©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA ION CONSTANTIN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 38515/03)
Hotărâre
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ion Constantin împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 mai 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 38515/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Constantin („reclamantul”), a sesizat Curtea la 29 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretindea, în special, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a imposibilităţii de a beneficia de un teren înscris pe un titlu de proprietate care i-a fost eliberat la 11 octombrie 1994.
4. La 23aprilie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1950 şi locuieşte în Piteşti.
6. În 1991, a intrat în vigoare Legea fondului funciar nr. 18/1991 („Legea nr. 18/1991”) având ca obiect restituirea, în favoarea foştilor proprietari, a anumitor bunuri deţinute de persoane juridice.
7. Tatăl reclamantului a formulat o cerere întemeiată pe această lege, solicitând un teren situat pe teritoriul comunei Oarja.
8. Prin decizia din 5 iunie 1991, Comisia Judeţeană Argeş pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia judeţeană”) a confirmat existenţa unui teren care trebuia restituit cu suprafaţa de 417 ha aflat în patrimoniul comunei Oarja, precum şi propunerile comisiei locale din Oarja pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia locală”) privind reconstituirea dreptului de proprietate al anumitor persoane fizice asupra acestui teren. Cu această ocazie, comisia judeţeană a confirmat cererea tatălui reclamantului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unui teren.
9. În 1992, tatălui reclamantului şi surorii acestuia, R.M., li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unui teren cu o suprafaţă de 2,90 ha, care a intrat în posesia acestora. La 11 octombrie 1994, aceştia au obţinut titlul de proprietate asupra terenului respectiv. Reclamantul şi tatăl său au exploatat terenul din 1992 până în august 2003.
10. Ca urmare a unei proceduri a partajului judiciar între tatăl reclamantului şi R.M., prin hotărârea definitivă din 30 ianuarie 1998, Curtea de Apel Ploieşti a atribuit primului 1,30 ha din terenul în cauză, dintr-un lot aflat în parcela 3/11, în apropierea autostrăzii Bucureşti-Piteşti.
11. La 19 februarie 2003, tatăl reclamantului i-a donat terenul acestuia din urmă care, la 25 februarie 2003, şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Cu toate acestea, la 7 aprilie 2003, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară l-a informat pe reclamant că această înscriere trebuia anulată pe motiv că, la 29 octombrie 2002, adică anterior, societatea comercială F. („societatea F.”) beneficiase de o înscriere a aceluiaşi teren.
12. Reclamantul a contactat societatea F., care l-a informat că, la 23 octombrie 2002, cumpărase un teren de 20 001 m² de la o persoană numită D.M., care, la rândul său, îl cumpărase înainte de la D.I., mama sa, acesteia din urmă fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului de către comisia locală din Bradu pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia locală Bradu”). Bradu este comuna învecinată cu Oarja.
13. De asemenea, acestuia i s-a adus la cunoştinţă faptul că, la 31 octombrie 2000, comisia locală din Bradu sesizase Judecătoria Argeş cu o acţiune împotriva Comisiei Judeţene Argeş, în anularea deciziei din 5 iunie 1991. La 9 noiembrie 2000, comisia locală din Bradu şi-a precizat acţiunea şi a solicitat anularea deciziei citate anterior, care confirma existenţa în patrimoniul satului Oarja a unei suprafeţe de 194 ha din cele 417 ha menţionate anterior, invocând faptul că acest teren aparţinuse întotdeauna satului Bradu. Terenul atribuit tatălui reclamantului în 1992 făcea parte din cele 194 ha. Nici reclamantul sau tatăl acestuia şi nici vreunul din proprietarii terenului de 194 ha în cauză nu a formulat cerere de intervenţie forţată în procedură.
14. Prin hotărârea din 16 noiembrie 2000, instanţa a admis acţiunea şi a anulat decizia din 5 iunie 1991 în partea sa privind existenţa terenului de 194 ha din patrimoniul satului Oarja, pe care instanţa îl identificase într-un raport de expertiză. Aceasta a considerat că din probele furnizate de către părţi reieşea faptul că terenul în cauză făcuse întotdeauna parte din patrimoniul satului Bradu.
15. Comisia Judeţeană Argeş a formulat apel împotriva acestei hotărâri, fără să ofere totuşi o motivare a acestuia. Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti a formulat, de asemenea, apel, subliniind că respectiva comisie locală Bradu nu avea interesul de a acţiona şi că judecătoria nu făcuse cercetări cu privire la situaţia juridică actuală a terenului respectiv.
16. Prin hotărârea din 22 martie 2001, Tribunalul Argeş a respins apelul comisiei judeţene invocând lipsa motivării, dar a admis apelul parchetului. Acesta a considerat că respectiva comisie locală Bradu introdusese acţiunea la nouă luni după ce decizia contestată produsese efecte juridice, că terenul în litigiu intrase în circuitul civil şi că unor persoane particulare li se reconstituise dreptul de proprietate asupra unor parcele din terenul respectiv. Instanţa a subliniat că anularea deciziei din 5 iunie 1991 ar aduce atingere dreptului de proprietate al acestor particulari care obţinuseră în mod legal reconstituirea dreptului lor de proprietate.
17. Comisia locală Bradu a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, susţinând că avea într-adevăr interesul de a acţiona şi că terenul respectiv aparţinuse întotdeauna satului Bradu. Prin hotărârea definitivă din 19 septembrie 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul acesteia şi a anulat decizia contestată în partea privind terenul de 194 ha, pe motiv că acest teren aparţinea satului Bradu şi că decizia aducea atingere dreptului particularilor din Bradu, cărora trebuia să li se reconstituie dreptul de proprietate, în acest sat.
18. La o dată neprecizată, reclamantul şi alte familii, care se aflau în aceeaşi situaţie, au solicitat Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să formuleze recurs în anulare împotriva hotărârii definitive din 19 septembrie 2001. Prin decizia din 23 iunie 2003, parchetul le-a respins cererea, pe motiv că nu erau îndeplinite condiţiile necesare pentru deschiderea unei astfel de proceduri.
19. Prin hotărârea din 16 februarie 2007, Judecătoria Piteşti a respins acţiunea prin care reclamantul solicitase anularea procesului-verbal de punere în posesie întocmit în favoarea lui D.I., precum şi a actelor succesive de vânzare-cumpărare, dintre D.I., D.M.M. şi societatea F.
20. Instanţa a admis cererea reconvenţională formulată de către D.I. şi a anulat titlul de proprietate din 11 octombrie 1994.
21. Aceasta a considerat că terenul în litigiu aparţinea lui D.I., care, spre deosebire de tatăl reclamantului, fusese pus, în mod corect, în posesia fostului amplasament al terenului care aparţinuse antecesorului său. De asemenea, instanţa a considerat că, în ciuda concluziilor hotărârii din 16 noiembrie 2000, potrivit căreia terenul revendicat de către reclamant nu se afla în patrimoniul comunei Oarja, reclamantul a fost repus în termen, iar acesta putea sesiza comisia locală cu o nouă cerere de restituire în temeiul Legii nr. 18/1991.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
Dispoziţiile legale relevante sunt descrise în hotărârea Ioan împotriva României, nr. 31005/03, pct. 24-26, 1 iulie 2008.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
22. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a beneficia de parcela de teren înscrisă în titlul său de proprietate, deoarece autorităţile locale au eliberat un al doilea titlu de proprietate unor terţi. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
23. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
24. Guvernul invocă o excepţie de incompatibilitate ratione materiae, susţinând că reclamantul nu posedă „un bun” în sensul Convenţiei, în raport cu terenul de 1,30 ha în litigiu. Guvernul subliniază că reclamantul a primit acest teren, la 19 februarie 2003, în urma unei donaţii, în timp ce, la 7 aprilie 2003, acesta a fost informat cu privire la anularea înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, precum şi cu privire la anularea donaţiei. Guvernul consideră că această perioadă de aproximativ o lună, în timpul căreia reclamantul a exercitat proprietatea în nume propriu, nu ar fi putut genera un drept suficient stabilit încât să constituie un „bun”.
25. De asemenea, Guvernul subliniază că, spre deosebire de D.I., dreptul de proprietate al tatălui reclamantului nu a fost reconstituit în mod corect, autorităţile administrative competente înşelându-se cu privire la amplasamentul terenului aflat iniţial în proprietatea autorului tatălui reclamantului. Guvernul reaminteşte că aceste constatări au fost folosite de instanţele interne în hotărâri judecătoreşti definitive, în vederea anulării titlului de proprietate al tatălui reclamantului, precum şi a înscrierii în cartea funciară.
26. Curtea consideră că excepţia este strâns legată de esenţa capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât este necesar să fie unită cu fondul. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
27. Reclamantul subliniază că titlul de proprietate a fost eliberat în mod legal tatălui său la 11 octombrie 1994, după ce acesta din urmă a fost pus în posesie în 1992, dar că, în prezent, se află în imposibilitatea de a utiliza terenul ca urmare a acţiunii autorităţilor care, iniţial, au transferat terenul comunei învecinate şi, ulterior, au eliberat un titlu de proprietate unui terţ, anulându-i titlul său de proprietate.
28. Guvernul nu contestă faptul că autorul reclamantului obţinuse recunoaşterea calităţii sale de proprietar al terenului în litigiu, cu o suprafaţă de 1,30 ha, prin titlul de proprietate din 11 octombrie 1994. Acesta reiterează concluziile prezentate în cadrul excepţiei invocate (supra, pct. 24-25). De asemenea, Guvernul reaminteşte că reclamantul putea, după anularea titlului de proprietate eliberat tatălui său şi a actului de donaţie ulterior, să solicite din nou comisiei locale din comuna Oarja reconstituirea dreptului de proprietate al antecesorilor săi asupra terenului, astfel cum i s-a indicat, de altfel, în hotărârea din 16 februarie 2007 a Judecătoriei Piteşti.
29. Curtea observă că părţile convin asupra faptului că tatăl reclamantului a beneficiat de un titlu de proprietate valabil asupra terenului respectiv şi că reclamantului i s-a transmis acest drept prin efectul donaţiei. Aceasta reaminteşte că a hotărât deja că o decizie administrativă prin care reclamanţii erau recunoscuţi drept titulari ai unui drept de proprietate asupra unui bun imobiliar se interpreta drept o creanţă împotriva statului român, ce putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi calificată drept „valoare patrimonială” şi pentru a implica protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 [Manoilescu şi Dobrescu împotriva României (dec.), nr. 60861/00, pct. 88, CEDO 2005‑VI şi Drăculeţ citată anterior, pct. 40].
30. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului referitor la scurta perioadă în timpul căreia reclamantul a fost proprietar, între momentul donaţiei realizate de tatăl său şi cel al anulării titlului de proprietate din 11 octombrie 1994, Curtea observă că reclamantul a primit un titlu de proprietate constituit la această ultimă dată, transferul bunului astfel cum era în patrimoniul tatălui său fiind obiectul principal al donaţiei. De altfel, Curtea ia act de faptul că, de la punerea în posesie, în 1992, reclamantul exploatase terenul respectiv împreună cu tatăl său.
31. În cauză, Curtea consideră că decizia administrativă prin care tatăl reclamantului a fost recunoscut drept titular al unui drept de proprietate şi faptul că acestuia i s-a eliberat un titlu de proprietate, care a rămas valabil până în 2007, asupra terenului în litigiu au putut să îi ofere reclamantului, în mod întemeiat, siguranţa de a-şi putea păstra posesia efectivă şi folosinţa terenului. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul avea un drept patrimonial interpretat drept un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
32. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1, care are drept obiectiv principal protejarea individului împotriva oricărei atingeri aduse de stat respectării bunurilor proprii, poate, de asemenea, să implice obligaţii pozitive ale statului cu privire la anumite măsuri necesare protejării dreptului de proprietate [Öneryıldız împotriva Turciei (GC), nr. 48939/99, pct. 134, CEDO 2004-XII, şi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, pct. 96, CEDO 2002-VII].
33. Pentru a aprecia conformitatea dintre conduita statului şi art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să recurgă la o examinare globală a diverselor interese în cauză, ţinând seama de faptul că scopul Convenţiei este protejarea drepturilor care sunt „concrete şi efective”. Aceasta trebuie să privească dincolo de aparenţe şi să caute realitatea situaţiei în litigiu.
34. Curtea reaminteşte că, deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, în urma adoptării unei soluţii de către stat, aceasta trebuie pusă în aplicare cu o claritate şi o coerenţă rezonabile, astfel încât să se evite, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii [Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, pct. 92, CEDO 2005‑XII (extrase)].
35. În cauză, nu se contestă faptul că reclamantul, proprietarul terenului respectiv, a pierdut posesia asupra acestuia ca urmare a unei decizii a autorităţilor prin care era transferat, fără ştirea persoanei în cauză, unei comune învecinate şi după ce comisia judeţeană a eliberat un al doilea titlu de proprietate asupra aceluiaşi teren. Ulterior, titlul de proprietate al reclamantului a fost anulat.
36. Curtea observă că Legea nr. 18/1991 prevedea măsuri de reparaţie în favoarea foştilor proprietari de terenuri care le cedaseră cooperativelor agricole de producţie în timpul regimului comunist. În temeiul acestei legi, dreptul de proprietate al acestor persoane asupra unui teren putea fi „constituit” sau „reconstituit”.
37. Potrivit Curţii, faptul că autorităţile competente şi-au îndeplinit, faţă de tatăl reclamantului, obligaţia de reconstituire a dreptului de proprietate al acestuia, în temeiul Legii nr. 18/1991, nu poate să le exonereze pe acestea de orice responsabilitate ulterioară privind atingerile aduse dreptului persoanei în cauză, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, imputabile propriilor lor acţiuni. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât faptele din cauză arată în mod clar că autorităţile administrative locale şi judeţene sunt cele care au creat şi au întreţinut situaţia în litigiu.
38. Curtea observă că, la momentul reconstituirii dreptului de proprietate al tatălui reclamantului şi al punerii în posesie a acestuia asupra terenului, şi anume în 1992, comisia locală era singura competentă să stabilească amplasamentul terenului asupra căruia trebuia să fie reconstituit dreptul reclamantului (Glod împotriva României, nr. 41134/98, pct. 39, 16 septembrie 2003 şi Hauler împotriva României, nr. 67703/01, pct. 21, 34-36, 12 iulie 2007). Prin urmare, era sarcina acesteia să se asigure că terenul respectiv făcea într-adevăr parte din patrimoniul comunei şi că aparţinuse într-adevăr antecesorilor tatălui reclamantului. De asemenea, comisia judeţeană a confirmat existenţa terenului de 194 ha în patrimoniul comunei Oarja. Prin urmare, Curtea constată că autorităţile administrative au avut ocazia să verifice dacă sunt într-adevăr îndeplinite condiţiile pentru eliberarea titlului de proprietate şi să prevină crearea unui drept de proprietate contrar legii (Gashi împotriva Croaţiei, nr. 32457/05, pct. 39, 13 decembrie 2007, Ioan citată anterior, pct. 50).
39. După reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, tatăl reclamantului, iar apoi reclamantul însuşi, după actul de donaţie, puteau spera în mod legitim să beneficieze în mod paşnic de dreptul de proprietate. Unsprezece ani mai târziu, perioadă în care reclamantul şi tatăl acestuia au exploatat împreună terenul, autorităţile locale au iniţiat demersuri pentru clarificarea situaţiei juridice a terenului.
40. În plus, Curtea consideră că era sarcina autorităţilor locale şi judeţene, competente să asigure reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate al reclamantului, să aducă la cunoştinţa acestuia, printr-o decizie formală, motivele modificării amplasamentului terenului său, şi să facă demersurile necesare pentru a se asigura că dreptul de proprietate valabil al acestuia, recunoscut în temeiul Legii nr. 18/1991, este concret şi efectiv (mutatis mutandis, Ioachimescu şi Ion împotriva României, nr. 18013/03, pct. 31, 12 octombrie 2006 şi Grosu împotriva României, nr. 2611/02, pct. 52, 28 iunie 2007).
41. În această privinţă, Curtea observă că art. II din Legea nr. 169/1997 prevedea că modificările aduse Legii nr. 18/1991 nu puteau aduce atingere drepturilor de proprietate deja reconstituite cu respectarea prevederilor acestei din urmă legi. Pentru modificarea situaţiilor juridice create, se putea invoca doar nulitatea absolută a actelor eliberate unor persoane fizice, pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991. Prin urmare, constatarea nulităţii absolute constituia actul prealabil adoptării oricărui nou act juridic în temeiul noii legi, pentru a asigura o coerenţă în aplicarea dispoziţiilor legale. Or, în cauză, spre deosebire de cauza Ioan citată anterior, instanţele naţionale au anulat atât actul administrativ de atribuire în domeniul comunei Oarja a terenului de 194 hectare, din care făcea parte terenul în litigiu cu suprafaţa de 1,30 hectare, cât şi titlul individual de proprietate asupra acestui teren, emis în favoarea tatălui reclamantului. Cu toate acestea, titlul de proprietate al lui D.I. a fost eliberat înainte de pronunţarea nulităţii absolute a titlului reclamantului, deci cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate anterior.
42. Curtea poate accepta că anularea deciziei în partea cu privire la terenul de 194 ha era necesară pentru a se asigura reconstituirea dreptului de proprietate al locuitorilor din Bradu, în lipsa căreia aceştia din urmă ar fi putut, de asemenea, să se plângă de o încălcare a dreptului lor de proprietate, în măsura în care aveau dreptul să li se elibereze titluri de proprietate (a contrario Gashi citată anterior, pct. 40). Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că a hotărât că atenuarea anumitor încălcări nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate (a se vedea, mutatis mutandis, Pincová şi Pinc, nr. 36548/97, CEDO 2002‑VIII, pct. 58, şi Raicu împotriva României, nr. 28104/03, pct. 25, 19 octombrie 2006) şi că erorile autorităţilor administrative nu trebuie suportate exclusiv de către particularii în cauză. Beneficiarul unui titlu administrativ de proprietate, care s-a aflat în posesia unui teren timp de unsprezece ani şi al cărui titlu a fost anulat după cincisprezece ani, cum este situaţia în cauză, nu trebuie să suporte consecinţele sistemului administrativ instituit, care a condus, în cauză, la coexistenţa, cel puţin până la momentul anulării titlului reclamantului, a două titluri administrative asupra aceluiaşi teren, aducând astfel atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
43. Curtea reaminteşte că a examinat deja în alte cauze problema anulării de către instanţele interne, după mai mulţi ani, a unor titluri de proprietate eliberate de autorităţi sau a unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu autorităţile. Indiferent că este vorba despre aplicarea legislaţiei specifice privind repararea nedreptăţilor comise de un fost regim sau despre atribuirea ori vânzarea unui bun de către autorităţi în temeiul dispoziţiilor legale de altă natură, Curtea a luat întotdeauna în considerare, ca un criteriu esenţial în examinarea proporţionalităţii privării, problema responsabilităţii părţilor în neregula sancţionată prin anularea titlului şi caracterul esenţial sau, din contră, mai degrabă minor al acestei nereguli (a se vedea, printre altele şi mutatis mutandis, Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 43278/98, 45437/99, 48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01 şi 194/02, pct. 186, 15 martie 2007; Gashi împotriva Croaţiei, nr. 32457/05, pct. 33-40, 13 decembrie 2007, Ichim împotriva României, nr. 164/02, pct. 38, 10 martie 2009, Toşcuţă şi alţii împotriva României, nr. 36900/03, pct. 38, 25 noiembrie 2008, şi Ciovică împotriva României, nr. 3076/02, pct. 92, 31 martie 2009).
44. În cauză, Curtea nu observă existenţa unor elemente care să conducă la concluzia că respectivul comportament al reclamantului s-ar afla, într-o oarecare măsură, la originea anulării titlului acestuia de proprietate (a se vedea, a contrario, cauza Elena şi Mihai Toma împotriva României, nr. 16563/03, decizia de inadmisibilitate din 12 ianuarie 2010).
45. Prin urmare, Curtea consideră că anularea titlului de proprietate al reclamantului a fost justificată în mod exclusiv prin fapte imputabile autorităţilor şi fără să i se acorde o oarecare despăgubire sau să i se propună un teren echivalent (a se vedea Toşcuţă şi alţii împotriva României, nr. 36900/03, pct. 38, 25 noiembrie 2008).
46. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a respinge excepţia de incompatibilitate ratione materiae invocată de Guvern şi pentru a concluziona că statul nu şi-a respectat obligaţia de a asigura reclamantului folosinţa efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
47. Prin urmare, a fost încălcat şi se încalcă în continuare art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
48. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
49. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, 650 000 euro (EUR), reprezentând valoarea terenului său, precum şi 2 500 EUR şi 1 500 USD, reprezentând foloasele nerealizate. De asemenea, acesta solicită 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
50. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu material nu este justificată, având în vedere concluziile cu privire la absenţa „bunului” din patrimoniul reclamantului. Acesta consideră că cea mai bună reparaţie ar fi posibilitatea acordată reclamantului de a solicita din nou comisiei locale reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului la care avea drept antecesorul său. Guvernul consideră că, în orice caz, suma pretinsă este excesivă şi prezintă un tabel cu preţuri ale terenurilor situate în circumscripţia Judecătoriei Piteşti, întocmit de Camera Notarilor Publici din Piteşti, din care reiese că preţul pe metru pătrat în comuna Oarja variază între 6 şi 40 lei (RON).
51. Cu privire la prejudiciul moral, Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări ale Convenţiei şi prejudiciul moral pretins. În orice caz, acesta apreciază că suma solicitată este excesivă şi că o constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
52. În circumstanţele cauzei, Curtea consideră că punerea în posesie a reclamantului asupra unui teren echivalent celui de care a fost privat l-ar situa pe acesta, pe cât posibil, într-o situaţie asemănătoare celei în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 ar fi fost respectate.
53. În cazul în care statul pârât nu procedează la această punere în posesie în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide că acesta trebuie să îi plătească reclamantului, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a terenului de care a fost privat.
54. Ţinând seama de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile pe piaţa imobiliară locală şi de elementele prezentate de către părţi în această privinţă şi luând în considerare neplăcerile şi incertitudinea ce au putut fi provocate reclamantului de situaţia în litigiu, Curtea, pronunţându-se în echitate, îi acordă acestuia suma de 74 000 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecată
55. De asemenea, reclamantul solicită suma de 4 550 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi a Curţii. Acesta a trimis copii ale unui contract de asistenţă juridică, precum şi chitanţe care atestă plata onorariilor avocatului şi a cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţelor interne.
56. Guvernul consideră că nu a fost stabilită legătura de cauzalitate dintre sumele solicitate şi chitanţele prezentate.
57. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În cauză, ţinând seama de elementele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 3 200 EUR, pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
58. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Uneşte cu fondul excepţia de incompatibilitate ratione materiae invocată de Guvern şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să pună în posesia reclamantului un teren echivalent celui de care acesta a fost privat, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie;
b) că, în lipsa unei astfel de puneri în posesie, în acelaşi termen, statul pârât trebuie să plătească reclamantului 74 000 EUR (şaptezeci şi patru mii euro), pentru toate prejudiciile;
c) că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen, 3 200 EUR (trei mii două sute euro), pentru cheltuielile de judecată;
d) că sumele respective trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că este necesar să se adauge la acestea orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
d) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 27 mai 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy