CASE OF ÖNERYILDIZ v. TURKEY - [Romanian Translation]

CONSILIUL EUROPEI

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Cazul ÖNERYILDIZ contra TURCIEI

(cererea nr. 48939/99)

HOTĂRÎRE

Strasbourg

30 noiembrie 2004

Această hotărîre este definitivă. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cazul Öneryildiz contra Turciei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în Marea Cameră formată din:

Dnii   L. Wildhaber, Preşedinte,

C. Rozakis,

J.-P. Costa,

G. Ress,

Sir    Nicolas Bratza,

Dna   E. Palm,

Dnii   L. Loucaides,

R. Türmen,

Dna   F. Tulkens,

Dl    K. Jungwiert,

Dle   M. Tsatsa-Nikolovska,

H.S. Greve,

Dnii   A. Baka,

M. Ugrekhelidze,

A. Kovler,

V. Zagrebelsky,

Dna   A. Mularoni, judecători,

şi dl P.J. Mahoney, grefier,

 După ce a deliberat la 7 mai 2003, 16 iunie şi 15 septembrie 2004, în Camera de Consiliu,

Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o plîngere (nr. 48939/99) formulată împotriva Republicii Turcia, doi resortisanţi ai căreia, dnii Ahmet Nuri Çinar şi Maşallah Öneryildiz, au sesizat Curtea la data de 18 ianuarie 1999, în temeiul articolului 34 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

2. Invocînd articolele 2, 8 şi 13 ale Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1, reclamanţii au susţinut ca autorităţile naţionale sunt responsabile pentru moartea apropiaţilor lor şi pentru distrugerea bunurilor lor, datorită exploziei de gaz metan ce a avut loc la 28 aprilie 1993, în depozitul municipal de deşeuri din Ümraniye (Istambul). Pe lîngă aceasta, ei au denunţat incompatibilitatea procedurii administrative efectuate pe marginea acestui caz cu cerinţele de echitate şi celeritate în sensul articolului 6 paragraf 1 al Convenţiei.

3. Cererea a fost atribuită Primei Secţiuni a Curţii (articolul 52 paragraf 1 al Regulamentului Curţii). În cadrul acesteia, la 22 mai 2001, Camera (“Camera”), compusă din dna E. Palm, dna W. Thomassen, dl Gaukur Jörundsson, dl R. Türmen, dl C. Bîrsan, dl J. Casadevall, judecători, şi dl M. O'Boyle, grefier al secţiunii, a decis să separe dosarele domnilor Çinar şi Öneryildiz şi a declarat admisibilă cererea ultimului („reclamantul”), care acţiona atît din nume propriu, cît şi din numele celor trei fii minori ai săi supravieţuitori, Hüsamettin, Ayfin şi Halef Öneryildiz, precum şi din numele soţiei sale, Gülnaz Öneryildiz, al concubinei sale, Sidika Zorlu, cît şi al copiilor lor, Selahattin, Iris, Mesut, Fatma, Zeynep, Remziye şi Abdülkerim Öneryildiz.

4. La 18 iunie 2002, în urma unei şedinţe, Camera a emis hotărîrea sa, prin care a constatat: cu cinci voturi contra două - că a avut loc o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, în unanimitate - că nu puteau fi examinate în mod separat plîngerile formulate în baza articolelor 6 paragraf 1, 8 şi 13 ale Convenţiei, şi, cu patru voturi contra trei - că a avut loc o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. La hotărîre sunt anexate opiniile parţial divergente ale judecătorilor Casadevall, Türmen şi Maruste.

5. La 12 septembrie 2002, Guvernul turc (“Guvernul) a cerut trimiterea cauzei în Marea Cameră, în baza articolului 43 al Convenţiei şi articolului 73 al Regulamentului

La 6 noiembrie 2002, Consiliul Marii Camere a decis să satisfacă această cerere.

6. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu articolele 27 paragrafele 2 şi 3 ale Convenţiei şi 24 al Regulamentului.

7. Reclamantul, reprezentat de către dna Esra Deniz, avocat la baroul din Istambul, şi Guvernul, reprezentat de către co-agentul său, dna Deniz Akςay, au depus memoriile lor în faţa Marii Camere la 7 şi, respectiv, 10 martie 2003. Apoi, părţile au prezentat grefierului observaţiile suplimentare şi documentele pentru susţinerea argumentelor lor.

8. La 7 mai 2003, a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg (articolul 59 paragraf 2 al Regulamentului).

S-au înfăţişat:

- din partea Guvernului

dna D.Akςay,                                             co-agent,dl  Y.Elet,                                               consilier,

dle G. Acar,

    V. Sirmen,

    J. Kalay,                                            consilieri,

- din partea reclamantului

dna E. Deniz,                                             avocat,

dl Ş. Özdemir,                                           consilier.

Curtea a ascultat declaraţiile dnei Deniz, apoi, pe cele ale dnei Akςay.

 ÎN FAPT

 CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

9. Reclamantul s-a născut în 1955 şi, în prezent, locuieşte în comuna Şirvan (departamentul Siirt), regiunea sa natală. La momentul celor întîmplate, el, împreună cu alţi doisprezece apropiaţi ai săi, locuiau în cartierul de mahala (gecekondu mahallesi) din Kazim Karabekir din Ümraniye, un district al Istambulului, în care el s-a stabilit cu traiul după ce a demisionat din postul său de inspector sătesc din sud-estul Turciei.

 Depozitul de stocare a deşeurilor menajere din Ümraniye şi cartierul reclamantului

10. Un teren de stocare a deşeurilor menajere funcţiona din 1970 la Hekimbaşi, zonă din cartierul Kazim Karabekir, în care erau amplasate atît barace, cît şi alte locuinţe. La 22 ianuarie 1960, folosirea acestui teren, care aparţinea administraţiei pădurilor, deci Trezoreriei publice, a fost atribuită primăriei metropolitane din Istambul (“primăria metropolitană”) pentru o perioadă de 99 de ani. Fiind situat pe un deal înclinat de-asupra unei văi, el se întindea pe o suprafaţă de 350 000 m2 şi, din 1972, a servit drept depozit de deşeuri comun pentru sectoarele Beykoz, Üsküdar, Kadiköy şi Ümraniye, aflîndu-se în subordinea şi sub responsabilitatea primăriei metropolitane şi, în ultimă instanţă, a autorităţilor ministeriale.

În perioada în care depozitul a început să fie utilizat, această regiune nu era populată, iar cea mai apropiată comunitate se afla la o distanţă de aproximativ 3,5 km. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, în zona din jurul depozitului de deşeuri, au fost construite locuinţe arbitrare, fără autorizare, care, în fine, au creat orăşelul Ümraniye.

Conform unui plan oficial al cartierelor Hekimbaşi şi Kazim Karabekir, care a fost proiectat de către direcţia tehnică a primăriei din Ümraniye, casa dlui Öneryildiz era construită la intersecţia străzilor Dereboyu şi Gerze. Această parte a comunităţii se afla în vecinătatea terenului pe care se afla depozitul municipal, iar, din 1978, ea aparţinea unei primării de cartier, care depindea de sub-prefectură.

În prezent, depozitul din Ümraniye nu mai există. Primăria locală l-a acoperit cu pămînt şi a instalat acolo conducte de aerisire. Pe de altă parte, primăria metropolitană a purces la împădurirea unei mari părţi a vechiului teren al depozitului şi a construit în locul lui terenuri sportive.

 Iniţiativele primăriei din Ümraniye

1. În 1989

11. În urma alegerilor municipale din 26 martie 1989, primăria din Ümraniye a încercat să modifice planul de amenajare urbană la scara 1/1000e. Însă, autorităţile de decizie au refuzat să aprobe acest plan, deoarece el acoperea un teritoriu ce se întindea pînă în apropierea depozitului municipal.

Începînd cu data de 4 decembrie din acelaşi an, primăria din Ümraniye a pornit nişte lucrări care constau în aruncarea grămezilor de pămînt şi rămăşiţe pe terenurile din jurul mahalelor din Ümraniye, cu scopul de a reamenaja locul depozitului.

În acelaşi timp, la 15 decembrie 1989, M.C. şi A.C., doi locuitori ai cartierului Hekimbaşi, au depus o plîngere contra primăriei la cea de-a patra cameră a tribunalului de instanţă din Üksüdar. Reclamînd deteriorările cauzate plantaţiilor lor, ei au solicitat încetarea lucrărilor. Întru susţinerea cererii lor, ei au prezentat documentele din care rezulta că M.C. şi A.C., din 1977, erau supuşi la plata taxelor comunale şi a impozitului funciar, sub numărul de impozitare 168900. În 1983, ei au fost invitaţi de către organele administrative să completeze un formular-tip, prevăzut pentru declararea construcţiilor arbitrare, în vederea legalizării locuinţelor şi terenurilor lor (paragraful 54 de mai jos). Urmare a cererii lor, direcţia generală pentru ape şi canalizare a primăriei metropolitane a ordonat ca în locuinţele lor să fie instalate contoare de apă. Pe lîngă aceasta, copiile facturilor de electricitate demonstrează că M.C şi A.C., în calitatea lor de abonaţi, au efectuat cu regularitate plăţile pentru consum, care era determinat prin intermediul unui contor instalat în acest scop.

12. În faţa tribunalului de instanţă, primăria reclamată şi-a întemeiat apărarea pe faptele că terenurile revendicate de către M.C. şi A.C. erau situate pe teritoriul depozitului de deşeuri, că locuirea în acest loc era contrară regulilor sanitare şi că cererea lor de legalizare nu le acorda nici un drept.

Printr-o hotărîre emisă la 2 mai 1991, sub numărul dosarului 1989/1088, tribunalul de instanţă a dat cîştig de cauză lui M.C. şi A.C., recunoscînd că a avut loc o ingerinţă în exercitarea drepturilor lor asupra bunurilor în litigiu.

Totodată, printr-o hotărîre din 2 martie 1992, Curtea de Casaţie a infirmat această decizie. La 22 octombrie 1992, tribunalul de instanţă s-a conformat hotărîrii Curţii de Casaţie şi a respins cererile interesaţilor.

2. În 1991

13. La 9 aprilie 1991, primăria din Ümraniye a cerut celei de-a 3-a camere a tribunalului de instanţă din Üsküdar să fie efectuată o expertiză privind compatibilitatea depozitului cu normele în această materie, în special, cu regulamentul din 14 martie 1991 cu privire la controlul deşeurilor solide. De asemenea, primăria a solicitat evaluarea prejudiciului care i-a fost cauzat, în vederea susţinerii acţiunii de despăgubire în speţă, pe care se pregătea să o introducă contra primăriei metropolitane şi contra primăriilor celor trei sectoare care utilizau depozitul.

Cererea de expertiză a fost înregistrată sub numărul dosarului 1991/76 şi, la 24 aprilie 1991, în acest scop, a fost constituit un comitet de experţi, alcătuit dintr-un profesor specializat în domeniul mediului înconjurător, un agent al cadastrului şi un medic legist.

Conform raportului de expertiză, elaborat la 7 mai 1991, depozitul în cauză nu corespundea exigenţelor tehnice prevăzute în articolele 24-27, 30 şi 38 ale regulamentului din 14 martie 1991 şi, din acest motiv, prezenta un şir de pericole susceptibile de-a atrage un risc foarte mare pentru sănătatea locuitorilor de pe vale, în special, pentru cei din cartierele de mahala: nici un zid sau un gard de împrejmuire nu separa depozitul de localităţile care se aflau la 50 de metri de muntele de deşeuri, depozitul nu era echipat cu sisteme de recoltare, de înserare, de reciclare, şi nici de ardere, şi nici nu erau prevăzute careva instalaţii de drenaj sau de purificare a apelor de drenaj. Experţii au conchis că depozitul din Ümraniye “expunea atît oamenii, cît şi animalele şi mediul înconjurător la tot felul de pericole”. La acest subiect, raportul, atenţionînd mai întîi asupra riscului de răspîndire a peste douăzeci de boli infecţioase, evidenţia următoarele:

“(...) În orice depozit se formează, printre altele, gazul metan, dioxidul de carbon şi hidrogenul sulfurat. Aceste substanţe trebuie să fie colectate sub control şi apoi (...) arse. Or depozitul în cauză nu dispune de un asemenea sistem. Fiind amestecat cu aerul într-o anumită proporţie, metanul poate deveni explozibil. În această instalaţie, nu este luată nici o măsură pentru a preveni explozia metanului format în urma descompunerii [deşeurilor]. Să ne ferească Dumnezeu, căci paguba ar putea fi considerabilă pentru locuitorii vecini. (...)”

La 27 mai 1991, raportul a fost adus la cunoştinţa celor patru primării în cauză, iar, la 7 iunie 1991 – şi prefectului, pentru ca acesta să-l comunice ministerului sănătăţii şi Consiliului pentru mediul înconjurător de pe lîngă Prim-ministru (“Consiliul pentru mediul înconjurător”).

14. La 3, 5 şi, respectiv, 9 iunie 1991, primăriile din Kadiköy, Üsküdar şi primăria metropolitană au cerut anularea raportului de expertiză. În cuvîntările lor introductive din faţa instanţei de judecată, avocaţii primăriilor s-au limitat la a pretinde că acest raport, comandat şi elaborat fără ştirea lor, contravine normelor de procedură civilă. Cei trei avocaţi şi-au rezervat dreptul de a suplini ulterior obiecţiile lor prin memorii adiţionale, imediat ce vor obţine de la autorităţile lor toate informaţiile şi documentele necesare.

Or, deoarece nici una dintre părţi nu a prezentat un asemenea memoriu adiţional, procedura pornită nu a fost dusă pînă la sfîrşit.

15. Concomitent, Consiliul pentru mediul înconjurător, fiind avizat prin acelaşi raport la 18 iunie 1991, prin recomandarea nr. 09513, a ordonat prefecturii din Istambul, precum şi primăriei metropolitane şi primăriei din Ümraniye să remedieze problemele semnalate în speţă:

“(...) În raportul elaborat de către comitetul de experţi, este indicat că depozitul de stocare a deşeurilor în cauză contravine legii cu privire la mediul înconjurător, precum şi regulamentului cu privire la controlul deşeurilor solide şi că, în consecinţă, el ameninţă sănătatea oamenilor şi animalelor. Este necesar ca pe terenul depozitului să fie întreprinse măsurile prevăzute în articolele 24, 25, 26, 27, 30 şi 38 ale regulamentului cu privire la controlul deşeurilor solide (...) Astfel, rog să fie întreprinse măsurile necesare (...) şi să fie informat Consiliul nostru despre rezultate.”

16. La 27 august 1992, primăria din Ümraniye a cerut în faţa primei camere a tribunalului de instanţă din Üsküdar, Şinasi şi Öktem ca să fie aplicate măsurile provizorii pentru a împiedica utilizarea depozitului de deşeuri de către primăria metropolitană şi de către primăriile din sectoarele vecine. În special, ea a cerut întreruperea depozitării deşeurilor, închiderea depozitului, precum şi repararea pagubelor suportate de către municipalitate.

La 3 noiembrie 1992, reprezentantul primăriei din Istambul a contestat această cerere. Subliniind eforturile primăriei metropolitane pentru a întreţine drumurile care duc spre depozit şi pentru a lupta contra răspîndirii maladiilor, degajării deşeurilor şi alimentării cîinilor vagabonzi, reprezentantul a relevat că un proiect de reamenajare a locului de depozitare se află în faza de adjudecare. În ceea ce priveşte cererea de a închide provizoriu depozitul, reprezentantul a invocat că primăria din Ümraniye a acţionat cu rea credinţă, odată ce, de la crearea lui în 1987, ea însăşi nu a făcut nimic pentru asanarea locului.

De fapt, primăria metropolitană a purces la un concurs de oferte pentru amenajarea noilor terenuri în conformitate cu normele moderne. Primele lucrări de studiu au fost adjudecate de la societatea americană CVH2M Hill International Ltd, iar la 21 decembrie 1992 şi 17 februarie 1993, au fost desemnate amplasările de pe malurile european şi anatolian al Istambulului. Acest proiect urma să fie realizat pe parcursul anului 1993.

17. Deoarece această procedură era încă în derulare, primăria din Ümraniye a informat primăria din Istambul că, începînd cu 15 mai 1993, depozitările de deşeuri nu vor mai fi autorizate.

C. Accidentul

18. La 28 aprilie 1993, în jurul orelor 11, la depozit a avut loc o explozie de metan. În urma unei alunecări de teren provocate de presiune, gunoaiele detaşate din muntele de deşeuri au acoperit zece mahale situate în aval, printre care şi cea a reclamantului. În acest accident, au decedat treizeci şi nouă de persoane.

D. Procedurile pornite pe această cauză

1. Iniţiativa Ministerului afacerilor interne

19. Imediat după accident, doi membri ai poliţiei municipale au încercat să constate faptele. După audierea victimelor, printre care e şi reclamantul, ce le-a explicat că a moştenit casa sa în 1988, ei au raportat că au fost distruse treisprezece barace.

În aceeaşi zi, membrii unui grup de urgenţă, care a fost constituit de către prefectura din Istambul, de asemenea au venit la faţa locului şi au relevat că alunecarea terenului a fost cauzată de explozia gazului metan.

20. A doua zi, la 29 aprilie 1993, Ministerul afacerilor interne („ministerul”) a ordonat ca consiliul de inspecţie administrativă („consiliul de inspecţie”) să examineze circumstanţele în care a avut loc această catastrofă, în vederea determinării faptului dacă este necesar de a-i urmări penal pe cei doi primari, dnii Sözen şi Öktem.

2. Ancheta penală

21. La 30 aprilie 1993, în timpul derulării acestei proceduri administrative, procurorul Republicii Üsküdar („procurorul”) a venit la locul accidentului, însoţit de un comitet de experţi alcătuit din trei profesori de la trei universităţi diferite, specializaţi în drept civil. Pentru observaţiile sale preliminare, el a însărcinat comitetul să stabilească partea de responsabilitate pentru survenirea accidentului care revenea autorităţilor publice şi victimelor.

22. La 6 mai 1993, reclamantul a depus o plîngere la comisariatul local. El a declarat: „dacă autorităţile sunt acelea care, prin neglijenţă, au cauzat acoperirea casei mele, precum şi moartea soţiilor şi copiilor mei, depun plîngere contra autorităţii sau autorităţilor implicate”. Cererea reclamantului a fost anexată la dosarul de anchetă nr. 1993/6102, care fusese deja deschis din oficiu de către procuror.

23. La 14 mai 1993, procurorul a audiat mai mulţi martori şi victime ale accidentului în litigiu. La 18 mai 1993, comitetul de experţi a prezentat raportul care fusese ordonat de către procuror. În raportul său, comitetul, din start, a constatat faptele conform cărora nu exista un plan de urbanizare la scara 1/5000e privind regiunea, nu fusese aprobat planul de amenajare urbană la scara 1/1000e, iar majoritatea cetăţenilor înnăruiţi se aflau chiar în afara acestui plan, la marginea locului de depozitare a deşeurilor. Experţii au confirmat că alunecarea terenului, care deja nu mai era stabil, putea fi explicată atît prin creşterea presiunii gazului în interiorul depozitului, cît şi prin explozia acestuia. Amintind obligaţiile şi cerinţele care erau impuse autorităţilor publice prin reglementările în materie, experţii au concluzionat că, în ceea ce priveşte survenirea accidentului, greşeala urmează să fie repartizată în proporţie de:

„ - 2/8 în sarcina primăriei din Istambul, pentru că nu a acţionat în timp util pentru a preveni problemele tehnice care existau deja în 1970 în instalaţia depozitului şi care nu au încetat să se agraveze de atunci, şi pentru că nu a indicat primăriilor vizate un alt loc pentru stocarea deşeurilor, după cum era obligată să o facă prin legea nr. 3030;

- 2/8 în sarcina primăriei din Ümraniye, pentru că a elaborat un plan de ocupare a solurilor, omiţînd să prevadă, contrar regulamentului nr. 20814, o zonă tampon pe o lungime de 1 000 m care trebuie să rămînă nepopulată, precum şi pentru că a atras în zona sa locuinţe arbitrare şi, în pofida raportului de expertiză din 7 mai 1991, nu s-a angajat în împiedicarea unor astfel de construcţii;

- 2/8 în sarcina locuitorilor din cartierul de barace, pentru că au supus pericolului membrii familiilor lor prin stabilirea în apropierea unui munte de deşeuri;

- 1/8 în sarcina Ministerului mediului înconjurător, pentru că nu a asigurat o supraveghere efectivă a aplicării conforme a regulamentului nr. 20814 cu privire la controlul deşeurilor solide;

- 1/8 în sarcina Guvernului, pentru că a favorizat acest tip de comunităţi, amnistiind, de mai multe ori, construcţiile ilegale şi eliberînd titluri de proprietate ocupanţilor lor.”

 24. La 21 mai 1993, procurorul a emis ordonanţa sa. El şi-a declinat competenţa ratione personae în privinţa autorităţilor administrative ale căror răspundere a fost stabilită, adică primăria metropolitană, primăria din Ümraniye, Ministerul mediului înconjurător şi conducătorii guvernului care s-au aflat în exerciţiul funcţiei în perioada 1974-1993. Astfel, procurorul a remis cauza prefectului din Istambul, considerînd că aceasta ţine de legea cu privire la urmărirea funcţionarilor, a cărei aplicare revenea comitetului administrativ interdepartamental din prefectura Istambulului („comitetul administrativ”). În asemenea circumstanţe, procurorul a precizat în ordonanţa sa că, în ceea ce priveşte autorităţile implicate în caz, urmează a fi aplicate dispoziţiile articolelor 230 şi 455 paragraf 2 ale codului penal, care, respectiv, reprimau neglijenţa în exercitarea funcţiilor publice şi omuciderea prin neglijenţă.

În măsura în care cauza atrăgea răspunderea eventuală a locuitorilor din cartierul de barace, printre care şi reclamantul, ce avea atît calitate de victimă, cît şi de acuzat în virtutea articolului 455 paragraf 2 al codului penal, procurorul a emis un aviz conform căruia, la acea etapă a dosarului, era imposibil de a separa cererile lor, avînd în vedere articolele 10 şi 15 ale legii menţionate.

La 27 mai 1993, data închiderii anchetei preliminare de către consiliul de inspecţie, dosarul procuraturii a fost transmis ministerului.

3. Rezultatul anchetei administrative contra autorităţilor implicate în caz

25. La 27 mai 1993, în lumina concluziilor propriei sale anchete, consiliul de inspecţie a cerut ministerului autorizarea în vederea deschiderii unei anchete penale contra celor doi primari încriminaţi..

26. În a doua zi după această cerere, primăria din Ümraniye a făcut următorul comunicat de presă:

„Unicul depozit de deşeuri din partea anatoliană se află în mijlocul districtului nostru, o asemenea oroare tăcută. Ea şi-a spart tăcerea şi a provocat moartea. Noi am ştiut acest lucru şi ne-am aşteptat la aceasta. Ca municipalitate, timp de patru ani am bătut la toate uşile pentru a schimba acest depozit în altă parte. Primăria metropolitană din Istambul s-a arătat indiferentă. Ea a lăsat baltă lucrările de asanare (...) după ce a pus două pietre de beton la inaugurare. Ministerele şi guvernul erau la curent cu faptele, dar nu le-au acordat multă atenţie. Noi am înaintat problema către judecători şi aceştia ne-au dat dreptate, dar mecanismul judiciar nu a putut fi pus în aplicare. (...) La ora actuală, suntem în faţa responsabilităţilor noastre şi vom purta răspundere cu toţii în faţa locuitorilor din Ümraniye (...)”

27. Autorizarea solicitată de către consiliul de inspecţie a fost acordată la 17 iunie 1993 şi, ca urmare, un inspector-şef de pe lîngă minister („inspector-şef”) a fost însărcinat cu acest caz.

Ţinînd cont de dosarul de anchetă constituit pe acest caz, inspectorul-şef a acumulat depoziţiile dlor Sözen şi Öktem. Ultimul a declarat, printre altele, că, în luna decembrie 1989, municipalitatea sa a început lucrările de asanare a teritoriului din cartierul de mahala Hekimbaşi şi că acestea au fost totuşi întrerupte la cererea a doi locuitori din acest cartier (paragraful 11 de mai sus).

28. Inspectorul-şef a finalizat raportul său la 9 iulie 1993. Acesta a confirmat concluziile tuturor expertizelor efectuate pînă atunci şi a luat în consideraţie ansamblul de elemente adunate de către procuror. De asemenea, el menţiona două alte avize ştiinţifice, care au fost adresate prefecturii din Istambul în mai 1993, unul din partea Ministerului mediului înconjurător şi altul din partea unui profesor specializat în drept civil de la universitatea din Boğaziçi. Aceste două avize au confirmat că alunecarea mortală a terenului a fost cauzată de explozia metanului. Raportul indica, printre altele, că, la 4 mai 1993, consiliul de inspecţie a invitat primăria metropolitană să îi raporteze despre măsurile care au fost întreprinse în mod real în lumina raportului de expertiză din 7 mai 1991 şi reproducea răspunsul dlui Sözen:

„Primăria noastră metropolitană, pe de o parte, a întreprins măsurile necesare pentru a asigura ca depozitele vechi să poată fi utilizate în modul cel mai puţin prejudiciabil posibil pînă la sfîrşitul anului 1993, iar, pe de altă parte, ea a încheiat pregătirile în vederea construirii uneia dintre cele mai mari şi mai moderne instalaţii (...), ce nu a mai fost realizată vreodată în ţara noastră. O altă măsură constă în organizarea unui loc provizoriu pentru stocarea deşeurilor, care să răspundă condiţiilor prescrise. În paralel cu aceasta, continuă activitatea în privinţa reabilitării depozitelor vechi [care erau pe sfîrşite]. Pe scurt, în ultimii trei ani, primăria noastră a abordat foarte serios problema deşeurilor (...) [şi], actualmente, lucrările continuă (...)”

29. Inspectorul-şef a conchis în fine că moartea celor douăzeci şi şapte de persoane şi rănile care au fost cauzate altor unsprezece (cifră care era disponibilă la momentul faptelor), survenite la 28 aprilie 1993, se datorau inacţiunii celor doi primari în exerciţiul funcţiei lor şi că aceştia trebuie să răspundă pentru neglijenţa lor în virtutea articolului 230 al codului penal. Aceasta pentru că, în pofida raportului de expertiză şi a recomandărilor consiliului de inspecţie, ei, în cunoştinţă de cauză, şi-au renegat obligaţiunile lor respective: dl Öktem - deoarece nu şi-a îndeplinit obligaţia de a purcede la distrugerea baracelor neautorizate situate la marginea depozitului, în virtutea atribuţiilor care i-au fost conferite prin articolul 18 al legii nr. 755, iar dl Sözen – pentru că a refuzat să se supună recomandărilor sus-menţionate, pentru că nu a reabilitat depozitul de deşeuri sau nu a ordonat închiderea lui şi pentru că nu a respectat nici una dintre dispoziţiile articolului 10 al legii nr. 3030, care cerea ca el să purceadă la distrugerea mahalelor în discuţie prin mijloace proprii, dacă e necesar. Totodată, în observaţiile sale, inspectorul-şef nu a abordat deloc problema aplicabilităţii articolului 455 paragraf 2 al codului penal în aceste împrejurări.

4. Atribuirea unei locuinţe sociale reclamantului

30. Între timp, direcţia pentru locuinţe şi construcţii, din întîmplare, l-a invitat pe reclamant să se prezinte, informîndu-l că primăria metropolitană i-a atribuit, printr-o hotărîre (nr. 1739) din 25 mai 1993, un apartament în complexul de locuinţe sociale din Çobançeşme (Eyüp, Alibeyköy). La 18 iunie 1993, reclamantul, contra semnătură, a intrat în posesia apartamentului nr. 7, la blocul C-1 al complexului menţionat. Această operaţiune a fost legalizată printr-o hotărîre (nr. 3927) din 17 septembrie 1993 a primăriei metropolitane. La 13 noiembrie 1993, reclamantul a semnat o declaraţie autentificată notarial, ţinînd cont de locul contractului, prin care stipula că locuinţa în cauză i-a fost „vîndută” contra sumei de 125 000 000 de lire turceşti (TRL), dintre care o pătrime trebuia să fie achitată în numerar, iar restul – în rate lunare de cîte 732 844 TRL.

Conform tuturor premizelor, suma care trebuia plătită în numerar a fost achitată la prefectura din Istambul, care a transmis-o primăriei metropolitane. Reclamantul a achitat prima rată lunară la 9 noiembrie 1993 şi a continuat astfel pînă în ianuarie 1996. Între timp, la 23 februarie 1995, el a dat în chirie apartamentul său unui oarecare H.Ö., în schimbul unei plăţi lunare pentru chirie de 2 000 000 TRL. Începînd cu ianuarie 1996, se pare că organele administrative au trebuit să recurgă la procedura de executare forţată pentru acoperirea restului din ratele lunare.

La 24 martie 1998, reclamantul, care nu mai avea datorii faţă de primăria metropolitană, a promis unui oarecare E.B. că îi va vinde pe cale notarială locuinţa sa contra sumei de 20 000 mărci germane (DEM), plătită în numerar.

5. Acţiunea publică contra autorităţilor implicate în caz

31. Printr-o ordonanţă din 15 iulie 1993, comitetul administrativ, în baza raportului inspectorului-şef, cu o majoritate de voturi, a decis să-i atragă la răspundere pe dnii Sözen şi Öktem pentru infracţiunea prevăzută în articolul 230 al codului penal.

Ultimii au atacat în apel această decizie la Consiliul de stat, care a respins cererea lor la 18 ianuarie 1995. În consecinţă, dosarul cauzei a fost returnat procurorului, care, la 30 martie 1995, a deferit cei doi primari în faţa celei de-a 5-ea camere a tribunalului corecţional din Istambul („camera”).

32. Dezbaterile în faţa camerei au fost deschise la 29 mai 1995. La şedinţă, dl Sözen a afirmat, printre altele, că nimeni nu se putea aştepta ca el să îndeplinească obligaţiuni ce nu-i reveneau şi nu-l putea atrage la răspundere pe el singur pentru o situaţie care dura din anul 1970; de altfel, el a pretins că nu trebuie să fie condamnat pentru faptul că nu a reabilitat depozitul de deşeuri din Umranyie, odată ce nici unul dintre cele 2 000 locuri de descărcare a deşeurilor din Turcia nu au fost reabilitate; la acest subiect, făcînd proba unui şir de măsuri care totuşi au fost efectuate de către primăria metropolitană, el a susţinut că o reamenajare definitivă a depozitului nu ar fi putut să fie realizată atîta timp cît deşeurile continuau să fie depozitate. În fine, el a declarat: „elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă nu sunt întrunite, deoarece eu nu am acţionat cu intenţia de a fi neglijent şi deoarece nu a fost stabilită o legătură de cauzalitate” între incident şi vreo neglijenţă din partea sa.

În ceea ce-l priveşte pe dl Öktem, acesta a susţinut că construcţiile ce au fost acoperite cu pămînt datau din perioada anterioară alegerii sale din 26 martie 1989 şi că, după acea dată, el nu a tolerat deloc dezvoltarea cartierelor de mahala. Acuzînd primăria metropolitană şi prefectura din Istambul de indiferenţă faţă de aceste probleme, dl Öktem a pretins că, în realitate, prevenirea construcţiilor ilegale ţine de responsabilitatea agenţilor forestieri şi că, în orice caz, municipalitatea sa ducea lipsă de tehnologii pentru a purcede la distrugerea unor astfel de construcţii.

33. Printr-o hotărîre din 4 aprilie 1996, camera a declarat cei doi primari culpabili pentru faptele care le-au fost reproşate, considerînd că probele de apărare pe care le-au prezentat s-au dovedit a fi netemeinice.

Pentru a ajunge la această concluzie, judecătorii de fond s-au bazat, în special, pe probele care fuseseră deja acumulate pe parcursul urmăririi penale, efectuată fără întrerupere de la 29 aprilie 1993 pînă la 9 iulie 1993 (paragrafele 19 şi 28 de mai sus). De altfel, din hotărîrea emisă la 30 noiembrie 1995, rezultă că, pentru a determina partea de răspundere a fiecărei autorităţi implicate în caz, judecătorii au admis fără ezitare concluziile raportului de expertiză elaborat la ordinul procurorului la acest subiect, raport care era disponibil de la 18 mai 1993 (paragraful 23 de mai sus).

Pe de altă parte, judecătorii au relevat următoarele:

„(...) fiind informaţi despre raport [de expertiză], cei doi reţinuţi nu au întreprins nici o măsură preventivă eficientă. Prin comparaţie cu o persoană care ţinteşte asupra unei mulţimi, care trebuia să ştie că vor fi morţi şi care, în consecinţă, nu ar putea pretinde că a acţionat fără intenţia de a ucide, reţinuţii cu atît mai mult nu pot pretinde că nu au avut intenţia de a-şi neglija funcţiile lor. Cu toate acestea, nu ar trebui să le fie imputată întreaga vină. (...) Ei s-au arătat neglijenţi la fel ca şi alţii. În cauză, principala greşeală constă în faptul de a construi locuinţe arbitrare la vale de un depozit de deşeuri situat pe un deal, iar aceasta trebuie să fie imputat locuitorilor acestor mahale. Aceştia din urmă trebuiau să ţină cont de riscul că muntele de deşeuri ar putea să se prăbuşească într-o zi deasupra capetelor lor şi că ei vor suferi un prejudiciu. Ei nu trebuiau să construiască barace la cinzeci de metri de depozit. Ei au plătit uşurinţa lor cu viaţa lor (...)”.

34. Camera i-a condamnat pe dnii Sözen şi Öktem la privaţiune de libertate pe un termen minim prevăzut de articolul 230 al codului penal, adică trei luni, precum şi cu amenzi de 160 000 TRL. Apoi, prin aplicarea articolului 4 paragraf 1 al legii nr. 647, a schimbat pedeapsa cu privaţiune de libertate în pedepse cu amendare; astfel, sancţiunile pronunţate în cele din urmă constau în plata sumei de 610 000 TRL. Fiind convinsă că reţinuţii vor evita să recidiveze, Camera a mai decis să suspende executarea pedepselor, în conformitate cu articolul 6 al legii menţionate.

35. Cei doi primari au făcut recurs în casaţie. În special, ei au reproşat judecătorilor de fond faptul că aceştia s-au dedat unei aprecieri a faptelor, mergînd mai departe de ceea ce era prevăzut în articolul 230 al codului penal, de parcă ar fi fost vorba despre un caz de omucidere involuntară în sensul articolului 455 al codului menţionat.

Printr-o hotărîre din 10 noiembrie 1997, Curtea de Casaţie a confirmat decizia care fusese atacată.

36. Pare să fie adevărat că reclamantul nu a fost niciodată informat despre derularea acestei proceduri şi că nici nu a fost audiat de vreunul dintre organele administrative de anchetă sau de instanţele penale; pe de altă parte, se pare că nici o decizie judiciară nu i-a fost notificată.

6. Acţiunea administrativă a reclamantului

37. La 3 septembrie 1993, reclamantul a sesizat primăriile din Ümraniye şi Istambul, precum şi ministerele afacerilor interne şi al mediului înconjurător, cerînd repararea pagubei materiale, cît şi morale. Suma pretinsă de către reclamant era repartizată astfel: 150 000 000 TRL pentru repararea daunelor şi intereselor din pierderea locuinţei şi a bunurilor menajere; 2 550 000 000, 10 000 000, 15 000 000 şi 20 000 000 TRL pentru repararea pierderii ajutorului economic pe care au suferit-o el şi cei trei fii ai săi supravieţuitori, Hüsameddin, Aydin şi Halef; 900 000 000 TRL pentru sine însuşi şi cîte 300 000 000 TRL pentru fiecare dintre cei trei fii ai săi pentru prejudiciu moral cauzat prin moartea apropiaţilor săi.

38. Prin nişte scrisori din 16 septembrie şi 2 noiembrie 1993, primarul din Ümraniye şi Ministrul mediului înconjurător au respins cererile reclamantului. Celelalte organe administrative nu au răspuns.

39. Urmare, reclamantul a introdus din nume propriu şi din numele celor trei copii ai săi supravieţuitori, la tribunalul administrativ din Istambul (“Tribunalul”), o acţiune pentru daune-interese, contra celor patru autorităţi, denunţînd neglijenţa lor care a cauzat moartea apropiaţilor săi şi distrugerea casei şi bunurilor sale menajere, şi din nou a reclamat sumele menţionate mai sus.

La 4 ianuarie 1994, reclamantul a fost admis la beneficierea de asistenţă judiciară.

40. Tribunalul a emis hotărîrea sa la 30 noiembrie 1995. Bazîndu-se pe raportul de expertiză din 18 mai 1993 (paragraful 23 de mai sus), el a constatat existenţa unei legături de cauzalitate directă între accidentul din 28 aprilie 1993 şi neglijenţele concurente ale organelor administrative implicate în caz. În consecinţă, el le-a condamnat pe ultimele să achite reclamantului şi copiilor lui 100 000 000 TRL pentru prejudiciu moral şi 10 000 000 TRL pentru daună materială (la acel moment, aceste sume echivalau cu aproximativ 2 077 şi 208 de euro (EUR) respectiv).

Această ultimă sumă, fiind considerată echitabilă, se limita la distrugerea bunurilor menajere, de la care făceau excepţie aparatele electrocasnice pe care se presupunea că reclamantul nu le-a posedat. La acest subiect, se pare că Tribunalul s-a condus de motivarea organelor administrative, conform căreia “în locuinţe nu era nici apă, nici electricitate”. În rest, Tribunalul a respins toate celelalte revendicări: conform acestuia, interesatul nu putea invoca lipsirea de un ajutor economic, deoarece el purta o parte din răspundere pentru dauna provocată şi pentru că victimele erau copii de vîrstă mică sau femei casnice, care nu exercitau nici o muncă remunerată, susceptibilă de a contribui la întreţinerea familiei. Conform opiniei Tribunalului, reclamantul nu avea nici dreptul să ceară repararea prejudiciului pentru distrugerea locuinţei sale, avînd în vedere că, în urma accidentului, lui i-a fost alocată o locuinţă socială şi că, deşi, primăria din Ümraniye nu-şi exercitase pînă atunci dreptul său de a distruge această baracă, nimic nu l-a putut împiedica să facă acest lucru în orice moment.

În fine, Tribunalul a decis să nu aplice dobînzi de întîrziere asupra indemnităţii acordate pentru prejudiciu moral.

41. Părţile au contestat această hotărîre la Consiliul de Stat, care i-a respins printr-o hotărîre din 21 aprilie 1998.

Recursul în rectificare a hotărîrii exercitat de către primăria metropolitană, la fel, nu a fost satisfăcut, iar hotărîrea a devenit definitivă şi a fost notificată reclamantului la 10 august 1998.

42. Pînă în această zi, indemnizaţiile în cauză rămîn a fi neachitate.

7. Rezultatul urmăririi penale contra locuitorilor din cartierele de barace

43. La 22 decembrie 2000, a intrat în vigoare legea nr. 4616, care prevedea amînarea executării măsurilor judiciare în vigoare referitoare la anumite infracţiuni ce au fost comise pînă la 23 aprilie 1999.

La 22 aprilie 2003, Ministerul justiţiei a informat Procuratura din Istambul despre aceea că era imposibil de a închide ancheta penală care era în curs împotriva locuitorilor din cartierul de barace, că singura decizie cu privire la aceştia s-a dovedit a fi ordonanţa de incompetenţă emisă la 21 mai 1993 şi că termenul de prescripţie al infracţiunii invocate în această cauză va expira la 28 aprilie 2003.

În rezultat, la 24 aprilie 2003, Procuratura din Istambul a decis să suspende deschiderea unui dosar penal contra interesaţilor, printre care şi reclamantul, iar patru zile mai tîrziu acţiunea penală în privinţa lor a fost prescrisă.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ

A. Dreptul penal turcesc

44. Dispoziţiile pertinente ale codului penal au următorul conţinut:

 Articolele 230 paragrafele 1 şi 3

“Orice funcţionar de stat care, în exercitarea funcţiilor sale, (...) dă dovadă de neglijenţă şi întîrziere sau care, fără motiv justificat, refuză să se supună ordinelor legitime (...) ale superiorilor săi, este pasibil de pedeapsă cu privaţiune de libertate de la trei luni pînă la un an, precum şi de amendă de la 6 000 pînă la 30 000 de lire turceşti. (...)

În toate (...) cazurile, în care terţe persoane au suferit vreun prejudiciu de pe urma neglijenţei sau întîrzierei din partea funcţionarului în cauză, acesta, de asemenea, va fi obligat să îl repare.”

Articolul 455 paragrafele 1 şi 2

“Oricine care, prin imprudenţă, neglijenţă sau lipsă de experienţă în profesia sau meşteşugul său, sau prin nerespectarea legilor, ordinelor sau reglementărilor, a cauzat moartea altei persoane, este pasibil de pedeapsă cu privaţiune de libertate de la doi pînă la cinci ani, precum şi cu amendă de la 20 000 pînă la 150 000 de lire turceşti.

Dacă fapta a cauzat moartea mai multor persoane sau a generat moartea unei persoane şi rănirea alteia sau altora (...), autorul va fi condamnat la pedeapsă cu privaţiune de libertate de la patru la zece ani, precum şi cu amendă în sumă de 60 000 lire turceşti minimum.”

Articolul 29 paragraful 8

“Judecătorul are toată puterea de a fixa o pedeapsă principală, a cărei mărime poate varia între un minimum şi un maximum, ţinînd cont de astfel de elemente precum circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea, momentul şi locul în care ea a fost comisă, diversele particularităţi ale faptei, gravitatea prejudiciului cauzat şi a riscului [implicat], gradul de intenţie [infracţională] (...), motivele şi imboldurile care au condus la săvîrşirea infracţiunii, scopul, antecedentele, statutul personal şi social al autorului ei, precum şi comportamentul lui de după [comiterea] faptei. Chiar şi în cazul în care pedeapsa aplicată corespunde cuantumului minim, motivele acestei alegeri trebuie, în mod obligatoriu, să fie menţionate în hotărîre.”

Articolul 59

“Dacă instanţa consideră că, în afara circumstanţelor atenuante prevăzute de lege, există alte circumstanţe care pledează pentru reducerea pedepsei [aplicabile] asupra autorului, pedeapsa cu moartea va fi schimbată cu o privaţiune de libertate pe viaţă, iar privaţiunea de libertate pe viaţă – cu o privaţiune de libertate pentru 30 de ani.

Celelalte pedepse vor fi reeuse cel mult cu o şesime.”

45. Articolele 4 paragraf 1 şi 6 ale legii nr. 647 cu privire la executarea pedepselor au următorul conţinut:

 Articolul 4 paragraf 1

“În afara de închisoare penală, instanţa, avînd în vedere personalitatea şi situaţia inculpatului, precum şi circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea, poate schimba pedepsele privative de libertate de scurtă durată:

1) cu o amendă în sumă (...) de la 5 000 pînă la 10 000 lire turceşti pentru fiecare zi; (...)”

Articolul 6 paragraf 1

“Oricine care nu a fost condamnat niciodată (...) la vreo altă pedeapsă decît cea cu amendă şi care este supus (...) unei amenzi (...) şi/sau privaţiunii de libertate de un an [maximum] poate beneficia de o suspendare a executării acestei pedepse, doar dacă instanţa este convinsă că [autorul], avînd în vedere tendinţa [sa] de a încălca legea, va evita să recidiveze în cazul în care îi va fi acordată această suspendare (...).”

46. Conform CPP, un procuror al Republicii, ce este cumva avizat despre o situaţie care îi permite să presupună comiterea unei infracţiuni, trebuie să cerceteze faptele, înainte de a decide dacă este nevoie de a începe urmărirea penală (articolul 153). Totodată, dacă autorul prezumat al infracţiunii este un funcţionar public, iar fapta a fost comisă în limitele funcţiilor sale, anchetarea cauzei se desfăşoară în baza legii nr. 1914 cu privire la urmărirea penală a funcţionarilor publici, care limitează competenţa ratione personae a procuraturii în ceea ce priveşte această fază a procedurii. În asemenea caz, ancheta preliminară şi, ca urmare, autorizaţia de a deschide urmărirea penală, vor reveni comitetului administrativ local vizat (cel al sub-prefecturii sau departamentului conform statutului celui interesat).

Deciziile comitetelor menţionate sunt susceptibile de a fi atacate în recurs în faţa Consiliului de Stat; sesizarea se face din oficiu dacă dosarul este clasat fără continuare.

47. Dreptul penal turcesc prevede intervenţia reclamanţilor în procedurile penale. Articolul 365 al CPP conţine o dispoziţie care permite unui reclamant şi oricui ce se consideră că a fost lezat printr-o infracţiune să se constituie ca “parte intervenientă” în cadrul unei acţiuni publice intentate deja de către procuratură şi, astfel, să acţioneze din partea acuzării. Judecătorul este acela care, după consultarea procuraturii, urmează să se pronunţe cu privire la admisibilitatea constituirii ca “parte intervenientă” (articolul 366 al CPP).

48. Dacă cererea este acceptată, partea intervenientă, în calitatea sa de victimă directă, poate, printre altele, să ceară repararea prejudiciilor ce i-au fost cauzate prin infracţiune. Beneficierea de această posibilitate a dreptului turcesc, care, de fapt, seamănă cu posibilităţile oferite de “constituirea ca parte civilă” sau “acţiunea civilă” prevăzute în dreptul numeroaselor state membre ale Consiliului Europei, depinde totuşi de respectarea unor reguli fixe. În virtutea jurisprudenţei Curţii de Casaţie, pentru ca să fie statuate daunele-interese în baza unei infracţiuni, persoana lezată trebuie nu doar să se constituie ca parte intervenientă, dar, de asemenea, să revendice explicit dreptul său la reparare. În dreptul turcesc, această cerere nu este considerată ca fiind încorporată în constituirea părţii interveniente. Nu este obligatoriu ca repararea să fie revendicată în momentul în care persoana se constituie ca parte intervenientă: aceasta se poate face ulterior, însă cu condiţia ca nici o acţiune pentru daune-interese să nu fi fost introdusă anterior în jurisdicţiile civile sau administrative. În plus, orice cerere de indemnizare, în sensul articolului 358 al CPP (sau articolul 365 paragraf 2), trebuie să fie cifrată şi justificată, deoarece, în cadrul aprecierii unor astfel de cereri, judecătorii penali sunt chemaţi să aplice normele de drept civil în materie, printre care figurează interdicţia de a decide dincolo de suma reclamată în aceste împrejurări. Pentru a statua cu privire la dreptul la indemnizaţie a părţii interveniente, este necesară condamnarea inculpatului.

B. Căile administrative şi civile contra funcţionarilor de stat

1. Justiţia administrativă

49. Vorbind despre răspunderea civilă şi administrativă pentru acte criminale şi delictuale, articolul 13 al legii nr. 2577 cu privire la procedura administrativă stipulează că orice victimă a unui prejudiciu cauzat printr-un act administrativ poate cere repararea acestuia într-un termen de un an din data actului reclamat. În cazul respingerii totale sau parţiale a cererii sau dacă nu a fost obţinut nici un răspuns într-un termen de şaizeci de zile, victima poate să pornească o procedură administrativă.

Statutul judecătorilor, precum şi organizarea judecătoriilor administrative, sunt reglementate prin legea nr. 2576 din 6 ianuarie 1982 cu privire la competenţa şi constituirea judecătoriilor administrative şi prin legea nr. 2575 cu privire la Consiliul de Stat.

2. Justiţia civilă

50. În virtutea codului obligaţiilor, persoanele lezate printr-un act ilicit sau delictual pot introduce o acţiune de reparare a prejudiciului atît material (articolele 41-46), cît şi moral (articolul 47). În materie, judecătoriile civile nu sunt legate nici prin examinări şi nici prin verdicte de judecătoriile penale în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului (articolul 53).

