©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 10 decembrie 2014
În Cauza Oprea împotriva României
(Cererea nr. 26765/05)
Strasbourg
Definitivă
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Oprea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 noiembrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 26765/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, M. Constantin Oprea („reclamantul”), a sesizat Curtea la 11 iulie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2 Reclamantul a fost reprezentat de N. Vucoiev, avocat în Arad. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 23 mai 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Strasswalchen, Austria.
5. Prin hotărârea din 26 octombrie 1994, Judecătoria Ploieşti l-a condamnat în lipsă pe reclamant la 2 ani şi 10 luni de închisoare cu executare pentru furt. Pedeapsa nu a putut fi executată, reclamantul locuind în Austria.
6. Prin hotărârea definitivă din 13 octombrie 2006, Judecătoria Ploieşti a constatat împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei şi, în consecinţă, a revocat mandatul de executare a pedepsei.
7. La 23 decembrie 2006, reclamantul împreună cu soţia sa care suferea de un handicap s-au prezentat la frontiera română pentru a-şi vizita familia. Reclamantul afirmă că a prezentat poliţiei de frontieră o copie a hotărârii din 13 octombrie 2006. Cu toate acestea, a fost arestat în baza mandatului de executare a pedepsei.
8. Următoarea zi, a fost transferat la Penitenciarul Arad în vederea executării pedepsei aplicate prin hotărârea din 26 octombrie 1994.
9. La 27 decembrie 2006, conducerea penitenciarului a contactat Judecătoria Ploieşti şi, după ce a obţinut o copie a hotărârii din 13 octombrie 2006, l-a pus în libertate pe reclamant. Acesta afirmă că s-a întors imediat în Austria în stare de şoc.
II. Dreptul şi practica interne relevante
10. Art. 504 C. proc. pen. reglementează acţiunea contra statului în repararea prejudiciului moral în cazul condamnării pe nedrept sau al privării de libertate în mod nelegal şi, în versiunea modificată prin Legea nr. 281/2003, este astfel reprodus:
Art. 504
„Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale [...] ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal [...].
Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
11. Prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituţională a interpretat pentru prima dată dispoziţiile art. 504, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 281/2003, şi a constatat obligaţia statului de a răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale [a se vedea, de asemenea, Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 152, CEDO 2003‑VI (extrase)] După modificare Codului de procedură penală, prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, Curtea Constituţională a statuat că art. 504 C. proc. pen. este constituţional, cu toate că dispoziţiile sale enumerau în mod explicit cazurile care dau dreptul la reparare a pagubelor în temeiul acestui articol (a se vedea, de asemenea, Ogică împotriva României, nr. 24708/03, pct. 23, 27 mai 2010).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
12. Reclamantul pretinde că a fost ţinut în detenţie de la 23 la 27 decembrie 2006 în absenţa oricărei baze legale. Invocă art. 5 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât în cazurile următoare şi conform căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
[...]”
A. Cu privire la admisibilitate
13. Guvernul invocă excepţia neepuizării căilor de atac, considerând că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanţele interne cu o acţiune în reparaţie a prejudiciului pretins, întemeiată pe art. 504 C. proc. pen. Consideră că prezenta cauză este similară cauzei Tomuleţ împotriva României (dec., nr. 1558/05, 16 noiembrie 2010). Guvernul face trimitere, de asemenea, la cauzele Stoianova şi Nedelcu împotriva României (dec., nr. 77517/01 şi 77722/01, 3 februarie 2004), Temeşan împotriva României (nr. 36293/02, pct. 26-30, 10 iunie 2008), Isac împotriva României (dec., nr. 10523/05, 22 februarie 2011 şi Cozma împotriva României (dec., nr. 12080/06, 11 octombrie 2011) în care Curtea a concluzionat caracterul efectiv al căii de atac prevăzute la art. 504 C. proc. pen. în caz de erori judiciare sau privare de libertate în mod nelegal în cursul procesului penal.
14. Guvernul subliniază că art. 504 C. proc. pen. menţionează prescripţia printre cazurile care dau dreptul la reparare pentru privare de libertate în mod nelegal, dar arată că acest tip de litigiu este foarte rar şi, în consecinţă, nu poate prezenta exemple din jurisprudenţă.
15. Reclamantul afirmă că o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu constituie o cale de atac efectivă în circumstanţele particulare ale cazului său.
16. Curtea reaminteşte că îi revine Guvernului, care a invocat neepuizarea căilor de atac interne, sarcina de a convinge Curtea de caracterul efectiv şi disponibilitatea respectivei căi de atac atât în teorie, cât şi în practică la momentul faptelor, cu alte cuvinte că era accesibilă şi îi putea oferi reclamantei posibilitatea soluţionării cererilor sale, precum şi că prezenta perspective rezonabile de reuşită. Cu toate acestea, odată demonstrat acest lucru, reclamantului îi revine sarcina de a stabili dacă recursul invocat de Guvern a fost într-adevăr utilizat sau dacă, dintr-un motiv oarecare, nu era nici adecvat, nici efectiv în circumstanţele specifice ale cauzei sau dacă anumite circumstanţe speciale îl dispensau de această obligaţie [a se vedea, printre multe alte exemple, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 76, CEDO 1999‑V].
17. Curtea constată, cu titlu preliminar, că decizia pronunţată în cauza Tomuleţ sus-menţionată era bazată pe examinarea art. 504 C. proc. pen. în versiunea anterioară modificării din 2003 care a extins domeniul de aplicare şi pentru privarea de libertate după ce intervine „prescripţia [...] faptei”. Prin urmare, atât timp cât Guvernul invocă această nouă prevedere în sprijinul excepţiei ridicate, Curtea nu poate transpune în prezenta cauză concluziile sale cu privire la caracterul efectiv al căii de atac prevăzute în dreptul intern la momentul cauzei Tomuleţ.
18. Curtea subliniază că art. 504 C. proc. pen. punea drept condiţie de admisibilitate a unei acţiuni în reparaţie ca respectivul caracter nelegal al privării de libertate în cauză să fie stabilit printr-o ordonanţă sau o hotărâre în limita cazurilor bine definite. Curtea Constituţională a confirmat, prin decizia din 14 octombrie 2004, că folosirea acesteia era limitată la cazurile prevăzute la art. 504. În consecinţă, în situaţiile juridice care nu corespundeau acestor cazuri, Curtea a concluzionat că acţiunile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. nu aveau caracter efectiv (a se vedea Ogică, citată anterior, şi Degeratu împotriva României, nr. 35104/02, pct. 59, 6 iulie 2010).
19. În speţă, Curtea reţine că nu este cazul unei erori judiciare comise pe parcursul unui proces penal. Spre deosebire de cauza Ogică sus-menţionată, Curtea constată că privarea reclamantului de libertate a reprezentat consecinţa neregulilor administrative în transmiterea documentelor între diversele organe ale statului şi că nu a existat o constatare prealabilă a caracterului ilegal al detenţiei [a se vedea, a contrario, Stoianova şi Nedelcu (dec.), citată anterior; Temeşan, citată anterior, pct. 26; Isac (dec.), citată anterior şi Cozma (dec.), citată anterior].
20. Desigur, art. 504 C. proc. pen. indică că o persoană care a fost privată de libertate are drept la repararea pagubei „după ce a intervenit prescripţia [...] faptei”. Cu toate acestea, Curtea reţine că, în speţă, a intervenit prescripţia executării pedepsei, iar Guvernul nu a prezentat exemple din jurisprudenţă pentru a demonstra că instanţele interne fac aplicarea art. 504 în cazul prescrierii executării pedepsei.
21. Luând toate acestea în considerare, Curtea constată ineficienţa, în cazul reclamantului, a căii de atac indicate de Guvern. Prin urmare, este necesar să fie respinsă această excepţie.
22. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
23. Reclamantul pretinde că arestarea sa şi menţinerea sa în detenţie de la 23 la 27 decembrie 2006 nu aveau nicio bază legală.
24. Guvernul susţine că reclamantul a fost arestat de poliţia de frontieră deoarece aceasta nu avea cunoştinţă de revocarea mandatului de executare a pedepsei. Mai afirmă că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă şi s-a sustras executării pedepsei. Guvernul expune că, la 27 decembrie 2006, conducerea Penitenciarului Arad a întreprins demersurile necesare la Judecătoria Ploieşti, iar reclamantul a fost pus imediat în libertate.
25. Curtea reaminteşte că lista excepţiilor de la dreptul la libertate prevăzut la art. 5 § 1 din Convenţie are un caracter exhaustiv şi că numai o interpretare strictă se potriveşte cu scopul acestei dispoziţii: să se asigure că nimeni nu este privat în mod arbitrar de libertate [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 170, CEDO 2000‑IV].
26. În cauză, Curtea observă că mandatul de executare a pedepsei a fost revocat definitiv la 13 octombrie 2006 datorită împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei. Prin urmare, arestarea şi menţinerea în detenţie a reclamantului nu aveau bază legală.
27. Curtea reaminteşte că, la examinarea termenului de executare a deciziilor de punere în libertate a reclamanţilor, a sancţionat întârzierile care depăşeau minimul necesar pentru îndeplinirea formalităţilor administrative de eliberare (a se vedea, cu titlu de exemplu, Labita, citată anterior, pct. 172; Rashid împotriva Bulgariei, nr. 47905/99, pct. 79-80, 18 ianuarie 2007; Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 77, 1 iulie 2008).
28. Curtea consideră că, în prezenta cauză, se impune o abordare strictă mai ales că detenţia era lipsită încă de la început de bază legală.
29. Nu se poate accepta argumentul că reclamantul a fost privat de libertate pe motivul că poliţia de frontieră nu avea cunoştinţă de revocarea mandatului de executare a pedepsei şi, cu atât mai mult, nici faptul că a fost menţinut în detenţie timp de 4 zile aşteptând să fie contactată instanţa din Ploieşti şi să fie trimisă copia hotărârii prin care mandatul a fost revocat (a se vedea, mutatis mutandis, Ogică, citată anterior, pct. 64).
30. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul nu poate fi acuzat după revocarea mandatului de executare a pedepsei de atitudinea acestuia pe durata de valabilitate a mandatului respectiv şi nu poate justifica în nicio situaţie o privare de libertate ulterioară acestei revocări.
31. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că detenţia reclamantului nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute la art. 5 § 1 din Convenţie.
32. Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
33. Din perspectiva art. 5 şi art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de condamnarea sa în lipsă şi consecinţele acesteia.
34. Ţinând cont de data introducerii cererii, Curtea constată că aceste capete de cerere sunt tardive.
35. Rezultă că acestea trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
36. Conform art. 41 din Convenţie:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
37. Reclamantul şi-a prezentat cererea de reparaţie echitabilă în afara termenului stabilit de Curte pentru acest lucru.
Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea :
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
3. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 decembrie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
Santiago QuesadaJOSEP CASADEVALL
Grefier,Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy