CASE OF OPUZ v. TURKEY - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secţia a treia

CAUZA OPUZ ÎMPOTRIVA TURCIEI

(Cererea nr. 33401/02)

Hotărâre

Strasbourg

9 iunie 2009

Definitivă

09/09/2009

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Opuz împotriva Turciei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Işıl Karakaş, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 7 octombrie 2008 şi la 19 mai 2009,

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 33401/02 îndreptată împotriva Republicii Turcia prin care un resortisant al acestui stat, doamna Nahide Opuz („reclamanta”), a sesizat Curtea la 15 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. În faţa Curţii, reclamanta a fost reprezentată de M. Beştaş, avocat în Baroul Diyarbakir. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat prin agentul guvernamental.

3. În cererea sa, persoana în cauză se plânge în special de neîndeplinirea de către autorităţile din Turcia a obligaţiei lor de protecţie împotriva violenţei în familie suferită de aceasta şi de mama sa, care au provocat moartea acesteia.

4. La 28 noiembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea respectivă. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

1. De asemenea, au fost primite observaţii de la organizaţia Interights, pe care preşedintele a autorizat-o să intervină în procedură (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 2 din regulamentul Curţii). Guvernul pârât a răspuns la aceste observaţii (art. 44 § 5 din regulament).

6. La 7 octombrie 2008, la Strasbourg, a avut loc, la Palais des Droits de l’Homme, o şedinţă publică privind admisibilitatea şi fondul cauzei (art. 59 § 3 din regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru guvernul pârât

Doamna D. Akçay, co-agent, Doamna E. Demir,

Doamna Z. G. Acar,

Domnul G. Şeker,

Doamna G. Büker,

Doamna E. Ercan,

Domnul M. Yardımcı, consilieri;

– pentru reclamantă

M. Beştaş, şi

A. Başer, avocaţi;

– pentru terţul intervenient Interights

Doamna A. Coomber, jurist principal,

Doamna D. I. Straisteanu, jurist.

Curtea i-a audiat pe doamna Akçay, domnul Beştaş şi doamna Coomber.

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

7. Reclamanta s-a născut în 1972 şi are domiciliul în Diyarbakır.

8. Mama sa a încheiat o căsătorie religioasă cu A.O. În 1990, reclamanta şi H.O., fiul lui A.O., s-au mutat împreună. S-au căsătorit la 12 noiembrie 1995. Au avut trei copii (în 1993, 1994 şi 1996). Încă de la începutul relaţiei lor, se certau în mod violent. Faptele redate în continuare nu sunt contestate de către Guvern.

1. Prima agresiune comisă de H.O. şi A.O. asupra persoanei în cauză şi asupra mamei acesteia

9. La 10 aprilie 1995, reclamanta şi mama sa au depus o plângere la Parchetul Diyarbakır, pretextând că H.O. şi A.O. le-au cerut bani, le-au lovit, le-au ameninţat cu moartea şi că aduceau şi alţi bărbaţi în domiciliul conjugal.

10. În aceeaşi zi, persoana în cauză şi mama sa au fost supuse unui examen medical. Reiese din rapoartele stabilite cu această ocazie că reclamanta prezenta contuziuni, o vânătaie şi o umflătură la sprânceana stângă, precum şi zgârieturi în zona gâtului, iar mama sa avea contuziuni şi vânătăi. Rapoartele definitive stabilite la 20 aprilie 1995 au confirmat constatările primelor rapoarte precum şi concluziile conform cărora rănile respective au generat o incapacitate temporară de muncă de cinci zile pentru persoana în cauză şi mama sa.

11. La 25 aprilie 1995, Parchetul din Diyarbakır i-a trimis în judecată pe H.O. şi A.O. cu acuzarea de ameninţare cu moartea, lovire şi vătămare. La 15 iunie 1995, judecătoria din Diyarbakır a pronunţat încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire şi vătămare pe motiv că începerea procedurii nu se mai justifica în temeiul art. 456 alin. (4) C. pen., deoarece reclamanta şi mama sa şi-au retras plângerea.

12. La 11 septembrie 1995, instanţa de recurs din Diyarbakır i-a achitat pe acuzaţi pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare cu moartea conform principiului in dubio pro reo şi a clasat procedura pentru infracţiunea de lovire şi vătămare pe motiv că acestea au fost deja examinate de prima instanţă din Diyarbakır.

2. A doua agresiune comisă de H.O. asupra persoanei în cauză

13. La 11 aprilie 1996, în timpul unei dispute, H.O. a lovit-o cu violenţă pe reclamantă provocându-i sângerări la ochiul drept, la urechea dreaptă, o vânătaie la umărul stâng şi dureri de spate, răni care pot pune viaţa în pericol după cum stabileşte ulterior raportul medical. În aceeaşi zi, H.O. a fost plasat în arest preventiv prin decizia judecătorului sesizat de către Parchetul din Diyarbakır.

14. La 12 aprilie 1996, procurorul a depus la instanţa corecţională din Diyarbakır actul de sesizare împotriva lui H.O. pentru violenţe în formă agravată, infracţiune prevăzută la art. 456 alin. (2) şi 457 alin. (1) C. pen.

15. La 15 aprilie 1996, H.O. a adresat preşedintelui judecătoriei din Diyarbakır o cerere de eliberare provizorie, indicând că a avut o ceartă cu soţia sa, că i-a dat două sau trei palme, că a fost arestat fără motiv pe baza unui certificat medical făcut de soacra sa pe numele persoanei în cauză la spitalul la care lucra, că nu voia să-şi piardă familia şi locul de muncă şi că regretă că şi-a lovit soţia.

16. La 16 aprilie 1995, instanţa de recurs din Diyarbakır a respins cererea de eliberare prezentată de către H.O. şi a decis că trebuie menţinut în arest.

17. La şedinţa din 14 mai 1996, reclamanta şi-a menţinut plângerea, însă procurorul a solicitat eliberarea provizorie a lui H.O. având în vedere natura infracţiunii şi faptul că rănile persoanei în cauză s-au vindecat total. Instanţa a urmat concluziile procurorului şi a dispus eliberarea lui H.O.

18. La şedinţa din 13 iunie 1996 reclamanta şi-a retras plângerea, declarând că s-a împăcat cu soţul său.

19. La 18 iulie 1996, instanţa a reţinut că infracţiunea de care era acuzat H.O. era prevăzută la art. 456 alin. (4) C. pen., dispoziţie care condiţionează acţiunea penală de menţinerea plângerii victimei. Constatând că persoana în cauză şi-a retras plângerea, a clasat cauza.

3. A treia agresiune comisă de H.O. asupra persoanei în cauză a mamei acesteia

20. La 5 februarie 1998, reclamanta, mama sa, sora sa şi H.O. au avut o altercaţie în cursul căreia acesta din urmă şi-a atacat soţia cu un cuţit. H.O., persoana în cauză şi mama acesteia s-au ales cu răni care le-au adus şapte, trei şi, respectiv, cinci zile de incapacitate de muncă, conform rapoartelor medicale întocmite ulterior.

21. La 6 martie 1998, parchetul a decis să nu reţină nicio acuzaţie împotriva persoanelor implicate în altercaţie, estimând că nu există suficiente dovezi ale agresiunii cu cuţitul presupusă a fi comisă de H.O. şi că celelalte infracţiuni – cum ar fi loviri sau alte violenţe şi distrugerile aduse bunurilor – puteau face loc unor acţiuni civile. În opinia sa, continuarea urmăririi penale nu răspundea niciunui interes public.

22. La o dată neprecizată, persoana în cauză s-a mutat la mama sa.

4. A patra agresiune comisă de H.O. asupra persoanei în cauză şi a mamei acesteia: ameninţările şi agresiunea cu un automobil, lucruri ce au condus la deschiderea procedurii de divorţ

23. La 4 martie 1998, H.O. le-a accidentat pe reclamantă şi mama acesteia cu maşina personală, provocând răni ce puteau fi mortale acesteia din urmă. La comisariat, el a pretins că era vorba de un accident şi că, după ce au refuzat invitaţia de a urca în maşină, victimele şi-au continuat drumul pe jos înainte de a se arunca în faţa maşinii. În ceea ce o priveşte, mama persoanei în cauză a declarat că ginerele său le-a ordonat să urce în maşină, ameninţându-le cu moartea dacă nu urcă, că acesta a răsturnat-o pe fiica ei cu maşina în timp ce fugea şi că a dat înapoi şi a lovit-o cu maşina în timp ce încerca să-şi ajute fiica. Mama reclamantei şi-a recăpătat conştiinţa la spital. În declaraţia dată la poliţie, persoana în cauză a confirmat declaraţiile mamei sale şi şi-a acuzat soţul de încercarea de a le ucide pe amândouă cu maşina.

24. La 5 martie 1998, Judecătoria Diyarbakır, complet cu judecător unic, a dispus arestarea preventivă a lui H.O..

25. La 19 martie 1998, Parchetul din Diyarbakır a început urmărirea penală faţă de H.O. în faţa instanţei corecţionale din acest oraş pentru ameninţare cu moartea şi lovire şi răni grave. În aceeaşi zi, institutul medico-legal din Diyarbakır a întocmit un raport in care este indicat faptul că reclamanta avea zgârieturi la genunchi şi că rănile provocate i-au adus cinci zile de incapacitate de muncă.

26. La 20 martie 1998, persoana în cauză a iniţiat procedura de divorţ, cu motivul că existau multe neînţelegeri între ea şi soţul ei, că acesta nu-şi asuma responsabilităţile de soţ şi de tată, că o supunea la violenţe confirmate de rapoartele medicale şi că venea şi cu alte femei în domiciliul conjugal. În observaţiile sale în faţa Curţii, reclamanta a arătat că ameninţările şi presiunile soţului său au făcut-o să renunţe la procedură.

27. La 2 aprilie 1998, persoana în cauză şi mama sa au solicitat la Parchetul general din Diyarbakır instituirea unor măsuri de protecţie din cauza ameninţărilor cu moartea făcute de H.O. şi tatăl acestuia.

28. La 2 şi 3 aprilie 1998, poliţiştii au audiat-o pe reclamantă, pe mama ei, pe fratele ei, pe cumnata ei, pe H.O. şi pe tatăl acestuia din urmă. Persoana în cauză şi mama ei au declarat că H.O. a încercat să atenteze la viaţa lor cu maşina personală şi că le-a ameninţat cu moartea dacă soţia sa refuză reluarea vieţii conjugale. Poliţiştii au notat că reclamanta a iniţiat procedura de divorţ şi că a refuzat să se întoarcă să trăiască împreună cu soţul său. Fratele persoanei în cauză şi soţia lui au arătat că mama reclamantei a convins-o să-şi reia viaţa conjugală cu H.O. şi că ei nu ştiau nimic de ameninţările cu moartea de care acesta şi tatăl lui erau acuzaţi. H.O. a declarat că singura lui dorinţă era să-şi reunească familia, că soacra lui se opunea, că solicitase în zadar ajutorul fratelui soţiei lui şi al celor mai vârstnici din familie, că nu-şi ameninţase niciodată soţia sau soacra şi că acuzaţiile lor erau calomnioase. Tatăl lui a spus că mama persoanei în cauză dorea ca fiica sa să divorţeze pentru a se căsători cu un alt bărbat.

29. În raportul din 3 aprilie 1998, şeful Serviciului juridic şi ordinii publice din cadrul Direcţiei de siguranţă din Diyarbakır a informat parchetul general cu privire la rezultatele anchetei realizată asupra presupunerilor reclamantei şi ale mamei acesteia. Acesta a arătat că persoana în cauză şi-a părăsit soţul şi a plecat să locuiască cu mama sa, că aceasta s-a opus demersurilor întreprinse de H.O. pentru reluarea vieţii conjugale, că l-a insultat şi acuzat de ameninţări cu moartea. Arătând că H.O. a fost închis pentru 25 zile pentru lovirea soacrei lui cu maşina, că s-a adresat mai multor mediatori pentru a le cere să o convingă pe soţia lui să revină în domiciliul conjugal, că soacra lui s-a opus interzicându-i fiicei sale să se întoarcă să locuiască cu el, autorul raportul a concluzionat că au fost făcute ameninţări de o parte şi de cealaltă, că soacra lui H.O. dorea ca fiica sa să se despartă de acesta pentru a se răzbuna pe fostul ei soţ, că făcea în mod constant propuneri calomnioase şi că făcea forţele de ordine să-şi piardă timpul.

30. La 14 aprilie 1998, Procurorul general din Diyarbakır l-a acuzat pe H.O. şi pe tatăl acestuia de ameninţarea cu moartea împotriva persoanei în cauză şi a mamei acesteia, infracţiune prevăzută la art. 188 alin. (1) C. pen.

31. La 30 aprilie 1998, instanţa corecţională din Diyarbakır a dispus liberarea provizorie a lui H.O şi, declarându-se necompetentă să judece cauza, a trimis-o la Curtea cu juraţi din Diyarbakır.

32. La 11 mai 1998, curtea cu juraţi a schimbat încadrarea în tentativă de omor. La şedinţa de judecată din 9 iulie 1988, H.O. a declarat din nou că faptele de care este acuzat au fost accidentale, pretinzând că una din uşile maşinii sale rămasă deschisă a lovit victimele în timpul unei manevre. Acestea i-au confirmat declaraţiile şi au renunţat la plângere.

33. La 23 iunie 1998, curtea cu juraţi l-a achitat pe H.O. şi pe tatăl acestuia de ameninţarea cu moartea conform principiului in dubio pro reo. Instanţa a reţinut că aceştia au negat acuzaţiile respective şi că victimele şi-au retras plângerea. Reclamanta şi H.O. şi-au reluat viaţa conjugală.

34. La 9 iulie 1998, mama persoanei în cauză a fost supusă unui examen medical. Reiese din raportul stabilit cu această ocazie că rănile suportate de aceasta nu i-au pus viaţa în pericol, dar au generat o incapacitate de muncă de 25 zile.

35. La şedinţa din 8 octombrie 1998, reclamanta şi mama sa şi-au retras plângerea, declarând că H.O. le-a lovit accidental cu una din uşile automobilului său care rămăsese deschisă. Audiate cu privire la motivele care le-au făcut să depună plângere împotriva lui H.O., acestea au răspuns că s-au certat şi că au formulat aceste acuzaţii la supărare.

36. La 17 noiembrie 1998, curtea cu juraţi din Diyarbakır a constatat că persoana în cauză şi-a retras plângerea şi a dispus încetarea procesului penal cu privire la faptele a căror victimă a fost. A dispus, în schimb, având în vedere gravitatea rănilor făcute de H.O. soacrei sale, că acesta trebuie să răspundă penal deşi mama reclamantei şi-a retras plângerea. Prin urmare, l-a condamnat la o pedeapsă cu amendă şi trei luni închisoare, comutată ulterior în pedeapsă cu amendă.

5. A cincea agresiune comisă de H.O. asupra persoanei în cauză şi vătămările corporale grave provocate acesteia

37. La 29 octombrie 2001, reclamanta a vizitat-o pe mama sa. Mai târziu, în aceeaşi zi, H.O. i-a telefonat pentru a-i cere să se întoarcă în domiciliul conjugal. Temându-se de noi violenţe din partea soţului său, i-a spus mamei sale că acestea „o va face bucăţi”. Mama sa a sfătuit-o să se întoarcă acasă împreună cu copiii. Trei sferturi de oră mai târziu, unul din ei s-a întors la bunica lor pentru a o avertiza că tatăl lor a omorât-o în bătaie pe mama lor. Mama persoanei în cauză a fugit la domiciliul fetei sale pe care o găsi întinsă pe jos, plină de sânge. Ajutată de vecini, a urcat-o într-un taxi şi a dus-o la spitalul din Diyarbakır, unde a fost informată că fiica sa era într-o stare gravă şi că trebuia transferată la spitalul universitar din Dicle, care era mai bine echipat. S-a notat în dosarul medical al reclamantei că aceasta a primit şapte lovituri de cuţit în diferite locuri ale corpului, dar că viaţa nu îi era în pericol.

38. În aceeaşi zi, în jurul orei 23:30, H.O. a mers la poliţie unde i-a fost confiscat cuţitul cu care o lovise pe soţia sa. El a declarat că s-a întors acasă în jurul orei 18, constatând că soţia şi copiii lui nu erau, că i-a sunat pentru a le spune să vină acasă, că a întrebat-o pe soţie de ce a întârziat şi nu i-a pregătit cina, că aceasta i-a răspuns, înainte să-i aducă o farfurie cu fructe, că a servit masa împreună cu copiii şi cu mama ei. A adăugat că au început să se certe, că el a întrebat-o pe soţie de ce merge atât de des la mama sa şi că i-a cerut să mai rărească vizitele, să nu mai plece de acasă şi să aibă grijă de copii. Arătând că cearta s-a aprins, acesta a precizat că reclamanta l-a agresat cu o furculiţă, că au început să se bată, că el şi-a pierdut controlul, că a luat cuţitul pentru fructe şi a lovit-o pe reclamantă, nemaiştiind câte lovituri i-a aplicat. Pretinzând că a trebuit să se apere atunci când soţia lui, mai voinică decât el, l-a atacat, acesta a subliniat că nu era rea şi că s-au înţeles bine până când soacra lui a început să se amestece în căsnicia lor, de vreo doi ani, creând conflicte în cuplu. A declarat că regretă gestul făcut. Poliţiştii au decis să-l lase să plece după ce a făcut declaraţia.

39. La 31 octombrie 2001, avocata mamei persoanei în cauză a reclamat această decizie la Parchetul din Diyarbakır. Ea l-a informat că clienta sa i-a declarat că H.O. a mai lovit-o pe reclamantă cu violenţă cu cinci ani în urmă, fapte pentru care a fost arestat şi închis înainte de a obţine eliberarea după prima şedinţă de judecată. A arătat că clienta sa şi persoana în cauză au fost nevoite să-şi retragă plângerea din cauza ameninţărilor cu moartea şi a presiunilor constante din partea acestui individ, adăugând că a auzit că acesta făcea trafic de femei. Estimând că eliberarea lui H.O. era inacceptabilă din punct de vedere moral, având în vedere gravitatea faptelor comise la 4 martie 1998 (a se vedea infra), ea a solicitat arestarea preventivă a acestuia.

40. La 2 noiembrie 2001, avocatul reclamantei a sesizat parchetul general pentru a contesta concluziile raportului medical realizat de spitalul facultăţii de medicină din Dicle, conform căruia rănile făcute persoanei în cauză nu puneau în pericol viaţa acesteia. El a solicitat un nou examen medical.

41. La 9 noiembrie 2001, reclamanta s-a plâns la Parchetul general din Diyarbakır că H.O. a lovit-o cu pumnii de mai multe ori în timpul unei certe. Aceasta a solicitat autorizarea să se prezinte la institutul medico-legal pentru a face un nou examen medical.

42. La 8 noiembrie 2001, în urma dispoziţiei parchetului, Institutul medico-legal din Diyarbakır a examinat-o pe reclamantă. Medicul legist a constatat că prezintă la încheietura mâinii stângi o rană de trei centimetri lungime făcută cu un cuţit, două răni la şoldul stâng (profunde de cinci şi, respectiv, doi centimetri) şi alta deasupra genunchiului stâng. El a estimat că nu aceste răni nu au pus în pericol viaţa victimei, dar că au antrenat o incapacitate de muncă de şapte zile.

43. La 12 decembrie 2001, procurorul a depus la instanţa corecţională din Diyarbakır actul de sesizare împotriva lui H.O. pentru agresiune cu armă albă, infracţiune prevăzută la art. 456 alin. (4) şi 457 alin. (1) C. pen.

44. La 23 mai 2002, instanţa de recurs din Diyarbakır l-a condamnat pe H.O. la pedeapsa cu amenda de 839 957 040 lire turceşti plătibilă în opt rate pentru agresarea reclamantei cu o armă albă.

6. Al şaselea act de violenţă comis de H.O. : ameninţările făcute împotriva reclamantei

45. La 14 noiembrie 2001, reclamanta a depus plângere la Parchetul din Diyarbakır, pretinzând că H.O. a ameninţat-o.

46. La 11 martie 2002, procurorul a estimat că susţinerile formulate de partea în cauză nu constituiau dovezi tangibile care să permită procedura penală faţă de H.O.

7. Plângerea penală depusă de mama reclamantei la parchet cu privire la ameninţările cu moartea făcute de H.O. şi A.O.

47. La 19 noiembrie 2001, mama persoanei în cauză s-a plâns procurorului de ameninţările constante pe care H.O., A.O. şi apropriaţii lor le-au făcut împotriva ei şi a fiicei ei, pretinzând, în special, că H.O. a avertizat-o că o va ucide pe ea, precum şi pe copii ei şi pe întreaga ei familie. Afirmând că acesta o hărţuia şi că aducea atingere vieţii ei private hoinărind în jurul domiciliului ei înarmat cu un cuţit şi un pistol, ea a declarat că trebuia considerat responsabil de toate neplăcerile pe care ea sau apropiaţii ei le-ar putea suferi şi a reamintit faptele survenite la 29 octombrie 2001, dată la care reclamanta a fost lovită cu pumnii de H.O. (a se vedea supra). Pentru a da curs acestei plângeri, procurorul a cerut Direcţiei de siguranţă din Diyarbakır întocmirea unui raport de anchetă după audierea reclamantei şi a lui H.O.

48. Între timp, la 14 decembrie 2001, reclamanta a introdus o nouă acţiune de divorţ la Judecătoria Diyarbakır.

49. La 23 decembrie 2001, câţiva poliţişti l-au interogat pe H.O. despre susţinerile formulate de soacra lui, susţineri pe care acesta le-a respins afirmând că aceasta se amesteca în căsnicia lor, că o incita pe fiica ei să ducă o viaţă destrăbălată şi să îl ameninţase. La 5 ianuarie 2002, poliţia a interogat-o iarăşi pe mama reclamantei, care a declarat că H.O. venea în fiecare zi la uşa ei cu câte un cuţit sau o armă de foc ameninţând-o cu moartea pe ea, pe fiica şi pe nepoţii ei.

50. La 10 ianuarie 2002, H.O. a fost acuzat de ameninţarea cu moartea, infracţiune prevăzută la art. 191 alin. (1) C. pen.

51. La 27 februarie 2002, mama reclamantei a sesizat din nou Parchetul din Diyarbakır pentru a se plânge de intensificarea ameninţărilor făcute de H.O. şi de apropriaţii acestuia, acuzându-i şi de hărţuire şi acte de intimidare prin telefon. Considerând că se află în pericol grav de moarte, ea a cerut poliţiei să îi pună telefonul sub ascultare şi să ia măsuri împotriva lui H.O. În aceeaşi zi, Parchetul din Diyarbakır a solicitat direcţiei locală a companiei turceşti de telecomunicaţii să-i prezinte lista tuturor numerelor de telefon de pe care au fost făcute apeluri către mama persoanei în cauză în cursul lunii precedente. Neprimind nici un răspuns la cerere, acesta a reînnoit-o la 3 aprilie 2002.

52. La 16 aprilie 2002, Judecătoria din Diyarbakır l-a interogat pe H.O. despre agresiunea cu arma albă pe care a comis-o asupra soacrei lui. Acesta a repetat declaraţiile pe care le-a făcut poliţiei, adăugând că nu voia ca soţia sa să se duca la soacra lui pentru că aceasta avea o viaţă dezordonată.

8. Omorul comis de H.O. asupra mamei reclamantei

53. Reclamanta locuia la mama ei după evenimentele din 29 octombrie 2001.

54. La o dată neprecizată, mama persoanei în cauză a angajat un transportator în vederea mutării mobilei sale la Izmir. Aflând acestea, H.O. ar fi declarat că o va găsi şi o va ucide indiferent de locul unde va merge. În ciuda acestei ameninţări, mama reclamantei şi-a încărcat mobila într-o camionetă a societăţii de transport la 11 martie 2002. Şoferul automobilului a făcut două drumuri între centrul de transfer al societăţii şi domiciliul mamei persoanei în cauză. Se pregătea să-l facă pe al treilea când aceasta l-a rugat să conducă până la centrul de transfer şi s-a aşezat pe locul din faţă. În timpul drumului, un taxi al cărui şofer a apărat butonul de avarie s-a oprit în faţa camionetei. Crezând că acesta îl va întreba despre o adresă, şoferul camionetei a oprit automobilul. Din taxi a ieşit H.O., a deschis portiera camionetei în partea în care era aşezată mama reclamantei şi, strigând că vrea să ştie unde duce mobila, a tras un foc asupra acesteia, ucigând-o pe loc.

9. Urmărirea penală împotriva lui H.O.

55. La 13 martie 2002, Parchetul din Diyarbakır a depus la curtea cu juraţi actul de sesizare pentru infracţiunea de omor împotriva lui H.O., infracţiune prevăzută la art. 449 alin. (1) C. pen.

56. În faţa poliţiei, a procurorului şi a instanţei, H.O. a declarat că şi-a ucis soacra pentru că voia să o antreneze şi pe fiica ei în viaţa sa destrăbălată şi că o incitase pe aceasta să se despartă de el luându-i copiii. El a pretins, de asemenea, că, în ziua în care au avut loc aceste evenimente, i-a cerut soacrei lui să-i spună unde era soţia lui şi unde voia să ducă mobila, iar aceasta i-a răspuns „să se ducă naibii, că ea pleacă cu fiica ei şi ca va vinde mobila”. El a adăugat că şi-a pierdut controlul şi că a tras pentru a-şi apăra onoarea şi copiii.

57. Prin hotărârea definitivă din 26 martie 2008, curtea cu juraţi din Diyarbakır l-a găsit pe H.O. vinovat de omor şi port ilegal de armă de foc şi l-a condamnat la închisoare pe viaţă. Arătând totuşi că acuzatul a fost provocat de victima sa şi că a avut o conduită bună în timpul procesului, a micşorat pedeapsa la 15 ani şi 10 luni închisoare însoţită de o amendă de 180 lire noi turceşti. Luând în considerare timpul pe care acuzatul l-a petrecut în arest preventiv şi faptul că a fost introdus recurs împotriva hotărârii, a dispus eliberarea lui H.O.

58. Procedura de recurs este în prezent pe rolul Curţii de Casaţie.

10. Evenimentele survenite după eliberarea lui H.O.

59. La 15 aprilie 2008, reclamanta a depus o plângere penală la Parchetul din Kemalpaşa (Izmir) pentru a fi transmisă la Parchetul general din Diyarbakır şi a cerut autorităţilor să ia măsurile pentru a o apăra. Semnalând că fostul său soţ[1] era liber şi că la începutul lunii aprilie îl contactase pe M.M. – noul său partener, care lucra pe un şantier de construcţie – pentru a-l întreba unde este ea, aceasta a arătat că i-a ameninţat că îi omoară pe amândoi, după care M.M. a refuzat să-i dea adresa. {0>Rappelant que H.O. avait déjà tué sa mère, elle déclara qu‘il n‘hésiterait pas à la tuer elle aussi.Reamintind că H.O. i-a ucis deja mama, ea a declarat că nu va ezita să o ucidă şi pe ea.Précisant qu‘elle changeait constamment de domicile pour que H.O. ne puisse pas la retrouver, elle invita les autorités d‘instruction à garder secrète l‘adresse figurant sur sa plainte, ainsi que celle de son nouveau compagnon, et à tenir H.O. pour responsable de tous les désagréments qu‘elle ou ses proches pourraient subir.Precizând că îşi schimba în mod constant domiciliul pentru ca H.O. să nu poată să o găsească, ea a solicitat autorităţilor de investigare să păstreze secretă adresa care este trecută în plângerea ei, precum şi cea a noului său partener şi să îl facă pe H.O. răspunzător de toate neplăcerile pe care ea sau apropiaţii ei le-ar putea suporta.

60. La 14 mai 2008, avocatul reclamantei a informat Curtea că fostul soţ al clientei sale a fost eliberat şi că a reînceput să o ameninţe. Plângându-se că nu a fost luată nicio măsură în ciuda cererilor formulate de persoana în cauză, ea a cerut Curţii să solicite guvernului pârât să asigure o protecţie adecvată clientei sale.

61. Prin scrisoarea din 16 mai 2008, grefa a transmis această cerere Guvernului pentru observaţii şi i-a solicitat să informeze Curtea despre măsurile pe care autorităţile interne au înţeles să le ia.

62. La 26 mai 2008, şeful Direcţiei de drept internaţional şi relaţii externe din cadrul Ministerului Justiţiei a adresat prin fax o scrisoare Parchetului din Diyarbakır cu privire la plângerile formulate de reclamantă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Semnalând parchetului că persoana în cauză a făcut o cerere în faţa Curţii, el a solicitat informaţii cu privire la derularea executării pedepsei pronunţate împotriva lui H.O., la starea procedurii cu privire la plângerea penală depusă de reclamantă la Parchetul general din Kemalpaşa (Izmir) şi la măsurile luate pentru protecţia persoanei în cauză.

63. În aceeaşi zi, un procuror din cadrul Parchetului general din Diyarbakır a scris cabinetului guvernatorului acestui oraş pentru a-l invita să ia măsuri în vederea protejării reclamantei.

64. Prin scrisoarea din 28 mai 2008 adresată sub acoperirea Parchetului general din Diyarbakır Direcţiei de poliţie centrală din Şehitler (Diyarbakır), un procuror (A.E.) a cerut poliţiei să îl citeze pe H.O. la cabinetul său pentru o anchetă.

65. La 29 mai 2008, A.E. l-a audiat pe H.O. cu privire la plângerea depusă de reclamantă. Acesta a negat că ar fi ameninţat-o pe persoana în cauză şi a declarat că aceasta a formulat aceste susţineri pentru a-l destabiliza la ieşirea din închisoare, că nu avea nimic împotriva ei, că se consacra apropriaţilor şi copiilor săi.

66. La 3 iunie 2008, A.E. a înregistrat declaraţia lui M.M., noul partener al reclamantei. Acesta a spus că H.O. l-a sunat pentru a-i cere adresa persoanei în cauză spunându-i intenţia sa de a o ucide. El a precizat că nu l-a întâlnit pe H.O., că nu a depus plângere împotriva lui, dar că a sunat-o pe reclamanta pentru a o informa de ameninţările făcute de acesta.

67. Prin scrisoarea din 20 iunie 2008, Guvernul a informat Curtea că fostul soţ al reclamantei nu şi-a ispăşit încă pedeapsa cu închisoarea şi că autorităţile l-au eliberat în aşteptarea procesului său pentru a evita o depăşire a duratei maxime a arestului preventiv. El a spus, de asemenea, că cabinetul guvernatorului localităţii respective şi parchetul general ştiau că reclamanta a depus plângere şi că li s-a solicitat să ia măsuri pentru a o proteja.

68. Prin scrisoarea din 14 noiembrie 2008, avocatul persoanei în cauză a anunţat Curtea că viaţa clientei sale era expusă unui pericol imediat deoarece autorităţile nu au luat nici cea mai mică măsură pentru a o proteja împotriva fostului său soţ. În aceeaşi zi, grefa Curţii a transmis scrisoarea respectivă Guvernului, cerându-i informaţii cu privire la măsurile pe care le-a luat în vederea protejării reclamantei.

69. La 21 noiembrie 2008, Guvernul a arătat Curţii că poliţia a luat măsuri speciale pentru protejarea persoanei în cauză împotriva fostului ei soţ, precizând în special că fotografia şi amprentele digitale ale acestuia au fost distribuite comisariatelor din regiune pentru a permite arestarea sa în cazul în care ar fi găsit în apropierea domiciliului reclamantei.

II. Dreptul şi practica interne relevante

 Dreptul şi practica interne

70. Prevederile relevante din legislaţia internă aplicate de autorităţile judiciare în această cauză sunt expuse mai jos.

1. Codul penal

Art. 188

„Constrângerea altei persoane, prin forţă sau ameninţare, să facă sau să nu facă un lucru sau să autorizeze să facă ceva [...] se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an închisoare şi cu amenda de la 1 000 la 3 000 lire [...]”.

Art. 191 alin. (1)

„Ameninţarea unei alte persoane, în afara cazurilor prevăzute de lege, cu un prejudiciu grav sau injust se pedepseşte cu închisoarea de până la şase luni.

Art. 449

„Dacă omorul este comis asupra

a. Unui soţ, soţii, surori, frate, unei mame adoptive, copil adoptiv, soacre, cumnat sau nepot, se pedepseşte cu închisoarea pe viaţă [...]”.

Art. 456 alin. (1), (2) şi (4)

„Fapta prin care este se cauzează altei persoane o vătămare corporală sau psihică fără intenţia de a ucide se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an.

În cazul în care este pusă în pericol viaţa victimei sau se provoacă o incapacitate motrice sau senzorială permanentă, dificultăţi de vorbire permanente sau răni permanente pe faţă, sau o vătămare a sănătăţii fizice sau mintale cu durata mai mare de 20 zile, sau o incapacitate de muncă cu aceeaşi durată, fapta se pedepseşte cu închisoarea de la doi la cinci ani.

[...]

În cazul în care nu este provocată nicio vătămare a sănătăţii sau o incapacitate de muncă sau dacă vătămarea sănătăţii sau incapacitatea de muncă nu durează mai mult de zece zile, fapta se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 6 luni închisoare sau amenda de la 12 000 la 150 000 lire, cu condiţia ca victima să facă plângere [...]”.

Art. 457

„În cazul în care victima infracţiunii prevăzută la art. 456 este una din persoanele menţionate la art. 449 sau în cazul în care fapta este comisă cu o armă, vizibilă sau ascunsă, sau cu un agent chimic toxic, pedeapsa va fi majorată cu până la jumătate din pedeapsa prevăzută.”

Art. 460

„În cazurile prevăzute la art. 456 şi art. 459, în care declanşarea acţiunii publice este condiţionată de existenţa unei plângeri [a victimei], retragerea acesteia înainte de pronunţarea hotărârii definitive duce la stingerea acţiunii publice”.

2. Legea privind protecţia familiei (Legea nr. 4320 din 14 ianuarie 1998)

Art. 1

„Dacă este informată – de parchetul general sau de victimă – că un soţ (soţie), un copil sau alt părinte ce locuieşte în domiciliul familial suferă violenţe domestice, secţia civilă a judecătoriei poate, având în vedere natura faptelor respective, să ia din oficiu, împotriva soţului autor al violenţelor, una sau mai multe măsuri enumerate în continuare – sau măsuri similare dacă consideră oportun, şi anume:

a) un ordin de a se abţine de la orice comportament violent sau ameninţător asupra unui soţ , copil sau alt părinte ce locuieşte în domiciliul familial;

b) un ordin de a părăsi domiciliul conjugal şi de a-l lăsa în proprietatea soţului şi, după caz, a copiilor, şi de a sta departe de acest domiciliu şi de locul de muncă al soţului şi, după caz, al copiilor;

c) un ordin de a se abţine de a cauza daune bunurilor soţului (sau bunurilor copiilor sau al celorlalţi părinţi ce locuiesc în domiciliul familial);

c) un ordin de a se abţine de a folosi mijloace de comunicare pentru a tulbura liniştea soţului sau a copiilor sau a celorlalţi părinţi ce locuiesc în domiciliul familial;

e) un ordin de a preda armele aflata în posesia sa forţelor de ordine în funcţie de tipul sau destinaţia lor;

f) un ordin de a nu se prezenta la domiciliul familial după ce a consumat băuturi alcoolice sau alte produse stupefiante şi de a nu face uz de asemenea produse în domiciliul familial.

Durata valabilităţii măsurilor menţionate anterior nu poate depăşi 6 luni. Ele pot fi însoţite de un aviz către soţul autor al violenţelor că se expune unei arestări şi unei pedepse cu închisoarea în cazul nerespectării obligaţiilor sale. Acesta se poate vedea constrâns, cu titlu provizoriu, să plătească o pensie alimentară a cărei cuantum trebuie stabilit ţinând cont de nivelul de viaţă al victimei.

Cererile formulate în temeiul art. 1 nu fac loc plăţii cheltuielilor de judecată.”

Art. 2

„Tribunalul adresează un exemplar din ordonanţa de protecţie parchetului general, care controlează executarea acesteia cu ajutorul forţelor de ordine.

Incumbă forţelor de ordine să ancheteze din oficiu susţinerile privind lipa unei ordonanţe de protecţie, chiar în absenţa unei plângeri a victimei, şi să comunice imediat documentele relevante parchetului general.

Este de datoria parchetului general să declanşeze acţiunea publică în faţa judecătoriei împotriva soţului (soţiei) care nu îşi îndeplineşte obligaţiile impuse printr-o ordonanţă de protecţie. Locul audierii şi termenul scurt în care trebuie ţinută sunt stabilite conform prevederilor Legii nr. 3005 cu privire la procedura de flagrant delict.

Soţul care nu îşi îndeplineşte obligaţiile impuse printr-o ordonanţă de protecţie primeşte o pedeapsă de la 3 la 6 luni închisoare pe lângă pedeapsa prevăzută în cazul în care neîndeplinirea acelor obligaţii constituie o infracţiune diferită”.

3. Normele din 1 martie 2008 de aplicare a Legii privind protecţia familiei

71. Normele din 1 martie 2008 de aplicare a Legii nr. 4320/1998 stabilesc măsurile ce pot fi luate împotriva membrilor unei familii autori ai unor acte de violenţă, precum şi procedurile şi principiile ce guvernează aplicarea acestor măsuri, în vederea protejării membrilor familiei victime ale violenţei domestice.

B. Dreptul internaţional şi elementele de drept comparat relevante

1. Poziţia Naţiunilor Unite în ceea priveşte problema violenţei domestice şi discriminarea asupra femeilor

72. Adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1979, Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei (CEDAW) a fost ratificată de Turcia la 19 ianuarie 1986.

73. Acest instrument a definit discriminarea femeilor în felul următor:

„ [...] orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoaşterea, beneficiul şi exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural şi civil sau în orice alt domeniu.”

În ceea ce priveşte obligaţiile statelor, pasajele relevante din art. 2 al CEDAW se citesc astfel:

„Statele părţi condamnă discriminarea faţă de femei sub toate formele sale, convin să ducă prin toate mijlocele adecvate şi fără întârziere o politică vizând să elimine discriminarea faţă de femei şi, în acest scop, se angajează:

[...]

e) să ia toate măsurile corespunzătoare pentru eliminarea discriminării faţă de femei de către o persoană, o organizaţie sau o întreprindere, oricare ar fi acestea;

f) să ia toate măsurile corespunzătoare, inclusiv prin dispoziţiile legislative, pentru modificarea sau abrogarea oricărei legi, dispoziţii, cutume sau practici care constituie o discriminare faţă de femei;

[...]

74. În opinia Comitetului pentru eliminarea discriminării faţă de femei (denumit în continuare „Comitetul CEDAW”), „violenţa bazată pe sex este o formă de discriminare care împiedică serios femeile să se bucure de aceleaşi drepturi şi libertăţi ca bărbaţii” şi intră din această cauză sub incidenţa interzicerii prevăzută de art. 1 din CEDAW. Comitetul aranjează „actele private”[2] şi „relele tratamente în familie” [3] în categoria actelor de violenţă bazată pe sex.

Lupta împotriva violenţei bazată pe sex impune statelor obligaţiile enumerate în Recomandarea generală nr. 19, prin care figurează şi datoria de „a lua toate măsurile juridice şi altele necesare pentru a asigura femeilor o protecţie eficientă împotriva violenţei bazate pe sex[4], [...] în special sancţiuni penale, acţiuni civile şi măsuri de despăgubire vizând protejarea femeilor împotriva tuturor tipurilor de violenţă”[5].

În observaţiile finale cu privire la al patrulea şi al cincilea raport periodic prezentate de Turcia, Comitetul CEDAW a reafirmat că violenţa faţă de femei constituia o formă de discriminare (a se vedea CEDAW/C/TUR/4-5 şi cor. 1, 15 februarie 2005, pct. 28).

2. În plus, în observaţiile sale generale cu privire la Recomandarea generală nr. 19, Comitetul CEDAW s-a exprimat în felul următor:

„[...] 6. Primul articol din Convenţie defineşte discriminarea faţă de femei. Această definiţie include violenţa bazată pe sex, adică violenţa exercitată asupra unei femei pentru că este femeie sau care atinge în mod special femeia. Ea înglobează actele care provoacă chinuri sau suferinţe de ordin fizic, mintal sau sexual, ameninţarea cu aceste acte, constrângerea sau alte privări de libertate. Violenţa bazată pe sex poate încălca prevederile particulare ale Convenţiei, chiar dacă aceste prevederi nu menţionează în mod expres violenţa.

7. Violenţa bazată pe sex, care compromite sau anulează folosirea drepturilor individuale şi a libertăţilor fundamentale de către femei în virtutea principiilor generale de drept internaţional sau a convenţiilor particulare cu privire la drepturile omului, constituie o discriminare, în sensul primului articol al Convenţiei.

[...]

Observaţiile cu privire la anumite prevederi din Convenţie

[...]

Art. 2 f), 5 şi 10 c)

11. Atitudinile tradiţionale făceau din femeie un obiect de supunere sau le atribuiau un rol stereotipat perpetuând folosirea răspândită a violenţei sau a constrângerii, în special violenţele şi proastele tratamente în familie, căsătoriile forţate, omorul soţilor pentru neplata zestrei, atacurile cu acid, excizie. Asemenea opinii şi practici pot justifica violenţa bazată pe sex ca formă de protecţie sau de control asupra femeii. Această violenţă aduce atingere integrităţii fizice şi mintale a femeilor, le împiedică să se bucure de libertăţile şi drepturile fundamentale, să le exercite şi să le cunoască ca fel ca şi bărbaţii. În timp ce această observaţie are legătură cu violenţa efectivă şi cu ameninţările de violenţă, aceste consecinţe subiacente ale violenţei bazate pe sex contribuie la închiderea femeilor în roluri subordonate şi la menţinerea nivelului lor scăzut de participare politică, de educaţie, de calificare şi de muncă.”

76. Din constatările în cauza A.T. împotriva Ungariei (adoptate la 26 ianuarie 2005), în care autorul comunicării, A.T., pretindea că, încă din 1998, era victima unor violenţe fizice şi ameninţări din partea concubinului ei, tatăl celor doi copii, Comitetul CEDAW a recomandat Ungariei să „garanteze integritatea fizică şi mintală a A.T. şi a familiei sale”, să-i ofere un loc sigur pentru a locui împreună cu copiii săi, să se asigure că primeşte o pensie alimentară şi asistenţa juridică solicitat, precum şi o indemnizaţie proporţională cu vătămările fizice şi mentale cauzate şi cu gravitatea încălcărilor acestor drepturi. În plus, comitetul a formulat pentru Ungaria un număr de recomandări generale care vizează să îmbunătăţească protecţia femeilor împotriva violenţei familiale, în special prin amplasarea unor dispozitive de anchetă şi de proceduri juridice şi judiciare eficiente precum şi prin creşterea numărului resurselor consacrate serviciilor de tratament şi de sprijin.

77. În cauza Fatma Yıldırım împotriva Austriei (decizia din 1 octombrie 2007), unde dna Yıldırım a fost omorâtă de către soţul ei, Comitetul CEDAW a constatat că statul parte nu şi-a îndeplinit obligaţia de diligenţă de protecţie a victimei. În consecinţă, a concluzionat că acesta nu şi-a achitat obligaţiile în temeiul art. 2 lit. a) şi c)-f) şi art. 3 din convenţie interpretate în lumina primului articol din acest text, precum şi a Recomandării generale a comitetului nr. 19, şi că nu a respectat drepturile corelative ale lui Fatima Yıldırım la viaţă şi la integritatea fizică şi mentală.

78. Art. 4 c) din Declaraţia Adunării generale a Naţiunilor Unite cu privire la eliminarea violenţei faţă de femei (1993) solicită statelor să „acţioneze cu diligenţa dorită pentru a preveni actele de violenţă faţă de femei, să ancheteze aceste acte şi să le pedepsească conform legislaţiei naţionale, fie că sunt comise de stat sau de persoane particulare”.

79. În cel de-al treilea raport prezentat la 20 ianuarie 2006 Comisiei drepturilor omului a Consiliului economic şi social al Organizaţiei Naţiunilor Unite, raportorul special privind violenţa faţă de femei a concluzionat existenţa unei norme de drept internaţional cutumiar „care obligă statele să prevină actele de violenţă faţă de femei şi să reacţioneze cu diligenţa cerută” [traducerea grefei].

2. Consiliul Europei

80. În Recomandarea Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 privind protecţia femeilor împotriva violenţei, Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei a invitat în special statele să introducă, să dezvolte şi/sau să îmbunătăţească, după caz, politici naţionale de combatere a violenţei bazate pe siguranţa maximă şi protecţia victimelor, susţinerea şi asistenţa, modificarea dreptului penal şi civil, sensibilizarea publicului, formarea specială a profesioniştilor confruntaţi cu violenţa faţă de femei şi prevenirea.

81. Comitetul Miniştrilor a recomandat în special statelor să incrimineze actele grave de violenţă comise asupra femeilor, cum sunt violenţele sexuale şi violul, abuzul de vulnerabilitate ce decurge dintr-o sarcină, o incapacitate de a se apăra, o vătămare a sănătăţii, o infirmitate sau o stare de dependenţă precum şi abuzul de putere din partea autorului unor asemenea acte. Comitetul le-a solicitat, de asemenea, să asigure posibilitatea tuturor victimelor violenţelor să introducă o acţiune în justiţie, să prevadă posibilitatea introducerea unei acţiuni penale la cererea ministerului public, să îl încurajeze pe acesta din urmă să considere violenţa faţă de femei şi copii un factor agravant sau decisiv în cazul începerii urmăririi penale în interes public, să ia, după caz, măsuri care să asigure protecţia eficientă a victimelor împotriva ameninţărilor şi riscurilor de răzbunare şi să vegheze, prin măsuri specifice, protecţia drepturilor copilului în cursul procedurilor.

82. În ceea ce priveşte violenţa familială, Comitetul Miniştrilor a recomandat statelor să încadreze ca infracţiune orice violenţă comisă în sânul familiei, să ia în considerare posibilitatea de a lua unele măsuri pentru a permite în special autorităţilor judiciare, în vederea protejării victimelor, să adopte măsuri interimare pentru a împiedica autorul violenţelor să intre în contact cu victima, să comunice cu ea sau să se apropie de ea, să locuiască în anumite locuri stabilite sau să frecventeze asemenea locuri, să incrimineze orice încălcare a măsurilor impuse agresorului de către autorităţi şi să stabilească un protocol obligatoriu de intervenţie pentru poliţie şi serviciile medicale şi sociale.

3. Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului

83. În hotărârea pronunţată în cauza Velásquez Rodriguez, Curtea interamericană s-a exprimat în felul următor:

„Un stat îşi poate vedea răspunderea angajată pentru un act ilicit constituind o încălcare a drepturilor omului care, în principiu, nu îi este direct imputabil – de exemplu, pentru că autorul său este o persoană fizică sau pentru că nu a fost identificat –, nu pentru că a comis acel act, ci pentru că nu a dat dovadă de celeritatea necesară pentru prevenirea încălcării drepturilor sau pentru a răspunde conform exigenţelor Convenţiei.[6]

84. Din punct de vedere juridic, principiul conform căruia acţiunile unei persoane particulare pot indica în ultimă instanţă răspunderea statului se justifică prin nerespectarea de către acesta a obligaţiei de a garanta protecţia drepturilor omului impuse de art. 1 § 1 din Convenţia americană a drepturilor omului[7]. {Aplicând acest principiu, Curtea interamericană s-a pronunţat în repetate rânduri că statele îşi angajează răspunderea internaţională atunci când le lipseşte diligenţa pentru a preveni încălcările drepturilor omului, pentru a căuta şi sancţiona pe autorii lor sau pentru a furniza o despăgubire corespunzătoare familiilor victimelor.

85. Convenţia interamericană din 1994 cu privire la prevenirea, sancţiunea şi eliminarea violenţei faţă de femei (Convenţia de la Belém Do Pará) impune statelor obligaţii în materia eliminării violenţei bazată pe sex. Această convenţie este singurul tratat multilateral de protecţia drepturilor omului în mod exclusiv consacrat combaterii violenţei faţă de femei.

86. Subscriind abordării adoptate de Curtea interamericană în materia răspunderii statului pentru acţiunile sau inacţiunile persoanelor particulare, Comisia interamericană a hotărât, în cauza Maria Da Penha împotriva Braziliei[8], că statul brazilian şi-a angajat răspunderea în temeiul Convenţiei americane şi al Convenţiei de la Belém Do Pará din lipsa diligenţei cerute pentru prevenirea actelor de violenţă domestică şi anchetarea acestor fapte. În plus, a considerat că Brazilia a încălcat drepturile reclamantei şi nu şi-a îndeplinit obligaţiile (în special în temeiul art. 7 din Convenţia de la Belém Do Pará, dispoziţie care obligă statele să condamne toate formele de violenţă faţă de femei) din cauza pasivităţii şi a toleranţei faţă de violenţa suportată. În această decizie, Comisia s-a exprimat în felul următor:

„[...] departe de a constitui un caz izolat de toleranţă din partea puterilor publice, prezenta cauză ilustrează, dimpotrivă, o practică generală. Închizând ochii asupra acestei situaţii, întreaga societatea întăreşte rădăcinile şi factorii psihologici, sociali şi istorici pe care se bazează şi prosperă violenţa faţă de femei.

 Violenţele aplicate Maiei da Penha înscriindu-se într-un context generalizat de neglijenţă şi pasivitate a statului în ceea ce priveşte urmărirea penală a agresorilor şi condamnarea acestora, Comisia estimează că acesta nu numai că nu şi-a îndeplinit obligaţia de urmărire penală şi sancţionare, dar nici obligaţia de prevenire a actelor degradante în prezenta cauză. Această ineficacitate generală şi discriminatorie a aparatului judiciar are ca efect crearea unui climat propice violenţei familiale deoarece societatea nu poate descoperi nici un semn al voinţei puterilor publice care o reprezintă pentru a acţiona eficient în vederea sancţionării unor asemenea acte.”[9]

4. Elemente de drept comparat

87. Legislaţia a 11 state membre ale Consiliului Europei, adică Albania, Austria, Bosnia Herţegovina, Elveţia, Estonia, Grecia, Italia, Polonia, Portugalia, San Marino şi Spania, prevede continuarea urmăririi penale în ciuda retragerii plângerii victimei în cauzele de violenţă familială.

88. 27 state membre, adică Andora, Armenia, Azerbaijan, Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Federaţia Rusă, Finlanda, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Franţa, Georgia, Germania, Irlanda, Luxemburg, Malta, Marea Britanie şi Ţara Galilor, Moldova, Republica Cehă, Serbia, Suedia, Turcia, Ţările de Jos, Ucraina şi Ungaria, acordă autorităţilor competente latitudinea pentru a se pronunţa cu privire la problema continuării urmăririi penale împotriva autorilor violenţelor familiale. Un număr important de sisteme juridice naţionale stabilesc distincţia dintre faptele pedepsite în urma unei acţiuni particulare (pentru care depunerea unei plângeri de către victimă este o condiţie prealabilă) şi cele care sunt pedepsite în urma acţiunii publice (care privesc în general infracţiuni mai grave pentru care urmăririle sunt considerate ca fiind de interes public).

89. Reiese din legislaţia şi din practica celor 27 ţări enumerate că menţinerea urmăririi penale în caz de retragere a plângerii victimei rezultă din aprecierea Ministerului Public şi că, în exercitarea acestei puteri de apreciere, acesta ţine cont înainte de toate de problema dacă o asemenea măsură rezultă din interesul public. În unele din aceste ţări, inclusiv Marea Britanie şi Ţara Galilor, Ministerul Public (Crown Prosecution Service) este obligat să ia în considerare un anumit număr de elemente pentru a se pronunţa cu privire la menţinerea urmăririi penale împotriva autorilor actelor de violenţă familială, în special gravitatea actelor respective, natura – fizică sau psihică – a daunelor cauzate victimei, problema dacă violenţele au fost comise cu o armă şi dacă autorul acestora a făcut ameninţări după comiterea lor, eventuala premeditare a agresiunii, efectele – inclusiv psihologice – ale agresiunii asupra copiilor, riscul de recidivă pe care îl prezintă autorul violenţelor, persistenţa ameninţării asupra sănătăţii şi siguranţei victimei şi cele ale oricărei persoane implicată sau care ar putea deveni implicată, starea actuală a relaţiilor dintre agresor şi victima sa, efectele pe care le-ar putea avea asupra acestora continuarea urmăririi penale împotriva voinţei victimei, relaţiile din trecut dintre aceasta şi agresorul său – în special problema dacă au fost şi alte episoade de violenţă, precum şi antecedentele penale ale autorului agresiunii, în special violenţele comise de acesta. Legislaţia acestei ţări cere în mod expres ca decizia ce trebuie luată aduce un echilibru între drepturile victimei şi cele ale copiilor în temeiul art. 2 şi art. 8.

90. România pare a fi singurul stat care îşi bazează continuarea urmăririi penale exclusiv – şi în toate circumstanţele – pe intenţia/plângerea victimei.

C. Rapoartele privind violenţa familială şi situaţia femeilor în Turcia

1. Avizul „Acoperişului purpuriu” (Mor Çatı Kadın Sığınağı Vakfı), fundaţie de adăpost pentru femei, în temeiul Legii nr. 4320 din 7 iulie 2007

91. Din raportul menţionat reiese că Legea nr. 4320/2007 (supra, pct. 70) nu este încă pe deplin aplicată şi că, chiar dacă numărul de ordonanţe de protecţie şi de ordonanţe preşedinţiale pronunţate de instanţele care judecă litigii de familie a crescut în ultimii ani, anumite jurisdicţii continuă să stabilească termene de judecată la două-trei luni după depunerea plângerii în cauzele privind femeile aflate în pericol de moarte. Autorii raportului estimează că această practică reflectă tendinţa magistraţilor şi a Ministerului Public de a considera acţiunea prevăzută de Legea nr. 4320 ca o formă de acţiune de divorţ, în ciuda faptului că această lege are ca obiectiv abilitarea lor să ia măsuri de urgenţă în favoarea femeilor care acţionează pentru a-şi proteja viaţa. Ei semnalează, de asemenea, că acestea se confruntă cu dificultăţi pentru a pune în executare ordonanţele preşedinţiale pronunţate de instanţe.

92. De altfel, raportul arată că, în cursul celor doi ani dinaintea publicării, numai 120 din cele 900 femei care s-au adresat fundaţiei Mor Çatı şi au luptat pentru exercitarea drepturilor recunoscute de Legea nr. 4320 au avut câştig de cauză. El indică faptul că fundaţia Mor Çatı a arătat unele probleme grave în aplicarea acestei legi, care ţin de faptul, în special, că violenţa familială este încă tolerată de poliţie şi atitudinea unor agenţi care, încercând să medieze, iau partea bărbaţilor împotriva femeilor sau încearcă să le convingă să-şi retragă plângerea. Raportul semnalează, de asemenea, că notificarea ordonanţelor preşedinţiale pronunţate în baza Legii nr. 4320 către soţi se confruntă cu serioase dificultăţi, precizând că anumite femei dornice să lucreze cu Mor Çatı nu au putut obţine executarea ordonanţelor pronunţate în favoarea lor deoarece soţul lor era poliţist sau avea relaţii amicale cu comisariatul însărcinat cu controlul aplicării acestor ordonanţe.

93. Denunţând întârzierile excesive aduse pronunţării de ordonanţe preşedinţiale, raportul indică faptul că acestea îşi au originea în înclinaţia autorităţilor judiciare de a asimila acuzaţiile de violenţă domestică plângerilor articulate în sprijinul unei acţiuni de divorţ şi în bănuiala că femeile le formulează chiar dacă nu suferă abuzuri. Consideră nefondată teza conform căreia femeile se bazează în mod abuziv pe Legea nr. 4320, indicând că bărbaţii îşi asumă aproape toate sarcinile gospodăreşti şi că, prin urmare, este de neconceput ca femeile să profite de Legea nr. 4230 dacă nu se confruntă cu nici un pericol de moarte. Semnalează, în cele din urmă, că ordonanţele preşedinţiale sunt, în general, limitate şi că instanţele refuză în principiu să extindă domeniul de aplicare.

2. Raportul de cercetare din 25 noiembrie 2005 privind aplicarea Legii nr. 4320 întocmit de Centrul de informare cu privire la drepturile femeilor şi punerea lor în aplicare (KA-MER) al Baroului din Diyarbakır

94. Raportul indică faptul că violenţa face parte din cultura turcă şi că este tolerată în numeroase domenii ale vieţii. Raportează un studiu realizat asupra acţiunilor introduse în faţa instanţelor civile din Diyarbakır, atât în faţa unui judecător (sulh hukuk mahkemesi), cât şi în faţa unui complet de trei judecători (asliye hukuk mahkemesi). Acest studiu arată că, începând cu 1998 – an în care Legea nr. 4320 a intrat în vigoare – şi până în septembrie 2005, 183 acţiuni bazate pe această lege au fost introduse în faţa acestor jurisdicţii, care au dispus diverse măsuri în 104 din aceste cauze şi au concluzionat, în alte 79 de cauze, în lipsa unor motive care să justifice emiterea unei ordonanţe, respingerea plângerii sau lipsa lor de competenţă.

95. Raportul semnalează că, în ciuda importanţei problemei violenţei familiale, Legea nr. 4320 este foarte rar invocată, fie pentru că este puţin cunoscută de locuitorii din regiune, fie pentru că aceştia dau dovadă de o profundă neîncredere în forţele de ordine. El precizează că întârzierile aduse emiterii de ordonanţe şi lipsa controlului executării lor de către autorităţi constituie dificultăţile cele mai importante.

96. Mai adaugă că unul din obstacolele care împiedică femeile să invoce legea respectivă rezidă în ostilitatea poliţiştilor faţă de victimele violenţelor familiale care se prezintă la comisariate. Precizează că femeile care merg cu plângeri privind asemenea acte se lovesc de atitudinea agenţilor înclinaţi să considere problema venind din sfera familială privată, domeniu în care sunt reticenţi să intervină.

97. Raportul formulează recomandări ce vizează îmbunătăţirea punerii în aplicare a Legii nr. 4320 şi consolidarea protecţiei victimelor violenţelor familiale.

3. Statisticile stabilite de serviciul de asistenţă telefonică de urgenţă KA-MER din Diyarbakır în perioada 1 august 1997 - 30 iunie 2007

98. Raportul de informaţii statistice a fost întocmit după întâlnirile cu 2 484 femei. Reiese că toate reclamantele au suferit violenţe psihologice, că aproximativ 60% dintre ele au fost şi victime ale unor violenţe fizice, că vârsta cea mai atinsă este cea de 20-30 ani (43%) şi că 57% dintre aceste femei sunt căsătorite. În raport se arată, de asemenea, că majoritatea victimelor sunt analfabete sau cu puţină educaţie şi că 78% dinte ele sunt de origine kurdă. Aflăm din raport că 91% dinte femeile care au recurs la serviciul de asistenţă telefonică de urgenţă sunt din Diyarbakır şi că 85% dintre victime nu au venituri proprii.

4. Raportul publicat în 2004 de către Amnesty International sub titlul „Turcia: femeile şi violenţa în cadrul familiei”

99. Raportul arată că statisticile cu privire la amploarea violenţei împotriva femeilor în Turcia sunt rare şi puţin fiabile, semnalând totuşi că, în acest caz, cultura violenţei supune femeile la o dublă ameninţare, cea de a fi victime şi cea de a fi private de un acces efectiv la justiţie. Raportul subliniază că femeile ce aparţin categoriilor vulnerabile, cum sunt cele sărace sau cele care fug de un conflict sau de o catastrofă naturală, sunt în mod special ameninţate, precizând, în această privinţă, că, în sud-estul ţării, multe din crimele împotriva femeilor rămân nepedepsite.

100. Raportul mai arată că apărătorii drepturilor femeilor luptă împotriva mentalităţii anturajului care tolerează violenţa faţă de ele, contra numeroaselor instanţe, responsabili guvernamentali şi decidenţi. Semnalează faptul că legislaţia nu mai garantează tratamentele discriminatorii de când a fost reformată, dar că mentalităţile continuă să influenţeze femeile pentru a se conforma unor tipuri de comportament, ceea ce restrânge alegerile ce li se oferă.

101. Raportul constată, la toate nivelele sistemului represiv, lipsa unui răspuns prompt şi riguros la plângerile depuse de femeile victime ale violului, agresiunii sexuale sau altor forme de violenţă în cadrul familiei lor. Arată că poliţiştii sunt reticenţi să prevină actele de violenţă familială şi să ancheteze, în special, cazurile de moarte violentă a femeilor şi că procurorii refuză adesea să deschidă anchete asupra cazurilor de violenţă domestică sau să dispună măsuri de protecţie pentru femeile ameninţate de familia sau comunitatea lor. Semnalează că poliţia şi magistraţii nu fac nimic pentru a asigura respectarea măsurilor judiciare impuse bărbaţilor, în special în materie de protecţie a victimelor, şi că, atunci când sunt condamnaţi, ei beneficiază de o clemenţă nejustificată sub pretextul că victimelor lor i-au „provocat” sau din alte motive la fel de contestabile.

102. Raportul arată că femeile se lovesc de numeroase obstacole atunci când încearcă să apeleze la justiţie şi să se apere de violenţe. Semnalează că un număr mare de poliţişti estimează că rolul lor constă în „reconcilierea soţilor” şi că refuză să ancheteze plângerile depuse de femei. Precizează că acestea, în special în regiunile rurale, sunt frecvent în incapacitatea de a depune plângere pentru că nu se pot îndepărta de cartier pentru că se expun unei supravegheri strânse, unor critici şi, în unele cazuri, unor violenţe.

103. În plus, deşi unele instanţe par să fi pus reforma în aplicare, libertatea de apreciere de care dispune permite persoanelor răspunzătoare pentru violenţele conjugale să continue să beneficieze de o clemenţă nejustificată. Condamnările sunt adesea atenuate, după bunul plac al judecătorilor, pentru care „provocarea agravată” împotriva datinii, tradiţiei sau onoarei rămâne o scuză acceptabilă.

104. În fine, raportul adresează guvernului turc şi autorităţilor religioase şi locale un număr de recomandări pentru a le incita să se sesizeze în ceea ce priveşte problema violenţei familiale.

5. Raportul de cercetare a „crimelor de onoare” întocmit de asociaţia „Proiect justiţie pentru toţi” a Baroului Diyarbakır şi Centrul de informare cu privire la drepturile femeilor şi punerea lor în aplicare

105. Raportul menţionat anterior şi-a propus să examineze aspectele judiciare ale fenomenului „crimelor de onoare”. În acest scop, autorii săi au realizat un studiu cu privire la hotărârile pronunţate din 1999 până în 2005 de către curtea cu juraţi din Diyarbakır şi de jurisdicţiile pentru minori în vederea recensării cauzelor privind aceste crime aduse în faţa justiţiei, precum şi pentru analizării reacţiilor autorităţilor judiciare în privinţa lor, a strategiilor de apărare urmate de acuzaţi, a rolului jucat de structurile sociale (consilii de familie şi datină) şi a motivelor autorilor. În perioada respectivă, au recensat 59 cazuri care au dus la pronunţarea unei hotărâri în justiţie, privind 71 victime (omor sau violenţe) şi 81 acuzaţi.

106. Reiese din concluziile acestui raport că, în cauzele în care victimele erau de sex masculin, acuzatele s-au apărat afirmând că au fost violate, agresate sexual sau că le-a fost răpit unul din apropiaţi ori că au fost incitate să se prostitueze şi că, în cauzele în care victimele erau de sex feminin, acuzaţii au declarat în apărarea lor că acestea au vorbit cu alţi bărbaţi, s-au prostituat sau au comis un adulter. Circumstanţe atenuante de provocare nejustificată au fost reţinute în 46 decizii. S-a făcut aplicarea art. 59 din Codul penal turc – dispoziţie care autorizează magistraţii să aprecieze în mod suveran existenţa unor circumstanţe atenuante – în 61 decizii de condamnare.

În drept

I. Cu privire la admisibilitate

107. Guvernul ridică două excepţii de inadmisibilitate.

1. Cu privire la pretinsa nerespectare a termenului de şase luni prevăzut de art. 35 § 1 din convenţie.

108. Guvernul susţine că cererea a fost introdusă după termenul de şase luni în ceea ce priveşte evenimentele ce au avut loc înainte de 2001. El pledează că plângerile privind perioada 1995 – 2001 să fie respinse pentru întârziere şi că, în cazul în care reclamanta a estimat că deciziile autorităţilor interne privind evenimentele survenite în această perioadă îi cauzau prejudicii, ar fi trebuit să sesizeze Comisia sau Curtea consecutiv intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 în termen de şase luni din ziua în care fiecare din ele a fost pronunţată.

109. Persoana în cauză afirmă că a introdus cererea în termen de şase luni care au urmat comiterii faptelor litigioase. În opinia ei, acestea formează un ansamblu şi nu trebuie examinate în mod separat.

110. Curtea reaminteşte că regula celor şase luni are ca obiect să asigure securitatea juridică şi să vegheze ca cauzele litigioase privind convenţia să fie examinate într-un termen rezonabil [a se vedea Kenar împotriva Turciei, nr. 67215/01 (dec.), 1 decembrie 2005]. În jurisprudenţa sa constantă, termenul de şase luni începe să curgă de la data actului atacat atunci când nu există recurs în ordinea juridică internă.

111. În această privinţă, Curtea arată că prima din multiplele agresiuni şi ameninţări fizice de care H.O. s-a făcut vinovat faţă de reclamantă şi de mama acesteia a avut loc la 10 aprilie 1995. Actele de violenţă comise de acest individ au cauzat moartea mamei persoanei în cauză şi i-au provocat reclamantei suferinţe şi dureri intense. Conştientă de caracterul discontinuu al evenimentelor în litigiu, Curtea consideră totuşi că climatul de violenţă în care persoana în cauză şi mama ei au trăit mult timp trebuie văzut nu ca o succesiune de incidente separate şi distincte, ci ca o serie de fapte conexe care trebuie examinate împreună.

112. Acestea fiind spuse, Curtea observă că reclamanta şi-a introdus cererea într-un termen de şase luni din ziua în care mama sa a fost ucisă de H.O. şi consideră că, în acel moment, când şi-a dat seama de incapacitatea autorităţilor de a-l împiedica pe fostul soţ să comită noi violenţe, a realizat caracterul lipsit de eficienţă al căilor de atac disponibile în ordinea juridică internă. În lipsa unor elemente care să indice că persoana în cauză a întârziat să-şi introducă cererea imediat ce a realizat că plângerile nu i-ar putea fi remediate, Curtea consideră că termenul de şase lui a început să curgă mai devreme, la 13 martie 2002 (supra, pct. 54). În orice caz, nu putem spune că violenţele suferite de reclamantă au încetat deoarece H.O. a continuat să-i ameninţe viaţa şi liniştea.

113. Ţinând cont de particularităţile prezentei cauze, trebuie să se considere că reclamanta şi-a introdus cererea în termenul de şase luni prevăzut de art. 35 § 1 din convenţie. În consecinţă, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului de nerespectare a termenului de şase luni.

2. Cu privire la pretinsa neepuizare a căilor de atac interne

114. Afirmând că persoana în cauză şi mama sa şi-au retras plângerile de mai multe ori, act ce a antrenat încetarea urmăririi penale faţă de H.O., Guvernul susţine că reclamanta nu a epuizat căile de recurs interne. Pretinde, de asemenea, că aceasta nu s-a prevalat de protecţia pe care i-o oferea legea nr. 4320 şi că a împiedicat procurorul să acţioneze în faţa instanţele care judecă litigii de familie retrăgându-şi plângerile. Semnalează că ea ar fi putut face uz de căile de atac administrative şi civile, a căror eficacitate a fost recunoscută de Curte în cauze anterioare (în această privinţă, face trimitere la hotărârea Aytekin împotriva Turciei, 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VII). În sfârşit, bazându-se pe hotărârile pronunţate de Curte în cauzele Ahmet Sadık împotriva Greciei (15 noiembrie 1996, pct. 34, Culegere 1996-V) şi Cardot împotriva Franţei (19 martie 1991, pct. 30, seria A nr. 200), anticipează că, în faţa instanţelor interne, persoana în cauză nu a formulat, pe fond, plângerile de discriminare ridicate în faţa Curţii, motiv pentru care plângerile respective trebuie declarate inadmisibile.

115. Reclamanta susţine că şi-a epuizat căile de atac interne disponibile şi că acestea s-au arătat ineficiente deoarece autorităţile nu au reuşit să protejeze viaţa mamei sale şi să-l împiedice pe H.O. să le supună la proaste tratamente. Afirmând că Legea nr. 4320 a intrat în vigoare la 14 ianuarie 1998 şi că multe din faptele pe care ea le reclamă au fost comise înainte de această dată, persoana în cauză respinge teza Guvernului conform căreia ea nu s-a prevalat de recursurile pe care le oferea această lege şi precizează că dreptul intern nu prevedea nici un mecanism de protecţie împotriva violenţei domestice înainte de adoptarea legii respective. Ea subliniază că, în ciuda numeroaselor plângeri pe care le-a adresat parchetului general, autorităţile nu au luat niciuna din măsurile prevăzute de lege pentru protejarea vieţii şi liniştii ei şi a mamei ei.

116. Curtea arată că problema centrală care se pune cu privire la epuizarea căilor de atac interne este cea de a şti, pe de o parte, dacă reclamanta a făcut uz de căile de drept disponibile în ordinea juridică internă, în special de cele prevăzute de Legea nr. 4320, şi, pe de altă parte, dacă autorităţile turceşti ar fi trebuit să continue urmărirea penală împotriva soţului persoanei în cauză deşi victimele şi-au retras plângerile. Aceste probleme fiind legate în mod indisolubil de cea de a şti dacă căile de atac interne au fost suficient de eficiente pentru protejarea efectivă a reclamantei şi a mamei sale împotriva violenţelor suferite în cadrul familiei lor, Curtea decide să le unească şi să le examineze în cadrul art. 2, art. 3 şi art. 14 din convenţie (a se vedea, între altele, Şemsi Önen împotriva Turciei, nr. 22876/93, pct. 77, 14 mai 2002).

117. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea consideră că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din convenţie

118. Reclamanta pretinde că nerespectarea de către autorităţi a obligaţiei lor de a proteja viaţa mamei sale, ucisă de fostul ei soţ, a dus la încălcarea art. 2, ale cărui prevederi relevante se citesc în felul următor:

„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege [...].”

A. Argumentele părţilor

1. Reclamanta

119. Persoana în cauză susţine că societatea şi autorităţile turceşti tolerează actele de violenţă familială şi că autorii lor beneficiază de impunitate. În această privinţă, ea arată că, în ciuda numeroaselor plângeri pe care le-a adresat Parchetului general din Diyarbakır, puterile publice nu au luat niciuna din măsurile prevăzute de Legea nr. 4320 pentru protejarea vieţii şi liniştii ei şi a mamei ei, subliniind dimpotrivă că au încercat să le convingă să-şi retragă plângerile împotriva lui H.O., că nu au reacţionat la ameninţările cu moartea făcute de acesta şi că le-au lăsat la mila agresorului lor.

120. Reclamanta semnalează că, la 27 februarie 2002, mama ei s-a plâns autorităţilor de cercetare penală de ameninţările cu moartea făcute de H.O. şi că acestea nu au făcut nimic pentru a-i proteja viaţa. Ea consideră că faptul că autorităţile nu au luat în serios acuzaţiile mamei demonstrează că violenţa domestică este tolerată de societate şi de autorităţile turceşti.

121. Ea anticipează că pedeapsa pronunţată pentru H.O. pentru omor este mult prea uşoară decât cea pronunţată în mod normal pentru acest tip de crimă, că nu are un caracter descurajator şi că lejeritatea sa se explică prin faptul că acesta a justificat uciderea soacrei prin nevoia de a-şi apăra onoarea în faţa curţii cu juraţi. Ea arată că jurisdicţiile represive turceşti au ca practică atenuarea pedepselor pronunţate pentru crimele „de onoare”, pentru care autorii primesc pedepse foarte uşoare, fiind chiar scutiţi de orice sancţiune.

2. Versiunea Guvernului

122. Guvernul afirmă că administraţia publică locală a luat măsuri imediate şi concrete pentru a da curs acuzaţiilor formulate de reclamantă şi de mama acesteia, precizând că le-au înregistrat cererile imediat ce li s-au adresat, că le-au supus unor examene medicale, că au audiat martori, că au anchetat la faţa locului unde au avut loc agresiunile şi că au transmis plângerile autorităţilor judiciare competente. În opinia acestuia, H.O. a fost arestat şi condamnat de instanţele penale de fiecare dată când gravitatea actelor sale a justificat asemenea măsuri. Aceste măsuri au fost luate câte mai repede cu putinţă, autorităţile au dovedit diligenţă, s-au arătat atente la plângerile victimelor şi nu au fost acuzate de neglijenţă.

123. Retrăgându-şi plângerile, reclamanta şi mama ei au împiedicat urmărirea penală împotriva lui H.O., contribuind astfel la nepedepsirea acestuia. Niciun element din dosar nu ne face să ne gândim că persoana în cauză şi mama ei şi-au retras plângerile sub presiunea agresorului lor sau cea a procurorului care a instrumentat cauza. În circumstanţele din speţă, în care faptele infracţionale nu au antrenat o vătămare a sănătăţii sau incapacitate de muncă mai mare sau egală cu zece zile în sensul art. 456 alin. (4), art. 457 şi art. 460 C. pen., exercitarea acţiunii publice împotriva autorului violenţelor ar fi fost condiţionată de depunerea sau menţinerea plângerii victimei. În plus, majoritatea urmăririlor penale împotriva lui H.O. s-ar fi soldat cu eliberarea acestuia conform principiului in dubio pro reo. În aceste condiţii, autoritatea judiciară nu era autorizată să separe familia pe care o formau reclamanta şi ‚H.O. pronunţând o condamnare împotriva acestuia, act ce ar fi adus atingere drepturilor lor în temeiul art. 8 din convenţie.

124. Plângerea depusă de mama reclamantei la 27 februarie 2002 nu se distinge cu nimic de cele anterioare şi arată un caracter general. Nu a cuprins nici un fapt tangibil sau indicaţie concretă care să dea de gândit că reclamanta era într-adevăr în pericol de moarte. Aceasta nu a solicitat protecţie, limitându-se să ceară examinarea imediată a plângerii şi luarea de măsuri împotriva ginerelui ei. După primirea acestei plângeri, autorităţile au înregistrat-o şi au ţinut la 27 mai 2002 o primă audiere, care a fost urmată de altele. În sfârşit, H.O. a fost ulterior recunoscut vinovat de uciderea mamei reclamantei şi condamnat la o pedeapsă grea.

3. Observaţiile părţii interveniente, Interights

125. Bazându-se pe practica internaţională, Interights susţine că răspunderea statului poate fi angajată ca urmare a nerespectării de către autorităţile naţionale a obligaţiei de a acţiona cu diligenţa necesară pentru prevenirea violenţelor faţă de femei – inclusiv cele comise de persoane particulare – şi de a ancheta asemenea acte, precum şi de a urmări penal şi sancţiona pe autorii lor. Dreptul de a nu fi torturat şi dreptul la viaţă având valoare de jus cogens, statul are obligaţia să facă dovada unei diligenţe exemplare pentru anchetarea actelor respective şi pentru urmărirea penală a agresorilor lor.

126. Autorii actelor de violenţă domestică utilizează în mod curent intimidarea şi ameninţarea pentru a-şi împiedica victimele să denunţe faptele sau să le determine să-şi retragă plângerile. