etice din codul deontologiei judiciare.

Judecătorul bănuit de încălcarea jurământului este convocat în scris să se prezinte la ședința de audiere a Consiliului Superior al Magistraturii. Dacă, din motive valabile, acesta nu poate să participe la ședință, el are dreptul să prezinte observații în scris, care vor fi incluse în dosar și cărora li se va da citire în cadrul audierii în fața Consiliului Superior al Magistraturii. Dacă judecătorul este absent pentru a doua oară de la ședință, cauza va fi examinată în absența sa.

Decizia Consiliului Superior al Magistraturii privind cererea de eliberare a unui judecător din funcție în baza articolului 126 § 5 (4) – (6) din Constituție se adoptă de majoritatea membrilor săi.”

73. În părțile sale pertinente, capitolul 4 din Legea cu privire la procedurile disciplinare îndreptate împotriva judecătorilor Curții Supreme și ai altor instanțe superioare specializate, prevede următoarele:

Articolul 37. Tipurile sancțiunilor impuse de Consiliul Superior al Magistraturii
[varianta în vigoare până la 30 iulie 2010]

„Consiliul Superior al Magistraturii impune sancțiuni disciplinare ... judecătorilor Curții Supreme ... pentru motivele prevăzute de articolul 126 § 5 (5) din Constituție și de Legea cu privire la statutul judecătorilor.

Consiliul Superior al Magistraturii poate impune următoarele sancțiuni disciplinare:

(1) mustrare;

(2) retrogradare.

Consiliul Superior al Magistraturii poate să decidă că un judecător nu este compatibil cu funcția pe care o ocupă sau să-i ceară organului care l-a numit eliberarea acestuia din funcție.”

Articolul 39. Fazele procedurii disciplinare

„Procedura disciplinară cuprinde următoarele faze:

(1) verificarea informației cu privire la încălcarea disciplinară;

(2) deschiderea procedurii disciplinare;

(3) examinarea cauzei disciplinare;

(1) (4) adoptarea unei decizii. ...”

Articolul 40. Verificarea informațiilor cu privire la încălcarea disciplinară

„Verificarea informațiilor cu privire la o încălcare disciplinară trebuie să fie efectuată de ... unul din membrii Consiliului Superior al Magistraturii. Acesta primește explicațiile scrise ale judecătorului și ale altor persoane, cere și examinează documente ce se referă la dosarul cauzei și primește alte informații de la organele de Stat, organizații, instituții, asociații și cetățeni.

În urma verificării informațiilor, se întocmește o expunere a faptelor însoțită de concluzii și propuneri, care i se comunică judecătorului vizat împreună cu restul documentelor. ...”

Articolul 41. Deschiderea unei proceduri disciplinare

„Dacă există motive de a iniția o procedură disciplinară împotriva ... unui judecător al Curții Supreme ... această procedură este deschisă la decizia Consiliului Superior al Magistraturii în zece zile de la data primirii informațiilor cu privire la încălcarea disciplinară sau, dacă e nevoie ca aceste informații să fie verificate, în zece zile de la data încheierii verificării.”

Articolul 42. Examinarea cauzelor disciplinare
[varianta în vigoare până la 30 iulie 2010]

„Consiliul Superior al Magistraturii examinează cauzele disciplinare în cadrul audierii ce urmează după primirea unei concluzii si verificare a documentelor.

În cauzele disciplinare, deciziile se adoptă prin vot secret în absența judecătorului vizat...

Consiliul Superior al Magistraturii audiază judecătorul înainte de a se pronunța asupra responsabilității sale disciplinare. Dacă, pentru motive valabile, judecătorul nu poate să participe la ședință, acesta are dreptul să prezinte observații scrise, care vor fi incluse în dosar și care vor fi date citirii la ședința de audiere. Dacă judecătorul este absent pentru a doua oară de la ședința de audiere, cauza sa va fi examinată în absența sa.”

Articolul 43. Termenii limită de impunere a unei sancțiuni disciplinare

„Sancțiunea disciplinară este aplicată judecătorului timp de șase luni din momentul când s-a aflat despre încălcarea comisă, excluzând orice perioadă de invaliditate temporară sau concediu, dar în orice caz nu mai mult de un an de la data încălcării.”

Articolul 44. Stingerea antecedentelor disciplinare

„Dacă, timp de un an de la data la care măsura disciplinară a fost aplicată, judecătorul nu a primit o altă sancțiune disciplinară, el este considerat ca neavând niciun antecedent disciplinar. ...”

G. Legea din 18 martie 2004 privind procedura de alegere și de revocare a judecătorilor de către Parlament („Legea din 2004 privind judecătorii (alegere și revocare)”) (în vigoare până la 30 iulie 2010)

74. Prevederile pertinente din această lege sunt următoarele:

Articolul 19. Procedura de examinare de către comisia parlamentară a moțiunilor de revocare a judecătorilor aleși pentru o perioadă nedeterminată

„Comisia parlamentară examinează moțiunile de revocare a judecătorilor aleși pentru o perioadă nedeterminată [depuse de Consiliul Superior al Magistraturii] în termen de o lună de la data primirii acestora. ...

Atunci când comisia parlamentară primește cereri din partea cetățenilor sau alte denunțări de acțiuni ilegale ale unui judecător, ea investighează aceste acuzații.

Comisia parlamentară poate să-i ceară Curții Supreme, Consiliului Superior al Magistraturii, instanței superioare specializate vizate, administrației judiciare de Stat, Consiliului Judecătorilor din Ucraina sau comisiei de calificare vizate să efectueze investigații suplimentare.

Autoritățile vizate îi comunică în scris comisiei parlamentare rezultatele investigațiilor suplimentare în termeni limită fixați de aceasta, dar în orice caz nu mai târziu de cincisprezece zile de la solicitarea cu privire la efectuarea investigațiilor.

Judecătorul vizat este anunțat despre ora și data audierii comisiei parlamentare.”

Articolul 20. Procedura de examinare de către comisia parlamentară a problemei de revocare a unui judecători ales pentru o perioadă nelimitată

„La ședința de audiere a comisei parlamentare privind revocarea unui judecător ales pentru o perioadă nedeterminată pot să asiste parlamentari dar și reprezentanți ai Curții Supreme, instanțelor superioare specializate, Consiliului Superior al Magistraturii, administrației judiciare de Stat, ai altor autorități de stat, organe de auto-guvernare și instituții publice.

Judecătorul vizat este prezent la ședință, cu excepția cauzelor de revocare în virtutea articolului 126 § 5 (2), (3), (6), (7), (8) și (9) din Constituție.

O a doua absență a judecătorului de la ședință fără a avea un motiv valabil, justifică examinarea cauzei în absența acestuia după ce comisia parlamentară se convinge că judecătorul a fost anunțat despre locul și ora ședinței. Comisia parlamentară evaluează validitatea oricărui motiv de absență de la ședință. ...

Audierea comisiei parlamentare privind revocarea unui judecător se deschide cu raportul președintelui comisiei.

Membrii comisiei parlamentare precum și alți membri ai Parlamentului îi pot adresa judecătorului întrebări privind elementele ce reies din investigațiile desfășurate și, dacă este cazul, faptele menționate în cererile depuse de cetățeni.

Judecătorul are dreptul să cerceteze documentele, expunerea faptelor și concluzia comisiei parlamentare privind revocarea sa.”

Articolul 21. Introducerea unei propuneri de revocare a unui judecător ... în fața Parlamentului reunit în ședință plenară

„Comisia parlamentară introduce în fața Parlamentului reunit în ședință plenară o propunere ce recomandă sau nu revocarea unui judecător ales pentru o perioadă nedeterminată. Reprezentantului comisiei parlamentare i se oferă cuvântul.”

Articolul 22. Convocarea la ședința plenară privind revocarea unui judecător ales pentru o perioadă nedeterminată

„Judecătorul vizat este prezent la ședința plenară a Parlamentului în cazul în care revocarea sa este cerută în virtutea articolului 126 § 5 (1), (4) și (5) din Constituție. Absența lui de la ședință nu constituie un obstacol în examinarea fondului cauzei.”

Articolul 23. Procedura examinării la ședința plenară a Parlamentului a problemei de revocare a unui judecător ales pentru o perioadă nedeterminată

„La ședința plenară a Parlamentului, reprezentantul comisiei parlamentare prezintă cauza fiecărui judecător a cărui revocare este solicitată.

Dacă un judecător contestă revocarea sa, explicațiile acestuia sunt ascultate.

Membrii parlamentului au dreptul să-i adreseze întrebări judecătorului.

Dacă în timpul deliberărilor Parlamentului la ședința plenară se constată că este nevoie de efectuarea unor investigații suplimentare în legătură cu cererile depuse de cetățeni sau obținerea unor informații suplimentare, Parlamentul îi oferă comisiei parlamentare instrucțiunile necesare.”

Articolul 24. Decizia Parlamentului cu privire la revocarea unui judecător ales pentru o perioadă nedeterminată

„Parlamentul adoptă o decizie cu privire la revocarea judecătorului pentru motivele definite de articolul 126 § 5 din Constituție.

Decizia este adoptată de majoritatea membrilor constituționali ai Parlamentului, prin vot deschis.

Decizia de revocare a unui judecător este adoptată sub formă de rezoluție.”

H. Legea de la 4 aprilie 1995 privind comisiile parlamentare („Legea din 1995 privind comisiile parlamentare”)

75. În virtutea articolului 1 din prezenta lege, comisia parlamentară este un organ al Parlamentului compus din parlamentari responsabili pentru elaborarea legilor dintr-un anumit domeniu, examinarea preliminară a problemelor ce țin de competența Parlamentului și exercitarea funcțiilor de supraveghere.

I. Legea de la 17 noiembrie 1992 privind statutul parlamentarilor („Legea din 1992 privind statutul parlamentarilor”)

76. Articolul 24 din prezenta lege prevede că parlamentarii trebuie să fie prezenți și să participe în persoană la ședințele Parlamentului. Ei trebuie să voteze personal asupra cauzelor examinate de Parlament și de organele sale.

J. Legea de la 10 februarie 2010 privind regulamentul intern al Parlamentului („Regulamentul Parlamentului”)

77. Articolul 47 din Regulamentul Parlamentului prevede că atunci când Parlamentul adoptă o decizie, membrii acestuia votează în persoană în camera dezbaterilor utilizând un sistem de vot electronic sau, în cazul votului secret, într-o sală de vot alături de camera dezbaterilor.

III. DOCUMENTELE CONSILIULUI EUROPEI

A. Carta europeană privind statutul judecătorilor (Direcția Afaceri Juridice a Consiliului Europei, 8-10 iulie 1998, documentul (98)23)

78. Extrasele pertinente din capitolul 5 din Cartă, întitulat „Responsabilitate” prevăd următoarele:

“5.1. Nerespectarea de către un judecător a sarcinilor expres stabilite prin lege nu poate fi sancționată decât printr-o decizie, în urma propunerii, recomandării sau cu acordul unei jurisdicții sau instanțe compuse din cel puțin pe jumătate din judecători aleși, în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu, unde judecătorul vizat poate fi reprezentat. Scara sancțiunilor susceptibile de a fi impuse este precizată de lege, iar aplicarea acesteia este supusă principiului proporționalității. Decizia unei autorități executive, a unei jurisdicții sau instanțe ce pronunță sancțiunea, așa cum este prevăzut aici, poate fi atacată cu recurs în fața unei instanțe superioare cu caracter jurisdicțional.”

B. Avizul Comisiei de la Veneția

79. Extrasele pertinente din Avizul comun al Comisiei de la Veneția și al Direcției pentru cooperare din cadrul Direcției generale pentru drepturile omului și pentru afacerile juridice ale Consiliului Europei privind Legea care modifică anumite texte legislative ale Ucrainei ce se referă la preîntâmpinarea exercitării abuzive a dreptului de atac în apel, aviz adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 84-a ședințe plenare (Veneția, 15-16 octombrie 1010, CDL-AD(2010)029), prevăd următoarele:

„28. Într-un efort binevenit având drept scop soluționarea problemei numărului scăzut de judecători la Consiliul Superior al Magistraturii, prevederile finale ale secției XII; 3 (Amendamente la textele juridice ale Ucrainei) la Legea privind sistemul judecătoresc și statutul judecătorilor și amendamentele 3.11 la Legea „privind Consiliul Superior al Magistraturii”, prevăd că de acum înainte doi din cei trei membri ai Consiliului Superior al Magistraturii desemnați respectiv de Verkhovna Rada (Articolul 8.1) și Președintele Ucrainei (Articolul 9.1), unul din cei trei membri desemnați de Adunarea Judecătorilor (Articolul 11.1), și unul din cei trei membri desemnați de Adunarea reprezentaților instituțiilor de învățământ juridic superior și ai institutelor de cercetare (Articolul 12.1) sunt numiți din rândul judecătorilor. Conferința Panucraineană a procurorilor numește doi membri ai Consiliul Superior al Magistraturii, dintre care unul este numit din rândul judecătorilor (Articolul 13.1).

29. Cu toate acestea, componența Consiliului Superior al Magistraturii al Ucrainei nu corespunde normelor europene deoarece din douăzeci de membri, doar trei sunt aleși de către colegii lor. Prevederile finale într-adevăr admit că elementul judiciar din Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să fie mai important, dar soluția aleasă constă în a-i cere Parlamentului, Președintelui, instituțiilor de învățământ și procurorilor să aleagă sau să numească judecătorii. ... În componența actuală, un judecător este membru de drept ex officio (președintele Curții Supreme) iar o parte din membrii numiți de Președinte și Parlament sunt judecători de facto sau foști judecători, însă nu există nicio condiție legală pentru ca acest lucru să fie anume așa până la expirarea mandatului membrilor actuali. La fel ca Ministrul justiției și Procurorul General, 50 procente din membri aparțin puterilor executive sau legislative. Respectiv, Consiliul Superior al Magistraturii nu poate fi considerat ca fiind compus dintr-o majoritate de judecători. În cazul democrațiilor mature, se poate întâmpla ca puterea executivă să exercite o influență decisivă și, în unele țări, astfel de sisteme pot funcționa acceptabil în practică. Însăși autoritățile ucrainene, în cadrul reuniunilor de la Kiev, s-au referit la Ucraina ca la o democrație în tranziție, bucuroasă să utilizeze experiența altor țări. După cum s-a spus într-un aviz precedent: „Noile democrații însă nu au avut încă șansa să dezvolte aceste tradiții, care pot împiedica abuzul. Prin urmare, cel puțin în aceste țări, este nevoie de prevederi constituționale și legale în calitate de garanție împotriva abuzului politic la numirea judecătorilor”.

30. Componența actuală a Consiliului Superior al Magistraturii reprezintă, posibil, un joc de compromis dintre influența majorităților parlamentare și presiunea executivului, însă aceasta nu rezolva totuși problema deficienței sale structurale. Acest organ poate fi supus unei tentative de subordonare a puterii politice și nu oferă garanții suficiente privind capacitatea sa de a păstra valorile și principiile fundamentale ale justiției. Deoarece componența sa este definită în Constituție, este nevoie de un amendament constituțional. Faptul că Procurorul General este membru din oficiu este deosebit de îngrijorător, deoarece prezența sa poate avea un efect disuasiv asupra judecătorilor și poate fi percepută ca o potențială amenințare.

Procurorul general este parte în numeroase cauze asupra cărora trebuie să se pronunțe judecătorii, iar prezența lui într-un organ responsabil de numirea, disciplinarea și revocarea judecătorilor este un factor de risc. Judecătorii ar putea să nu acționeze de o manieră imparțială în asemenea cauze sau Procurorul General ar putea să acţioneze lipsit de imparţialitate în raport cu judecătorii ale căror decizii le dezaprobă. În consecință, componența Consiliului Superior al Magistraturii din Ucraina, nu corespunde normelor europene. Or modificarea acesteia necesită elaborarea unui amendament la Constituție, ceea ce pare dificil. Astfel, pentru a contrabalansa componența defectuoasă a Consiliului Superior al Magistraturii Legea ar trebui să includă o reglementare mai riguroasă a incompatibilităților. Având în vedere competențele care îi sunt atribuite, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să fie un organ cu normă întreagă iar membrii aleși, contrar celor din oficiu, nu ar trebui să exercite alte activități publice sau private atâta timp cât sunt membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. ...

42. ... Având în vedere că Ministrul Justiției și Procurorul General al Ucrainei sunt membri din oficiu ai Consiliului Superior al Magistraturii (Articolul 131 din Constituție) iar Constituția Ucrainei nu garantează că acesta va fi compus dintr-o majoritate sau un număr mare de judecători aleși de către colegii lor, faptul că membrii executivului pot să depună propuneri de revocare ar putea afecta independența judecătorilor ... . În orice caz, membrul Consiliului Superior al Magistraturii care propune eliberarea din funcție a unui judecător, nu trebuie să fie autorizat să participe la luarea deciziei privind revocarea judecătorului vizat, deoarece acest lucru ar fi contrar garanției de imparțialitate ...

45. ... Precizia și previzibilitatea motivelor responsabilității disciplinare sunt de dorit pentru a asigura securitatea juridică și, în special, pentru a garanta independența judecătorilor; de aceea trebuie evitate motivele vagi și definițiile largi. Totuși, noua definiție cuprinde concepte prea generale, cum ar fi „[comiterea] acțiunilor care dezonorează funcția judiciară sau care ar putea pune la îndoială imparțialitatea, obiectivitatea și independența [judecătorului sau] integritatea și independența sistemului judiciar” și „încălcarea principiilor etice și morale ale comportamentului uman”. Aceste generalități sunt deosebit de periculoase pentru că termenii sunt neclari și pentru că pot fi utilizați ca armă politică împotriva judecătorilor. ... Astfel, motivele responsabilității disciplinare sunt definite de o manieră foarte vagă iar o reglementare mai precisă este necesară pentru garantarea independenței judiciare.

46. În cele din urmă, Articolul 32, în ultimul său paragraf, cere ca toate deciziile privind petițiile de revocare a unui judecător depuse la Consiliul Superior al Magistraturii, să fie adoptate de o majoritate simplă și nu de o majoritate de două treimi. În lumina deficiențelor structurale ale compunerii Consiliului Superior al Magistraturii, acesta este un pas regretabil îndreptat împotriva independenței judecătorilor ...

51. În cele din urmă, componența .. foarte influentei „a cincea cameră” din cadrul Înaltei Curți Administrative trebuie să fie determinată cu precizie prin lege pentru a corespunde exigențelor dreptului fundamental de acces la o instanță pre-stabilită de lege. ...”

C. Raportul lui Thomas Hammarberg, Comisar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, în urma vizitei sale în Ucraina (19‑26 noiembrie 2011), CommDH(2012)10, 23 februarie 2012

80. Extrasele pertinente din acest raport prevăd următoarele:

„II. Aspectele ce se referă la independența și imparțialitatea judecătorilor

Independența sistemului judiciar - care implică de asemenea independența fiecărui judecător în parte - trebuie protejată în drept și in fapt. Comisarul subliniază cu îngrijorare că, potrivit percepției publice în Ucraina judecătorii nu sunt protejați împotriva presiunilor din exterior, inclusiv acelor politice. Este necesar să fie luate măsuri decisive pe mai multe fronturi pentru a suprima factorii care-i fac pe judecători vulnerabili și care slăbesc independența acestora. Autoritățile ar trebui să examineze cu atenție orice acuzație de ingerință sau influență politică induse în activitatea instituțiilor judiciare și să asigure existența unor remedii eficiente.

Comisarul cheamă autoritățile ucrainene să pună în aplicare pe deplin recomandările Comisiei de la Veneția privind necesitatea de a simplifica și clarifica procedurile și criteriile referitoare la numirea si revocarea judecătorilor precum și aplicarea măsurilor disciplinare. Instituirea unor garanții ce ar permite asigurarea echității și eliminarea riscului politizării procedurilor disciplinare, este esențială. În procesul numirii judecătorilor, calificările și meritul fiecărui candidat în parte ar trebui să fie decisive.

Componența actuală a Consiliului Superior al Magistraturii nu corespunde normelor internaționale și ar trebui schimbată, ceea ce ar necesita modificarea Constituției. ...

20. În noiembrie 2011, Vice-procurorul General Myhailo Havryliuk, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a anunțat că o serie de proceduri disciplinare fusese inițiate împotriva unor membri ai camerei penale a Curții Supreme, pe motiv că și-ar fi încălcat jurământul. Comisarul a primit declarații potrivit cărora aceste măsuri corespundeau unei presiuni exercitate de executiv asupra acestei instituții judiciare cu scopul de a influența asupra rezultatului alegerii viitorului președinte al Curții Supreme. ...

35. Constituția și Legea privind sistemul judiciar și statutul judecătorilor prevăd că judecătorii sunt revocați de către organul care i-a ales sau numit, în baza unei moțiuni a Consiliului Superior al Magistraturii. Mai mulți interlocutori de-ai Comisarului au subliniat că, având în vedere componența actuală a Consiliului Superior al Magistraturii, riscul ca o asemenea decizie să aibă la origine considerente politice sau de ordin politic este foarte mare. Aceste considerente pot de asemenea influența decizia Parlamentului de a revoca un judecător ales pe viață. Prin urmare, este necesară instituirea unor garanții suplimentare atât în drept, cât și în practică în vederea protejării independenței judecătorilor.

36. Atât în Constituție, cât și în Legea privind sistemul judiciar și statutul judecătorilor, există garanții contra presiunilor nejustificate; cu toate acestea, aceste prevederi ar trebui consolidate în continuare atât în drept, cât și în practică. ...

42. Comisarul este îngrijorat, în mod special, de declarațiile cu privire la influența puternică pe care o exercită autoritățile de urmărire și executive asupra judecătorilor prin intermediul reprezentanților lor la Consiliul Superior al Magistraturii. În special, Comisarul a fost informat despre faptul că de mai multe ori procedurile disciplinare împotriva judecătorilor au fost inițiate de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii care reprezentau Biroul Procurorului, pentru o pretinsă încălecare a jurământului, în cazuri în care judecătorii vizați nu ar fi susținut poziția acuzării (a se vedea, de asemenea, paragraful 20 sus-menționat). În acest context, Comisarul ar dori să amintească că judecătorii nu ar trebui să aibă motive să se teamă de revocare sau proceduri disciplinare inițiate împotriva lor din cauza deciziilor pe care le adoptă. ...

Concluzii și recomandări

46. Comisarul subliniază că un sistem de numire a judecătorilor trebuie să fie protejat în totalitate de influențe politice sau partizanat necorespunzător. Deciziile judecătorilor nu ar trebui să facă obiectul unei revizuiri în afara procedurii de recurs obișnuite. Măsurile disciplinare împotriva judecătorilor ar trebui să fie reglementate prin reguli și proceduri precise, gestionate în interiorul sistemului judiciar, și protejate de orice influență necorespunzătoare de origine politică sau oricare altă origine.

47. Comisarul nu este în poziție să se pronunțe asupra veridicității acuzațiilor de exercitare a presiunilor asupra judecătorilor Curții Supreme (a se vedea paragraful 20 sus-menționat), însă el notează totuși că această situație prezintă motive pentru o îngrijorare serioasă. Autoritățile ucrainene ar trebui să examineze orice acuzație de ingerință în activitatea instituțiilor judiciare și să acționeze în consecință. Agenții altor ramuri ale guvernării ar trebui să se abțină de la orice acțiune sau declarație care ar putea fi interpretată ca fiind un instrument de exercitare a presiunii asupra activității instituțiilor judiciare sau să facă să planeze suspiciuni asupra capacității instituțiilor de a exercita în mod eficient misiunea lor. Judecătorii nu trebuie să aibă motive să se teamă de revocare sau de o altă procedură disciplinară din cauza deciziilor pe care le adoptă. În plus, ar trebui să se profite de ocazia pe care o oferă reforma actuală pentru a afirma cu mai multă fermitate independența ordinii judiciare față de executiv. ...”

IV. DREPT COMPARAT

81. Institutul de drept public și comparat și de drept internațional Max Planck (Max-Planck-Institut für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht) a încheiat în 2012 un raport de cercetare de drept comparat întitulat „Judicial Independence in Transition ” (independența judiciară pe timp de tranziție).

82. Acest raport tratează, pe lângă multe alte aspecte, subiectul procedurilor disciplinare împotriva judecătorilor în cadrul diferitor jurisdicții. El sugerează că nu există o abordare uniformă a sistemului disciplinar judiciar în interiorul țarilor europene. Se observă totuși că în mai multe țări europene, motivele responsabilității disciplinare a judecătorilor sunt definite în termeni destul de generali (de exemplu, neglijența gravă sau repetată în exercitarea funcțiilor oficiale sugerează că judecătorul în mod evident nu este capabil să-și asume funcțiile (Suedia)). În Italia, în mod excepțional, legea prevede o listă exhaustivă de treizeci și șapte de încălcări disciplinare privind comportamentul judecătorilor atât în timpul exercitării funcțiilor lor cât și în afara vieții lor profesionale. Sancțiunile impuse unui judecător în urma unei încălcări disciplinare pot include: avertizare, mustrare, transfer, retrogradare, suspendarea promovării, amendă, reducerea salariului, suspendarea temporară din funcție, revocarea cu sau fără indemnizație. Revocarea fiind sancțiunea cea mai aspră, aceasta este de obicei ordonată doar de către o instanță; în unele sisteme legale, ea poate fi de asemenea dispusă de către altă instituție cum ar fi o Comisie disciplinară specializată a Consiliului Superior al Magistraturii, însă, ca regulă generală, ea poate fi contestată în fața unei instanțe. Cu excepția Elveției, Parlamentul nu participă la procedura disciplinară; sistemul elvețian este în același timp fundamental diferit din cauza termenului limitat pentru care judecătorii sunt aleși.

ÎN DREPT

I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

83. Bazându-se pe Articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul a formulat următoarele plângeri: (i) cauza sa nu a fost judecată de „o instanţă independentă şi imparţială”; (ii) procedura în faţa Consiliului Superior al Magistraturii nu a fost una echitabilă, încălcându-i-se garanţiile procedurale prevăzute de lege, printre care limitarea în timp a posibilităţii de a se aplica sancţiuni disciplinare; (iii) Parlamentul a adoptat decizia cu privire la revocarea sa prin folosirea abuzivă a cartelelor de vot de către membrii prezenţi; (iv) cauza sa nu a fost soluţionată de o instanţă „constituită potrivit legii”; (v) deciziile au fost adoptate fără o apreciere corespunzătoare a probelor, iar argumentele invocate de apărare nu au fost analizate în mod adecvat; (vi) lipsa competenţei suficiente a Înaltei Curți Administrative de a anula decizia adoptată de Consiliul Superior al Magistraturii i-a încălcat „dreptul de acces la justiţie”; (vii) nu a fost respectat principiul egalităţii armelor.

84. În părțile sale pertinente, Articolul 6 § 1 din Convenție prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. ...”

A. Asupra admisibilității

85. Părțile nu au contestat admisibilitatea plângerilor sus-menționate.

86. Deși Guvernul a admis că art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil în prezenta cauză, Curtea consideră că este nevoie de examinarea acestui aspect în detaliu.

1. Asupra aplicabilității Articolului 6 § 1 sub aspectul laturii sale civile

87. Curtea observă că litigiile dintre funcționarii publici și Stat pot cădea în afara câmpului de aplicabilitate al art. 6 sub aspect civil dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative. În primul rând, Statul trebuie să fi exclus în mod expres accesul la tribunale pentru postul sau categoria de funcționari vizați. În al doilea rând, excluderea trebuie să fie justificată în baza unor motive obiective în interesul Statului (a se vedea Vilho Eskelinen și Alții c. Finlandei [GC], nr. 63235/00, § 62, ECHR 2007‑IV).

88. În ceea ce privește prima condiție, nimic nu împiedică Curtea să califice drept „tribunal” un anume organ național, ce nu ține de ordinea judiciară în scopul aplicării testului Eskelinen. Astfel, un organ administrativ sau parlamentar poate fi considerat ca fiind un „tribunal” în sensul material al termenului, ceea ce face ca art. 6 să fie aplicabil în cazul litigiilor implicând funcționari publici pe care le examinează (Argyrou și Alții c. Greciei, nr. 10468/04, § 24, 15 ianuarie 2009, și Savino și Alții c. Italiei, nr. 17214/05, 20329/05 și 42113/04, §§ 72‑75, 28 aprilie 2009). Concluzia privind aplicabilitatea art. 6 nu prejudiciază întrebarea referitoare la respectarea garanțiilor procedurale intr-un astfel de proces (a se vedea Savino și Alții, sus-menționat, § 72).

89. În speță, cauza reclamantului a fost examinată de Consiliul Superior al Magistraturii, care a determinat toate aspectele de fapt și de drept după ce a organizat o audiere și a evaluat probele. În urma acestei examinări, Parlamentului i-au fost adresate două moțiuni de revocare a reclamantului. În urma recepționării lor de către Parlament, aceste două moțiuni au fost examinate de comisia parlamentară pentru afaceri judiciare, care, pe atunci, beneficia de o anumită marjă de apreciere privind concluziile Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât era abilitată să-și țină propriile deliberări și, dacă considera că este necesar, să efectueze investigații suplimentare, ceea ce putea să conducă la elaborarea unei recomandări de a revoca sau nu judecătorul (a se vedea articolele 19-21 din Legea din 2004 privind judecătorii (alegere și revocare)). Prin urmare, o decizie de revocare a reclamantului a fost adoptată de plenul Parlamentului în baza concluziilor Consiliului Superior al Magistraturii și a recomandării comisiei parlamentare (a se vedea articolul 23 din aceeași lege). În cele din urmă, deciziile Consiliului Superior al Magistraturii și ale Parlamentului au fost examinate de Înalta Curte Administrativă.

90. Prin urmare, se pare că pentru a aprecia cauza reclamantului și pentru a adopta o decizie obligatorie, Consiliul Superior al Magistraturii, comisia parlamentară și plenul Parlamentului, au exercitat, împreună, o funcție judiciară (a se vedea Savino și Alții, § 74). Decizia obligatorie de revocare a reclamantului ulterior a fost verificată de Înalta Curte Administrativă, jurisdicție obișnuită ce ține de ordinea judiciară internă.

91. În lumina celor expuse mai sus, nu se poate ajunge la concluzia că dreptul național a „exclus în mod intenționat accesul la un tribunal” pentru cererea reclamantului. Respectiv, prima condiție din testul Eskelinen nu a fost îndeplinită iar art. 6 este aplicabil sub aspectul laturii sale civile (a se compara Olujić c. Croației, nr. 22330/05, § 31‑45, 5 februarie 2009).

2. Asupra aplicabilității Articolului 6 § 1 sub aspectul laturii sale penale

92. Ambele aspecte, civil și penal, ale art. 6 nu se exclud neapărat unul pe altul (Albert și Le Compte c. Belgiei, 10 februarie 1983, § 30, seria A nr. 58). Prin urmare, întrebarea este dacă art. 6 din Convenție este de asemenea aplicabil sub aspectul laturii sale penale.

93. În lumina criteriilor expuse în cauza Engel (a se vedea Engel și Alții c. Olandei, 8 iunie 1976, §§ 82-83, seria A nr. 22), apar o serie de întrebări privind asprimea sancțiunii impuse reclamantului. Procedura lustrației poloneze prezintă cu certitudine puncte în comun cu procedura de care se plânge reclamantul în speță, însă Curtea observă că în acel caz prevederile pertinente din legislația poloneză nu se referă la „un grup restrâns de persoane cu un statut special, de exemplu, sub forma unor măsuri disciplinare”, ci la un număr mare de cetățeni, procedura constând în impunerea unei interdicții de angajare în mai multe posturi publice fără ca lista exhaustivă a acestor posturi să fie enunțată în dreptul intern (a se vedea Matyjek c. Poloniei (dec.), nr. 38184/03, §§ 53 și 54, ECHR 2006‑VII). Prin urmare, această cauză este diferită de cauza în speță, întrucât în prezenta cauză reclamantul, având un statut special, a fost sancționat pentru nerespectarea responsabilităților sale profesionale - adică pentru o încălcare ce ține de domeniul disciplinar. Sancțiunea impusă a fost o măsură disciplinară clasică pentru o abatere profesională, și, conform dreptului intern, aceasta se deosebește de sancțiunile de natură penală care sunt impuse atunci când judecătorii adoptă cu rea-credinţă o hotărâre ilegală (a se vedea art. 375 din Codul Penal de mai sus). Este important să fie subliniat faptul că revocarea reclamantului din postul său de judecător nu l-a împiedicat să-şi continue activitatea profesională în alte domenii juridice.

94. În plus, Curtea a concluzionat că pensionarea anticipată a membrilor forțelor armate nu poate fi considerată ca fiind o sancțiune penală în sensul art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Tepeli și Alții c. Turciei (dec.), nr. 31876/96, 11 septembrie 2001, și Suküt c. Turciei (dec.), nr. 59773/00, 11 septembrie 2007). Ea a declarat, de asemenea, în mod clar că procedurile referitoare la eliberarea din funcție a unui executor judecătoresc pentru numeroase încălcări „nu implică adoptarea unei decizii de acuzare în materie penală” (a se vedea Bayer c. Germaniei, nr. 8453/04, § 37, 16 iulie 2009).

95. În lumina celor expuse mai sus, Curtea consideră că faptele din prezenta cauză nu oferă motive pentru a concluziona că procedura de revocare a reclamantului este legată de o decizie bazată pe o acuzație în materie penală în sensul art. 6 din Convenție. Respectiv, acest articol nu este aplicabil sub aspectul laturii sale penale.

3. Asupra celorlalte aspecte ale admisibilității

96. Mai departe, Curtea observă că plângerile în baza art. 6 § 1 din Convenție expuse anterior nu sunt neapărat nefondate în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție și, întrucât acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, ele trebuie declarate admisibile.

B. Asupra fondului

1. Asupra respectării principiului examinării cauzei de către un „tribunal independent și imparțial”

(a) Poziția reclamantului

97. Referindu-se la cauza sa, reclamantul se plânge de faptul că aceasta nu a fost examinată de „un tribunal independent și imparțial”. Și anume, Consiliul Superior al Magistraturii nu a îndeplinit această condiție dat fiind componența sa, subordonarea membrilor săi față de alte organe de Stat și de atitudinea părtinitoare a unora din membrii săi în examinarea cauzei sale. Reclamantul susține că, în special, S.K., V.K. și R.K. nu puteau fi imparțiali în timp ce se pronunțau asupra cauzei sale. Condițiile de independență și imparțialitate nu au fost îndeplinite nici la etapele ulterioare ale procedurii, inclusiv în fața Înaltei Curți Administrative, care, pe de o parte, nu a reușit să asigure garanțiile necesare, iar pe de alta, să reexamineze cauza de o manieră adecvată.

98. În plus, reclamantul susține că examinarea cauzei sale de către Înalta Curte Administrativă nu poate fi considerată ca fiind suficientă să compenseze lacunele procedurii la etapele anterioare. Și anume, potrivit reclamantului, Înalta Curte Administrativă nu era abilitată să anuleze deciziile privind revocarea sa și, în lipsa unei reglementări în domeniu, nu se putea ști ce consecințe procedurale ar fi putut avea declararea deciziilor ca fiind ilegale. În plus, modul în care Înalta Curte Administrativă a reexaminat cauza reclamantului sugerează că nu a existat un răspuns adecvat și pertinent la argumentele și declarațiile importante ale reclamantului privind lipsa unei baze factuale pentru revocarea sa, implicarea personală a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii și neregularitățile procedurii de vot în Parlament.

(b) Poziția guvernului

99. Guvernul afirmă că dreptul intern oferă suficiente garanții privind independența și imparțialitatea Consiliului Superior al Magistraturii. În același timp, nu a existat niciun semn de părtinire din partea vreunuia din membrii Consiliului Superior al Magistraturii în timpul examinării cauzei reclamantului. În special, declarațiile lui S.K pentru media, declarații citate de reclamant, ar fi fost, în realitate, făcute cu mai mult de șase luni înaintea faptelor examinate în speță. Prin urmare, nu există nicio legătură cauzală între aceste declarații și revocarea reclamantului. În plus, nu există niciun argument în sprijinul acuzației de părtinire a lui R.K. și V.K. În orice caz, decizia Consiliului Superior al Magistraturii a fost adoptată de majoritate iar pretinsa părtinire a unor membri ai Consiliului Superior al Magistraturii nu ar fi putut afecta cu adevărat imparțialitatea acestui organ.

100. Mai departe, Guvernul admite că a existat o anumită suprapunere în componența Consiliului Superior al Magistraturii precum și în componența comisiei parlamentare atunci când aceste organe au examinat cauza reclamantului după ce aceasta i-a fost transmisă Parlamentului. Totodată, comisia era un organ colegial care a adoptat decizia sa printr-un vor majoritar, iar această decizie nu era obligatorie pentru Parlament.

101. În ceea ce privește Înalta Curte Administrativă, Guvernul consideră că nu există motive de a pune la îndoială independența și imparțialitatea sa.

102. În plus, el consideră că examinarea cauzei pe care aceasta e efectuat-o a fost suficientă pentru a remedia orice pretinsă abatere de la echitatea procedurală care ar fi putut să apară la etapele anterioare ale procedurii. Potrivit Guvernului, în acest sens, competența Înaltei Curți Administrative de a declara nelegale deciziile Consiliului Superior al Magistraturii și a Parlamentului privind revocarea unui judecător era suficientă, dat fiind faptul că o asemenea constatare ar fi însemnat că judecătorul trebuia să fie considerat ca nefiind niciodată revocat. În sprijinul argumentelor sale, Guvernul aduce exemple din practica judiciară internă unde judecătorii au contestat cu succes decizii în favoarea revocării lor iar mai apoi au pornit o acțiune în justiție cu scopul de a se reintegra. În acest context, el susține că Înalta Curte Administrativă a examinat cauza reclamantului într-un mod adecvat și că a răspuns de o manieră satisfăcătoare la toate argumentele pertinente aduse de reclamant. În special, ea ar fi răspuns într-un mod corespunzător la acuzația de încălcare a procedurii de vot în Parlament precum și la argumentul referitor la încălcarea condiției de independență și imparțialitate la etapele anterioare ale procedurii.

(c) Aprecierea Curții

103. Pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat „independent” în sensul art. 6 § 1, trebuie să se țină cont, printre altele, de modul de desemnare și durata mandatului membrilor, existența unei protecții contra presiunilor exterioare și aspectul existenței unei aparențe de independență a organului dat (a se vedea Finlanda c. Regatului Unit, 25 februarie 1997, § 73, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I, și Brudnicka și Alții c. Poloniei, nr. 54723/00, § 38, ECHR 2005-II). Curtea subliniază că noțiunea separării puterilor dintre puterea executivă și autoritatea judecătorească are un rol tot mai important în jurisprudența sa (a se vedea Stafford c. Regatului Unit [GC], nr. 46295/99, § 78, ECHR 2002-IV). În același timp, nici art. 6 și nici oricare altă prevedere din Convenție nu obligă Statele să respecte conceptele constituționale teoretice privind limitele admisibile de interacțiune între puteri (a se vedea Kleyn și Alții c. Olandei [GC], nr. 39343/98, 39651/98, 43147/98 și 46664/99, § 193, ECHR 2003‑VI).

104. De regulă, imparțialitatea denotă lipsa de prejudecăți sau a unei atitudini părtinitoare. Conform jurisprudenței constante a Curții, în sensul art. 6 § 1, imparțialitatea trebuie determinată în funcție de: (i) un test subiectiv, unde trebuie să se țină seama de convingerea personală și comportamentul unui anumit judecător - adică dacă judecătorul a avut o anumită prejudecată sau atitudine părtinitoare într-o cauză dată; și (ii) un test obiectiv, adică de a verifica dacă însuși tribunalul și, printre alte aspecte, componența sa, a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice dubiu legitim privind imparțialitatea sa (a se vedea, printre altele, Fey c. Austriei, 24 februarie 1993, seria A nr. 255, §§ 28 și 30, și Wettstein c. Elveției, nr. 33958/96, § 42, ECHR 2000-XII).

105. Frontiera dintre imparțialitatea subiectivă și cea obiectivă nu este totuși ermetică întrucât pe lângă faptul că însăși comportamentul unui judecător poate, din punctul de vedere al unui observator extern, stârni îndoieli obiective justificate cu privire la imparțialitatea sa (testul obiectiv), ea poate, în egală măsură să țină de aspectul convingerii sale personale (testul subiectiv) (a se vedea Kyprianou c. Ciprului [GC], nr. 73797/01, § 119, ECHR 2005‑XIII). Astfel, în unele cazuri în care ar putea fi dificil să se aducă dovezi ce ar permite respingerea prezumției de imparțialitate subiectivă a judecătorului, condiția imparțialității obiective oferă o garanție importantă în plus (a se vedea Pullar c. the Regatului Unit, 10 iunie 1996, § 32, Culegere 1996‑III).

106. În acest sens, chiar și aparențele pot avea o oarecare importanță sau, cu alte cuvinte, „justice must not only be done, it must also be seen to be done” (justiția nu trebuie doar făcută, ea de asemenea trebuie să fie văzută cum este făcută). Miza este încrederea pe care tribunalele unei societăți democratice trebuie să o inspire publicului (a se vedea De Cubber c. Belgiei, 26 octombrie 1984, § 26, seria A no. 86).

107. În cele din urmă, conceptele de independență și imparțialitate obiectivă sunt strâns legate și, în dependență de circumstanțe, pot necesita o examinare comună (a se vedea Sacilor-Lormines c. Franței, nr. 65411/01, § 62, ECHR 2006‑XIII). Ținând cont de faptele cauzei în speță, Curtea consideră că aspectele de independență și imparțialitate trebuie examinate împreună.

108. Curtea a constatat că (paragrafele 89 și 90 de mai sus) Consiliul Superior al Magistraturii și Parlamentul au exercitat funcția de judecare a cauzei cu privire la reclamant și de adoptare a unei decizii obligatorii. În continuare, Înalta Curte Administrativă a reexaminat concluziile și deciziile acestor organe. Prin urmare, Curtea trebuie mai întâi să examineze dacă au fost îndeplinite condițiile unui tribunal independent și imparțial la etapa judecării cauzei reclamantului și adoptării deciziei obligatorii.

(i) Asupra independenței și imparțialității organelor care s-au pronunțat în cauza reclamantului

(α) Consiliul Superior al Magistraturii

109. Curtea a subliniat că, în cazul în care cel puţin jumătate din membrii care compun un tribunal - incluzând şi persoana care o prezidează, având drept de vot - sunt judecători, există un puternic indiciu de imparţialitate (a se vedea Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei, 23 iunie 1981, § 58, seria A nr. 43). Totodată, se impune a se observa că în cadrul procedurilor disciplinare desfăşurate împotriva judecătorilor, necesitatea unei participări substanţiale a judecătorilor în compunerea forurilor decizionale, este recunoscută de Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor (paragraful 78 de mai sus).

110. Curtea constată că, potrivit art. 131 din Constituţia Ucrainei și Legii din 1998 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acesta este compus din douăzeci de membri numiți de diferite autorități. Cu toate acestea, ceea ce trebuie menționat este că trei membri sunt numiți direct de către Președintele Ucrainei, alți trei - de Adunarea Judecătorilor, iar doi - de Adunarea Panucraineană a Procurorilor. De asemenea, Preşedintele Curţii Supreme, Ministrul Justiţiei şi Procurorul General sunt membri de drept. Rezultă că efectul principiilor care stau la baza de compunere a Consiliului Superior al Magistraturii, enunțate în Constituție și elaborate în Legea din 1998, a fost că acesta (Consiliul Superior al Magistraturii) s-a constituit, în mare parte, din membri non-judiciari numiți direct de autoritățile legislative și executive.

111. În consecință, din șaisprezece membri ai Consiliului Superior al Magistraturii prezenți la ședința de audiere, doar trei erau judecători. Astfel, judecătorii au constituit o mică minoritate a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii care au examinat cauza reclamantului.

112. Prevederile ce impuneau ca zece membri ai Consiliului Superior al Magistraturii să fie numiți din rândul judecătorilor au fost introduse abia în cadrul amendamentelor din 7 iulie 2010 la Legea din 1998. Respectiv aceste modificări n-au avut nici un efect asupra cauzei reclamantului. Ele sunt, de altfel, insuficiente întrucât autoritățile care numesc membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aceleași, doar trei membri fiind numiți de colegii lor. Ținând cont de importanța reducerii influenței organelor politice ale guvernării asupra compunerii Consiliului Superior al Magistraturii și de necesitatea de a asigura nivelul necesar de independență judiciară, modul în care judecătorii sunt numiți în acest organ disciplinar este pertinent și din punct de vedere al auto-guvernării judiciare. După cum a observat Comisia de la Veneția, modificarea procedurilor nu a rezolvat problema, dat fiind faptul că numirile în sine continuă să fie făcute de aceleași autorități și nu de judecători (paragrafele 28 și 29 din avizul Comisiei de la Veneția citat în paragraful 79 de mai sus).

113. Curtea observă, de asemenea, că în virtutea art. 19 din Legea din 1998, doar patru membri ai Consiliului Superior îşi desfăşoară activitatea în cadrul Consiliului cu normă întreagă. Ceilalți continuă să activeze și să primească un salariu în afara acestui organ, ceea ce implică inevitabil o dependență materială, ierarhică și administrativă față de principalii lor angajatori, fapt care pune în pericol independența și imparțialitatea acestora. Și anume, în cazul Ministrului Justiției și Procurorului General, care, în virtutea funcției lor, sunt membri de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii, pierderea posturilor lor iniţiale ar echivala cu retragerea din Consiliu.

114. Curtea reamintește avizul Comisiei de la Veneția potrivit căruia faptul că Procurorul General este membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii constituie o sursă de preocupare suplimentară, întrucât acest lucru poate avea un efect descurajator asupra judecătorilor și poate fi perceput ca o amenințare potențială. Plasat la vârful ierarhiei procurorilor, acesta controlează activitatea tuturor procurorilor, care, în virtutea funcţiei lor, participă în multe cauze în care judecătorii sunt chemaţi să decidă. Prezența Procurorului General într-un organ de numire, disciplinare și revocare a judecătorilor creează un risc cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor sau, pe de altă parte, poate determina Procurorul General să acţioneze lipsit de imparţialitate în raport cu judecătorii ale căror decizii le dezaprobă (a se vedea paragraful 30 din Avizul Comisiei de la Veneția citat în paragraful 79 de mai sus). Același lucru este valabil și cu privire la ceilalți membri ai Consiliului Superior al Magistraturii numiți de Adunarea Panucrauneanpă a Procurorilor, în baza cotelor. Preocupările exprimate de către Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei sunt ilustrative în acest sens (a se vedea paragraful 42 din raportul pertinent citat în paragraful 80).

115. Un alt lucru pe care îl observă Curtea este faptul că doi membri (R.K. şi V.K.) ai Consiliului care au fost implicaţi în cercetările preliminare asupra cazului reclamantului, subsecvent, au participat la adoptarea deciziei privind propunerea de revocare a reclamantului, iar unul din ei (V.K.) a fost numit președinte al Consiliului Superior al Magistraturii și a prezidat ședința de audiere în cauza reclamantului. Rolul acestor membri în aducerea acuzațiilor disciplinare împotriva reclamantului, în baza propriilor concluzii din cadrul cercetărilor preliminare, pune la îndoială obiectivă imparțialitatea lor atunci când au participat la adoptarea deciziilor în cauza reclamantului (pentru comparație, a se vedea Werner c. Poloniei, nr. 26760/95, §§ 43 și 44, 15 noiembrie 2001).

116. Afirmația reclamantului, potrivit căreia anumiți membri ai Consiliului Superior al Magistraturii ar fi avut o atitudine părtinitoare trebuie de asemenea examinată luându-se în considerație comportamentul președintelui comisei parlamentare pentru afaceri juridice(S.K.), care era, în același timp, membru al Consiliului Superior al Magistraturii. În primul rând, nu trebuie subestimat rolul acestuia în refuzul de a-i permite reclamantului să depună jurământ în calitate de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. În al doilea rând, opinia sa, publicată în monitorul oficial al Parlamentului la 14 iunie 2007, sugerează că el a fost în dezacord total cu decizia provizorie a tribunalului în cauza privind ilegalitatea rezoluției parlamentare în legătură cu procedura temporară de numire a președinților și vice-președinților jurisdicțiilor locale. Chiar dacă S.K. nu a criticat în mod direct reclamantul, este evident că a dezaprobat acțiunile acestuia, care era reclamant în cauza dată. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia această declarație publică a fost făcută cu mult mai devreme, înainte de deschiderea procedurii disciplinare. Având în vedere că perioada de timp care s-a scurs între aceste două evenimente este, după cum pretinde Guvernul, de aproximativ șase luni, ea nu poate fi considerată ca fiind suficient de lungă pentru eliminarea oricărei legături de cauzalitate în acest sens.

117. Respectiv, faptele prezentei cauze relevă mai multe probleme serioase privind deficienţe structurale în procedura disciplinară desfăşurată în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, dar şi aparenţa unei atitudini discriminatorii a unei părţi a membrilor aceluiaşi Consiliu în soluţionarea cazului reclamantului. Pentru aceste motive, Curtea consideră că procedura disciplinară în faţa Consiliului Superior al Magistraturii nu a fost compatibilă cu principiile de independenţă şi imparţialitate, impuse de art. 6 § 1 din Convenţie.

(β) „Independența și imparțialitatea” la etapa parlamentară

118. Examinarea ulterioară a cauzei de către Parlament, organul legislativ, nu doar că nu a înlăturat deficienţele structurale de „independență și imparțialitate” ci mai degrabă doar a contribuit la politizarea procedurii și la agravarea incompatibilității sale cu principiul separării puterilor.

- Comisia parlamentară

119. Cât privește procedura din fața comisiei parlamentare, Curtea observă că președintele comisiei (S.K.) împreună cu un alt membru al acesteia erau în același timp membri ai Consiliului Superior al Magistraturii și au participat la luarea deciziilor cu privire la cauza reclamantului în cadrul acestor două organe. Respectiv, s-ar putea ca ei să nu fi acționat de o manieră imparțială atunci când au examinat concluziile Consiliului Superior al Magistraturii (a se vedea, mutatis mutandis, Oberschlick c. Austriei (nr. 1), 23 mai 1991, §§ 50-52, seria A nr. 204). În afară de aceasta, aprecierile Curții privind lipsa unei atitudini imparțiale, așa cum a fost specificat în paragraful 116 de mai sus, sunt la fel de importante la această etapă a procedurii. În plus, trebuie să se țină neapărat cont de faptul că anume S.K., împreună cu alți doi membri ai comisiei parlamentare, i-au solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să inițieze investigații preliminare în privința unei eventuale abateri a reclamantului.

120. În același timp, membrii Consiliului Superior al Magistraturii nu puteau să se retragă deoarece Legea din 2004 privind judecătorii (Alegerea și Revocarea) nu prevedea această posibilitate, ceea ce indică asupra lipsei unor garanţii procedurale necesare pentru a fi satisface testul imparţialităţii (a se vedea, mutatis mutandis, Micallef c. Maltei [GC], nr. 17056/06, §§ 99 și 100, ECHR 2009).

- Ședința plenară a Parlamentului

121. În Plenul Parlamentului, cauza reclamantului a fost prezentată de S.K. şi V.K. (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Cu toate acestea, procedura dată a constat într-un simplu schimb de opinii generale bazate pe concluziile Consiliului Superior al Magistraturii și ale comisiei parlamentare. La această etapă, examinarea cauzei se limita la adoptarea unei decizii obligatorii în baza unor concluzii la care ajunseseră anterior Consiliul Superior al Magistraturii și comisia parlamentară.

122. În ansamblu, faptele cauzei sugerează că plenul Parlamentului nu a constituit locul potrivit pentru interpretarea elementelor de fapt şi de drept, aprecierea probelor şi calificarea juridică a situaţiei de fapt. Rolul parlamentarilor, cărora nu li se cere să aibă o experienţă juridică în a tranşa cauze complexe în materie disciplinară, care implică analiza elementelor de fapt şi de drept, nu a fost clarificat într-o manieră suficientă de către Guvern şi, astfel, nu s-a dovedit compatibilitatea unei asemenea proceduri parlamentare cu exigenţele de independenţă şi imparţialitate cărora trebuie sa corespundă un tribunal în baza art. 6 din Convenţie.

(ii) Asupra întrebării dacă Înalta Curte Administrativă a rezolvat problemele legate de „independență și imparțialitate”

123. În virtutea jurisprudenței Curții, chiar dacă un organ jurisdicțional tranşează un litigiu, statuând asupra unor “drepturi şi obligaţii civile” fără a respecta garanţiile art. 6 § 1, aceasta nu atrage încălcarea Convenţiei, dacă procedura în faţa respectivei autorităţi poate face „obiectul unui control judiciar subsecvent, în cadrul căruia o instanţă cu competenţă deplină asigură respectarea exigenţelor art. 6 § 1 din Convenţie” (a se vedea Albert și Le Compte c. Belgiei, citat mai sus, § 29, și Tsfayo c. Regatului Unit nr. 60860/00, § 42, 14 noiembrie 2006). Pentru a determina dacă jurisdicția celui de-al doilea tribunal avea „plenitudine de jurisdicţie” în conformitate cu art. 6 şi, respectiv, „competenţa de a examina” actele atacate şi de a remedia lipsa de independenţă şi imparţialitate a primelor instanţe, este necesar să fie luați în considerație anumiţi factori cum ar fi natura deciziei contestate, felul în care s-a ajuns la adoptarea deciziei respective şi obiectul litigiului, incluzând motivele invocate în calea de atac (a se vedea Bryan c. Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, §§ 44 - 47, seria A nr. 335‑A, și Tsfayo, citat mai sus, § 43).

(α) Asupra suficienței controlului judiciar

124. Curtea nu este convinsă de faptul că Înalta Curte Administrativă a efectuat un control suficient în cauza reclamantului, pentru motivele expuse mai jos.

125. În primul rând, se pune întrebarea dacă Înalta Curte Administrativă putea să efectueze un control eficient al deciziilor Consiliului Superior al Magistraturii și Parlamentului, având în vedere faptul că ea era competentă să declare aceste decizii drept fiind contrare legii dar nu să le anuleze și să ia măsurile pe care le considera necesare într-un asemenea caz. Chiar dacă declararea unei decizii drept fiind contrară legii, în general, nu are consecințe legale, Curtea consideră că incapacitatea Înaltei Curți Administrative de a anula, în mod oficial, deciziile litigioase și absența unor reguli privind desfășurarea ulterioară a procedurii disciplinare contribuie la crearea unui nivel substanțial de incertitudine cu privire la consecințele juridice reale ale unor asemenea decizii judiciare.

126. Putem spune că practica judiciară dezvoltată în acest domeniu este revelatorie în acest sens. Guvernul a prezentat copii ale hotărârilor judecătorești interne în două cazuri. Însă aceste exemple demonstrează că după ce Înalta Curte Administrativă a declarat revocarea judecătorilor contrară legii, reclamanții trebuiau să inițieze o procedură aparte pentru a se reintegra. Cazurile date nu arată cum trebuie să se desfășoare o procedură disciplinară (în special, care sunt măsurile pe care autoritățile vizate trebuie să le întreprindă după declararea deciziei litigioase ca fiind contrară legii, și care este termenul limită). Exemplele aduse de Guvern sugerează vag că nu poate fi vorba de o reinserare automată în postul de judecător exclusiv în baza deciziei declarative a Înaltei Curți Administrative. Prin urmare, consecințele juridice ce reies din controlul efectuat de această instanță asupra unor asemenea întrebări sunt limitate și contribuie doar la sporirea îndoielilor Curții privind capacitatea sa de a rezolva problema de o manieră eficientă și de a oferi o revizuire suficientă a cauzei.

127. În al doilea rând, analizând felul în care Înalta Curte Administrativă a parvenit la decizia sa în cauza reclamantului și având în vedere obiectul litigiului, Curtea observă că aceasta nu a examinat de o manieră corespunzătoare argumente importante aduse de reclamant. În special, Curtea consideră că acuzațiile reclamantului privind lipsa de imparțialitate din partea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii și ai Comisiei parlamentare nu au fost examinate cu diligența necesară. Afirmațiile Guvernului în acest sens nu sunt convingătoare.

128. În plus, Înalta Curte Administrativă nu a încercat cu adevărat să examineze argumentul reclamantului potrivit căruia decizia parlamentară privind revocarea sa din funcție era incompatibilă cu Legea din 1992 privind Statutul Membrilor Parlamentului și Regulamentul Parlamentului, chiar dacă era competentă să facă acest lucru (a se vedea Articolul 171-1 §§ 1 și 5 din Codul Justiției Administrative citat mai sus) și deși reclamantul a ridicat în mod clar această întrebare în cererea sa și a prezentat dovezi pertinente în acest sens (a se vedea paragrafele 29 și 33 de mai sus). Înalta Curte Administrativă nu a examinat dovezile aduse de reclamant, însă a reinterpretat afirmația cu privire la caracterul ilegal al procedurii de vot din cadrul Parlamentului ca fiind o acuzație de neconstituționalitate a rezoluției parlamentare pertinente. Astfel, Înalta Curte Administrativă a evitat să examineze acest aspect, lăsându-l în grija Curții Constituționale, la care reclamantul nu avea acces direct (a se vedea Bogatova c. Ucrainei, nr. 5231/04, § 13, 7 octombrie 2010, cu referințele ulterioare).

129. Prin urmare, Curtea consideră că revizuirea cauzei reclamantului de către Înalta Curte Administrativă nu a fost suficientă, neputând să neutralizeze deficiențele de corectitudine procedurală prezente la etapele anterioare ale procedurii interne.

(β) Asupra condițiilor de independență și imparțialitate la etapa controlului judiciar al Înaltei Curți Administrative

130. Curtea observă că judecătorii Înaltei Curți Administrative care au efectuat revizuirea judiciară se aflau sub jurisdicția disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, ceea ce înseamnă că și aceștia, la rândul lor, puteau fi supuși unei proceduri disciplinare în fața Consiliului Superior al Magistraturii. Având în vedere puterea extinsă a acestui organ asupra carierei judecătorilor (numire, disciplinare și eliberare) și lipsa garanțiilor privind independența și imparțialitatea lui (a se vedea mai sus), Curtea nu este convinsă de faptul că judecătorii Înaltei Curți Administrative au fost în stare să dea dovadă de „independență și imparțialitate” în conformitate cu Articolul 6 din Convenție, atunci când au examinat cauza reclamantului unde Consiliului Superior al Magistraturii era parte.

(iii) Concluzie

131. În concluzie, Curtea consideră că autoritățile interne nu au reușit să asigure o examinare independentă și imparțială a cauzei reclamantului, iar controlul judiciar ulterior nu a eliminat aceste deficiențe. Prin urmare, a existat o încălcare a Articolului 6 din Convenție în acest sens.

2. Asupra respectării principiului securității juridice în cazul absenței unui termen de prescripție pentru procedurile îndreptate împotriva reclamantului

(a) Argumentele părților

132. Reclamantul s-a plâns de faptul că procedura din fața Consiliului Superior al Magistraturii a fost inechitabilă, prin aceea că nu a corespuns regulilor prevăzute de capitolul 4 din Legea din 1998 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ce oferea un ansamblu de garanții procedurale importante, printre care termene de prescripție pentru impunerea sancțiunilor disciplinare. În afară de aceasta, motivele invocate de Înalta Curte Administrativă pentru aplicarea unei proceduri diferite, nu au fost suficiente.

133. Reclamantul susține că aplicarea unui termen de prescripție în cazul său era important pentru asigurarea principiul securității raporturilor juridice. Prin neaplicarea termenului de prescripție în cazul său, autoritățile naționale au încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.

134. Guvernul contestă acest argument și susține că statutul juridic al judecătorilor implică atât garantarea independenței lor în procesul administrării justiției, cât și posibilitatea de a fi sancționați în cazul în care nu-și respectă obligațiile. Dat fiind faptul că „încălcarea jurământului” este o abatere gravă, aceasta nu se prescrie.

(b) Aprecierea Curții

135. Curtea observă că dezacordul reclamantului cu procedura aleasă este o chestiune de interpretare a dreptului intern, care este în primul rând de competența autorităților naționale. Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice dacă efectele modului în care dreptul intern este interpretat și aplicat corespund principiilor Convenției așa cum acestea sunt interpretate în lumina jurisprudenței sale (a se vedea Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 190 și 191, ECHR 2006-V).

136. Curtea consideră că Înalta Curte Administrativă a oferit suficiente motive pentru a explica de ce a fost aleasă o altă procedură și nu cea dorită de reclamant (paragraful 37 de mai sus). Aplicarea acestei proceduri nu poate fi considerată ca fiind imprevizibilă, arbitrară sau vădit nerezonabilă. Cu toate acestea, rămâne de știut dacă pretinsa lipsă a garanției invocate de reclamant, și anume existența unui termen de prescripție pentru impunerea unei sancțiuni disciplinare pentru „încălcarea jurământului” de către un judecător, a afectat corectitudinea procedurii.

137. Curtea a afirmat deja că termenele de prescripție au mai multe scopuri importante, și anume să garanteze securitatea raporturilor juridice prin stabilirea unui termen pentru acțiuni, să protejeze potențialii inculpați de plângerile tardive care pot fi greu de contracarat, și să prevină orice injustiție ce ar putea să apară dacă instanțele ar fi chemate să se pronunțe asupra unor evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat în baza unor probe care ar putea fi considerate ca fiind nesigure și incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea Stubbings și Alții c. Regatului Unit, 22 octombrie 1996, § 51, Culegerea de rapoarte 1996‑IV). Termenele de prescripție sunt o caracteristică comună a sistemelor juridice interne ale Statelor contractante în materie de infracțiuni penale, disciplinare sau de altă natură.

138. Cât privește cauza reclamantului, faptele examinate de Consiliul Superior al Magistraturii în 2010 datau din perioada 2003-2006 (paragrafele 17 și 18 de mai sus). Respectiv, reclamantul se afla într-o situație dificilă, dat fiind faptul că trebuia să-și construiască apărarea ținând cont de fapte printre care existau unele care avuse loc într-un trecut îndepărtat.

139. Din decizia Înaltei Curți Administrative în cauza reclamantului și observațiile Guvernului rezultă că dreptul intern nu prevede niciun termen de prescripție pentru revocarea unui judecător pentru „încălcarea jurământului”. Deși Curtea nu crede că e necesar să se indice care ar trebui să fie durata termenului de prescripție, ea consideră că o abordare atât de limitată a măsurilor disciplinare ce vizează membrii ordinii judiciare pune în pericol grav securitatea raporturilor juridice.

140. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție în acest sens.

3. Asupra respectării principiului securităţii raporturilor juridice în timpul şedinţei plenare a Parlamentului

(a) Argumentele părților

141. Reclamantul se plânge de faptul că Parlamentul a adoptat decizia cu privire la revocarea sa încălcând în mod evident legea prin folosirea abuzivă a sistemului de vot electronic. Acesta susține că în timpul votării în plen cu privire revocarea sa, unii parlamentari au votat în mod ilegal pentru colegii lor absenți. În sprijinul acestei afirmații, reclamantul a făcut referire la înregistrarea video a ședinței plenare a Parlamentului și la declarațiile a patru deputați atestate de un notar.

142. Guvernul susține că decizia parlamentară ce vizează revocarea reclamantului a fost legală și că dovezile aduse de reclamant în sprijinul contrariului nu pot fi considerate ca fiind fiabile, deoarece veridicitatea lor nu a fost examinată de autoritățile interne.

(b) Aprecierea Curții

143. Curtea amintește că regulile procedurale vizează asigurarea unei bune administrări a justiției și respectarea principiului securității raporturilor juridice, și că părțile implicate într-un litigiu trebuie să se aștepte la aplicarea acestor reguli. Principiul securității raporturilor juridice se aplică nu doar în privința părților unui litigiu, dar și în privința instanțelor naționale (a se vedea Diya 97 c. Ucrainei, nr. 19164/04, § 47, 21 octombrie 2010, cu referințele ulterioare). Acest principiu se aplică în egală măsură în cazul procedurilor utilizate pentru revocarea reclamantului, inclusiv în procesul de luare a deciziei din cadrul ședinței plenare a Parlamentului.

144. Curtea observă că faptele care stau la baza acestei plângeri sunt confirmate de declarațiile reclamantului, care a urmărit votarea în ședință plenară, declarațiile atestate ale celor patru deputați, și de înregistrarea video a procedurii. Guvernul nu a înaintat niciun argument plauzibil de natură să pună la îndoială veridicitatea acestor elemente de probă. La rândul său, Curtea nu vede niciun motiv pentru a le considera lipsite de fiabilitate.

145. După ce a examinat elementele sus-menționate, Curtea concluzionează că decizia de revocare a reclamantului a fost votată în absența majorității membrilor Parlamentului. Deputații prezenți au votat, în mod intenționat și ilegal, de mai multe ori pentru colegii lor absenți. Prin urmare, decizia a fost adoptată prin încălcarea Articolului 84 din Constituție, art. 24 din Legea din 1992 privind statutul parlamentarilor și art. 47 din Regulamentul Parlamentului, în virtutea cărora deputații trebuie să participe în persoană la ședințe și votare. În aceste condiții, Curtea consideră că votul cu privire la revocarea reclamantului a subminat principiul securității raporturilor juridice, încălcând Articolul 6 § 1 din Convenție.

146. După cum a fost menționat mai sus, această deficiență procedurală nu a fost rezolvată la etapele ulterioare ale procedurii, deoarece Înalta Curte Administrativă nu a examinat acest aspect într-un mod adecvat.

147. Prin urmare, a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție în acest sens.

4. Asupra respectării principiului examinării cauzei de un „tribunal instituit de lege”

(a) Argumentele părților

148. Reclamantul se plânge de faptul că nu i-a fost examinată cauza de către un „tribunal instituit de lege”. El susține că atunci când președintele Înaltei Curți Administrative a constituit completul de judecată al acestei instanțe și a făcut propuneri cu privire la compunerea lui, mandatul său expirase, iar el ocupa postul său administrativ fără bază legală.

149. Drept răspuns, Guvernul afirmă că după expirarea mandatului său președintele Înaltei Curți Administrative trebuia să fie revocat, însă, din lipsa unei proceduri de revocare a judecătorilor ce ocupă posturi administrative, nicio măsură de revocare a acestuia nu ar fi fost legală. În plus, Guvernul susține că legitimitatea menținerii președintelui Înaltei Curți Administrative în acest post a fost validată de decizia Conferinței Judecătorilor Jurisdicțiilor Administrative.

(b) Aprecierea Curții

150. Potrivit jurisprudenței Curții, scopul introducerii termenului „instituit de lege” în Articolul 6 din Convenție este de a se asigura „că organizarea sistemului judiciar într-o societate democratică nu este lăsată la discreția executivului și de a face în așa fel încât acest aspect să fie reglementat de o lege a Parlamentului”. Nici în țările în care dreptul este codificat, organizarea sistemului judiciar nu trebuie lăsată la discreția autorităților judiciare, ceea ce nu exclude oferirea instanțelor a unei marje de interpretare a legislației naționale relevante (a se vedea Fruni c. Slovacia, nr. 8014/07, §134, 21 iunie 2011, cu referințele ulterioare).

151. Noțiunea „instituit de lege” acoperă nu doar baza legală a însăși existenței tribunalului, dar și compunerea completului de judecată pentru fiecare cauză (a se vedea Buscarini c. San Marino (dec.), nr. 31657/96, 4 mai 2000, și Posokhov c. Rusiei, nr. 63486/00, § 39, ECHR 2003-IV). Practica prelungirii tacite a mandatului judecătorilor pentru o perioadă nedeterminată după expirarea mandatului până la o numire nouă în aceeași funcție, este contrară principiului „tribunalului instituit de lege” (Gurov c. Moldovei, no 36455/02, § 37-39, 11 iulie 2006).

152. În speță, trebuie subliniat faptul că, în virtutea Articolului 171-1 din Codul Justiției Administrative, cauza reclamantului ar fi putut fi audiată exclusiv de un complet de judecată special al Înaltei Curți Administrative. În virtutea art. 41 din Legea din 2002 privind sistemul judiciar, acest complet special trebuia să fie instituit printr-o decizie a președintelui Înaltei Curți Administrative, care stabilește compunerea completului și o prezintă spre aprobare prezidiumului curții. Cu toate acestea, atunci când acest lucru s-a făcut în cauza de față, mandatul de cinci ani al președintelui expirase.

153. În acea perioadă, procedura de numire a președinților instanțelor nu era reglementată de dreptul intern: prevederile pertinente ale art. 20 din Legea din 2002 privind sistemul judiciar fusese declarate neconstituționale iar Parlamentul nu adoptase încă prevederi noi (paragrafele 41 și 49 de mai sus). Diferite autorități interne și-au exprimat opinia față de această situație juridică. De exemplu, Consiliul Judecătorilor din Ucraina, organ superior de auto-guvernare judiciară, considera că problema trebuia rezolvată în baza art. 41 § 5 din Legea din 2002 privind sistemul judiciar și că prim vice-președintele Înaltei Curți Administrative, judecătorul S., trebuia să-și asume funcțiile de președinte al acestei instanțe (paragraf 51 de mai sus). Biroul Procurorului General era însă de altă părere în acest sens (paragraf 52 de mai sus).

154. În consecință, o chestiune atât de importantă cum este numirea președinților instanțelor a fost coborâtă la nivelul practicii interne, fapt care s-a dovedit a fi obiectul unei serioase controverse dintre diferite autorități. Se pare că judecătorul P. a continuat să exercite funcțiile de președinte al Înaltei Curți Administrative dincolo de durata legală a mandatului său, în primul rând din cauza faptului că legile ucrainene nu prevăd nicio procedură de (re)numire, în timp ce baza legislativă pentru autoritatea sa de a continua să exerseze aceasta funcție nu era întocmită suficient.

155. Între timp, judecătorul P., în calitate de președinte al Înaltei Curți Administrative, a instituit completul de judecată care a examinat cauza reclamantului și a făcut propuneri privind compunerea acestuia.

156. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate să conchidă că acest complet de judecată a fost instituit și compus de o manieră legală și conform exigențelor regulii „tribunalului instituit de lege”. Prin urmare, a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și în acest sens.

5. Privitor la alte încălcări ale Articolului 6 § 1 din Convenție

157. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că deciziile din cauza sa, au fost adoptate fără o evaluare reală a elementelor de probă și argumentelor importante prezentate de apărare; de faptul că Înalta Curte Administrativă nu a dispus de competența suficientă pentru a revizui actele adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii – ceea ce ar fi adus atingere „dreptului de acces la o instanță” – și că principiul egalității armelor nu ar fi fost respectat.

158. Guvernul contestă aceste pretenții.

159. Având în vedere cele expuse mai sus și concluziile la care a ajuns în virtutea Articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea nu discerne o problemă distinctă sub aspectul acestor plângeri. Respectiv, examinarea lor nu este necesară.

II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE

160. Reclamantul susține că revocarea sa din funcţia de judecător reprezentă o atingere adusă dreptului său la viaţă privată şi profesională, incompatibilă cu Articolul 8 din Convenţie.

161. Articolul 8 din Convenție prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

A. Asupra admisibilității

162. Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit nefondată, în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenție și, de vreme ce nu există niciun motiv de inadmisibilitate a acesteia, Curtea o declară admisibilă.

B. În fond

1. Argumentele părților

163. Reclamantul se plânge de faptul că revocarea sa din funcţia de judecător a constituit o ingerință în viaţa sa privată. Această ingerință nu a fost legală, motivele responsabilității pentru „încălcarea jurământului” fiind formulate de o manieră prea vagă; dreptul intern nu prevedea niciun termen de prescripție aplicabil în cazul procedurilor de revocare, prin urmare, nu oferea garanții adecvate împotriva abuzului și arbitrariului; în plus, dreptul intern nu prevedea o serie de sancțiuni corespunzătoare pentru abateri disciplinare, ceea ce ar fi permis luarea unor măsuri proporționale. Din aceste motive, dispozițiile litigioase nu au fost compatibile cu exigențele privitoare la „calitatea legii”. În final, ingerința litigioasă nu a fost necesară în circumstanțele cauzei.

164. Guvernul admite că revocarea reclamantului a constituit o ingerință în dreptul său la respectarea vieții sale private în sensul Articolului 8 din Convenție. Cu toate acestea, Guvernul consideră că această măsură era justificată în virtutea paragrafului 2 al acestui articol. În special, revocarea a fost decisă în baza dreptului intern, care a fost suficient de previzibil și accesibil. În plus, măsura era necesară în circumstanțele cauzei.

2. Aprecierea Curții

(a) Privitor la existența unei ingerințe

165. Părțile recunosc faptul că a existat o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private. Curtea nu vede niciun motiv să aibă altă opinie. Ea amintește că viața privată „cuprinde dreptul unei persoane de a stabili și dezvolta relații cu alte persoane, inclusiv relații de natură profesională sau comercială” (a se vedea C. c. Belgiei, 7 august 1996, § 25, Rapoartele 1996‑III). Articolul 8 din Convenție „protejează dreptul la dezvoltarea personală și dreptul de a stabili și întreține relații cu alte persoane și lumea exterioară” (a se vedea Pretty c. Regatului Unit, nr. 2346/02, § 61, ECHR 2002‑III), iar noțiunea de „viață privată” nu exclude în principiu activitățile de natură profesională sau comercială. De altfel, în final, majoritatea oamenilor au ocazia să dezvolte relații cu lumea exterioară anume în timpul lucrului lor (a se vedea Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992, § 29, seria A nr. 251‑B). Prin urmare, restricționarea accesului la o profesie afectează „viața privată” (a se vedea Sidabras și Džiautas c. Lituaniei, numerele 55480/00 și 59330/00, § 47, ECHR 2004‑VIII și Bigaeva c. Greciei, nr. 26713/05, §§ 22-25, 28 mai 2009). De asemenea, Curtea a statuat că eliberarea din funcție aduce atingere dreptului la respectarea vieții private (a se vedea Özpınar c. Turciei, nr. 20999/04, §§ 43-48, 19 octombrie 2010). În fine, Articolul 8 include și aspecte ce țin de protejarea onoarei și reputației, ca parte a dreptului la respectarea vieții private (a se vedea Pfeifer c. Austriei, nr. 12556/03, § 35, 15 noiembrie 2007 și A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, §§ 63 și 64, 9 aprilie 2009).

166. Revocarea reclamantului din postul său de judecător a afectat o mare parte din relațiile sale cu alte persoane, inclusiv relațiile de natură profesională. De asemenea, ea avut un impact asupra „cercului său intim”, deoarece pierderea locului său de muncă a avut, cu certitudine, consecințe reale asupra bunăstării sale materiale precum și bunăstării familiei sale. În plus, motivul pentru care reclamantul a fost revocat, și anume, încălcarea jurământului, sugerează că reputația profesională a acestuia a fost afectată.

167. Prin urmare, revocarea reclamantului constituie o ingerință în dreptul acestuia la respectarea vieții private în sensul Articolului 8 din Convenție.

(b) Privitor la justificarea ingerinței

168. În cele ce urmează Curtea trebuie să examineze dacă ingerința litigioasă îndeplinea condițiile prevăzute de paragraful 2 al Articolului 8.

(i) Principii generale privind caracterul legal al ingerinței

169. Expresia „prevăzută de lege”, cere, în primul rând, ca măsura contestată să aibă o bază în dreptul intern. În al doilea rând, ea se referă la calitatea legii în cauza, cerând ca aceasta să fie accesibilă pentru persoana vizată, care, în plus, trebuie să fie capabilă să prevadă consecințele pentru sine, și compatibilă cu principiul preeminenței dreptului (a se vedea, printre altele, 25 martie 1998, § 55, Rapoarte privind Hotărâri și Decizii 1998-II).

170. Respectiv, această expresie implică, inter alia, că legislația internă trebuie să utilizeze temeni destul de clari pentru a arăta tuturor persoanelor, de o manieră suficient de clară, în ce circumstanțe și în ce condiții autoritățile sunt abilitate să recurgă la măsuri ce afectează drepturile lor garantate de Convenție (a se vedea C.G. și Alții c. Bulgariei, nr. 1365/07, § 39, 24 aprilie 2008). În plus, legea trebuie să ofere o anumită garanție împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților. Existența unor garanții procedurale specifice este decisivă în acest sens. Garanțiile necesare depind, cel puțin într-o oarecare măsură, de natura și întinderea ingerinței în cauză (a se vedea P.G. și J.H. c. Regatului Unit, nr. 44787/98, § 46, ECHR 2001-IX).

(ii) Asupra respectării dreptului intern

171. Curtea constată (a se vedea paragraful 145 de mai sus) că votul parlamentar asupra deciziei de a revoca reclamantul a fost ilegal în baza dreptului intern. Această concluzie în sine ar fi deja suficientă pentru a stabili că ingerința în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private nu a fost în conformitate cu legea în virtutea Articolului 8 din Convenție.

172. Cu toate acestea, Curtea consideră că este nevoie ca această plângere să fie examinată în continuare și să se stabilească dacă au fost respectate condițiile de „calitate a legii”.

(iii) Respectarea condițiilor de „calitate a legii”

173. În observațiile lor cu privire la acest aspect, părțile nu sunt de acord asupra previzibilității dreptului aplicabil. În acest sens, Curtea observă că până la 15 mai 2010, dreptul material nu conținea nicio descriere a abaterii sub forma „încălcării jurământului”. Baza interpretării acestei noțiuni era dedusă din textul jurământului judiciar, prevăzut de art. 10 din Legea din 1992 privind statutul judecătorilor, care prevede următoarele: „Declar în mod solemn că voi îndeplini cu onestitate și rigoare funcția de judecător, voi face justiție în strictă conformitate cu legea, și voi fi obiectiv și just”.

174. Curtea constată că textul jurământului judiciar lăsa o vastă marjă de interpretare a noțiunii de „încălcare a jurământului”. Astăzi, noua legislație prevede în mod special elementele externe ale acestei abateri (a se vedea art. 32 din Legea din 1998, așa după cum a fost modificată, în paragraful 72 de mai sus). Deși noua legislație nu se aplica în cazul reclamantului, este de notat că definiția „încălcării jurământului” în acel articol, continuă să-i ofere autorității disciplinare o vastă putere de apreciere în acest sens (a se vedea, de asemenea, extrase pertinente din opinia Comisiei de la Veneția citată în paragraful 79 de mai sus).

175. Cu toate acestea, Curtea recunoaște că elaborarea unei legi de înaltă precizie poate fi dificilă în unele domenii, și că un anume grad de flexibilitate este chiar binevenit pentru a permite jurisdicțiilor interne să contribuie la evoluția dreptului în funcție de ceea ce ele consideră drept măsuri necesare în circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte (a se vedea Goodwin c. Regatului Unit, 27 martie 1996, § 33, Culegerea de rapoarte 1996‑II). Faptul că limbajul folosit in legi nu este întotdeauna precis este o consecință logică a principiului potrivit căruia legile trebuie să fie aplicabile de o manieră generală. Nevoia de a evita o rigiditate excesivă și de a ține pasul cu circumstanțele care se schimbă face ca multe legi să fie formulate de o manieră mai mult sau mai puțin vagă. Interpretarea și aplicarea unor asemenea texte depind de practică (a se vedea Gorzelik și Alții c. Poloniei [GC], nr. 44158/98, § 64, ECHR 2004‑I).

176. Aceste nuanțe, care limitează exigența preciziei legilor, sunt deosebit de pertinente în domeniul normelor disciplinare. Astfel, în cazul disciplinei militare, Curtea constată că ar fi aproape imposibil să fie elaborate legi cu o descriere detaliată a diferitor tipuri de comportament. Prin urmare, autoritățile sunt nevoite să recurgă la o formulare mai generală a acestor legi (a se vedea Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austriei, 19 decembrie 1994, § 31, seria A nr. 302).

177. Experiența altor State sugerează că motivele sancțiunii disciplinare a judecătorilor sunt, de obicei, formulate de o manieră generală, în timp ce exemplele prevederilor ce reglementează acest aspect în termeni mai detaliați, nu se dovedesc a fi întotdeauna satisfăcătoare și previzibile (a se vedea paragraful 82 de mai sus).

178. În consecință, în ceea ce ține de normele disciplinare, urmează a adopta un mod rezonabil în determinarea preciziei legii, pentru că este o necesitate obiectivă ca actus reus al acestor abateri să fie formulat în termeni generali. În caz contrar, textul riscă să nu acopere acest aspect de o manieră completă și să necesite să fie revizuit în mod constant în funcție de numeroase circumstanțe noi care ar putea surveni în practică. Rezultă că descrierea unei abateri într-o prevedere legală, pornind de la o listă de comportamente specifice dar cu aplicabilitate generală și nelimitată, nu garantează o abordare corectă a aspectului previzibilității legii. Ceilalți factori care afectează calitatea normei de drept precum și caracterul adecvat al protecției legale împotriva arbitrariului trebuie să fie identificați și examinați.

179. În acest sens, Curtea reamintește că existența unei practici de interpretare precisă și coerentă a prevederii în cauză a constituit un factor ce a dus la concluzia că această prevedere era previzibilă (a se vedea Goodwin, citat mai sus, § 33). Deși la această concluzie s-a ajuns în contextul unui sistem de common law, nu trebuie subestimat rolul interpretativ pe care îl au organele jurisdicționale în garantarea previzibilității prevederilor normative, în cazul sistemului de drept civil. Anume acestor organe le revine sarcina de a interpreta sensul exact al prevederilor generale ale unei legi de o manieră coerentă și de a elimina orice dubiu legat de interpretare (a se vedea, mutatis mutandis, Gorzelik și Alții, citat mai sus, § 65).

180. În speță, nu există niciun indiciu cu privire la existența, la momentul examinării cauzei reclamantului, a unor linii directoare sau a unei practici ce ar fi dus la o interpretare coerentă și restrictivă a noțiunii de „încălcare a jurământului”.

181. În afară de aceasta, în opinia Curții, garanțiile procedurale necesare pentru prevenirea aplicării arbitrare a dreptului material pertinent, au lipsit cu desăvârșire. Și anume, dreptul intern nu prevedea niciun termen de prescripție pentru inițierea și desfășurarea unei proceduri îndreptate împotriva unui judecător pentru „încălcarea jurământului”. Lipsa unor termene de prescripție, așa cum s-a discutat mai sus în baza Articolului 6 din Convenție, le-a oferit autorităților disciplinare o putere de apreciere nelimitată și a adus atingere principiului securității raporturilor juridice.

182. În plus, dreptul intern nu oferea o scară adecvată de sancțiuni disciplinare și nu prevedea nicio regulă pentru asigurarea aplicării lor în conformitate cu principiul proporționalității. La momentul examinării cauzei reclamantului, existau doar trei sancțiuni disciplinare: mustrarea, retrogradarea și revocarea. Aceste trei tipuri de sancțiuni nu lăsau spațiu pentru impunerea unei măsuri disciplinare proporționate. Astfel, în lumina fiecărei cauze în parte, autoritățile dispuneau de posibilități limitate de punere în balanță a intereselor publice și a celor individuale concurente.

183. Merită de menționat faptul că principiul aplicării proporționale a unei sancțiuni disciplinare în cazul unui judecător este citat în mod direct în paragraful 5.1 din Carta Europeană privind statutul judecătorilor (a se vedea paragraful 78 de mai sus), și că unele State au elaborat o paletă mai detaliată de sancțiuni pentru a respecta acest principiu (a se vedea paragraful 82 de mai sus).

184. În cele din urmă, cea mai importantă contrabalanță pentru inevitabila putere de apreciere a oricărui organ disciplinar în acest domeniu ar fi existența unui control independent și imparțial. Or, deoarece dreptul intern nu oferea un cadru adecvat, un asemenea control, după cum a fost menționat deja, nu a fost posibil în cazul reclamantului.

185. În consecință, lipsa unui set de linii directoare și a unei practici care erau să ofere o interpretare coerentă și restrictivă a noțiunii de „încălcare de jurământ” precum și lipsa unor garanții juridice adecvate au dus la ceea că prevederile pertinente ale dreptului intern erau imprevizibile cu privire la efectul lor. În acest context, se poate considera că aproape orice pas greșit al unui judecător, în orice moment al carierei sale, ar fi putut fi interpretat, dacă așa vroia un organ disciplinar, ca fiind o bază faptică suficientă pentru a acuza judecătorul de „încălcarea jurământului” și pentru a-l revoca din acest motiv.

(iv) Concluzie

186. În lumina celor expuse mai sus, Curtea conchide că ingerința în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private a fost contrară legii: ingerința nu a fost compatibilă cu dreptul intern și, în plus, acesta nu a îndeplinit condițiile referitoare la previzibilitate și garantare a unei protecții adecvate împotriva arbitrariului.

187. Prin urmare, a avut loc o încălcare a Articolului 8 din Convenție.

III. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE

188. În afară de aceasta, reclamantul se plânge de faptul că nu a dispus de un recurs efectiv pentru a contesta caracterul legal al revocării sale. El invocă Articolul 13 din Convenție, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

189. După ce a examinat observațiile părților sub acest aspect, Curtea consideră că plângerea este admisibilă. Cu toate acestea, ținând cont de concluziile sale referitoare la Articolul 6 din Convenție, Curtea consideră că prezenta plângere nu ridică nicio întrebare distinctă (a se vedea Brualla Gómez de la Torre c Spaniei, 19 decembrie 1997, § 41, Culegerea de rapoarte 1997-VIII).

190. În consecință, Curtea consideră că nu este necesar ca plângerea să fie examinată separat, în baza Articolului 13 din Convenție.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLELOR 41 ȘI 46 DIN CONVENȚIE

191. Articolul 41 din Convenție prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

192. Articolul 46 din Convenție prevede următoarele:

„1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi..

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei. ...”

A. Indicarea măsurilor generale și individuale

1. Principii generale

193. În conformitate cu Articolul 46 din Convenţie, în cazul în care, printr-o hotărâre de-a sa Curtea a stabilit o încălcare a Convenţiei, Statul membru în cauză are obligaţia să înceteze încălcarea constatată şi să ofere o reparaţie adecvată pentru a restabili pe cât posibil situaţia existentă anterior încălcării. Dacă, pe de altă parte, dreptul național nu permite sau permite doar parțial reparația consecințelor încălcării, Articolul 41 abilitează Curtea să acorde, dacă este cazul, părții lezate o reparație pe care o consideră ca fiind adecvată. Rezultă, printre altele, că o hotărâre în care Curtea a stabilit o încălcare a Convenției și a Protocoalelor sale obligă Statul membru nu doar să plătească persoanelor vizate sume de bani în calitate de reparație echitabilă, ci și să aleagă, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, în dependență de caz, individuale care trebuie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a înceta încălcarea constatată de Curte și pentru a repara consecințele ei în așa fel încât să fie restabilită situația existentă anterior încălcării (a se vedea Maestri c. Italiei [GC], nr. 39748/98, § 47, ECHR 2004‑I; Assanidze c. Georgiei [GC], nr. 71503/01, § 198, ECHR 2004‑II; și Ilaşcu și Alții c. Moldovei și Rusiei [GC], nr. 48787/99, § 487, ECHR 2004-VII).

194. Curtea reamintește că hotărârile au, în primul rând, un caracter declamatoriu și că, în general îi revine Statului în cauză să aleagă, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, modalitățile care trebuie utilizate în ordinea sa juridică internă pentru a-și putea îndeplini obligația prevăzută de Articolul 46 din Convenție, cu mențiunea ca mijloacele respective să fie compatibile cu concluziile trase de Curte în hotărârea sa (a se vedea, printre altele, Öcalan c. Turciei [GC], nr. 46221/99, § 210, ECHR 2005-IV; Scozzari și Giunta c. Italiei [GC], numerele 39221/98 și 41963/98, § 249, ECHR 2000-VIII; și Brumărescu c. României (doar reparația) [GC], nr. 28342/95, § 20, ECHR 2001-I). Această putere de apreciere cu privire la modalitățile de executare a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere atribuită obligației primordiale impuse de Convenție Statelor contractante: să asigure respectul drepturilor garantate (Articolul 1) (a se vedea Papamichalopoulos și Alții c. Greciei (Articolul 50), 31 octombrie 1995, § 34, seria A nr. 330‑B).

195. Cu toate acestea, în mod excepţional, cu scopul de a ajuta Statul respectiv de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de Articolul 46, Curtea poate să indice tipul măsurilor care pot fi luate pentru a stopa încălcarea constatată. În aceste circumstanțe, ea poate formula mai multe opțiuni, rămânând la discreția Statului vizat să aleagă măsura și implementarea acesteia (a se vedea, de exemplu, Broniowski c. Poloniei [GC], nr. 31443/96, § 194, ECHR 2004-V). În anumite cazuri, se poate întâmpla ca însăși natura încălcării constatate să conducă la lipsirea Statului de posibilitatea de a opta asupra măsurilor necesare pentru remedierea acesteia, Curtea putând să indice măsuri specifice (a se vedea, de exemplu, Assanidze, citat mai sus, §§ 202 și 203; Aleksanyan c. Rusiei, nr. 46468/06, § 240, 22 decembrie 2008; și Fatullayev c. Azerbaijanului, nr. 40984/07, §§ 176 și 177, 22 aprilie 2010).

2. Aplicarea acestor principii în speță

(a) Măsuri generale

(i) Observațiile părților

196. Potrivit reclamantului, cauza sa relevă existența unor probleme sistemice fundamentale în sistemul juridic din Ucraina, probleme ce rezultă din omisiunea Statului de a respecta principiul separării puterilor, și care necesită aplicarea Articolului 46 din Convenție. Reclamantul susține că problemele care au ieșit la suprafață în speță indică necesitatea de a modifica domeniul corespunzător din legislația internă, în special Constituția și Legea din 1998 privind principiile compunerii Consiliului Superior al Magistraturii și procedura numirii și revocării judecătorilor, precum și Codul Justiției Administrative cu privire la competențele și împuternicirile Înaltei Curți Administrative.

197. Guvernul nu este de acord cu această observație și susține că dreptul intern a suferit importante schimbări de când autoritățile interne au statuat în cauza reclamantului. Și anume, amendamentele din 7 iulie 2010 la Legea din 1998 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prevăd că numărul judecătorilor membri ai Consiliului Superior al Magistraturii va continua să crească și va constitui eventual majoritatea acestui organ (a se vedea paragraful 68 de mai sus). În iunie 2012, Legea din 1998 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a fost din nou modificată, pentru ca aceasta să prevadă ca investigațiile preliminare inițiate de biroul procurorului să nu fie conduse de un membru al Consiliului Superior al Magistraturii care este sau a fost procuror.

198. Guvernul subliniază, de asemenea, că rolul Parlamentului în procedura de revocare a judecătorilor a fost limitat, prin aceea că nu mai este necesară revizuirea cauzei de către o comisie parlamentară sau oricare altă formă de investigație parlamentară.

(ii) Aprecierea Curții

199. Curtea subliniază că prezenta cauză relevă serioase probleme legate de funcționarea sistemului judiciar ucrainean. În special, încălcările constatate în speță indică asupra faptului că sistemul de disciplină judiciară în Ucraina nu a fost organizat într-un mod adecvat, deoarece nu asigură o separare suficientă a puterii judiciare de celelalte ramuri ale puterii în Stat. Mai mult, sistemul nu asigură suficiente garanţii împotriva abuzurilor şi recurgerea inadecvată la măsuri disciplinare, ceea ce este în detrimentul independenţei judiciare – cea mai importantă valoare care susţine funcţionarea efectivă a democraţiei.

200. Curtea consideră că, dată fiind natura încălcărilor constatate și pentru a asigura o executare corectă a prezentei hotărâri, Statul pârât ar trebui să ia o serie de măsuri pentru a reforma sistemul judiciar în materie disciplinară. Este necesar ca măsurile să includă reforma legislativă, care implică restructurarea bazelor instituţionale ale sistemului. Mai mult, aceste măsuri ar trebui totodată să permită dezvoltarea unor forme adecvate şi a unor principii privind coerenta aplicare a dreptului naţional în domeniului răspunderii disciplinare.

201. Cât privește observațiile Guvernului potrivit cărora acesta a pus deja în aplicare o serie de garanții în acest domeniu, Curtea constată că modificările legislative din 7 iulie 2010 nu au avut un efect imediat și că recompunerea Consiliului Superior al Magistraturii va trebui să se facă de o manieră progresivă pe viitor. În orice caz, Curtea a observat (a se vedea paragraful 112 de mai sus) că aceste modificări nu rezolvau de fapt problema specifică a compunerii Consiliului Superior al Magistraturii. Cât privește modificările legislative menționate de Guvern, Curtea nu consideră că ele soluționează în fond tot ansamblul de probleme constatate în această cauză. Există multe probleme, după cum s-a discutat în partea de motivare a prezentei hotărâri, ce relevă deficiențe în legislația și practica internă cu privire la acest domeniu. Într-un cuvânt, pașii legislativi menționați de Guvern nu rezolvă problemele legate de disfuncțiile sistemului judecătoresc constatate în speță.

202. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să fie subliniat faptul că Ucraina trebuie să pună de urgență în practică reforme generale enunțate mai sus în sistemul său judecătoresc. Făcând acest lucru, autoritățile ucrainene vor trebui să țină cont de prezenta hotărâre, de jurisprudența pertinentă a Curții, și de recomandările, rezoluțiile și deciziile pertinente ale Comitetului de Miniștri.

(b) Măsurile individuale

(i) Observațiile părților

203. Reclamantul consideră că cea mai corectă formă de reparație individuală ar fi restabilirea sa în funcție. Cu titlu subsidiar, el roagă Curtea să oblige Statul pârât să redeschidă procedura internă.

204. Guvernul susține că nu este necesar să fie ordonată vreo măsură individuală, deoarece acest aspect va fi abordat de o manieră adecvată de către autoritățile naționale împreună cu Comitetul de Miniștri.

(ii) Aprecierea Curții

205. Curtea a constatat că reclamantul a fost revocat prin încălcarea principiilor fundamentale consacrate de Articolul 6 din Convenție, cum ar fi principiul unui tribunal independent și imparțial, principiul securității raporturilor juridice și dreptul de a fi audiat de un tribunal stabilit de lege. În afară de aceasta, revocarea reclamantului s-a dovedit a fi incompatibilă cu exigența legalității enunțată în Articolul 8 din Convenție. Demiterea reclamantului, judecător la Curtea Supremă, prin nerespectarea vădită a principiilor Convenției expuse mai sus, ar putea fi considerată ca fiind o amenințare pentru independența justiției în ansamblu.

206. Respectiv, apare întrebarea ce fel de măsuri individuale ar fi cele mai indicate pentru a stopa încălcările constatate în speță. În multe cauze în care procedura internă a încălcat Convenția, Curtea a statuat că cea mai indicată formă de reparație a încălcărilor comise putea fi redeschiderea procedurii interne (a se vedea, de exemplu, Huseyn și Alții c. Azerbaijanului, numerele 35485/05, 45553/05, 35680/05 și 36085/05, § 262, 26 iulie 2011, cu referințele ulterioare). Astfel Curtea a indicat această măsură în dispozitivul hotărârii (a se vedea, de exemplu, Lungoci c. României, nr. 62710/00, 26 ianuarie 2006, și Ajdarić c. Croației, nr. 20883/09, 13 decembrie 2011).

207. Având în vedere concluziile expuse mai sus cu privire la necesitatea adoptării unor măsuri generale de reformare a sistemului de disciplină judiciară, Curtea consideră că redeschiderea procedurii judiciare nu constituie o formă adecvată de reparație a încălcărilor aduse drepturilor reclamantului. Nu există motive pentru a crede că dosarul reclamantului va fi rejudecat în conformitate cu principiile Convenției în viitorul apropiat. În aceste condiții, Curtea nu vede rostul impunerii unei astfel de măsuri.

208. Acestea fiind spuse, Curtea nu poate să accepte ca reclamantul să fie lăsat într-o stare de incertitudine cu privire la felul în care drepturile sale ar trebui să fie restabilite. Ea consideră că însăși natura încălcărilor constatate nu oferă o alegere concretă în ceea ce privește măsurile individuale necesare pentru repararea încălcărilor drepturilor reclamantului garantate de Convenție. Ținând cont de circumstanțele cauzei cu totul excepționale și de nevoia urgentă de a stopa încălcările Articolului 6 și 8 din Convenție, Curtea consideră că Statul pârât trebuie să asigure restabilirea reclamantului în postul de judecător la Curtea Supremă cât de curând posibil.

B. Daune

1. Daune materiale

209. Reclamantul susține că din cauza procedurii inechitabile îndreptate împotriva sa, în rezultatul căreia a fost revocat din funcția de judecător la Curtea Supremă, el a fost privat de dreptul la salariul de judecător la Curtea Supremă, de alocațiile la salariu și de pensia de judecător. Reclamantul a prezentat un calcul detaliat în sprijinul cererii sale de daune materiale, care se ridică la suma de 11,720,639.86 hryvne ucrainene (UAH) sau 1,107,255.87 euro (EUR).

210. Guvernul contestă această pretenție și susține că este vorba despre o cerere speculativă, exorbitantă și nefondată.

211. În circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că problema compensației pentru daune materiale nu este gata pentru a fi decisă. În consecință, ea o rezervă iar o procedură ulterioară va fi stabilită în funcție de un eventual acord dintre Guvern și reclamant (art. 75 §§ 1 și 4 din Regulamentul Curții).

2. Daune morale

212. Reclamantul pretinde că în urma revocării sale inechitabile, a suferit un stres și o frustrare considerabile, pe care doar constatarea unei violări nu ar fi în stare să le repare. El solicită o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit în valoare de 20 000 EUR.

213. Guvernul susține că prezenta cerere cu titlu de prejudiciu moral este nefondată.

214. Curtea consideră că încălcările constatate au constituit o sursă de stres și angoasă pentru reclamant. Judecând în echitate, în virtutea Articolului 41 din Convenție, Curtea îi acordă reclamantului 6 000 EUR pentru daune morale.

C. Costuri și cheltuieli

215. Reclamantul, de asemenea, cere 14 945,81 lire sterline (GBP) pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții între 23 martie și 20 aprilie 2012. Această sumă reprezintă onorariile de avocat pentru reprezentanții reclamantului din Londra (Dl Philip Leach și Dna Jane Gordon), care au petrecut 82 ore și 40 minute lucrând asupra cauzei în acea perioadă; cheltuieli legate de serviciile de secretariat și traducere ale EHRAC; cheltuieli administrative; și costurile traducerilor.

216. În observațiile sale complementare privitoare la costuri și cheltuieli, reclamantul solicită 11 154,95 GBP pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul audierii din 12 iunie 2012. Această sumă include onorariile reprezentaților săi: 69 ore și 30 minute de lucru asupra cauzei; cheltuieli legate de servicii de secretariat și de traducere a EHRAC; cheltuieli administrative; și costurile traducerilor.

217. Reclamantul solicită ca orice sumă acordată cu acest titlu să fie plătită direct în contul bancar al EHRAC.

218. Guvernul susține că reclamantul nu a demonstrat că aceste costuri și cheltuieli au fost într-adevăr suportate. Mai mult, el nu a prezentat niciun justificativ în acest sens.

219. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale doar în cazul în care se demonstrează că acestea au fost cu adevărat suportate, că au fost necesare și rezonabile din punct de vedere al cuantumului. În speță, ținând cont de documentele aflate în posesia sa precum și de aceste criterii, Curtea consideră ca fiind rezonabil să i se acorde reclamantului suma de 12 000 EUR pentru cheltuielile de judecată. Această sumă va fi plătită direct în contul bancar al reprezentaților reclamantului.

D. Daune interese moratorii

220. Curtea consideră adecvat ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1. Declară admisibil restul cererii;

2. Hotărăște că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție prin atingerea adusă principiului examinării cauzei de către un tribunal independent și imparțial;

3. Hotărăște că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție prin atingerea adusă principiului securității raporturilor juridice de lipsa unui termen de prescripție pentru procedura îndreptată împotriva reclamantului;

4. Hotărăște că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție prin atingerea adusă principiului securității raporturilor juridice de neregulile comise în timpul votului asupra revocării reclamantului în cadrul ședinței plenare a Parlamentului;

5. Hotărăște că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție prin atingerea adusă principiului examinării cauzei de către un „tribunal stabilit de lege”;

7. Hotărăște că a avut loc încălcarea Articolului 8 din Convenție;

8. Hotărăște că nu este nevoie ca cererea să fie examinată în baza Articolului 13 din Convenție;

9. Hotărăște că Ucraina trebuie să asigure reinstalarea reclamantului în funcția sa de judecător la Curtea Supremă cât de rapid posibil;

10. Hotărăște că, în ceea ce privește compensarea reclamantului pentru toate daunele materiale suferite ca urmare a încălcărilor constatate în speță, problema reparației echitabile nu este pregătită pentru a fi rezolvată și, în consecință,

(a) rezervă această problemă în totalitate;

(b) invită Guvernul și reclamantul să depună în scris, în timp de trei luni de la data comunicării prezentei hotărâri, observațiile lor asupra acestei chestiuni și, în special, să înștiințeze Curtea în cazul în care intervine un acord între ei;

(c) rezervă viitoarea procedură și deleagă președintelui camerei puterea de a o fixa în caz de necesitate;

11. Hotărăște

(a) că Statul pârât să plătească reclamantului, în timp de trei luni din ziua în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu Articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:

(i) 6 000 EUR (șase mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, ce vor fi convertite în gryvne ucrainene la cursul de schimb valabil la data plăţii pentru dane morale;

(ii) 12 000 EUR (douăsprezece mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, cu titlu de costuri și cheltuieli, ce vor trebui plătiți pe contul bancar al reprezentanților reclamantului;

(b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;

12. Respinge restul pretențiilor de reparaţie echitabilă referitoare la dauna morală și costuri și cheltuieli.

Întocmită în limba engleză şi ulterior comunicată în scris la 9 ianuarie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

              Claudia WesterdiekDean Spielmann
GrefierPreședinte

În conformitate cu Articolul 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, opinia separată a judecătorului Yudkivska este anexată la prezenta hotărâre.

D.S.
C.W.

Opiniile separate nu sunt traduse, însă pot fi găsite în limbile engleză şi franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

 

Full & Egal Universal Law Academy