Totodată, în virtutea articolului 13 al legii nr. 657 cu privire la funcţionarii de stat, persoanele care au suferit un prejudiciu din exercitarea unei funcţii ce ţine de dreptul public pot, în principiu, să cheme în justiţie numai autoritatea publică la care este atribuit funcţionarul şi nu direct pe acesta (articolele 129 paragraf 5 al Constituţiei şi 55 şi 100 al codului obligaţiilor). Totuşi, această regulă nu este absolută. Odată ce actul în cauză este calificat ca ilicit sau delictual şi, în consecinţă, îşi pierde caracterul său de act sau de faptă “administrativ(ă)”, jurisdicţiile civile pot accepta cererea pentru daune-interese îndreptată contra autorului însuşi, fără a afecta posibilitatea de a atrage răspunderea concomitentă a organelor administrative în calitatea lor de angajator al autorului actului (articolul 50 al codului obligaţiilor).

 C. Executarea deciziilor judecătoreşti de către organele administrative

51. În conformitate cu articolul 138 paragraf 4 al Constituţiei din 1982:

“Organele puterii executive şi legislative, precum şi cele administrative trebuie să se conformeze deciziilor judecătoreşti; organele menţionate, în nici un caz, nu pot modifica deciziile judecătoreşti, precum şi nici nu pot să le amîne executarea.”

Articolul 28 paragraf 2 al codului de procedură administrativă dispune:

“2. Deciziile emise în legătură cu recursurile în plină jurisdicţie şi cu privire la o sumă determinată sunt executate (...) în conformitate cu prevederile dreptului comun.”

În virtutea articolului 82 paragraf 1 al legii nr. 2004 cu privire la modalităţile de executare şi de faliment, bunurile de stat şi bunurile care, conform legii ce le reglementează, sunt neconfiscabile, nu pot face obiectul unei sechestrări. Din articolul 19 paragraf 7 al legii nr. 1580 din 3 aprilie 1930 cu privire la municipalităţi, rezultă că bunurile ultimelor pot fi sechestrate numai dacă ele nu aparţin uzului public.

Conform doctrinei turceşti în domeniu, din dispoziţiile de mai sus derivă că, în cazul în care organele administrative nu se supun desinestătător unei decizii judiciare de reparare definitivă şi executorie, interesatul are posibilitatea de a intenta o procedură de executare forţată în conformitate cu dreptul comun. În acest caz, autoritatea competentă este abilitată să impună administraţiei măsurile prevăzute în legea nr. 2004, confiscarea rămînînd totuşi excepţională.

D. Reglementarea construcţiilor neautorizate şi a depozitării deşeurilor menajere

1. Constituţia

52. Prevederile pertinente ale Constituţiei în domeniul mediului înconjurător şi locuinţelor au următorul conţinut:

Articolul 56

“Orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat.

Statul şi cetăţenii au obligaţia de a îmbunătăţi mediul înconjurător, de a-i păstra salubritatea şi de a împiedica poluarea.

În vederea garantării condiţiilor de viaţă fizică şi psihologică sănătoase pentru fiecare, (...) statul însuşi creează instituţii sanitare şi reglementează prestarea serviciilor lor.

Statul îndeplineşte această sarcină prin utilizarea instituţiilor sanitare şi sociale ale sectoarelor private şi prin asigurarea controlului acestora. (...)”

Articolul 57

“În cadrul planificării, statul va întreprinde măsuri proprii pentru a remedia necesităţile de cazare, ţinînd cont de particularităţile oraşelor şi de condiţiile mediului înconjurător, şi va favoriza, îndeosebi, programele de cazare colectivă.”

Articolul 65

“Statul îşi îndeplineşte sarcinile care i-au fost prescrise de Constituţie în materie socială şi economică în limitele resurselor sale financiare şi urmărind să asigure stabilitatea economică.”

2. Cartierele de barace şi legislaţia care le reglementează

53. În baza informaţiilor şi documentelor de care dispune Curtea, începînd cu 1960, anul în care au început migraţiile masive ale locuitorilor din zonele defavorizate spre regiunile bogate, Turcia se confruntă cu problema cartierelor de mahala, care, cel mai des, sunt constituite din barace turnate şi care se dezvoltă mai rapid faţă de construcţiile cu etaje. În prezent, mai mult de o treime din populaţie locuieşte în construcţii de acest tip. Cercetătorii, care au studiat problema, afirmă că naşterea unor astfel de aglomeraţii nu s-ar explica numai prin deficienţe ale amenajării urbane şi ale poliţiei municipale. Potrivit lor, acestea semnalează existenţa a mai mult de optsprezece de legi de amnistie care au fost promulgate de-a lungul timpului în vederea reglementării cartierelor de mahala, cu scopul de a mulţumi potenţialii alegători care trăiau în aceste locuinţe arbitrare.

54. În domeniul luptei contra dezvoltării cartierelor de mahala, principalele prevederi în dreptul turcesc sunt următoarele:

Conform articolului 15 paragraf 2, alineatul 19, al legii nr. 1580 din 3 aprilie 1930 cu privire la municipalităţi, ultimele sunt obligate să împiedice şi să interzică orice instalaţie sau construcţie contrară legii şi regulamentelor, creată fără permisiune sau care afectează sănătatea, ordinea şi liniştea oraşului.

Articolul 18 al legii nr. 775 din 20 iulie 1966 stipulează că, după intrarea ei în vigoare, orice clădire neautorizată, fie că este în faza de construcţie sau este deja locuită, va fi imediat distrusă, fără să fie necesară o decizie prealabilă. Punerea în aplicare a acestor măsuri revine autorităţilor administrative, care pot să recurgă la forţele de ordine şi la alte mijloace de stat. În ceea ce priveşte baracele construite înainte de intrarea în vigoare a legii, articolul 21 al acesteia prevede că, în anumite condiţii, locuitorii mahalelor pot să achiziţioneze terenul pe care îl ocupă şi să profite de credite avantajoase pentru finanţarea construcţiei unor clădiri conforme normelor şi planurilor de urbanizare. Aglomeraţiile faţă de care sunt aplicabile prevederile articolului 21 sunt declarate “zone de reabilitare şi eradicare a mahalelor” şi sunt gestionate conform unui plan de urbanizare.

Printr-o lege nr. 1990 din 6 mai 1976 cu privire la modificarea legii nr. 775, construcţiile ilegale efectuate înainte de 1 noiembrie 1976, de asemenea, au fost considerate ca fiind acoperite de articolul 21 sus-menţionat. Legea nr. 2981 din 24 februarie 1984 cu privire la construcţiile neconforme legislaţiei în domeniul mahalelor şi amenajării urbane mai prevede adoptarea măsurilor pentru păstrarea, reglementarea, reabilitarea şi distrugerea clădirilor arbitrare construite pînă atunci.

În ceea ce priveşte bunurile publice, articolul 18 paragraf 2 al legii nr. 3402 din 21 iunie 1987 cu privire la cadastru prevede următoarele:

“Prescripţia achizitivă nu se referă la bunurile comune, (...) pădurile şi terenurile de care dispune statul şi care sunt destinate utilizării publice, şi nici la bunurile imobiliare care, conform legilor cu privire la acestea, revin statului, fie că aceste bunuri sunt sau nu înscrise în registrele funciare.”

55. Totodată, legea nr. 4706 din 29 iunie 2001 vizînd consolidarea economiei turceşti, după cum a fost modificată prin legea nr. 4916 din 3 iulie 2003, a autorizat vînzarea bunurilor ce aparţin Patrimoniului public către terţi, în baza anumitor condiţii. Conform articolului 4 paragrafele 6 şi 7 al acestei legi, bunurile care aparţin Patrimoniului şi care adăpostesc construcţii realizate înainte de 31 decembrie 2000 vor fi transmise, cu titlu gratuit, municipalităţilor de care depind terenurile pe care sunt situate construcţiile, pentru ca să fie vîndute preferenţial proprietarilor acestor construcţii sau împuterniciţilor acestora. Vînzările în cauză pot fi efectuate în schimbul unui avans care să corespundă unei pătrimi din valoarea de piaţă a terenului, iar plăţile lunare putînd fi împărţite pe o perioadă de trei ani.

Municipalităţile trebuie să purceadă la elaborarea planurilor de ocupare a solurilor, precum şi a planurilor de aplicare în privinţa bunurilor care i-au fost înstrăinate în baza legii sus-menţionate.

3. Depozitele de stocare a deşeurilor menajere şi reglementarea lor

56. Conform articolului 15 paragraf 2, alineat 24, al legii nr. 1580 sus-menţionate, primăriile trebuie să asigure acumularea regulată şi corespunzătoare a deşeurilor menajere, precum şi distrugerea lor. În virtutea articolelor 6-E alineat j) al legii nr. 3030 cu privire la primăriile metropolitane şi 22 al regulamentului administrării publice anexat la această lege, primăriile metropolitane trebuie să desemneze locurile de stocare a deşeurilor şi a rămăşiţelor industriale, precum şi să creeze sau să asigure crearea instalaţiilor de prelucrare, reciclare şi distrugere a acestora.

Conform articolelor 5 şi 22 ale regulamentului cu privire la controlul deşeurilor solide, publicat în Ziarul oficial nr. 20814 din 14 martie 1991, primăriile sunt responsabile pentru planificarea utilizării depozitelor, precum şi pentru aplicarea tuturor măsurilor necesare în vederea evitării faptului ca exploatarea lor să dăuneze mediului înconjurător şi sănătăţii oamenilor şi animalelor; conform articolului 31 al regulamentului menţionat, primăria metropolitană are împuternicirea de a elibera autorizaţiile de exploatare a locurilor de stocare a deşeurilor, plasate pe teritoriile primăriilor care se află în subordinea ei.

În baza regulamentului, nici un loc de depozitare a deşeurilor nu poate să fie creat la o distanţă mai mică de 1 000 m de la locuinţe şi, odată deschis pentru exploatare, nici o construcţie nu poate să fie autorizată la periferia acestui loc (articolul 24) şi trebuie să fie stopată (articolul 25). În ceea ce priveşte controlul biogazului, articolul 27 prevede:

“Amestecurile de azot, amoniac, hidrogen sulfurat, dioxid de carbon şi, în special, metan, rezultate din descompunerea microbiologică a elementelor organice prezente în masa de deşeuri (...) şi susceptibile de a cauza explozii şi intoxicaţii, vor fi captate cu ajutorul unui sistem de drenaj vertical şi orizontal şi vor fi eliberate în atmosferă într-un mod supravegheat sau vor fi utilizate pentru producerea energiei.”

57. Informaţiile generale pe care Curtea le-a putut obţine în privinţa riscului de explozie a metanului în asemenea locuri se rezumă astfel: metanul (CH4) şi bioxidul de carbon (CO2) sunt cele două produse majore ale metanogenezei, etapa finală şi cea mai lungă a procesului de fermentaţie anaerobă, adică care se derulează în absenţa aerului. Aceste substanţe sunt generate, în special, de degradările chimice şi biologice ale deşeurilor. Riscurile de explozie şi incendiu se datorează, în mare parte, proporţiei mare a metanului în biogaz. Pragul de explozivitate al acestuia se situează între 5% şi 15% de CH4 în aer. La mai puţin de 15 %, metanul se inflamează, dar nu explodează.

58. Din diverse circulare şi reglementări în vigoare, rezultă că, în materie de gestiune a deşeurilor menajere şi exploatare a depozitelor de rămăşiţe urbane în statele membre ale Consiliului Europei, printre preocupările majore ale autorităţilor şi exploatatorilor vizaţi figurează izolarea locurilor de depozitare, care implică o îndepărtare minimă de orice localitate, prevenirea riscurilor de surpare prin punerea talazelor şi digurilor dure, precum şi prin măsuri de îndesare, şi eliminarea riscului de foc sau de explozie a biogazului.

În această ultimă privinţă, asanarea preconizată pare să constea din instituirea, pe parcursul şi în măsura exploatării, a unui sistem de drenaj a gazelor de fermentare, îndreptat spre asigurarea pompării gazelor de descărcare şi prelucrarea gazului printr-un biofiltru. O asemenea instalaţie de degazare, prevăzută şi în regulamentul din 14 martie 1991 în vigoare în Turcia, trebuie să cuprindă, la general, puţuri verticale găurite, introduse prin foraj în deşeuri sau drenuri orizontale scufundate în masa deşeurilor, o staţie de ventilare, un biofiltru şi o reţea de conducte de aspiraţie.

E. Textele relevante ale Consiliului Europei

59. În ceea ce priveşte diversele texte adoptate de către Consiliul Europei în domeniul mediului înconjurător şi activităţilor industriale ale puterilor publice, este oportun să cităm: printre lucrările Adunării Parlamentare - rezoluţia nr. 587 (1975) cu privire la problemele ridicate de evacuarea deşeurilor urbane şi industriale, rezoluţia 1087 (1996) cu privire la consecinţele accidentului de la Cernobîl, şi recomandarea 1225 (1993) cu privire la gestiunea, prelucrarea, reciclarea şi comercializarea deşeurilor; printre activităţile Comitetului de Miniştri - recomandarea R (96) 12 cu privire la divizarea competenţelor şi responsabilităţilor între autorităţile centrale şi colectivităţile locale şi regionale în domeniul mediului înconjurător.

În acest domeniu, trebuie să menţionăm şi Convenţia cu privire la răspunderea civilă pentru daunele cauzate prin activităţile periculoase pentru mediul înconjurător (STE nr. 150 – Lugano, 21 iunie 1993) şi Convenţia cu privire la protecţia mediului înconjurător prin intermediul dreptului penal (STE nr. 172 – Strasbourg, 4 noiembrie 1998), care, la moment, sunt semnate de 9 şi, respectiv, 13 state.

60. Citind aceste documente, se constată că, în materie de prelucrare a deşeurilor urbane, răspunderea primară revine colectivităţilor locale, iar guvernele trebuie să acorde asistenţă atît financiară, cît şi tehnică. Exploatarea unui depozit de stocare a deşeurilor de către autorităţile publice este calificată drept o “acţiune periculoasă”, iar un “deces” ce rezultă din depozitarea deşeurilor într-un loc de stocare permanent este considerat ca un “prejudiciu” ce atrage răspunderea autorităţilor publice (a se vedea, printre altele, Convenţia de la Lugano, articolul 2 paragrafele 1, c)-d) şi 7, a)-b)).

61. La acest subiect, Convenţia de la Strasbourg invită Părţile să adopte măsurile “care ar putea fi necesare pentru a califica drept infracţiuni penale” actele ce ţin de domeniul “eliminării, prelucrării, stocării (...) deşeurilor periculoase care cauzează sau care sunt susceptibile să cauzeze moarte sau leziuni grave ale persoanelor (...)”, avînd în vedere că aceste infracţiuni ar putea, de asemenea, să fie comise prin “neglijenţă” (articolele 2-4). Chiar dacă acest instrument încă nu a intrat în vigoare, el se înscrie cu succes în tendinţa actuală de reprimare cît mai severă a atentatelor asupra mediului înconjurător, problemă ce nu poate fi separată de cea a atentatelor asupra vieţii umane (a se vedea, spre exemplu, decizia-cadru nr. 2003/80 din 27 ianuarie 2003 a Consiliului Uniunii Europene, precum şi propunerea de directivă a Comisiei Uniunii Europene din 13 martie 2001, modificată la 30 septembrie 2002, cu privire la protecţia mediului înconjurător prin intermediul dreptului penal).

Articolul 6 al Convenţiei menţionate cere, printre altele, ca să fie luate măsuri adecvate pentru a sancţiona penal aceste infracţiuni, în funcţie de gradul lor de gravitate, ceea ce trebuie să permită, printre altele, privaţiunea de libertate a autorităţilor.

62. Fiind vorba de astfel de acţiuni periculoase, accesul publicului la informaţii clare şi exhaustive este considerat ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei, înţelegîndu-se, îndeosebi, în virtutea rezoluţiei 1087 (1996) citate mai sus, că acest drept nu trebuie că fie conceput ca limitîndu-se la sfera riscurilor legate de utilizarea energiei nucleare în sectorul civil.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI

63. În primul rînd, reclamantul susţine că moartea celor nouă apropiaţi ai săi în timpul accidentului din 28 aprilie 1993 şi lacunele procedurale în legătură cu acest fapt au condus la încălcarea articolului 2 al Convenţiei, care prevede:

“Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege (...)”

64. Ca şi în faţa Camerei, Guvernul a combătut aceste teze.

 A.  Aplicabilitatea

1. Hotărîrea Camerei

65. Făcînd referinţă la exemplele furnizate de hotărîrile L.C.B c. Regatului Unit (hotărîrea din 9 iunie 1998, Culegerea de hotărîri şi decizii 1998-III), Guerra şi alţii c. Italiei (hotărîrea din 19 februarie 1998, Culegerea 1998-I), Botta c. Italiei (hotărîrea din 24 februarie 1998, Culegerea 1998-I), şi Calvelli şi Ciglio c. Italiei ([GC], nr. 32967/96, CEDO 2002-I), precum şi la normele europene în materie, Camera a subliniat că protecţia dreptului la viaţă, după cum este cerută de articolul 2 al Convenţiei, poate fi invocată în materie de exploatare a depozitelor de deşeuri din cauza pericolelor potenţiale inerente acestei activităţi. Astfel, Camera a conchis în speţă că este vizată obligaţia pozitivă a statului de a lua măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor care se află sub jurisdicţia sa, în sensul articolului 2.

2. Argumentele părţilor

66. Guvernul susţine că concluzia Camerei, conform căreia “toate situaţiile de moarte neintenţionată” cad sub incidenţa cîmpului de aplicare a articolului 2, a permis o extindere fără precedent a obligaţiilor pozitive intrinseci acestei dispoziţii. Potrivit lui, raţionamentul Camerei se abate de la jurisprudenţa recentă a Curţii în acest domeniu, cum ar fi hotărîrea Mastromatteo c. Italiei ([GC], nr. 37703/99, CEDO 2002-VIII), şi nu repetă hotărîrile la care ea se referă, în special Osman c. Regatului Unit (hotărîrea din 28 octombrie 1998, Culegerea 1998-VIII) sau Calvelli şi Ciglio (citată mai sus), în care ea nu a constat vreo încălcare a articolului 2.

67. În cadrul şedinţei, Guvernul a susţinut că responsabilitatea statului pentru fapte care nu sunt direct imputabile funcţionarilor săi nu poate acoperi toate cazurile de accidente sau catastrofe şi că, în asemenea cazuri, interpretarea Curţii referitor la aplicarea articolului 2 nu trebuie să fie nici teleologică, nici extensivă, ci, mai degrabă, trebuie să rămînă restrictivă. O abordare contrară ar putea lăsa să se creadă că singurul fapt de aflare în apropierea unui aeroport, a unei centrale nucleare, a unei uzine de armament sau, pur şi simplu, de expunere în faţa produselor chimice ar fi susceptibile să genereze o încălcare potenţială a articolului 2.

68. Reclamantul a replicat că neglijenţele autorităţilor statale, cu certitudine, nimeresc sub incidenţa articolului 2 al Convenţiei, deoarece ele au generat moartea apropiaţilor săi, şi că nici unul dintre argumentele Guvernului nu permite înlăturarea acestei concluzii.

3. Aprecierea Curţii

69. Examinînd totalitatea argumentelor părţilor, de la început, Curtea a reamintit că, în ceea ce priveşte interpretarea articolului 2, ea se conduce de ideea că obiectul şi scopul Convenţiei, în calitate de instrument pentru apărarea drepturilor omului, cheamă la perceperea şi aplicarea prevederilor ei într-un mod care să transforme exigenţele sale în unele concrete şi eficiente (a se vedea, spre exemplu, Yaşa c. Turciei, hotărîrea din 2 septembrie 1998, Culegerea 1998-VI, p. 2429, paragraful 64).

70. În speţă, cererea cu care a fost sesizată Curtea acuză faptul că autorităţile naţionale nu au depus toate eforturile care erau de aşteptat din partea lor pentru a împiedica pierderea vieţilor apropiaţilor reclamantului în timpul accidentului din 28 aprilie 1993, care a survenit în depozitul de deşeuri municipal din Ümraniye, exploatat sub controlul acestora.

71. În acest context, Curtea reafirmă că articolul 2 nu se referă în exclusivitate la cazul morţii umane în rezultatul utilizării forţei de către funcţionarii de stat, dar implică, în prima frază a primului său paragraf, şi obligaţia pozitivă a statelor de a adopta măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor care se află sub jurisdicţia lor (a se vedea, spre exemplu, L.C.B., citat mai sus, p. 1403, paragraf 36, şi Paul şi Audrey Edwards c. Regatului Unit, nr. 46477/99, paragraf 54, CEDO 2002-II).

Pentru Curte, această obligaţie trebuie să fie interpretată ca prevalînd asupra oricărei activităţi, publice sau nu, care este susceptibilă de a pune în joc dreptul la viaţă, a fortiori pentru activităţile cu caracter industrial, periculoase prin natura lor, aşa cum ar fi exploatarea depozitelor de stocare a deşeurilor (în continuare – “activităţi periculoase” – în ceea ce priveşte normele europene în materie, a se vedea paragrafele 59 şi 60 de mai sus).

72. Atunci cînd organele Convenţiei au trebuit să se pronunţe în astfel de domenii cu privire la pretenţiile izvorîte din ignorarea dreptului la viaţă, ele nu au statuat niciodată că articolul 2 s-ar fi dovedit inaplicabil. Spre exemplu, Curtea face trimitere la cazurile privind consecinţele emisiilor nocive care emană de la o uzină de fertilizanţi (Guerra şi alţii, citată mai sus, pp. 228-229, paragrafele 60 şi 62) şi ale testelor nucleare (L.C.B., citat mai sus, p. 1403, paragraf 36).

73. În această privinţă şi contrar la ceea ce încearcă să pretindă Guvernul, gradul de nocivitate a fenomenelor caracteristice unei sau altei activităţi, conţinutul riscului la care a fost expus reclamantul datorită circumstanţelor periculoase pentru viaţă, statutul persoanelor implicate în dezlănţuirea circumstanţelor şi caracterul intenţionat sau nu al actelor sau omisiunilor imputabile acestor persoane nu sunt decît unele dintre elementele care urmează să fie luate în consideraţie în cadrul examinării în fond a unei anumite cauze, îndreptate spre determinarea răspunderii la care ar putea fi atras statul în temeiul articolului 2 (ibidem, pp. 1403-1404, paragrafele 37-41).

Curtea va reveni ulterior asupra acestui moment.

74. În concluzie, ea hotărăşte că cererea reclamantului (paragraful 70 de mai sus), fără îndoială, cade sub incidenţa primei fraze a articolului 2, care, deci, este aplicabil în speţă.

B. Observaţii

1. Hotărîrea Camerei

75. Camera a statuat că, în speţă, autorităţile competente nu doar au refuzat să se angajeze în mod real în vederea înlăturării riscurilor grave ale exploatării, semnalate în raportul de expertiză din 7 mai 1991, dar nici nu au încercat să-l convingă pe reclamant să nu mai locuiască în apropierea depozitului de deşeuri care era la baza riscurilor. De asemenea, Camera a observat că autorităţile guvernului pîrît nu şi-au îndeplinit obligaţia de a informa locuitorii cartierului Kazim Karabekir despre pericolele la care erau expuşi aceştia prin continuarea populării în vecinătatea unui depozit de deşeuri.

Urmare, ea a constatat existenţa unei legături de cauzalitate între, pe de o parte, neglijenţele imputabile autorităţilor turceşti, şi, pe de altă parte, survenirea accidentului din 28 aprilie 1993, deci pierderile de vieţi omeneşti care au rezultat din acesta. Astfel, ea a ajuns la concluzia că, în speţă, autorităţilor turceşti nu le poate fi recunoscut faptul că au făcut tot ceea ce în mod firesc era de aşteptat din partea lor pentru a preveni materializarea pericolelor reale care ameninţau viaţa locuitorilor din unele cartiere de mahala din Ümraniye.

76. În continuare, prin prisma “obligaţiilor procedurale” ale articolului 2, Camera a examinat plîngerea referitoare la deficienţa justiţiei penale şi administrative turceşti, pentru a determina dacă se poate admite că reclamantul ar fi obţinut satisfacerea cererilor sale.

În legătură cu procedura penală deschisă în speţă, Camera a conchis că aceasta nu poate în sine să fie apreciată ca “adecvată” în raport cu pretenţiile referitoare la atentatele asupra dreptului reclamantului la viaţă, deoarece ea avea scopul de a stabili responsabilitatea eventuală a autorităţilor doar pentru “neglijenţă în exercitarea funcţiilor lor”, dar nu şi pentru decesul denunţat în speţă.

În ceea ce priveşte calea administrativă în reparare, Camera a constatat, în primul rînd, o lipsă a exigenţei de celeritate, remarcînd că dreptul reclamantului la despăgubire nu a fost recunoscut decît peste patru ani, unsprezece luni şi zece zile după respingerea cererilor prealabile de indemnizare. De altfel, ea a notat că, deşi, în cele din urmă, reclamantul a obţinut alocarea unei indemnizaţii, aceasta nu a fost niciodată achitată.

În rezultat, Camera a conchis că, în circumstanţele concrete ale cauzei, căile juridice exercitate pe plan intern, fiind chiar examinate în ansamblul lor, nu pot fi apreciate ca asigurînd satisfacerea adecvată a plîngerilor reclamantului în temeiul articolului 2 al Convenţiei.

2. Argumentele părţilor

a. Guvernul

77. Guvernul susţine, mai întîi de toate, că elementul determinant în aprecierea dată de către Curte este un raport de expertiză elaborat la 7 mai 1991, care a cauzat un conflict între primării şi niciodată nu a avut calitatea de probă din punct de vedere al dreptului intern. Această apreciere, care se caracterizează printr-o absenţă a verificării criteriilor “de caracter imediat” şi al “realităţii” pericolului pe care l-ar fi reprezentat depozitul municipal de deşeuri, nu este suficientă pentru a motiva constatarea de către Cameră a unei încălcări conform căreia autorităţile nu au adoptat măsuri preventive sau nu au intervenit în mod imediat şi exact.

În această privinţă, Guvernul a subliniat că gestiunea dificultăţilor şi căutarea soluţiilor pentru a le remedia ţineau de politicile generale ale statului, fără ca acesta să aibă obligaţia de a lua măsuri preventive acolo unde nu era vorba despre un pericol iminent, în sensul jurisprudenţei Curţii.

78. În mod special, în legătură cu cauzele referitoare la o neglijenţă din partea autorităţilor, Guvernul, invocînd, printre altele, deciziile Leray şi alţii c. Franţei (nr. 44617/98, 16 ianuarie 2001) şi Emilia Alvarez Ramon c. Spaniei (nr. 51192/99, 3 iulie 2001), a afirmat că Curtea întotdeauna s-a mulţumit să stabilească dacă există un cadru reglementar şi dacă acesta este respectat, fără a trece, totodată, la examinarea aprofundată a existenţei unei legături de cauzalitate între decesul sau decesele în cauză şi un anumit comportament neglijent. Dimpotrivă, în aceste cauze, ea a reluat din numele său concluziile şi aprecierile autorităţilor naţionale.

79. Guvernul susţine că, în orice caz, statului nu îi poate fi reproşat faptul că şi-ar fi ignorat obligaţia de a proteja viaţa apropiaţilor dlui Öneryildiz. Precum a făcut-o şi în faţa Camerei, el invocă eforturile depuse de către primăria din Ümraniye pe plan judiciar şi administrativ, precum şi în materie de informare, care au avut loc cu mult înainte de raportul de expertiză din 7 mai 1991 şi erau orientate spre împiedicarea aşezărilor sălbatice, încurajarea locuitorilor cartierelor de mahala din Ümraniye să găsească alte soluţii de cazare şi înlăturarea riscurilor sanitare care ameninţau cartierul prin pulverizarea fără încetare de produse chimice pe depozitul municipal. Pe de altă parte, el a amintit colosalul proiect de amenajare, pe care primăria metropolitană l-a realizat în domeniul gestiunii deşeurilor menajere pe întreg teritoriul prefecturii din Istambul (paragraful 16 de mai sus).

80. De asemenea, invocînd cauza Chapman c. Regatului Unit ([GC], nr. 27238/95, CEDO 2001-I), Guvernul a criticat abordarea Camerei pentru că aceasta nu a ţinut cont de faptul că reclamantul, în mod conştient şi absolut ilegal, a ales să se stabilească în apropierea depozitului, în pofida riscurilor inerente unei asemenea alegeri, şi pentru că s-a mulţumit să acuze autorităţile naţionale de faptul că ele nu s-au bazat pe concluziile raportului din 7 mai 1991 în vederea schimbării locuinţelor a mii de cetăţeni într-un mod expeditiv, în pofida oricărei consideraţiuni umanitare, reamenajării unei întregi comune şi deplasării pentru o zi viitoare a depozitului exploatat de mai mult de douăzeci de ani.

La acest subiect, Guvernul a subliniat că sarcinile de o asemenea amploare se înscriu într-u cadru politic ce necesită opţiuni şi investiţii considerabile şi care impune o etapă îndelungată de studiu şi de decizie, cum ar fi vastele activităţi de concepţie şi de aplicare. În aceste condiţii, Curtea nu este în poziţie să îşi impună propriul punct de vedere referitor la aceea ce ar fi putut să fie cel mai bine pentru politica adoptată vizavi de dificultăţile sociale şi conjuncturale generate de către cartierele de mahala din Ümraniye, printre care se numără şi rezistenţa cunoscută a locuitorilor faţă de orice măsură susceptibilă de a le ameninţa viaţa cotidiană.

81. În ceea ce priveşte procedura penală desfăşurată în speţă, Guvernul iarăşi a scos în evidenţă concluziile Curţii în cauza Leray şi alţii (decizie citată mai sus), unde ea nu a ezitat să respingă cererile reclamanţilor conform cărora autorităţile franceze au comis greşeli grave care au costat viaţa a douăzeci şi trei de persoane.

82. Invocînd hotătîrile Calvelli şi Ciglio şi Mastromatteo sus-menţionate, el mai afirmă că, odată ce atentatul asupra dreptului la viaţă nu este voluntar, obligaţia pozitivă care derivă din articolul 2 nu cere, în mod obligatoriu, deschiderea unei proceduri penale. Or, în speţă, o asemenea procedură a fost pornită şi, de la deschiderea anchetei şi pînă la terminarea procesului, justiţia penală turcă a dat dovadă de eficienţă şi de responsabilitate care nu lasă loc criticii prin prisma articolului 2 al Convenţiei. La acest subiect, Guvernul contestă orice argument dedus din vreo impunitate acordată primarilor implicaţi în cauză: aplicarea în sine a articolului 230 al codului penal faţă de reţinuţi rezultă din “natura specifică a delictului definit în acest articol”, care viza numai funcţionarii publici, iar faptul că judecătorii de fond au pronunţat o pedeapsă minimă prevăzută se explică prin existenţa coautorilor prezumaţi care nu au fost puşi sub acuzare.

83. În timpul audierii, Guvernul a subliniat, în special, că neparticiparea – printre altele, voluntară – a reclamantului în ancheta preliminară în nici un caz nu poate fi considerată ca prejudiciabilă pentru eficienţa procedurii penale, avînd în vedere, printre altele, concluziile Curţii în cauza Tanribilir c. Turciei (nr. 21422/93, 16 noiembrie 2000, paragraf 85). De fapt, reclamantul, care niciodată nu a pretins că ar fi fost împiedicat să intervină în proces, nu ar fi onest dacă ar afirma că nu a fost informat despre procesul intentat contra două persoane politice, evenimentul fiind supus unei importante acoperiri în mass-media.

84. În ceea ce priveşte calea de reparare administrativă exercitată în speţă, Guvernul aminteşte că procedura în cauză s-a soldat cu o condamnare neîngăduitoare a primarilor responsabili la achitarea către reclamant a unei îndemnizaţii de reparare a prejudiciului, atît moral, cît şi material, şi că suma alocată în această bază este şi acum la dispoziţia interesatului.

b. Reclamantul

85. Reclamantul reiterează argumentele pe care le-a prezentat în faţa Camerei şi reafirmă că Guvernul a tolerat formarea cartierelor de mahala din Ümraniye, fără a împiedica extinderea lor pînă în apropierea grămezii de deşeuri. Conform reclamantului, Guvernul chiar a favorizat această situaţie, permiţînd locuitorilor să beneficieze de toate serviciile de infrastructură şi, pentru a-şi completa desenul politic, el a promulgat mai mult de optsprezece de legi cu privire la legalizarea conglomeraţiilor ilegale, care sunt văzute ca reali alegători.

În şedinţă, reprezentantul reclamantului a prezentat cîteva documente oficiale pentru a refuta argumentele Guvernului fondate pe absenţa serviciilor publice în cartierul de mahala din Ümraniye, afirmînd că locuitorii de pe strada Gerze erau abonaţi la serviciile de apă şi erau supuşi la taxe comunale. În plus, referindu-se la planul oficial al localităţilor, anexat dosarului (paragraful 10 de mai sus), reprezentantul a indicat că, la acel moment, pe strada Adem Yavuz exista un oficiu poştal şi că zona conţinea patru instituţii şcolare publice.

86. Conform reclamantului, contrar celor pretinse, autorităţile nu au întreprins nici cea mai mică iniţiativă pentru a informa locuitorii din cartierul de mahala despre pericolele reprezentate de depozitul de deşeuri.

În timpul audierii, avocatul lui a susţinut că Guvernul nu se putea eschiva de la obligaţiile sale prin a cere de la cetăţenii săi cei mai defavorizaţi, adică cei mai ignoranţi, ca aceştia să se informeze referitor la problemele de mediu de o asemenea anvergură. Conform ei, pentru a evita drama, ar fi fost suficient ca municipalitatea responsabilă, în loc să se mulţumească să acopere cu rea credinţă grămezile de deşeuri cu pămînt, să dispună instalarea canalelor de aerisire în depozitul de descărcare.

87. În ceea ce priveşte procedurile intentate contra autorităţilor, reclamantul s-a limitat la a sublinia că pornirea procedurii penale litigioase, care nu a lăsat să se vadă nici o voinţă de pedepsire a vinovaţilor, nu a făcut decît să trezească conştiinţa colectivă.

88. În rest, reclamantul consideră că Guvernul nu este în drept să aducă argumentul eficienţei procedurii de indemnizare, odată ce aceasta s-a sfîrşit prin alocarea unei indemnizaţii doar pentru prejudiciu moral, care nu numai că era de o mărime derizorie, dar, pînă în prezent, rămîne neachitată.

3. Aprecierea Curţii

a. Principiile generale aplicabile cazului în speţă

i. Principiile cu privire la prevenirea atentatelor asupra dreptului la viaţă rezultate din activităţi periculoase: aspectul substanţial al articolului 2 al Convenţiei

89. Obligaţia pozitivă de a adopta toate măsurile necesare pentru protecţia vieţii în sensul articolului 2 (paragraful 71 de mai sus) implică, mai întîi de toate, obligaţia primordială a statelor de a crea un cadru legislativ şi administrativ orientat spre prevenirea reală şi disuasivă a punerii în pericol a dreptului la viaţă ( a se vedea, mutatis mutandis, spre exemplu, Osman, citat mai sus, p. 3159, paragraful 115, Paul şi Audrey Edwards, citat mai sus, paragraful 54, Ilhan c. Turciei [GC], nr. 22277/93, paragraf 91, CEDO 2000-VII, Kiliç c. Turciei, nr. 22492/93, paragraf 62, CEDO 2000-III şi Mahmut Kaya c. Turciei, nr. 22535, paragraf 85, CEDO 2000-III).

90. Această obligaţie se aplică fără contestare în domeniul specific activităţilor periculoase, în care, pe lîngă toate celelalte, trebuie rezervat un loc aparte reglementării adaptate la particularităţile activităţii în discuţie, inclusiv, la nivelul riscului pentru viaţa umană care ar putea rezulta din aceasta. Ea trebuie să reglementeze autorizarea, crearea, exploatarea, securitatea şi controlul aferente activităţii, precum şi să impună oricărei persoane vizate de aceasta adoptarea măsurilor de ordin practic, corespunzătoare pentru asigurarea protecţiei eficiente a cetăţenilor a căror viaţă riscă să fie expusă pericolelor iminente domeniului în cauză.

Printre aceste măsuri preventive, ar fi oportun să fie accentuată importanţa dreptului publicului la informare, după cum a fost consacrat de jurisprudenţa Convenţiei. De fapt, la fel ca şi Camera (paragraful 84), Marea Cameră a statuat că acest drept, care a fost deja consacrat în baza articolului 8 (Guerra şi alţii, citat mai sus, p. 228. Paragraf 60), în principiu, poate să fie invocat şi în scopul protejării dreptului la viaţă, cu atît mai mult că această interpretare este susţinută prin evoluţia actuală a normelor europene (paragraful 62 de mai sus).

Oricare ar fi, reglementările trebuie să mai prevadă proceduri adecvate, care să ţină cont de aspectele tehnice ale activităţii în discuţie şi să permită determinarea neajunsurilor şi greşelilor ei, ce ar fi putut să fie comise în această privinţă de către responsabilii la diferite niveluri.

ii. Principiile cu privire la reacţia judiciară cerută în caz de atentare reclamată asupra dreptului la viaţă: aspectul procedural al articolului 2 al Convenţiei

91. Obligaţiile care derivă din articolul 2 nu se opresc aici. Dacă a avut loc moarte de om în circumstanţe susceptibile să angajeze răspunderea statului, respectiva dispoziţie implică pentru acesta obligaţia de a asigura, prin toate mijloacele de care dispune, o reacţie adecvată – judiciară sau de alt gen – pentru ca cadrul legislativ şi administrativ instituit în scopul protecţiei dreptului la viaţă să fie aplicat efectiv şi pentru ca, în caz de necesitate, încălcările acestui drept să fie reprimate şi sancţionate (a se vedea, mutatis mutandis, Osman, citată mai sus, p. 3159, şi Paul şi Audrey Edwards, citată mai sus, paragraf 54).

92. La acest subiect, Curtea a enunţat deja că, atunci cînd atentatul asupra dreptului la viaţă sau la integritate fizică nu este intenţionat, obligaţia pozitivă de a institui “un sistem judiciar eficient” nu cere urmăriri penale neapărat în toate cazurile, iar aceasta ar putea fi îndeplinită dacă sunt deschise căi civile, administrative sau, chiar, disciplinare pentru interesaţi (a se vedea, spre exemplu, Vo c. Franţei [GC], 53924/00, paragraf 90, CEDO 204-VII, Calvelli şi Ciglio, citată mai sus, paragraf 51, Mastromatteo, citată mai sus, paragrafele 90, 94 şi 95).

93. Totodată, în astfel de domenii precum cel în cauza din speţă, principiile aplicabile trebuie să fie căutate, mai întîi de toate, în ceea ce a elaborat deja Curtea în materie de recurgere la forţa ucigătoare, care sunt susceptibile să fie aplicate şi altor categorii de cauze.

În această privinţă, trebuie de amintit că, dacă cazurile de omucidere justifică deducerea din articolul 2 a unei obligaţii de anchetă oficială, aceasta se întîmplă nu doar pentru că pretenţiile formulate în această bază implică, în principiu, o răspundere penală (Caraher c. Regatului-Unit (dec.), nr. 24520/94, CEDO 2000-I), dar şi pentru că, în practică, se ajunge la situaţia că numai funcţionarii sau autorităţile de stat cunosc sau pot cunoaşte adevăratele consecinţe în care a survenit decesul (McCann şi alţii c. Regatului-Unit, hotărîre din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, pp. 47-49, paragrafele 157-164, Ilhan, citat mai sus, paragraful 91).

Pentru Curte, aceste consideraţii sunt valabile pentru domeniul activităţilor periculoase, deoarece acestea au atras moarte de om urmare a evenimentelor ce au survenit sub responsabilitatea autorităţilor publice, care, deseori, sunt unicele ce dispun de cunoştinţe suficiente şi necesare pentru a identifica şi stabili fenomenele complexe susceptibile de a cauza astfel de incidente.

În cazul în care se determină că greşeala care, în acest temei, este imputabilă funcţionarilor sau organelor de stat excede o eroare de judecată sau o imprudenţă, în sensul că aceştia, în cunoştinţă de cauză şi conform împuternicirilor care le-au fost conferite, nu au întreprins măsuri suficiente şi adecvate pentru contracararea riscurilor inerente unei activităţi periculoase (a se vedea, mutatis mutandis, Osman, citat mai sus, pp. 3159-3160, paragraf 116), lipsa incriminării şi a urmăririi penale asupra persoanei responsabile pentru atentatele la viaţă poate atrage o încălcare a articolului 2, făcînd abstracţie de orice altă formă de recurs pe care justiţiabilii le-ar fi putut exercita din iniţiativă proprie (paragrafele 48, 49 şi 50 de mai sus): pentru convingere, este suficient de a examina evoluţia normativă a dispoziţiilor europene în materie (paragraful 61 de mai sus).

94. În concluzie, sistemul judiciar cerut de articolul 2 trebuie să conţină un mecanism de anchetă oficial, independent şi imparţial, care să răspundă anumitor criterii de eficacitate şi care să fie adecvat pentru asigurarea reprimării penale a atentatelor asupra vieţii ce rezultă din activităţile periculoase, dacă şi în măsura în care rezultatele investigaţiilor justifică o asemenea reprimare (a se vedea, matatis mutandis, Hugh Jordan c. Regatului-Unit, nr. 24746/94, paragrafele 105-109, CEDO 2001-III, şi Paul şi Audrey Edwards, citat mai sus, paragrafele 69-73). În asemenea caz, autorităţile competente trebuie să dea dovadă de diligenţă şi de promptitudine exemplară şi să purceadă din oficiu la investigaţii proprii în vederea determinării circumstanţelor în care a avut loc un asemenea atentat şi a deficienţelor în aplicarea cadrului reglementar, pe de o parte, şi identificării funcţionarilor şi organelor de stat în orice mod implicate în înlănţuirea circumstanţelor, pe de altă parte.

95. În speţă, exigenţele articolului 2 se extind dincolo de etapa anchetei oficiale, deoarece în circumstanţele date, aceasta a atras deschiderea urmăririi penale în faţa jurisdicţiilor naţionale: este vorba de ansamblul procedurii, inclusiv faza judecăţii, care trebuie să corespundă imperativelor obligaţiei pozitive de a apăra viaţa prin lege.

96. Nicidecum nu trebuie de dedus din cele expuse că articolul 2 poate implica dreptul reclamantului de a lansa urmăriri sau de a condamna penal terţe persoane (a se vedea, mutatis mutandis, Perez c. Franţei, [GC], nr. 47287/99, paragraf 70, CEDO, 2004-I) sau obligaţia de rezultat, care presupune că orice urmărire penală trebuie să se soldeze cu o condamnare, adică cu pronunţarea unei pedepse determinate ( a se vedea, mutatis mutandis, Tanli c. Turciei, nr. 26129/95, paragraful 111, CEDO 2001-III).

În schimb, jurisdicţiile naţionale în nici un caz nu trebuie să se dovedească a fi dispuse să lase nepedepsite atentatele la viaţă. Aceasta este indispensabil pentru a menţine încrederea publicului şi a asigura aderarea lui la statul de drept, precum şi pentru a preveni orice aparenţă de tolerare a actelor ilegale sau cîrdăşie în perpetuarea lor (a se vedea, mutatis mutandis, Hugh Jordan, citat mai sus, paragrafele 108,136-140)). Deci, sarcina Curţii constă în a verifica dacă şi în ce măsură jurisdicţiile, înainte de a ajunge la vreo concluzie, au supus cazul înaintat lor unei examinări scrupuloase pe care o cere articolul 2 al Convenţiei, pentru ca forţa de convingere a sistemului judiciar implicat şi importanţa rolului pe care trebuie să-l joace acesta în prevenirea încălcărilor dreptului la viaţă să nu fie diminuate.

B. Aprecierea faptelor cauzei în lumina acestor principii

i. Responsabilitatea statului pentru decesul survenit în speţă, prin prisma aspectului substanţial al articolului 2 al Convenţiei

97. În speţă, Curtea relevă că, în Turcia, există reglementări de protecţie privind cele două domenii de activitate care se află în centrul prezentului litigiu, adică exploatarea depozitelor de stocare a deşeurilor menajere (paragrafele 56 şi 57 de mai sus) şi reabilitarea cartierelor de mahala (paragrafele 54 şi 55 de mai sus).

Prin urmare, este oportun de a examina dacă regimul măsurilor legale aplicabile situaţiei denunţate în speţă trebuie invocat în cauză şi dacă autorităţile naţionale au respectat reglementările în materie.

98. În acest scop, Curtea consideră că trebuie de pornit de la un element determinant pentru aprecierea faptelor prezentei cauze: în speţă, au fost disponibile informaţii concrete, care indică că locuitorii unor cartiere de mahala din Ümraniye erau ameninţaţi în ceea ce priveşte integritatea lor fizică, din cauza deficienţelor tehnice din depozitul de descărcare municipal.

Conform unui raport de expertiză ordonat de către a 3-a cameră a tribunalului de instanţă din Ümraniye şi prezentat la 7 mai 1991, depozitul în discuţie a fost deschis exploatării la începutul anilor 70, contrar normelor tehnice, şi, de atunci, a fost utilizat cu ignorarea măsurilor de securitate sanitară şi tehnică prevăzute, printre altele, în regulamentul cu privire la deşeurile solide, publicat în Ziarul Oficial nr. 20814 din 14 martie 1991 (paragraful56 de mai sus). Enumerînd diferitele riscuri pe care le prezintă depozitul pentru cetăţeni, raportul a descris expres un pericol de explozie de pe urma metanogenezei, deoarece în instalaţie nu exista “nici o măsură pentru a preveni explozia metanului obţinut din descompunerea” deşeurilor menajere (paragraful 31 de mai sus).

99. La acest subiect, Curtea a examinat poziţia Guvernului cu privire la validitatea raportului de expertiză din 7 mai 1991 şi ponderea care, potrivit lui, ar trebui acordată recursului în anulare exercitat de către primăriile din Kadiköy, Üsküdar şi Istambul în scopul invalidării acestui raport (paragraful 14 de mai sus). Totodată, Curtea consideră că este vorba aici despre demersuri care, mai degrabă, ţin de o confuzie de competenţe între diferite administraţii, adică despre operaţiuni dilatorii: oricare ar fi, procedura în anulare evocată, greşită pentru că a fost urmată de către avocaţii primăriilor, nu s-a sfîrşit niciodată, iar raportul nu a fost niciodată invalidat. Dimpotrivă, el s-a dovedit a fi determinant pentru toate organele însărcinate cu anchetarea accidentului din 28 aprilie 1993 şi, în plus, el a fost confirmat ulterior prin raportul din 18 mai 1993 al comitetului de experţi desemnat de către procurorul Republicii din Üsküdar (paragraful 23 de mai sus), precum şi prin cele două avize ştiinţifice care sunt menţionate în raportul din 9 iulie 1993 al inspectorului-şef numit de către ministrul afacerilor interne (paragraful 28 de mai sus).

100. Pentru Curte, nici realitatea pericolului în cauză, nici iminenţa sa nu sunt puse la dubiu, deoarece riscul exploziei denunţate, în mod vădit, a apărut înaintea evidenţierii sale în raportul din 7 mai 1991 şi deoarece el nu putea decît să fie agravat prin exploatarea constantă a depozitului în starea în care era, pînă la concretizarea lui din 28 aprilie 1993.

101. Astfel, Marea Cameră s-a alăturat Camerei (paragraful 79), care a considerat că era imposibil ca serviciile administrative şi municipale însărcinate cu controlul şi gestiunea depozitului de deşeuri să nu fi fost la curent despre riscurile inerente metanogenezei, precum şi despre măsurile necesare pentru prevenirea acestui fenomen, odată ce în materie exista o reglementare fixă. Mai mult ca atît, Curtea mai ţine să stabilească că diversele autorităţi, la fel, au aflat despre aceste riscuri nu mai tîrziu de 27 mai 1991, dată la care ele au fost avizate prin raportul din 7 mai 1991 (paragrafele 13 şi 15 de mai sus).

Rezultă că autorităţile turceşti, la mai multe niveluri, au ştiut sau trebuiau să ştie că mai mulţi indivizi ce locuiau în apropierea depozitului municipal din Ümraniye erau ameninţaţi într-un mod real şi iminent. În consecinţă, în legătură cu articolul 2 al Convenţiei, ele aveau obligaţia pozitivă să ia măsuri preventive concrete, necesare şi suficiente pentru a-i proteja (paragrafele 92 şi 93 de mai sus), cu atît mai mult că ele înseşi au instituit şi autorizat exploatarea generatoare de ameninţare în cauză.

102. Totodată, din dosar reiese că, în special, primăria metropolitană nu doar că a omis, atît înainte, cît şi după 14 martie 1991, să ia măsurile urgente care se impuneau, dar, şi mai mult, – după cum, de altfel, a relevat şi Camera – a creat obstacole pentru recomandarea făcută de către Consiliul pentru mediul înconjurător de pe lîngă Prim-ministru (paragraful 15 de mai sus). Acesta prescria aducerea depozitului în conformitate cu normele enunţate, în special, în articolele 24 şi 27 ale regulamentului cu privire la controlul deşeurilor solide, prin care se impunea, în mod explicit, instalarea unui “sistem de drenaj vertical şi orizontal”, care să permită eliberarea controlată a gazelor acumulate (paragraful 56 de mai sus).

103. De asemenea, primăria metropolitană a creat obstacole ultimului demers judiciar întreprins la 27 august 1992 de către primăria din Ümraniye în vederea obţinerii arestului preventiv asupra depozitului de deşeuri menajere. În această decizie, ea s-a bazat pe faptul că primăria solicitantă, nu are dreptul de a cere închiderea locului de depozitare (paragraful 16 de mai sus), deoarece, pînă atunci, ea nu a efectuat nimic pentru asanarea lui.

Pe lîngă acest motiv, Guvernul s-a mai bazat pe concluziile hotărîrii Chapman c. Regatului-Unit şi a reproşat reclamantului faptul că a ales să încalce legea şi să locuiască în zona depozitului de deşeuri (paragraful 23, 43 şi 80 de mai sus).

Totuşi, aceste argumente nu pot fi supuse examinării, din următoarele motive.

104. În speţă, Curtea s-a îndreptat spre dispoziţiile dreptului intern cu privire la cesiunea către terţi a bunurilor din domeniul public, situate sau nu în “zone de reabilitare şi de eradicare a mahalelor”; de asemenea, ea a studiat impactul diverselor iniţiative ale legislatorului orientate spre lărgirea în practică a cîmpului de aplicare ratione temporis a legii nr. 775 din 20 iulie 1966 (paragraful 54 şi 55 de mai sus).

Concluzia făcută de către Curte în baza acestor elemente constă în aceea că, în pofida interdicţiilor legale în materie de amenajare urbană, politica constantă a statului cu privire la cartierele de barace a favorizat integrarea acestora în peisajul urban şi, în consecinţă, a recunoscut existenţa unor asemenea comunităţi, precum şi modul de viaţă al cetăţenilor care le-au creat de-a lungul timpului, începînd din 1960, fie aceasta din propria lor voinţă sau a chiar acestei politici. În măsura în care ea încerca să amnistieze infracţiunile în baza reglementărilor în materie de urbanism, inclusiv ocupările ilegale ale bunurilor publice, această politică a condus spre o incertitudine în ceea ce priveşte amploarea marjei de acţiune lăsată autorităţilor administrative, care trebuiau să aplice măsurile dictate de lege, măsuri care, în consecinţă, nu puteau fi considerate ca previzibile în ochii cetăţenilor.

105. De altfel, această interpretare se vede confirmată în speţă prin atitudinea autorităţilor administrative faţă de reclamant.

De fapt, Curtea observă că între construcţia fără permisiune a casei litigioase în 1988 şi accidentul din 28 aprilie 1993, reclamantul a rămas în posesia locuinţei sale, pe cînd, în această perioadă de timp, situaţia sa era supusă regimului legii nr. 775, în special, articolului 18 al acesteia, în virtutea căruia autorităţile municipale puteau purcede în orice moment la distrugerea casei lui. Aceasta este ceea ce Guvernul a lăsat să se înţeleagă (paragrafele 77 şi 80 de mai sus), fără a fi, totuşi, în măsură să demonstreze că, în speţă, autorităţile competente au planificat luarea vreunei măsuri de acest gen contra interesatului.

Ele i-au lăsat pe dl Öneryildiz şi apropiaţii lui să locuiască în pace în casa lor, în mediul social şi familial pe care aceştia şi l-au creat. În plus, ţinînd cont de probele materiale prezentate Curţii şi care nu au fost refutate de către Guvern, nimic nu permite de a pune la îndoială veridicitatea afirmării reclamantului, conform căreia administraţia a impus, pe de-asupra, o taxă de locuire, atît lui, cît şi altor locuitori ai cartierelor de mahala din Ümraniye, şi i-au admis la beneficierea de servicii publice contra plată (paragrafele 11 şi 85 de mai sus).

106. În aceste condiţii, este greu de admis că Guvernul poate să invoce, în mod legitim, o oarecare imprevizibilitate sau greşeală din partea victimelor accidentului din 28 aprilie 1993 sau să se fondeze pe concluziile Curţii în cauza Chapman c. Regatului-Unit, în care nu a fost constatată vreo pasivitate a autorităţilor Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord faţă de ilegalităţile care au fost comise de către dna Chapman.

Totodată, este binevenit să fie examinate şi alte argumente pe care Guvernul le-a fundamentat, în general, pe amploarea proiectelor de reabilitare pe care primăria metropolitană le-ar fi realizat, la acel moment, pentru a înlătura problemele legate de depozitul de deşeuri din Ümraniye, pe importanţa investiţiilor care au influenţat opţiunea autorităţilor naţionale vizavi de situaţia care prevala în acest loc şi, în fine, pe considerentele umanitare care, în acea perioadă, ar fi condamnat orice măsură de distrugere imediată şi masivă a aglomeraţiilor de mahale.

107. Curtea recunoaşte că nu are calitatea de a substitui propriul său punct de vedere cu cel al autorităţilor locale în ceea ce priveşte cea mai adecvată politică care să fie adoptată faţă de dificultăţile sociale, de conjunctură şi urbane în această zonă a Istambulului; de asemenea, ea admite de comun cu Guvernul că, în această privinţă, nu ar fi putut fi impusă autorităţilor o povară insuportabilă sau excesivă, fără a ţine cont, în special, de alegerile operaţionale pe care acestea trebuie să le facă în baza priorităţilor şi resurselor (Osman, citat mai sus, p. 3159, paragraf 116): aceasta ţine de marja de apreciere extinsă pe care jurisprudenţa Curţii o recunoaşte statelor în domeniile sociale şi tehnice dificile, precum este cel în cauza din speţă (Hatton şi alţii c. Regatului-Unit [GC], nr. 36022/97, paragrafele 100-102, CEDO 2003-VIII).

Totuşi, argumentele Guvernului, chiar fiind examinate prin această prismă, nu sunt convingătoare pentru Curte. Iar aceasta, deoarece anume măsurile preventive care se impun sunt acelea care intră în cadrul puterilor conferite autorităţilor şi care, în mod firesc, pot fi considerate ca apte de a înlătura riscul ce le-a fost adus la cunoştinţă. Or, în opinia Curţii, instituirea, a unui sistem de degazare în depozitul de deşeuri din Ümraniye, în termen util, înainte ca situaţia să devină fatală, ar fi putut constitui o măsură eficientă, fără a încărca excesiv resursele statului în virtutea articolului 65 al Constituţiei turceşti (paragraful 52 de mai sus), şi fără a atrage probleme de alegere politică de o asemenea amploare care a fost invocată de către Guvern. Asemenea măsură nu doar ar fi respectat reglementările turceşti şi practica generală în materie, dar, de asemenea, ar fi reflectat mult mai bine consideraţiile umanitare la care face referinţă acum Guvernul în faţa Curţii.

108. În continuare, Curtea şi-a pus întrebări cu privire la ponderea ce urmează să fie acordată problemei respectării dreptului publicului la informare (paragraful 90 de mai sus). În această privinţă, ea relevă că Guvernul nu a putut să demonstreze că, în speţă, ar fi fost întreprinsă vreo măsură de informare care să permită locuitorilor cartierului de barace din Ümraniye să evalueze riscurile ce ar fi putut rezulta pentru ei din alegerea lor. Oricare ar fi fost, Curtea consideră că, în absenţa iniţiativelor mai concrete cu privire la prevenirea ameninţărilor care stăteau de-asupra cartierului de mahala din Ümraniye, chiar respectarea dreptului la informare nu ar fi fost suficientă pentru a absolvi statul de responsabilităţile sale.

109. În baza celor expuse, Curtea nu vede nici un element susceptibil de a introduce în cauză constatările făcute de către autorităţile naţionale de anchetă (paragrafele 23, 28 şi 78 de mai sus – a se vedea, spre exemplu, Klaas c. Germaniei, hotărîrea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, paragrafele29-30) şi consideră că circumstanţele examinate mai sus indică că, în speţă, este atrasă responsabilitatea statului sub mai multe aspecte, în temeiul articolului 2.

În primul rînd, cadrul normativ s-a dovedit a fi deficient în legătură cu deschiderea şi exploatarea depozitului municipal de descărcare a deşeurilor din Ümraniye, în pofida normelor tehnice în materie, şi lipseşte un sistem de control coerent, în măsură să motiveze responsabilii să adopte măsuri adecvate pentru garantarea protecţiei eficiente a cetăţenilor şi asigurarea coordonării şi cooperării între diferite autorităţi administrative, pentru ca acestea să nu permită agravarea riscurilor ce le sunt aduse la cunoştinţă, astfel încît să ameninţe vieţile omeneşti.

Această situaţie, înrăutăţită printr-o politică generală care s-a dovedit incapabilă să reglementeze problemele de ordin general în materie de urbanism şi care a creat o incertitudine referitoare la aplicarea măsurilor legale, a jucat un anumit rol în dezlănţuirea evenimentelor care au cauzat accidentul tragic din 28 aprilie 1993, care, în cele din urmă, a costat viaţa locuitorilor din cartierul de mahala din Ümraniye, funcţionarii şi autorităţile de stat nefăcînd tot ceea ce le era în putere pentru a-i proteja contra pericolelor iminente şi cunoscute, la care aceştia erau supuşi.

110. Asemenea circumstanţe implică o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, sub aspectul lui substanţial, subînţelegîndu-se că, în această privinţă, argumentul adus de către Guvern referitor la rezultatul favorabil al acţiunii administrative deschise în speţă (paragraful 84 de mai sus) nu are efect, în temeiul celor ce vor fi expuse în continuare la paragrafele 151 şi 152.

ii. Responsabilitatea statului în ceea ce priveşte reacţia judiciară cerută faţă de decesul survenit, prin prisma aspectului procedural al articolul 2 al Convenţiei

 111. Pentru Curte şi contrar la ceea ce pretinde Guvernul, cu atît mai mult nu este necesar de a examina calea administrativă sus-menţionată (paragrafele 37,39, 40, 84 şi 88 de mai sus) în cadrul aprecierii reacţiei judiciare cerută de prezenta cauză, o asemenea cauză – oricare ar fi rezultatul ei – neputînd fi încadrată în scopurile articolului 2, sub aspectul lui procedural.

112. Curtea remarcă că căile de drept penal instituite în Turcia se înscriu într-un sistem care, teoretic, pare suficient pentru asigurarea protecţiei dreptului la viaţă în contextul activităţilor periculoase: în această privinţă, articolele 230 paragraf 1 şi 455 paragrafele 1-2 ale codului penal turcesc reglementează neglijenţa din partea funcţionarilor sau autorităţilor de stat (paragraful 44 de mai sus).

Urmează, deci, să se stabilească dacă măsurile întreprinse în cadrul sistemului penal turcesc după accidentul din depozitul de deşeuri municipal din Ümraniye s-au adeverit a fi suficiente în practică, prin prisma exigenţelor Convenţiei în materie (paragrafele 91-96 de mai sus).

113. La acest subiect, Curtea notează că, imediat după acest accident, care a avut loc la 28 aprilie 1993, în jurul orelor 11, poliţia a sosit la faţa locului şi a audiat familiile victimelor. Pe de altă parte, prefectura din Istambul a constituit un grup de urgenţă, al cărui membri au venit la faţa locului în aceeaşi zi. A doua zi, adică la 29 aprilie 1992, Ministerul afacerilor interne a ordonat din oficiu deschiderea unei anchete administrative în vederea determinării responsabilităţii autorităţilor pentru survenirea accidentului. La 30 aprilie 1993, procurorul Republicii din Üsküdar a deschis şi el, din partea sa, o anchetă penală. În fine, totalitatea investigaţiilor oficiale s-au sfîrşit la 15 iulie 1993, dată la care cei doi primari, dnii Sözen şi Öktem, au fost deferiţi jurisdicţiilor penale.

Din aceste considerente, se poate considera că autorităţile de anchetă au acţionat cu promptitudine exemplară (Yaşa, citat mai sus, pp. 2439-2440, paragrafele 102-104, Mahmut Kaya, citat mai sus, paragrafele 106-107, şi Trankului c. Turciei [GC], nr. 23763/94, paragraf 109, CEDO 1999-IV) şi s-au angajat cu diligenţă în stabilirea faptelor care au cauzat accidentul din 28 aprilie 1993 şi decesele survenite în consecinţă.

114. Totodată, se poate considera că responsabilii pentru faptele incriminate au fost identificaţi. De fapt, în ordonanţa sa din 21 mai 1993, întemeiată pe un raport de expertiză a cărui validitate nu a fost contestată de către nimeni (paragraful 24 de mai sus), procurorul Republicii a conchis că primarul din Istambul este responsabil, deoarece el nu “a acţionat în timp util pentru a preveni problemele tehnice care existau deja din 1970 în instalaţia depozitului şi pentru că nu a stopat agravarea lui ulterioară şi nu a indicat primăriilor vizate asupra unui alt loc de stocare a deşeurilor, aşa precum era obligat să o facă conform legii nr. 3030”. Conform acestei ordonanţe, alte organe de stat, la fel, au contribuit la înrăutăţirea şi prelungirea situaţiei: primăria din Ümraniye a elaborat un plan de amenajare urbană care contravenea normelor şi nu a împiedicat construcţiile arbitrare în regiunea sa, Ministerul mediului înconjurător nu a asigurat respectarea regulamentului cu privire la controlul deşeurilor solide, iar guvernul din acea perioadă a favorizat răspîndirea unor asemenea locuinţe, adoptînd legi de amnistie care prevedeau eliberarea titlurilor de proprietate ocupanţilor lor.

Astfel, procurorul a conchis că articolele 230 şi 455 ale codului penal sunt aplicabile în privinţa celor vizaţi (paragraful 44 de mai sus).

115. Este adevărat că organele administrative de investigaţie, de competenţa cărora ţinea iniţierea urmăririi penale (paragraful 46 de mai sus), nu au subscris decît parţial la concluziile procurorului, iar acest fapt s-a întîmplat din motive necunoscute Curţii şi pe care Guvernul niciodată nu a încercat să le explice.

De fapt, aceste organe, a căror independenţă a fost deja pusă în discuţie în mai multe cauze deferite Curţii spre examinare (Güleç c. Turciei, hotărîre din 27 iulie 1998, Culegerea 1998-IV, p. 1732-1733, paragrafele 79-81, şi Oğur c. Turciei [GC], nr. 21954/93, paragrafele 91-92, CEDO 1999-III), au abandonat, în cele din urmă, acuzaţiile aduse contra Ministerului mediului înconjurător şi autorităţilor guvernamentale (paragrafele 29 şi 31 de mai sus) şi au decis să clasifice acuzaţia ca “neglijenţă” propriu-zisă şi să excludă examinarea cauzei sub aspectul ei care atenta la viaţă.

Totodată, nu este cazul de zăbovit asupra acestor lacune, deoarece a fost totuşi introdusă o acţiune publică în faţa celei de-a 5-a camere a tribunalului penal din Istambul, iar acesta, odată sesizat, se bucura o jurisdicţie deplină pentru a aprecia, în mod liber, cazul care i-a fost înaintat şi pentru a ordona investigaţii complementare, dacă era necesar, avînd, totodată, în vedere că decizia sa era supusă controlului din partea Curţii de Casaţie.

Astfel, în opinia Curţii, decît să se examineze dacă a avut loc o anchetă preliminară care s-ar încadra perfect în ansamblul exigenţelor procedurale în materie (paragraful 94 de mai sus), este mai potrivit să fie examinată dorinţa instanţelor de judecată de a ajunge la sancţionarea responsabililor, în calitatea lor de apărători ai legilor pentru protecţia vieţii.

116. În speţă, printr-o hotărîre din 4 aprilie 1994, tribunalul penal din Istambul a condamnat cei doi primari implicaţi în cauză pentru neglijenţă în exercitarea funcţiilor lor conform articolului 230 paragraf 1 al codului penal (paragraful 23 de mai sus), stabilind pedepse cu amenzi de 610 000 TRL (ceea ce, în acel moment, corespundea la aproximativ 9,70 EUR) îmbinate cu o suspendare. În faţa Curţii, Guvernul a încercat să explice imboldurile care au motivat aplicarea acestei singure dispoziţii faţă de cei doi primari, precum şi opţiunea de a-i supune la pedeapsa minimă prevăzută de aceasta (paragraful 82 de mai sus). Or, Curtea nu trebuie să răspundă la astfel de întrebări de drept intern cu privire la răspunderea individuală, a cărei apreciere revine jurisdicţiilor naţionale, şi nici nu intră în atribuţiile ei să emită verdicte de învinuire sau de achitare în acest sens.

În acest context, este suficient de a remarca că, în speţă, procesul penal litigios nu viza decît să stabilească eventuala responsabilitate a autorităţilor pentru “neglijenţă în exercitarea funcţiilor lor”, prin prisma articolului 230 al codului penal, care nu reglementează faptele constitutive ale unui atentat la viaţă sau protecţia dreptului la viaţă în sensul articolului 2.

De fapt, din hotărîrea datată cu 4 aprilie 1996, rezultă că judecătorii de fond nu au observat nici un motiv pentru a se îndepărta de argumentarea expusă în ordonanţa comitetului administrativ de punere sub acuzare şi au lăsat în suspans orice problemă care se referea la o eventuală responsabilitate a autorităţilor pentru moartea celor nouă apropiaţi ai reclamantului. Este adevărat că hotărîrea din 4 aprilie 1993 conţine, ca elemente factologice, cîteva secvenţe în care se face referinţă la decesele survenite la 28 aprilie 1993. Totuşi, aceasta nu permite să fie dedus faptul că a ar fi fost recunoscută vreo oarecare responsabilitate pentru omisiune în protecţia dreptului la viaţă. Hotărîrea nu abordează acest aspect în partea sa dispozitivă, iar, în rest, nu conţine nici un element determinat care să demonstreze că judecătorii de fond au acordat atenţia necesară consecinţelor grave ale accidentului, ai cărui responsabili, în cele din urmă, au fost supuşi unor pedepse cu amenzi de sume derizorii care, în plus, erau însoţite de o amînare.

117. Astfel, modul în care sistemul judiciar penal turcesc a răspuns la această dramă a nu a permis stabilirea deplinei responsabilităţi a funcţionarilor sau organelor de stat pentru rolul lor în această tragedie şi nu a garantat aplicarea eficientă a dispoziţiilor dreptului intern care asigură respectarea dreptului la viaţă, în special, funcţionarea convingătoare a dreptului penal.

118. În fine, trebuie să conchidem că, în speţă, a avut loc şi încălcarea articolului 2 al Convenţiei sub aspectul lui procedural, deoarece, în contextul unui accident provocat printr-o activitate periculoasă, lipsea o protecţie adecvată “prin lege”, aptă să protejeze dreptul la viaţă, precum şi să prevină, în viitor, astfel de comportamente care pun în pericol viaţa.

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

119. Reclamantul afirmă că statul trebuie atras la răspundere pentru neglijenţele autorităţilor naţionale care au cauzat pierderea casei lui cu toate bunurile mobiliare şi pretinde că prejudiciul său nu a fost reparat. El reclamă încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, care prevede:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”

120. Guvernul neagă orice încălcare în această bază.

A. Aplicabilitatea: existenţa unui “bun”

1. Hotărîrea Camerei

121. Camera a considerat că faptul ocupării de către reclamant timp de aproximativ cinci ani a unui teren din patrimoniul public nu-l poate transforma în titular de drepturi susceptibile de a fi analizate ca un “bun”. În schimb, ea a opinat că, făcînd abstracţie de ilegalitatea construcţiei litigioase, reclamantul era proprietarul corpurilor şi componentelor baracei pe care a construit-o, precum şi al tuturor bunurilor menajere şi personale care se puteau găsi acolo.

Din aceste considerente, Camera a conchis că locuinţa construită de către reclamant şi faptul domicilierii lui şi a apropiaţilor săi în aceasta reprezenta un interes economic substanţial şi că un asemenea interes, al cărui persistenţă în timp a fost tolerată de către autorităţi, constituie un “bun” în sensul normei exprimate în prima frază a articolului 1 paragraf 1 al Protocolului nr. 1.

2. Argumentele părţilor

a. Guvernul

122. Ca şi în faţa Camerei, Guvernul a susţinut că nici locuinţa pe care reclamantul a construit-o fără permisiune, nici faptul că această construcţie a ocupat în mod ilegal un teren ce aparţinea patrimoniului public, nu ar putea fundamenta “un drept de proprietate” şi nici nu ar putea să constituie “un bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Un asemenea drept nu a fost niciodată recunoscut în dreptul intern, nici explicit şi nici tacit, iar Guvernul a remarcat că reclamantul nu este în măsură să furnizeze vreun document sau titlu de proprietate pentru a-şi susţine pretenţiile. La acest subiect, interesatul a invocat legile de reglementare a construcţiilor ilegale în mod greşit, acestea, în nici un caz, neavînd scopul de a-i transfera proprietatea unui bun din domeniul public, care este inalienabil şi imprescriptibil în virtutea legii nr. 3402 cu privire la cadastru.

Guvernul s-a referit la hotărîrea Champan c. Regatului Unit citat mai sus şi a susţinut că, în cazul din speţă, Curtea nu ar trebui să se lase în mod necorespunzător ghidată de consideraţiuni străine situaţiei de drept care îi este supusă spre examinare, care o vor determina să statueze că acţiunile reclamantului ar fi putut da naştere unui interes substanţial protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1, ceea ce ar echivala cu sustragerea reclamantului de la aplicarea dreptului intern şi recompensarea lui pentru acte contrare legii.

b. Reclamantul

123. Reclamantul a reafirmat poziţia expusă în faţa Camerei şi, făcînd trimitere la explicaţiile sale precedente (paragraful 85 de mai sus), susţine că, în speţă, au existat suficiente elemente alimentate printr-o toleranţă oficială vădită, precum şi o serie de iniţiative administrative şi legislative fără echivoc, care au permis fiecărui locuitor din cartierul de mahala din Ümraniye să se creadă titular al unui drept legitim asupra bunurilor litigioase.

În cadrul audierii, reprezentanta reclamantului a făcut trimitere şi la legea nr. 4706 (paragraful 55 de mai sus), invocînd că aceasta prin sine permite să fie respins argumentul conform căruia nimeni nu poate achiziţiona un bun ce aparţine statului. De altfel, ea a explicat că, chiar dacă clientul său nu a iniţiat încă demersuri pentru a beneficia de legea nr. 775, nimic nu îl împiedică să o facă ulterior, îndeosebi, beneficiind de noua lege nr. 4706.

3. Aprecierea Curţii

124. Curtea reaminteşte că noţiunea de “bun” prevăzută în prima parte a articolului 1 al Protocolului nr. 1 are un conţinut autonom, care nu se limitează numai la proprietatea asupra bunurilor corporale şi care este independent de calificările formale din dreptul intern: ceea ce contează este de a examina dacă circumstanţele unei anumite cauze, analizate în ansamblul lor, pot fi recunoscute ca făcînd reclamantul titular al interesului substanţial protejat prin această dispoziţie (a se vedea, mutatis mutandis, Ywierzinski c. Poloniei, nr. 34049/96, paragraf 63, CEDO 2001-VI). Astfel, pe lîngă bunurile corporale, anumite alte drepturi şi cote-interese din acţiuni pot fi considerate ca “drepturi de proprietate” şi, deci, ca “bunuri” în sensul acestei prevederi (hotărîrile Iatridis c. Greciei [GC], nr. 31107/96, paragraf 54, CEDO 1999-II, şi Beyeler c. Italiei [GC], nr. 33202/906.paragraf 100, CEDO 2000-I). Noţiunea de “bunuri” nu se limitează nici la “bunurile curente” şi poate acoperi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că ar fi avut cel puţin “o speranţă legitimă” şi justificată de a obţine o beneficiere efectivă de dreptul său de proprietate (a se vedea, spre exemplu, Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei [GC], nr. 42527/98, paragraf 83, CEDO 2001-VIII).

125. Nimeni nu a contestat în faţa Curţii faptul că locuinţa reclamantului a fost construită prin încălcarea reglementărilor turceşti în materie de amenajare urbană şi că aceasta contravenea normelor tehnice în domeniu, precum nici faptul că terenul astfel ocupat aparţinea patrimoniului public. Astfel, părţile au păreri divergente referitor la determinarea faptului dacă reclamantul dispunea de un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

126. În primul rînd, în ceea ce priveşte terenul pe care a fost construită locuinţa litigioasă şi care a fost astfel ocupat pînă la survenirea accidentului din 28 aprilie 1993, reclamantul declară că nimic nu-l împiedica să înainteze în orice moment demersurile pentru achiziţionarea proprietăţii asupra terenului menţionat, în conformitate cu procedura prevăzută în acest scop.

Totuşi, Curtea nu ar subscrie la această teză într-un fel speculativă. În realitate, deoarece părţile nu au furnizat informaţii detaliate, ea nici nu poate aprecia dacă cartierul din Kazim Karabekir era sau nu inclus într-un plan de reabilitare a mahalelor, diferit la ceea ce se pare că s-a întîmplat cu cartierul Hekimbaşi (paragraful 11 de mai sus), şi nici dacă reclamantul întrunea sau nu condiţiile formale pentru a beneficia de legislaţia în vigoare pentru perioada faptelor în materie de urbanism, astfel înît să-i fie transferată proprietatea asupra bunului public pe care îl ocupa (paragraful 54 de mai sus). Oricum, reclamantul admite că niciodată nu a efectuat un demers administrativ în acest scop.

În aceste condiţii, Curtea nu ar concluziona că speranţa reclamantului de a ajunge într-o zi să-i fie cedat terenul în cauză constituie o formă de creanţă determinată într-un mod suficient pentru ca să poată fi revendicată în justiţie, deci “un bun” distinct în sensul jurisprudenţei Curţii (Kopecky c. Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragrafele 25 şi 26, CEDO 2004-...).

127. Din aceste considerente, se impune o altă examinare referitor la însăşi locuinţa reclamantului.

În această privinţă, pentru Curte este suficient să facă trimitere la argumentele expuse mai sus, care au făcut-o să constate existenţa unei toleranţe din partea autorităţilor de stat faţă de acţiunile reclamantului (paragrafele 105 şi 106 de mai sus). Aceste argumente sunt echivalente probelor în raport cu articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi permit să se creadă că autorităţile menţionate au recunoscut de facto că interesatul şi apropiaţii săi aveau un interes patrimonial faţă de locuinţa şi bunurile lor mobile.

128. La acest subiect, Curtea nu poate să accepte ca acestora să le fie reproşată modalitatea încălcărilor (paragraful 122 de mai sus) despre care autorităţile competente cunoşteau de cinci ani.

Bineînţeles, ea admite că exercitarea unei puteri discreţionare cu privire la o multitudine de factori locali este inerentă pentru alegerea şi aplicarea politicii de amenajare urbană şi rurală şi a măsurilor care se impun. Totodată, în faţa unei probleme precum este cea din speţă, autorităţile nu pot invoca în mod legitim marja lor de apreciere, aceasta neabsolvind-le, în nici un fel, de obligaţia lor de a reacţiona în timp util, într-un mod corect şi, mai ales, coerent.

Or, în prezenta cauză, acesta nu a fost cazul, deoarece incertitudinea creată în sînul societăţii turceşti cu privire la aplicarea legilor de reprimare a conglomeraţiilor ilegale nu era un element susceptibil de a-l face pe reclamant să se gîndească că situaţia referitoare la locuinţa sa risca să izbucnească într-o zi sau alta.

129. În opinia Curţii, interesul patrimonial al reclamantului referitor la locuinţa sa era suficient de important şi recunoscut pentru a constitui un interes substanţial, deci “un bun” în sensul normei exprimate în prima frază a articolului 1 al Protocolului nr. 1, care este, deci, aplicabil faţă de acest capăt de acuzare.

B. Observaţii

1. Hotărîrea Camerei

130. După ce a subliniat importanţa crucială a dreptului consacrat prin articolul 1 al Protocolului nr.1, Camera a opinat că exercitarea reală şi eficientă a acestui drept nu depinde numai de obligaţia statului de a se abţine de la orice ingerinţă, dar ar putea cere şi măsuri pozitive de protecţie.

În această privinţă, Camera a statuat că atitudinea autorităţilor administrative, care nu au întreprins toate măsurile necesare pentru a împiedica materializarea riscului de explozie a metanului, deci şi survenirea alunecării de teren care a rezultat din aceasta, implicit, a ignorat şi exigenţa unei protecţii “concrete şi efective” a dreptului garantat prin articolul 1 al Protocolului nr. 1.

În opinia ei, o asemenea situaţie trebuie analizată drept un atentat expres asupra dreptului reclamantului la respectarea “bunurilor” sale şi constituie o “ingerinţă” care, în mod vădit, este nejustificată în raport cu articolul 1 al Protocolului nr. 1, avînd în vedere că neglijenţele din partea autorităţilor ce au cauzat privarea de dreptul de proprietate incriminată contravine atît dispoziţiilor administrative, cît şi celor penale din dreptul turcesc.

2. Argumentele părţilor

a. Guvernul

131. Guvernul atrage atenţia Curţii asupra faptului că, în hotărîrea sa din 18 iunie 2002, Camera nu a putut să citeze nici un precedent care să concluzioneze asupra existenţei unei obligaţii pozitive puse în sarcina statului într-o situaţie asemănătoare celei denunţate de către reclamant. Conform lui, este regretabil că, pentru a ajunge la o asemenea concluzie, Camera a ales o cauză în care nu există nici un drept de proprietate recunoscut.

Pentru Guvern, o astfel de concluzie este echivalentă cu faptul de a reproşa autorităţilor turceşti că au refuzat, din motive umanitare, să distrugă casa reclamantului, fără a avea dubii că o astfel de opţiune ar fi fost interpretată ca o recunoaştere implicită a unui drept de proprietate nul şi fără efecte din punct de vedere juridic.

Oricum, Guvernul consideră că reclamantul nu are calitatea de victimă pentru a se plînge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, odată ce instanţele administrative i-au alocat o indemnizaţie pentru prejudiciul său material şi a beneficiat de o locuinţă socială care i-a fost atribuită în schimbul unui preţ foarte mic.

b. Reclamantul

132. În faţa Curţii, reclamantul şi-a întemeiat argumentele pe hotărîrea Champan citată mai sus. El consideră că în această cauză, Curtea a analizat situaţia unei persoane care, în mod conştient, se făcea a nu percepe avertizările şi sancţiunile la care era supusă în virtutea legii şi care erau inspirate din protecţia dreptului altuia în domeniul mediului înconjurător.

Or, în această speţă, circumstanţele sunt complet diferite, deoarece Guvernul este reclamat anume pentru inacţiune sau neglijenţe din partea organelor sale în raport cu legea.

3. Aprecierea Curţii

133. Curtea consideră că, din cauza complexităţii sale, atît în fapt, cît şi în drept, situaţia denunţată în speţă nu poate fi clasificată în una din categoriile relevante din a doua frază a primului alineat sau din al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr.1 (Beyeler, citat mai sus, paragraful 98), avînd în vedere, de altfel, că reclamantul nu se plînge de o acţiune, ci de o inacţiune a statului.

Astfel, ea crede că cauza trebuie să fie examinată în lumina normei generale pe care o conţine prima frază a primului alineat, care enunţă dreptul la respectarea proprietăţii.

134. În această privinţă, Curtea reafirmă principiul care a fost deja dedus în materie din articolul 1 al Protocolului nr. 1 (Bielectric Srl c. Italiei (dec.), nr. 36811/97, 4 mai 2000). Exercitarea reală şi efectivă a dreptului pe care îl garantează această normă nu depinde numai de obligaţia statului de a se abţine de la orice ingerinţă, dar mai poate cere şi măsuri pozitive de protecţie, îndeosebi, acolo unde există o legătură directă între măsurile la care un reclamant se putea aştepta în mod legitim din partea autorităţilor şi beneficierea efectivă de bunurile sale de către acesta.

135. Nu există nici un dubiu că, în prezenta cauză, legătura de cauzalitate constatată între neglijenţele grave imputabile statului şi pierderile de vieţi omeneşti survenite în speţă ţine de acoperirea cu pămînt a casei reclamantului. Pentru Curte, atentatul care rezultă din aceasta nu trebuie să fie analizat ca o “ingerinţă”, dar ca o ignorare a unei obligaţii pozitive, funcţionarii şi autorităţile de stat nefăcînd tot ceea ce le era în puteri pentru a proteja interesele patrimoniale ale reclamantului.

Totuşi, se pare că Guvernul este ataşat de noţiunea “scop legitim”, în sensul paragrafului 2 al articolului 1 al Protocolului nr. 1, deoarece el contestă faptul că autorităţilor turceşti le-ar putea fi reproşat că au refuzat, din motive umanitare, să distrugă casa reclamantului (paragrafele 80 şi 131 de mai sus).

136. Cu toate acestea, Curtea nu ar putea accepta acest argument şi, din raţiuni care, în principal, sunt identice celor expuse referitor la invocarea încălcării articolului 2 (paragraful 106-108 de mai sus), ea consideră că obligaţia pozitivă în baza articolului 1 al Protocolului nr. 1 cere ca, în speţă, autorităţile naţionale să întreprindă aceleaşi precauţii practice care au fost deja indicate pentru a împiedica distrugerea locuinţei reclamantului.

137. Deoarece acesta nu a fost cazul, urmează a fi examinat argumentul Guvernului conform căruia reclamantul nu poate pretinde că este victimă a unei încălcări a dreptului său la respectarea bunurilor, deoarece lui i-a fost alocată o indemnizaţie corespunzătoare pentru prejudiciu material şi el a putut achiziţiona o locuinţă socială în condiţii foarte favorabile.

Curtea nu împărtăşeşte această opinie. Avantajele contractuale acordate în timpul vînzării locuinţei în cauză, chiar dacă se presupune că ele puteau compensa, într-o anumită măsură, consecinţa omisiunilor constatate în speţă, nu pot totuşi să fie analizate ca fiind o despăgubire veritabilă a prejudiciului reclamantului. Oricare ar fi aceste avantaje, ele nu pot face ca dl Öneryildiz să îşi piardă calitatea de “victimă”, cu atît mai mult că examinarea documentelor de vînzare anexate dosarului defel nu denotă o recunoaştere de către autorităţi a unei încălcări a dreptului interesatului la respectarea bunurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Amuur c. Franţei, hotărîre din 25 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 846, paragraf 36, şi Dalban c. României [GC], nr. 28114/95, paragraf 44, CEDO 1999-VI).

În ceea ce ţine de indemnizaţia acordată pentru daună materială, este suficient de a remarca că aceasta rămîne neachitată, în pofida unei hotărîri definitive (paragraful 42 de mai sus), ceea ce nu poate decît să fie analizat ca o ingerinţă în beneficierea de dreptul de creanţă achiziţionat, de asemenea, protejat prin articolul 1 al Protocolului nr. 1 (Antonakopoulos, Vortsela şi Antonakopoulou c. Greciei, nr. 37098/97, paragraf 31, 14 decembrie 1999).

Totodată, Curtea consideră în plus de a examina această problemă din oficiu, avînd în vedere aprecierea sa consacrată articolului 13 din Convenţie.

138. În rezultat, în speţă, a avut loc încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

139. Reclamantul se plînge că căile de recurs intern pe care le-a exercitat nu au răspuns aşteptărilor sale. Ineficienţa lor au adus o încălcare a articolului 13 al Convenţiei, care prevede:

“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de (...) Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

140. Guvernul a respins acest capăt de acuzare, punînd accentul pe procedurile naţionale din faţa jurisdicţiilor penale şi administrative.

A. Hotărîrea Camerei

141. Avînd în vedere concluziile sale pe marginea capetelor de acuzare formulate în baza articolului 2 al Convenţiei şi 1 al Protocolului nr. 1, Camera a statuat că este inutil de a reexamina pretenţiile interesatului cu privire la lipsa instanţelor penale şi administrative. În circumstanţele concrete ale cauzei, nici procesul de drept penal, nici acţiunea administrativă nu s-au dovedit a fi conforme cu obligaţiile procedurale care decurg din articolul 2 şi nici a fi susceptibile să ofere o redresare adecvată a pretenţiilor reclamantului. În primul rînd, procedura penală a decurs într-un asemenea mod în care accentul a fost mutat de pe aspectul crucial al cauzei ce ţine de riscul pentru viaţă la problema de a stabili dacă primarii puteau sau nu să fie atraşi la răspundere pentru “neglijenţă în îndeplinirea funcţiilor lor”. În al doilea rînd, indemnizaţia acordată nu corespundea defel pierderii reale suferite de către interesat. În fine, pe lîngă aceea că procedura s-a extins pe o perioadă excesiv de lungă, suma care, în fine, a fost alocată reclamantului nu a fost niciodată achitată.

B. Argumentele părţilor

1. Guvernul

142. Guvernul aduce reproşuri Camerei referitor la criticile ei cu privire la procedura penală deschisă contra celor doi primari. El subliniază determinarea naturii acuzaţiilor penale aduse contra unui pîrît revine numai autorităţilor naţionale. De asemenea, nu ţine de înalta jurisdicţie din Strasbourg să pună în discuţie o sentinţă care a fost pronunţată de o instanţă naţională în baza elementelor ce i-au fost prezentate, existînd riscul ca ea să o substituie cu ceea ce consideră a fi o sentinţă convenabilă. Guvernul aminteşte că nici Convenţia, nici jurisprudenţa emisă de aceasta, nu obligă autorităţile naţionale să garanteze condamnarea unui pîrît. Concluzia Camerei conform căreia sentinţa pronunţată referitor la primari se reducea la acordarea acestora a unei nepedepsiri aproape totale, face abstracţie atît de acest argument, cît şi de puterea discreţionară a autorităţilor naţionale de a califica pedepsele penale în lumina circumstanţelor unei cauze concrete, inclusiv în astfel de situaţii precum cea din speţă, în care reclamantul nu a invocat niciodată că cei doi primari ar fi vinovaţi că au cauzat în mod ilegal, prin neglijenţă, moartea.

143. Pentru Guvern, aceleaşi argumente cu privire la o “a patra instanţă” sunt valabile şi pentru decizia la care a ajuns jurisdicţia administrativă cu privire la cererea de indemnizare a reclamantului. Avînd în vedere că reclamantul a fost recazat în condiţii foarte favorabile, suma acordată a fost, de fapt, substanţială. De fapt, interesatul a ezitat să valorifice noua sa locuinţă, mai întîi, închiriind-o pentru 48,46 de dolari americani (USD) pe lună (în timp ce pe lună el rambursa 17,5USD autorităţilor), apoi, acceptînd să o vîndă pentru 20 000 DEM, sumă mult superioară valorii casei la momentul în care ea fost atribuită (125 000 000 TRL). În plus, Guvernul susţine că, contrar la ceea ce a concluzionat Camera, cererea de indemnizare s-a soldat cu o decizie într-un termen rezonabil, cu certitudine, mult mai rapid decît, spre exemplu, în cauza Calvelli şi Ciglio (citată mai sus), în care Curtea a considerat că perioada de şase ani şi trei luni care a fost necesară pentru a tranşa o acţiune civilă pentru omucidere prin neglijenţă nu ar putea fi recunoscută ca ridicînd probleme în baza articolului 2. De altfel, reclamantul nu a revendicat suma care i-a fost alocată.

2. Reclamantul

144. Reclamantul subscrie în substanţă concluziilor Camerei în ceea ce priveşte lacunele evidenţiate în procedurile penale şi administrative. Totodată, în opinia lui, trebuie examinat şi faptul că ineficienţa acestor proceduri au atras şi încălcarea articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 1 al Protocolului nr. 1.

C. Aprecierea Curţii

1. Principiile aplicabile cazului în speţă

145. Articolul 13 al Convenţiei cere ca ordinea internă să ofere un recurs efectiv, care să abiliteze instanţa naţională să cunoască conţinutul unei cereri “în apărare” în baza Convenţiei (Z. şi alţii c. Regatului Unit [GC], nr. 29392/95, paragraf 108, CEDO 2001-V). Obiectivul acestei dispoziţii constă în furnizarea unui mijloc prin intermediul căruia justiţiabilii să poată obţine, la nivel naţional, o redresare adecvată a drepturilor lor garantate prin Convenţie, înainte de punerea în aplicare a mecanismului internaţional de adresare la Curte (Kudla c. Poloniei [GC], nr. 31210/96, paragraf 152, CEDO 2000-XI).

146. Totodată, protecţia oferită de către articolul 13 nu ajunge pînă la a cere o formă specială de recurs, statele contractante bucurîndu-se de o anumită marjă de apreciere pentru a onora obligaţiile pe care le impune acesta (a se vedea, spre exemplu, Kaya c. Turciei, hotărîre din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, pp. 329-330, paragraf 106).

147. Natura dreptului în discuţie are influenţă asupra tipului de recurs pe care statul trebuie să îl ofere în baza articolului 13. Fiind vorba despre plîngeri referitoare la încălcarea drepturilor consacrate în articolul 2, indemnizarea materială sau morală pentru prejudiciu este posibilă, în principiu, şi face parte din regimul de reparare care trebuie să fie instituit în acest temei (Paul şi Audrey, citat mai sus, paragraf 97, Z. şi alţii, citat mai sus, paragraf 109, şi T.P. şi K.M. c. Regatului Unit [GC], nr. 28945/95, paragraf 107, CEDO 2001-V).

În schimb, după cum a subliniat deja Curtea (paragraful 96 de mai sus), nici articolul 13, nici o altă prevedere a Convenţiei nu garantează unui reclamant dreptul de a cere urmărirea sau condamnarea terţilor sau dreptul de “răzbunare privată” (Perez, citat mai sus, paragraf 70).

148. Este adevărat că, uneori, Curtea a constatat o violare a articolului 13 în cauze ce acuzau o omucidere ilegală, comisă de către agenţii forţelor de ocrotire a ordinei sau în complicitate cu aceştia (a se vedea, spre exemplu, jurisprudenţa citată în paragraful 73 al hotărîrii Kiliç sus-menţionată), pe motiv că autorităţile nu au efectuat nici măcar o anchetă aprofundată şi efectivă, care să conducă la identificarea şi pedepsirea responsabililor (Kaya, citată mai sus, pp. 330-331, paragraf 107). Totuşi, se cuvine de observat că aceste cauze, care aveau la origine conflictul ce bîntuia în sud-estul Turciei în anii 1990, erau marcate de absenţa unor anchete cu privire la plîngerile reclamanţilor referitoare la omuciderea ilegală a unui apropiat de către agenţii forţelor de ordine sau la decesul său în circumstanţe suspecte.

Anume acest element a făcut ca Curtea să statueze în aceste cauze că reclamanţii au fost privaţi de un recurs efectiv, în sensul că ei nu au avut posibilitatea de a vedea să fie stabilite responsabilităţile pentru faptele denunţate şi, în consecinţă, de a putea reclama o reparare corespunzătoare, fie prin constituirea sa ca parte intervenientă într-un proces penal, fie prin sesizarea jurisdicţiilor civile sau administrative. Cu alte cuvinte, există o legătură procedurală concretă şi strînsă între ancheta penală şi recursurile de care dispuneau aceşti reclamanţi în ordinea juridică în ansamblul ei (a se vedea, spre exemplu, Salman c. Turciei [GC], nr. 21986/93, paragraf 109, CEDO 2000-VII).

Totuşi, pentru Curte, pornind de la interesele familiei defunctului şi ale dreptului acesteia la un recurs efectiv, nu reiese din jurisprudenţa enunţată că articolul 13 este neapărat încălcat dacă ancheta penală sau procesul care rezultă dintr-o cauză anumită nu corespunde obligaţiei procedurale impuse de către articolul 2, după cum este rezumată, spre exemplu, în hotărîrea Hugh Jordan citată mai sus (paragraful 94 de mai sus).

Ceea ce contează sunt consecinţele pe care le are omisiunea statului referitor la obligaţia procedurală ce-i revine în baza articolului 2 pentru accesul familiei defunctului la alte recursuri efective, care să permită stabilirea responsabilităţilor funcţionarilor sau organelor de stat pentru acţiunile sau inacţiunile ce implică o încălcare a drepturilor interesaţilor în temeiul articolului 2 şi, după caz, obţinerea reparării.

149. Curtea a declarat că, în ceea ce priveşte accidentele mortale provocate prin activităţile periculoase ce ţin de responsabilitatea statului, articolul 2 cere ca autorităţile să efectueze, din proprie iniţiativă, o anchetă asupra cauzei, care să răspundă anumitor condiţii minime (paragrafele 90,93 şi 94 de mai sus). În plus, ea remarcă că în lipsa unei asemenea anchete, persoana vizată se poate afla în imposibilitate de a exercita recursul în reparare care îi este oferit, deoarece funcţionarii sau autorităţile statului sunt, deseori, unicele care dispun de informaţiile necesare pentru elucidarea faptelor, precum cele în cauză din prezentul caz.

Avînd în vedere cele expuse, în speţă, în temeiul articolului 13, Curtea trebuie să cerceteze dacă reclamantul a fost împiedicat în exercitarea unui recurs efectiv prin modul în care autorităţile s-au achitat de obligaţia procedurală pe care le-o pune în sarcină articolul 2 (a se vedea, mutatis mutandis, Askoy c. Turciei, hotărîre din 25 septembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2286, paragraf 95, Azdin c. Turciei, hotărîre din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, pp. 1895-1896, paragraf 103, şi Kaya, citată mai sus, pp. 329-330, paragraf 106).

2. Aplicarea acestor principii în cazul din speţă

a. Cu privire la plîngerea formulată în temeiul articolului 2 al Convenţiei

150. Curtea deja s-a pronunţat pe marginea procedurilor instituite în Turcia şi a concluzionat că, în prezenta cauză, urmărirea începută de către autorităţile publice în virtutea dreptului penal s-au dovedit a fi insuficiente pentru protecţia dreptului la viaţă, în pofida rezultatelor obţinute în timpul investigaţiilor oficiale, care au permis să fie stabilite faptele şi să fie identificaşi responsabilii pentru accidentul din 28 aprilie 1993 (paragrafele 113 şi 114 de mai sus).

Totodată, observînd conformitatea şi rezultatele acestor investigaţii, Curtea consideră că reclamantul a fost în măsură să îşi exercite căile de recurs de care dispunea în dreptul turcesc pentru a-şi obţine repararea.

151. La 3 septembrie 1993, peste cîteva luni după terminarea investigaţiilor (paragraful 29 de mai sus), reclamantul, reprezentat atunci de un consiliu, a optat pentru intentarea unei acţiuni în deplină jurisdicţie în faţa jurisdicţiilor administrative contra celor patru autorităţi de stat, reclamînd prejudiciul său material şi moral pentru moartea celor nouă apropiaţi ai săi, precum şi pentru pierderea casei şi bunurilor sale menajere. Eficienţa acestui recurs nu a depins de rezultatul procesului penal în curs de examinare, iar accesul lui nu a fost împiedicat prin acte sau omisiuni ale autorităţilor (Kaya, citat mai sus, pp. 329-330, paragraful 106).

Jurisdicţiile administrative chemate să statueze asupra acestui caz aveau puterea de a aprecia faptele stabilite pînă la acel moment, de a determina responsabilităţile pentru faptele denunţate şi de a emite o decizie executorie. Calea administrativă urmată de către reclamant a fost a priori suficientă pentru valorificarea substanţei cererii sale întemeiate pe moartea apropiaţilor săi şi era susceptibilă să-i furnizeze o redresare adecvată a încălcării deja constatate a articolului 2 (paragraful 118 de mai sus, de asemenea, a se vedea, Paul şi Audrey Edwards, citat mai sus, paragraful 97, şi Hugh Jordan, citat mai sus, paragrafele 162-63).

Totuşi, rămîne de văzut dacă acest recurs a fost la fel de eficient în practică, avînd în vedere circumstanţele prezentului caz.

152. La fel ca şi Camera, Marea Cameră nu a ajuns la concluzia că cele expuse se refereau la cazul de faţă. Ea a subscris diverselor critici ale Camerei în ceea ce priveşte acţiunea în reparare (paragraful 76 de mai sus) şi, ca şi aceasta, ea consideră determinant faptul că daunele-interese acordate reclamantului numai pentru prejudiciu moral pe motivul pierderii apropiaţilor săi nu i-au fost niciodată achitate.

Conform jurisprudenţei relevante a Curţii în materie, dreptul la o instanţă, după cum este garantat de articolul 6, protejează, în egală măsură, şi executarea deciziilor judiciare definitive şi obligatorii, care, în statele unde domneşte supremaţia dreptului, nu ar trebui să rămînă fără acţiune în detrimentul uneia dintre părţi (a se vedea, spre exemplu, Hornsby c. Greciei, hotărîre din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 511, paragraf 40; Imobiliarul Saffi c. Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraf 66, CEDO 1999-V). Pentru Curte, nu a fost explicat într-un mod satisfăcător de ce suma acordată nu a fost plătită. Ea consideră că nu poate fi reproşat reclamantului că nu a efectuat demersuri personale pentru a obţine această indemnizaţie, avînd în vedere timpul oferit de către tribunalul administrativ pentru a statua asupra cererii lui de indemnizare şi faptul că suma acordată pentru daună morală nu a fost însoţită de dobînzi pentru întîrziere. Achitarea la timp a unei sume definitive acordate în baza unei reparări pentru suferinţele îndurate trebuie să fie considerată drept un element esenţial de recurs în temeiul articolului 13, atunci cînd este vorba despre un soţ şi un părinte în doliu (a se vedea, mutatis mutandis, Paul şi Audrey Edwards, citat mai sus, paragraf 101).

Deşi Guvernul a contestat concluzia Camerei, conform căreia procedura trebuia să fie dusă la bun sfîrşit cît mai devreme, Marea Cameră, de asemenea, consideră că perioada de patru ani, unsprezece luni şi zece zile pentru emiterea unei decizii indică asupra unei lipse de diligenţă din partea jurisdicţiilor naţionale, în special, ţinînd cont de situaţia disperată a reclamantului. Cîntărind bine totul, din decizia din 30 noiembrie 1995, este limpede că instanţa internă s-a bazat în totalitate pe expertiza ordonată de către procuror. Totuşi, această expertiză era disponibilă din mai 1993 (paragraful 23 de mai sus).

153. Pentru Curte, aceste motive sunt suficiente încît să concluzioneze că procedura administrativă nu a oferit reclamantului un recurs efectiv pentru a proba că statul a eşuat în a proteja viaţa apropiaţilor săi.

154. Din aceste considerente, Guvernul reproşează reclamantului că acesta nu a încercat niciodată să participe în mod efectiv la procesul penal sus-menţionat pentru a-şi prezenta pretenţiile şi repara prejudiciul (paragraful 83 de mai sus). După examinarea prevederilor dreptului turcesc cu privire la constituirea ca parte intervenientă (paragrafele 47-48 de mai sus), Curtea admite că această posibilitate, integrată în procesul penal, trebuie, în principiu, să fie luată în consideraţie în sensul articolului 13.

Or, Curtea consideră că, în speţă, reclamantului nu-i poate fi reproşat faptul că a ales să exercite calea de reparare administrativă, care, aparent, se adeverise eficientă şi în măsură să remedieze direct situaţia litigioasă, şi nu a optat pentru calea de reparare penală (a se vedea, mutatis mutandis, Manoussakis şi alţii c. Greciei, hotărîre din 26 septembrie 1996, Culegere 1999-III, pp. 1359-1360, paragraf 33, Aquilina c. Maltei [GC], Culegere 1999-III, p. 239, paragraf 39), care, pe lîngă toate, nu putea fi utilizată paralel cu o altă acţiune în reparare deja în curs (paragraful 48 de mai sus).

155. Pe scurt, a avut loc încălcarea articolului 13 al Convenţiei cu privire la plîngerea formulată în temeiul articolului 2.

b. Cu privire la plîngerea formulată în temeiul articolului 1 al Protocolului 1

156. Curtea relevă că reclamantul a obţinut şi o indemnizare în cadrul procedurii administrative însăşi, examinată mai sus, pentru compensarea distrugerii bunurilor sale mobiliare, cu excepţia aparatelor electromenajere despre care s-a convenit că nu erau în proprietatea lui (paragraful 40 de mai sus). Ea consideră că nu este cazul să se pronunţe asupra caracterului adecvat al sumei alocate de către jurisdicţia internă sau asupra modalităţilor de estimare a ei. După cum a mai observat, este cert că decizia cu privire la indemnizare a fost emisă într-o perioadă prea lungă şi că suma alocată nu a fost niciodată achitată. În consecinţă, reclamantul a ajuns să-i fie negat un recurs efectiv prin care să poată demonstra încălcarea invocată a dreptului său în temeiul articolului 1 al protocolului nr. 1.

Deşi este adevărat că Guvernul a invitat Curtea să ia în consideraţie avantajele care i-au fost acordate reclamantului sub formă de locuinţă alternativă, ea consideră că, în această privinţă, este vorba despre o problemă ce trebuie să fie examinată în contextul articolului 41 al Convenţiei. În orice caz, dacă aceste avantaje s-au dovedit a fi fără efect faţă de privarea reclamantului de calitatea lui de victimă a unei încălcări invocate în baza articolului 1 al Protocolului nr. 1 (paragraful 137 de mai sus), cu atît mai mult, ele nu au putut să-l priveze de dreptul său de a dispune de un recurs efectiv pentru a obţine repararea încălcării enunţate.

157. Pentru motivele expuse, Curea consideră, de asemenea, că a avut loc încălcarea articolului 13 al Convenţiei cu privire la plîngerea formulată în temeiul articolului 1 al protocolului nr. 1).

IV. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE RECLAMATE ALE ARTICOLELOR 6 ŞI 8 ALE CONVENŢIEI

158. Reclamantul se plînge pentru lungimea procedurii din faţa tribunalului administrativ, care, de altfel, nu poate fi considerată ca echitabilă, avînd în vedere hotărîrea parţială la care a ajuns. În această privinţă, el invocă articolul 6 paragraf 1 al Convenţiei, care prevede:

“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”

Apoi, reclamantul se plînge de aceea că circumstanţele cauzei, pe lîngă altele, au condus la încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, după cum este consacrat în articolul 8 al Convenţiei, care prevede:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie (...)

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altuia”

159. Guvernul îşi fundamentează argumentarea pe caracterul vădit nefondat al acestor plîngeri şi atrage atenţia asupra faptului că nici o lipsă de diligenţă şi vreun amestec, în sensul articolelor invocate, nu pot fi imputate autorităţilor turceşti.

160. Avînd în vedere circumstanţele deosebite ale prezentei cauze, precum şi raţionamentele care au condus-o la constatarea unei încălcări a articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 1 al protocolului nr. 1 (paragraful 156 de mai sus), Curtea crede că nu este cazul să mai examineze cauza în contextul articolului 6 paragraf 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Imobiliarul Saffi, citat mai sus, paragraful 75).

Cele expuse sunt valabile şi pentru plîngerea formulată în temeiul articolului 8, care se referă la faptele examinate prin prisma articolului 2 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1. Avînd în vedere concluziile sale în baza acestor prevederi, Curtea, de asemenea, consideră inutil să examineze în mod separat plîngrea menţionată.

V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI             

161. În sensul articolului 41 al Convenţiei,

“În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decît o îndreptare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

A. Daune

1. Argumentele părţilor

a. Reclamantul

162. Reclamantul a reiterat în faţa Curţii revendicările înaintate în faţa Camerei. Astfel, el solicită:

- 2 000 USD pentru cheltuielile funerare pe care le-a suportat din cauza decesului celor nouă apropiaţi ai săi;

- 100 000 USD pentru pierderea susţinerii financiare cauzate prin decesul celor două soţii, care lucrau cu ziua ca femei de menaj;

- 150 000 USD pentru pierderea susţinerii financiare pe care cei şapte copii ai săi i-ar fi adus-o dacă nu ar fi decedat;

- 50 000 USD pentru pierderea susţinerii financiare suferite de către cei trei copii ai săi supravieţuitori de pe urma decesului mamei lor;

- 98 000 USD pentru distrugerea locuinţei şi bunurilor sale mobiliare.

De asemenea, reclamantul cere, în nume propriu şi în numele celor trei copii ai săi supravieţuitori, o sumă de 800 000 USD pentru prejudiciu moral.

b. Guvernul

163. În principal, Guvernul susţine că în această cauză nu este necesară să fie efectuată vreo despăgubire. Cu titlul subsidiar, el invită Curtea să respingă cererile prezentate de către reclamant, care sunt exorbitante şi fondate pe estimări fictive.

În ceea ce priveşte prejudiciul material, trebuie să se ţină cont că o secvenţă din ziar nu poate justifica pretenţiile în legătură la cheltuielile funerare. În ceea ce priveşte pierderea invocată a susţinerii financiare, el se limitează să zică doar că cererea este pur şi simplu speculativă.

În privinţa locuinţei şi bunurilor mobiliare, Guvernul subliniază absenţa vreunui document care să justifice suma reclamată. Susţinînd că reclamantul nu a dobîndit niciodată calitatea de proprietar a baracei în cauză, Guvernul aminteşte că acestuia i-a fost oferit un apartament mult mai confortabil în districtul Alibeyköy, pentru o sumă care, la acel moment, echivala cu 9 237 USD (9 966 EUR), dintre care numai o pătrime a fost achitată în avans. În această privinţă, el prezintă exemple de anunţuri, din care reiese că, în acest sector, apartamentele similare se vînd la un preţ mediu total de 11 000 000 000 – 19 000 000 000 TRL (în jur de 7 900 şi 13 700 EUR respectiv). Referitor la bunurile mobiliare, Guvernul prezintă cataloage care descriu asemenea articole şi atrage atenţia asupra necesităţii de a ţine cont de indemnizaţia alocată de către tribunalul administrativ în acest sens.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că cererea este exorbitantă şi tinde la o îmbogăţire fără temei, contrar spiritului articolului 41 al Convenţiei. În legătură cu aceasta, el reproşează reclamantului că acesta intenţionat a preferat să nu reclame ceară indemnizaţiei alocate în acest temei de către tribunalul administrativ, în speranţa de a spori astfel şansele de a obţine din partea curţii alocarea unei sume mult mai semnificative.

2. Hotărîrea Camerei

164. Deliberînd în echitate, Camera a alocat reclamantului 21 000 EUR pentru prejudiciu material şi 133 100 EUR pentru prejudiciu moral, avînd în vedere sentimentul de disperare pe care reclamantul a trebuit să-l resimtă faţă de reacţia nesatisfăcătoare a justiţiei turceşti în ceea ce priveşte decesurile denunţate, precum şi suferinţele îndurate, în consecinţă, de cei trei copii ai săi încă în viaţă.

3. Aprecierea Curţii

165. Curtea a statuat că a avut loc încălcarea dreptului la protecţia vieţii în temeiul articolului 2 al Convenţiei, precum şi a dreptului la respectarea bunurilor în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1. De asemenea, ea a constatat încălcarea dreptului la un recurs intern efectiv, prevăzut în articolul 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte fiecare dintre aceste două plîngeri.

a. Daune materiale

166. La fel ca şi Camera, Marea Cameră a observat că încălcările în cauză au lezat în mod vădit reclamantul şi că există o legătură de cauzalitate evidentă între acestea şi daunele materiale reclamate, care pot include o indemnizaţie în baza pierderii sursei de venit (Salman, citat mai sus, paragraful 137, şi Z. şi alţii, citat mai sus, paragraful 119). Totuşi, nici una dintre pretenţiile reclamantului în acest temei nu sunt documentate în modul cuvenit; prejudiciile invocate conţin elemente care nu pot fi supuse calculului sau care sunt atît de limitate, încît orice evaluare nu poate să fie decît speculativă (a se vedea, printre altele, Sporrong şi Lönnroth c. Sudediei, (articolul 50), hotărîre din 18 decembrie 1984, seria A nr. 88, p. 14, paragraf 32, şi Akdivar şi alţii c. Turciei (articolul 50), hotărîre din 1 aprilie 1998, Culegere 1998-II, p. 718, paragraf 19).

Deci, Curtea va aprecia în echitate pretenţiile reclamantului în baza daunei materiale, avînd în vedere totalitatea elementelor pe care le are la dispoziţie, după cum prevede articolul 41.

167. Mai întîi, fiind vorba despre rambursarea cheltuielilor funerare, reclamantul a prezentat un articol apărut în cotidianul Sabah la 9 aprilie 2001, potrivit căruia o altă victimă a accidentului din 28 aprilie 1993, dl M. C. Öztürk, a trebui să deconteze 550 000 000 TRL pentru înmormîntarea soţiei sale şi a patru copii ai săi. Guvernul contestă valoarea probantă a acestei informaţii, dar, totodată, nu furnizează alte elemente susceptibile să clarifice chestiunea.

Curtea crede că suma cerută nu este nejustificată, deoarece, în speţă, reclamantul a trebuit să înmormînteze nouă apropiaţi ai săi. Deci, ea acordă suma integrală cerută în acest temei, adică 2 000 USD.

168. În ceea ce priveşte pierderea reclamată a susţinerii financiare, aceasta nu este nici proporţională, nici documentată. Totodată, ca şi Camera, Marea Cameră admite că, în speţă, fiecare membru al lăcaşului trebuia să îşi aducă contribuţia, într-un mod sau altul, chiar dacă era doar accesorie, la existenţa tuturor în ansamblu, chiar dacă eventualitatea unui asemenea suport din partea celor şapte copii minori decedaţi în timpul accidentului părea foarte vagă.

Luînd în consideraţie totalitatea faptelor, Curtea consideră adecvat să aloce în acest temei suma totală de 10 000 EUR.

169. În ceea ce priveşte prejudiciul reclamat în legătură cu distrugerea locuinţei reclamantului, Curtea consideră limpede că, în absenţa celei mai mici justificări, suma reclamată pare excesivă. La acest subiect, ea crede că interesul economic pe care l-a putut reprezenta locuinţa socială achiziţionată de către interesat, trebuie să fie luat în consideraţie la aprecierea prejudiciului (paragraful 156 de mai sus), chiar dacă această sarcină se dovedeşte dificilă nu numai din cauza fluctuaţiilor constante a ratelor de schimb şi inflaţiei în Turcia, dar şi din cauza tranzacţiilor efectuate de către reclamant privind locuinţa sa (paragraful 30 de mai sus).

Camera a evaluat această problemă, prezumînd că valoarea locuinţei distruse a reclamantului ajungea la 50% din preţul unei locuinţe decente pe care primăria o propunea în acea perioadă în cartierul Çobançeşme. La acest subiect, Marea Cameră observă că, potrivit unei liste elaborate la 20 martie 2001 de către primăria metropolitană din Istambul, aceasta din urmă propune în cartierul Çobançeşme locuinţe contra a circa 10 400 000 000 TRL, ceea ce, la acea dată, echivala cu 11 800 EUR.

În afară de acest element, şi iarăşi în baza calculelor proprii, în mod inevitabil aproximative, Curtea mai observă că, la 13 noiembrie 1993, data încheierii contractului de vînzare a locuinţei reclamantului, suma convenită de 125 000 000 TRL echivala cu aproximativ 8 500 EUR, dintre care o pătrime (2 125 EUR) a fost plătită în avans. Restul, adică 6 375 EUR, urma să fie plătită în o sută douăzeci de rate lunare, fiecare de 732 844 TRL. La 13 noiembrie 1993, această sumă echivala cu aproximativ 53 EUR. Or, la 24 martie 1998, dată la care reclamantul a promis să vîndă locuinţa sa către E.B., mărimea ratei lunare corespundea la 3 EUR. Conform calculelor efectuate în baza acestor două rate de schimb caracteristice perioadei între 13 noiembrie 1993 – 24 martie 1998, reiese că valoarea medie a ratelor lunare e de 15 EUR. Deoarece nimic nu permite de a crede că reclamantul a continuat să plătească ratele lunare după data de 24 martie 1998, există temei pentru a prezuma că, la această dată, pentru achiziţionarea locuinţei, reclamantul ar fi trebuit să plătească un avans în sumă de 780 EUR, iar ca rate lunare – un total de 3 000 EUR, ceea ce este mult inferior valorii iniţiale a locuinţei.

În plus, trebuie notat că, cel tîrziu începînd cu luna februarie 1995, dacă nu chiar mai înainte, locuinţa în cauză a fost închiriată unui oarecare H. Ö., în schimbul unei plăţi de chirie de 2 000 000 TRL, adică circa 41 EUR. În timpul acestei perioade de chirie de treizeci şi şapte de luni, care s-a sfîrşit odată cu promisiunea de vînzare din 24 martie 1998, reclamantul a trebuit, deci, să primească cel puţin aproximativ 1 500 EUR pentru chirie, în timp ce, pe parcursul aceleiaşi perioade, el nu a plătit decît 550 EUR de rate lunare.

Mai mult ca atît, la încheierea contractului menţionat de promisiune de vînzare, reclamantul a primit de la E.B. 20 000 DEM: această sumă, care, în perioada respectivă, corespundea la 10 226 EUR, este cu mult superioară oricăror sume pe care reclamantul le-a decontat, pînă la urmă, pentru a achiziţiona locuinţa sa.

Urmare celor expuse, presupunînd că valoarea căutată a baracei reclamantului poate să fie estimată după criteriul adoptat de către Cameră şi că reclamantul a trebuit să cheltuiască o anumită sumă pentru a se caza în perioada în care apartamentul său se afla în chirie, nimic totuşi nu permite Curţii să conchidă că aceste circumstanţe ar fi generat un prejudiciu care să întreacă beneficiul pe care reclamantul se pare că l-a avut din tranzacţiile pe care le-a efectuat.

Deci, nu este cazul de a aloca reclamantului o despăgubire pentru faptul distrugerii locuinţei sale, constatarea încălcării reprezentînd în sine o reparare echitabilă suficientă.

170. În ceea ce priveşte valoarea bunurilor mobiliare pierdute în timpul accidentului din 28 aprilie 1993, Curtea aminteşte că, la 30 noiembrie 1995, tribunalul administrativ din Istambul a alocat reclamantului în acest temei o indemnizaţie de 10 000 000 TRL (care echivala, în acea perioadă, cu aproximativ 208 EUR). Făcînd aceasta, tribunalul a refuzat totodată să ţină cont de aparatele electromenajere de care ar fi putut să dispună reclamantul, pentru motivul că locuinţa lui nu era alimentată cu electricitate (paragraful 40 de mai sus); în plus, suma în discuţie nu a fost niciodată plătită către reclamant. Curtea face trimitere la concluziile sale referitoare la anumite momente (paragrafele 152, 153 şi 156 de mai sus) şi consideră că rezultatul la care a ajuns procedura administrativă nu sunt relevante pentru scopurile articolului 41 al Convenţiei.

Astfel şi în pofida absenţei în speţă a vreunei indicaţii din partea reclamantului în ceea ce priveşte natura şi cantitatea bunurilor mobiliare pe care putea să le posede, Curtea a examinat îndeaproape preţurile articolelor menajere care figurau în cataloagele anexate la dosar, ţinînd cont de metodele de calcul adoptate deja în cauze asemănătoare (Akdivar şi alţii (articolul 50), citat mai sus, şi Menteş şi alţii c. Turciei (articolul 50, hotărîre din 24 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1693, paragraf 12).

Urmare celor expuse, avînd în vedere condiţiile de viaţă a unui menaj modest, Marea Cameră a hotărît ca şi Camera că consideraţiile de echitate justifică alocarea unei sume totale de 1 500 EUR în acest temei.

b. Dauna morală

171. În ceea ce priveşte dauna morală, Marea Cameră nu vede nici un motiv pentru a se îndepărta de poziţia Camerei. Ea recunoaşte că reclamantul, fără îndoială, a suferit de pe urma încălcărilor constatate ale articolelor 2 şi 13 ale Convenţiei. Ca şi Guvernul, Curtea consideră totuşi excesive sumele reclamate în acest temei. Chemată să statueze în echitate, ea trebuie să ţină cont de circumstanţele particulare ale cauzei, inclusiv suferinţele pe care ar fi trebuit să le îndure cei trei copii în viaţă ai reclamantului, adică Hüsamettin, Aydin şi Halef Öneryildiz, născuţi la 10 octombrie 1980, 10 octombrie 1981 şi 10 iulie 1982 respectiv.

Ca şi constatările de încălcare de către Curte, deciziile jurisdicţiilor turceşti posterioare hotărîrii în fond repară, într-o anumită măsură, dauna morală a reclamantului, chiar dacă acestea nu au putut înlătura complet prejudiciul suferit în această cauză. Totuşi, Curtea consideră că indemnizaţia de 100 000 000 de TRL (care echivala în acea perioadă cu 2 077 EUR) alocată reclamantului de către jurisdicţiile administrative pentru prejudiciu moral, nu ar trebui să fie luate în consideraţie din punct de vedere material, în contextul articolului 41, odată ce administraţia nu a achitat niciodată această sumă şi deoarece, în circumstanţele particulare ale cauzei, alegerea reclamantului de a nu se angaja într-o procedură de executare forţată pentru a o obţine nu poate fi analizată ca o renunţare la dreptul său (a se vedea, mutatis mutandis, Neumeister c. Austriei (articolul 50), hotărîre din 7 mai 1972, seria A nr. 17, p. 16, paragraf 36).

Cîntărind totul şi inspirîndu-se din jurisprudenţa pertinentă referitoare la aplicarea articolului 41 cu privire la copiii sau minorii apropiaţi ai victimelor încălcărilor articolului 2 (Çakici, hotărîre citată mai sus, paragrafele 8 şi 130), Curtea decide să acorde pentru repararea daunei morale cîte 33 750 EUR dlui Maşallah Öneryildiz şi celor trei fii majori supravieţuitori ai săi, Hüsamettin, Aydin ş Halef Öneryildiz, sau o sumă totală de 135 000 EUR.

B. Costuri şi cheltuieli

1. Argumentele părţilor

172. Reclamantul cere 50 000 USD numai pentru onorarii, dintre care 20 000 USD pentru serviciul prestat de către reprezentanta lui în cadrul procedurilor verbale şi scrise în faţa Marii Camere. El afirmă că prezentarea cauzei sale în faţa jurisdicţiilor naţionale şi organelor din Strasbourg a necesitat un lucru de mai mult de 330 ore, cîte 150 USD pe oră, după cum rezultă din tabloul onorariilor minime ale baroului din Istambul.

173. Guvernul crede că pretenţiile reclamantului pentru costuri şi cheltuieli,de asemenea, sunt excesive şi nejustificate.

2. Hotărîrea Camerei

174. În timpul procedurii în faţa Camerei, reclamantul a cerut suma de 30 000 USD pentru onorarii şi 790 USD pentru diverse cheltuieli/ Or, în absenţa facturii sau a altui justificativ, camera a declarat că nu este convinsă că reclamantul a cheltuit aceste sume şi i-a alocat 10 000 EUR, minus 2 282,50 EUR transferate de Consiliul Europei pentru asistenţă juridică.

3. Aprecierea Curţii

175. Reclamantul a continuat să beneficieze de asistenţă judiciară în cadrul procedurii prevăzute de articolul 43 al Convenţiei. Astfel, pe lîngă cei 2 286,50 EUR pe care le-a primit deja de la Consiliul Europei, el a mai obţinut 1 707,34 EUR pentru retrimiterea procedurii în faţa Marie Camere.

Curtea consideră că alocarea unor asemenea sume în baza articolului 41 presupune că realitatea, necesitatea şi, mai ales, caracterul rezonabil a cuantumului lor a fost stabilită în realitate (Şahin c. Germaniei [GC], nr. 30943/96, paragraful 105, CEDO 2003-VIII). În speţă, reclamantul nu a putut să-şi susţină cererile în baza documentelor pertinente, nici să furnizeze explicaţii detaliate referitor la activitatea efectuată de către reprezentantul său privind chestiunile ce ţin de articolele 2 şi 13 ale Convenţiei şi 1 al Protocolului nr. 1, a căror încălcare a fost constatată.

În conformitate cu articolul 60 paragraf 2 al Regulamentului său, Curtea nu poate accepta cererea interesatului în felul în care este. Totodată, acesta a suferit, cu certitudine, anumite cheltuieli pentru lucrul avocatului său în scopul reprezentării lui atît în procedura verbală, cît şi scrisă din faţa instanţelor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Labita c. Italiei [GC], nr. 26772/95, paragraful 210, CEDO 2000-IV). Curtea este gata să admită că, în prezenta cauză, a cărei complexitate nu poate fi supusă nici unei controverse, această sarcină a avut nevoie de numărul de ore invocate. Astfel, ea aminteşte că, fiind vorba despre onorarii, ea nu este legată nici prin tarife, nici prin practici interne, chiar dacă se poate inspira din acestea (a se vedea, spre exemplu, Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, hotărîre din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 83, paragraf 77).

Statuînd în echitate, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantului suma de 16 000 EUR, minus 3 993,84 EUR transferaţi de către Consiliul Europei pentru asistenţă judiciară în ansamblul procedurii în faţa organelor Convenţiei.

C. Dobînda

176. Curtea consideră adecvat să calculeze rata dobînzilor de întîrziere în baza ratelor la facilităţile creditului marginal al Băncii Centrale Europene, în mărime de trei procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,

 Hotărăşte în unanimitate că articolul 2 din Convenţie, în aspectul său substanţial, a fost încălcat, în legătură cu absenţa măsurilor adecvate pentru a împiedica moartea accidentală a celor nouă apropiaţi ai reclamantului;

 Hotărăşte cu şaisprezece voturi la unu că articolului 2 din Convenţie, în aspectul său procedural, de asemenea, a fost încălcat, în legătură cu lipsa unei protecţii adecvate prin lege, necesară pentru protecţia dreptului la viaţă;

 Hotărăşte cu cincisprezece voturi la două că articolului 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat;

 Hotărăşte cu cincisprezece voturi la două că articolul 13 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce priveşte plîngerea în temeiul aspectului substanţial al articolului 2;

 Hotărăşte cu cincisprezece voturi la două că articolul 13 din Convenţie, de asemenea, a fost încălcat în ceea ce priveşte plîngerea în temeiul articolului 1 din Protocolului nr. 1;

  Hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să examineze vreo chestiune distinctă sub imperiul articolelor 6 paragraf 1 sau 8 ale Convenţiei;

 Hotărăşte în unanimitate:

a) Plata de către statul pîrît, în timp de trei luni, a următoarelor sume, exceptate de orice taxe şi impozite fiscale, convertibile în lire turceşti conform ratei de schimb în vigoare la data reglementării:către reclamant, dl Maşallah Öneryildiz:

- 2 000 USD (două mii de dolari americani) şi 45 250 EUR (patruzeci şi cinci mii două sute cinzeci de euro) cu titlu de daune materială şi morală;

- 16 000 EUR (şaisprezece mii de euro) pentru costuri şi cheltuieli, minus 3 993,84 EUR (trei mii nouă sute nouăzeci şi trei euro şi optzeci şi patru cenţi) care au fot deja primite din parte Consiliului Europei;către fiecare dintre fiii săi majori, Hüsamettin, Aydin şi Halef Öneryildiz, cîte 33 750 EUR (treizeci şi trei mii şapte sute cinzeci de euro) cu titlu de daună morală;

b) O dobîndă simplă, cu o rată egală celei de la facilitatea creditului marginal al Băncii Centrale Europene aplicabile în timpul acestei perioade, majorată cu trei procente, va fi plătită începînd cu expirarea termenului de trei luni, pînă la data plăţii;

 Respinge în unanimitate restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţa publică din 30 noiembrie 2004 la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Luzius WILDHABER

Preşedinte

Paul MAHONEY

    Grefier

La prezenta hotărîre sunt anexate, în conformitate cu articolele 45 paragraf 2 al Convenţiei şi 74 paragraf 2 al Regulamentului, textele următoarelor opinii:

- opinia parţial divergentă a dlui Türmen;

- opinia parţial divergentă a dlui Mularoni.

L.W.

P.J.M.

OPINIA PARŢIAL DIVERGENTĂ A DLUI JUDECĂTOR TÜRMEN

(Traducere)

Ca şi majoritatea, eu cred că a avut loc încălcarea articolului 2 în aspectul lui substanţial, pe motiv că autorităţile nu au întreprins toate măsurile necesare pentru a păstra viaţa persoanelor ce se aflau sub jurisdicţia lor.

Totodată, regret pentru că nu pot subscrie la opinia majorităţii, conform căreia a avut loc şi încălcarea articolului 2 în aspectul lui procedural, precum şi a articolului 1 al Protocolului nr.1 şi a articolului 13.

1. Articolul 2 (aspectul procedural)

Conform hotărîrii, nu se pune vreo problemă în legătură cu ancheta (paragraful 113), aceasta permiţînd să fie identificaţi responsabilii pentru incident şi deferirea lor justiţiei. Cei doi primari au fost condamnaţi în baza articolului 230 al codului penal turcesc.

Totuşi, majoritatea a conchis că a avut loc încălcarea articolului 2 în aspectul lui procedural pe motiv că instanţele de fond nu au stabilit deplina responsabilitate a celor doi funcţionari de stat şi nici nu au garantat aplicarea eficientă a dispoziţiilor dreptului intern, ceea ce înseamnă pe motiv că instanţele naţionale au aplicat articolul 230 al codului penal (neglijenţă în exercitarea funcţiilor publice), dar nu articolul 455 (omucidere prin imprudenţă sau neglijenţă).

Eu nu subscriu acestor concluzii din următoarele considerente.

În primul rînd, majoritatea consideră că a avut loc încălcarea articolului 2 în aspectul lui procedural nu în legătură cu lipsa unei anchete efective, ci în legătură cu procedura judiciară sau, mai exact, aplicarea legislaţiei naţionale. Este vorba despre un demers cu totul nou, care nu are la bază nici un precedent al Curţii. Dacă majoritatea consideră că recursul care există în dreptul intern nu este eficient, atunci problema trebuie examinată prin prisma articolului 13, dar nu a articolului 2.

În al doilea rînd, pare contradictoriu să declari, pe de o parte, că ancheta a fost efectivă şi, pe de altă parte, că decizia jurisdicţiei naţionale încalcă Convenţia.

Un asemenea raţionament nu ţine cont de faptul că această decizie s-a bazat pe elementele care au fost stabilite de anchetă. Cum atunci Curtea poate critica decizia judecătorului naţional, admiţînd pe deplin caracterul efectiv al anchetei? În circumstanţele în care ancheta este efectivă, pentru a conchide asupra încălcării articolului 2 sub aspectul lui procedural ar fi necesară o examinare a faptelor, ceea ce ar face din Curte o jurisdicţie în a patra instanţă. Or, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, stabilirea faptelor şi interpretarea şi aplicarea dreptului intern revine autorităţilor naţionale (a se vedea, printre altele, Kemmache c. Franţei (nr. 3), hotărîre din 24 noiembrie 1994, seria A nr. 296-C, p. 87, paragraf 37, şi Çeçani Kaymaz c. Turciei (dec.), nr. 37053/97, 16 martie 2000).

În al treilea rînd, majoritatea nu acordă nici o importanţă faptului că reclamantul a contribuit, prin propriul său comportament, la generarea unui risc pentru viaţa umană şi a cauzat moartea celor nouă membri ai propriei sale familii. Nu a fost contestat că interesatul a) a construit o locuinţă ilegală pe terenul care nu-i aparţinea şi b) a făcut acest lucru în apropierea deşeurilor.

Neglijenţa autorităţilor şi cea a reclamantului constituie elemente esenţiale de cauzalitate. Ambele sunt condiţii sine qua non pentru realizarea daunei. Nici unul din acestea nu ar fi fost suficient prin sine însăşi să cauzeze prejudiciul. Moartea celor nouă persoane a rezultat din neglijenţa autorităţilor şi cea a reclamantului.

De altfel, primarii au comis o infracţiune independentă, şi anume, o greşeală în exercitarea funcţiilor lor. A cincia cameră a tribunalului corecţional din Istambul, în decizia sa din 4 aprilie 1996, a luat în consideraţie toate aceste elemente şi a decis să aplice articolul 230 al codului penal (neglijenţă în exercitarea funcţiilor publice), dar nu articolul 455 (omucidere prin neglijenţă). De fapt, cei doi primari au fost condamnaţi în baza articolului 230. Curtea de casaţie a confirmat hotărîrea, care stabileşte responsabilitatea celor doi primari şi a reclamantului în legătură cu decesul celor nouă persoane. Judecătorii tribunalului corecţional din Istambul au mai luat în consideraţie şi raportul de expertiză, care repartizează responsabilităţile pentru accident în felul următor: 2/8 în sarcina primăriei din Istambul, 2/8 în sarcina primăriei din Ümraniye şi 2/8 în sarcina locuitorilor din cartierul de mahala “pentru că au pus în pericol membrii familiilor lor prin stabilirea în apropierea unui munte de deşeuri” (paragraful 23 al hotărîrii). De aceea, contrar la ceea ce este indicat în paragraful 116 al hotărîrii, nu este adevărat că instanţele naţionale au eşuat în recunoaşterea “unei oarecare responsabilităţi pentru omisiunea în protecţia dreptului la viaţă”. Jurisdicţia naţională a cîntărit responsabilităţile reclamantului şi primarilor şi a ajuns la concluzie în cadrul marjei sale de apreciere, ceea ce, pe lîngă toate, este admis de către majoritate, care declară în paragraful 116 că “Curtea nu trebuie să răspundă la astfel de întrebări de drept intern ce ţin de răspunderea individuală, a cărei apreciere revine jurisdicţiilor naţionale, şi nici nu intră în atribuţiile ei de a emite verdicte de învinuire sau de achitare în această privinţă”.

Totodată, o asemenea confirmare expresă a limitelor între competenţa jurisdicţiilor naţionale şi cea a Curţii din Strasbourg, care se trece de-a lungul jurisprudenţei ultimei, face şi mai puţin înţeles raţionamentul care a stat la originea constatării încălcării articolului 2 sub aspectul lui procedural. Pentru majoritate, problemele de drept penal referitoare la răspunderea penală individuală ţin de aprecierea jurisdicţiilor naţionale, iar dacă o asemenea jurisdicţie decide întemeiat să aplice o dispoziţie a codului penal în locul alteia, aceasta se poate analiza ca o absenţă de protecţie prin lege a dreptului la viaţă.

În al patrulea rînd, majoritatea nu indică clar în hotărîre de ce ea a decis să modifice principiile stabilite de jurisprudenţa Curţii cu privire la lipsa unui recurs de drept penal în cauzele referitoare la pierderile accidentale de vieţi omeneşti. În hotărîrile Calveli şi Ciglio c. Italiei ([GC], nr. 32967/96, CEDO 2002-I), Mastromatteo c. Italiei ([GC], nr. 37703/99, CEDO 2002-VIII) şi Vo c. Franţei ([GC], nr. 53924/00, CEDO 2004-VII), Curtea a declarat că, “dacă atentatul asupra dreptului la viaţă sau la integritate fizică nu este voluntar, obligaţia pozitivă care reiese din articolul 2 de a institui un sistem judiciar eficient nu cere, numaidecît în toate cazurile, un recurs de natură penală”. În speţă, majoritatea s-a îndepărtat de această jurisprudenţă. În paragraful 93 al hotărîrii, ea a formulat opinia conform căreia, “în domeniile precum cel în cazul din speţă [se poate presupune că este vorba de cel al daunelor cauzate mediului înconjurător], principiile aplicabile trebuie găsite, în primul rînd, în cele [elaborate], în special, în materie de recurgere la forţă ucigătoare (...)”.

Şi în cauza Calvelli şi Ciglio, şi în cauza Öneryildiz, din punct de vedere al dreptului penal, este vorba de omucidere prin neglijenţă. În ceea ce priveşte gradul de neglijenţă, este dificil de a face o distincţie între neglijenţa unui ginecolog care ştia că naşterea unui copil prezenta riscuri sporite, avînd în vedere că mama era bolnavă de diabet de nivelul A şi că fătul era prea mare pentru o naştere naturală, şi care, cu toate acestea, nu numai că nu a întreprins măsuri preventive, dar s-a lipsit de acestea pe parcursul naşterii (Calvelli şi Ciglio), şi cea a celor doi primari care trebuiau să cunoască din raportul de expertiză că depozitul de deşeuri implica riscuri sporite şi care, totuşi, nu au luat nici o măsură pentru a preveni un asemenea accident (Öneryildiz).

2. Articolul 1 al Protocolului nr. 1

În ceea ce priveşte articolul 1 al Protocolului nr. 1, subscriu pe deplin tezelor exprimate de către Dl judecător Mularoni în paragraful 2 a opiniei sale disidente.

Este impresionant faptul că Curtea, imediat după hotărîrea Kopecky c. Slovaciei ([GC], nr. 44912/98, CEDO 2004-...), în care ea confirmase jurisprudenţa referitoare la semnificaţia termenului “bun” în contextul Convenţiei, a introdus în prezenta cauză un nou criteriu cu privire la determinarea unui bun – toleranţa autorităţilor naţionale. Acest nou concept, faţă de care am dubii, ar putea avea consecinţe nedorite, spre exemplu, prin extinderea protecţiei din Convenţie asupra imobilelor construite cu încălcarea legii şi ar putea încuraja situaţiile ilegale.

3. Articolul 13

După ce a examinat eficienţa recursului în materie penală prin prisma articolului 2, majoritatea a limitat consideraţiile sale asupra plîngerii în temeiul articolului 13 la eficienţa recursului în dreptul administrativ.

Într-o hotărîre din 30 noiembrie 1995, tribunalul administrativ din Istambul a ordonat autorităţilor naţionale să achite reclamantului şi copiilor lui 100 000 000 de lire turceşti (TRL) pentru daună morală şi 10 000 000 TRL pentru daune materiale. Decizia a fost notificată reclamantului.

După cum enunţă în mod clar hotărîrea Camerei, “(...) interesatul nu a cerut niciodată achitarea indemnizaţiei alocate, ceea ce, de altfel, el nu contestă” (paragraful 117 al hotărîrii Camerei; acest element a dispărut din hotărîrea Marii Camere).

Reclamantul nu s-a plîns referitor la neachitarea indemnizaţiei pentru că el nu dorea să o primească. El ar fi primit-o dacă ar fi contactat primăria şi i-ar fi dat numărul său de cont bancar. Cum puteau autorităţile să purceadă la plată fără să cunoască adresa sau coordonatele bancare ale interesatului?

Deci nu este legitim de a face Guvernul responsabil pentru neachitarea acestei indemnizaţii.

În ceea ce priveşte durata instanţei în faţa tribunalului administrativ, majoritatea declară că procedura s-a întins patru ani, unsprezece luni şi zece zile, ceea ce înlătură orice eficienţă de recurs în faţa acestei jurisdicţii.

Nu sunt de acord cu acest punct de vedere.

Procedura a durat patru ani şi unsprezece luni la patru niveluri de jurisdicţie. Faptele cauzei demonstrează că nu au fost perioade de inactivitate importante, care să fie imputabile jurisdicţiilor naţionale.

Majoritatea afirmă că a avut loc “o omisiune de diligenţă din partea jurisdicţiilor naţionale”, fără a motiva totuşi această concluzie. Ea a ajuns la această concluzie fără să examineze procedura şi fără să aplice criteriile stabilite deja de Curte referitor la proceduri, adică complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor judiciare.

În concluzie, nu a avut loc încălcarea articolului 13.

4. Articolul 41

Sunt de acord cu suma satisfacţiei echitabile care trebuie să fie plătită reclamantului. Totodată, nu ader la argumentele în legătură cu calcularea acestei indemnizaţii. Se pare că în cadrul acestui calcul a fost acordată pondere egală celor nouă peroane din casa reclamantului, care sunt descrise ca “apropiaţi” ai acestuia (paragraful 167). Totuşi, din paragraful 3 al hotărîrii reiese clar că unul dintre aceşti “apropiaţi”, Sidika Zorlu, era “concubina” interesatului. Poate că este prima dată cînd Curtea, pentru a decide asupra sumei care să fie plătită în baza satisfacţiei echitabile, ia în consideraţie concubina unui reclamant şi îi acordă aceeaşi importanţă ca şi soţiei şi copiilor lui. O asemenea abordare ar putea avea consecinţe nedorite asupra jurisprudenţei viitoare a Curţii.

OPINIA PARŢIAL DIVIRGENTĂ A DLUI JUDECĂTOR MULARONI

1. Eu subscriu în totalitate la argumentele şi concluziile majorităţii privind articolul 2 al Convenţiei, atît sub aspectul său substanţial, cît şi procedural.

2. Dimpotrivă, consider că articolul 1 al Protocolului nr. 1 nu este aplicabil. Acest articol garantează respectarea dreptului la proprietate. În jurisprudenţa sa, Curtea a precizat noţiunea de bun: acesta poate acoperi atît “bunuri curente”, cît şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin “o speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de dreptul său la proprietate. Pe de altă parte, speranţa de a ajunge la recunoaşterea unui drept de proprietate pe care să fie în imposibilitate de a-l exercita nu poate fi considerată ca “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, printre altele, Marckx c. Belgiei, hotărîre din 13 iunie 1979, seria A, nr. 31, paragraful 50, Prinţul Hans-Adam II din Liechtenstein c. Germaniei [GC], nr. 42527/98, paragraful 83, CEDO 2001-VIII, şi Kopecky c. Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraf 35, CEDO 2004-...).

Nimeni nu a contestat în faţa Curţii faptul că locuinţa reclamantului a fost construită cu încălcarea reglementărilor turceşti în materie de amenajare urbană şi contravenea normelor tehnice în materie, precum nici faptul că terenul astfel ocupat aparţinea patrimoniului public (paragraful 125). Reclamantul nu a demonstrat că el avea un drept de proprietate asupra terenului şi nici că putea cere în mod legitim să-i fie transferată proprietatea asupra bunului în virtutea articolului 21 al legii nr. 775 din 20 iulie 1966 sau în virtutea modificărilor succesive ale acestei legi.

Majoritatea recunoaşte că “ Curtea nu ar conchide că speranţa reclamantului de a ajunge într-o zi să-i fie cedat terenul în cauză constituie o formă de creanţă suficient stabilită, încît să poată fi revendicată în justiţie, deci “un bun” distinct în sensul jurisprudenţei Curţii” (paragraful 126 la sfîrşit). Dar în loc de urma această concluzie şi de a conchide asupra inaplicabilităţii articolului 1 al protocolului nr. 1, ea adoptă un nou criteriu de aplicabilitate a acestui articol: existenţa unei toleranţe din partea autorităţilor competente faţă de acţiunile reclamantului timp de aproape cinci ani, ceea ce permite de a crede că autorităţile menţionate de facto au recunoscut că reclamantul şi apropiaţii săi aveau un interes patrimonial în legătură cu locuinţa şi bunurile lor mobile (paragraful 127), interes care este suficient de important şi recunoscut pentru a constitui un interes substanţial, deci un “bun” în sensul normei exprimate în prima frază a articolului 1 al Protocolului nr. 1 (paragraful 129).

Nu aş subscrie la aceste argumente.

Eu consider că nici toleranţa implicită şi nici alte consideraţiuni de ordin umanitar nu pot să fie suficiente pentru a legitima acţiunea reclamantului prin prisma articolului 1 al Protocolului nr. 1. Aceşti factori, cu atît mai mult, nu ar trebui, în opinia mea, să fie luate în consideraţie de către Curte pentru a întemeia o concluzie care ar echivala cu sustragerea reclamanţilor (astăzi dl Öneryildiz, dar, de asemenea, pe viitor, orice alt reclamant care a construit o clădire în mod ilegitim) din cîmpul de aplicare a legislaţiei naţionale în materie de urbanism şi construcţie şi, într-un anumit mod, cu garantarea indirectă a propagării cartierelor de barace.

Mi se pare că concluzia majorităţii în legătură cu aplicabilitatea articolului 1 al Protocolului 1 riscă să atragă rezultate paradoxale. Mă gîndesc, spre exemplu, la vilele magnifice şi hotelurile construite în mod ilegal pe malul mării sau în alte locuri pentru care, în baza legislaţiei naţionale, prescripţia achizitivă nu este în vigoare; oare simplul fapt că autorităţile competente au tolerat aceste clădiri timp de cinci ani ar fi de ajuns de acum înainte pentru a susţine că cei care au construit în mod total nelegitim au un drept ce poate fi apărat în baza articolului 1 al Protocolului nr. 1? Această concluzie ar face mult mai dificilă orice acţiune a autorităţilor (fie la nivel naţional, fie la nivel local) orientată spre asigurarea respectării legii şi reglementărilor în materie de amenajare urbană, spre exemplu, faţă de situaţia de ilegalitate pe care ar moşteni-o după o perioadă de gestiune de către administraţii mai puţin scrupuloase.

În fine, cu greu pot să admit că, în cazul clădirilor construite cu încălcarea reglementărilor în materie de amenajare urbană, statele, de acum înainte, vor avea obligaţia pozitivă de a proteja un drept de proprietate care nu a fost niciodată recunoscut de dreptul intern şi care nici nu va fi, deoarece, în multe situaţii, el ar putea fi exercitat în detrimentul drepturilor altora şi al interesului public.

Deci, conchid că articolul 1 al Protocolului nr. 1 nu este aplicabil şi, în consecinţă, nu a fost încălcat.

Mai adaog că, chiar dacă aş fi concluzionat asupra aplicabilităţii articolului 1 al protocolului nr. 1, ceea ce, repet, nu este cazul, aş fi considerat, contrar majorităţii (paragraful 137), că reclamantul nu poate să se pretindă victimă. Cred că atribuirea unei locuinţe sociale în condiţii foarte favorabile poate să fie considerată ca o recunoaştere în substanţă a încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei, o asemenea măsură fiind, probabil, cea mai potrivită formă de reparare în speţă.

3. Avînd în vedere circumstanţele prezentei cauze, precum şi argumentele care au condus Curtea să constate încălcarea articolului 2 al Convenţiei sub aspectul lui procedural, consider că nu a fost necesar de a examina cauza în baza articolului 13 în ceea ce priveşte plîngerea întemeiată pe aspectul procedural al articolului 2.

4. Ţinînd cont de concluziile la care am ajuns referitor la articolul 1 al protocolului nr. 1, consider că nu a fost încălcat articolul 13 în ceea ce priveşte plîngerea în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Full & Egal Universal Law Academy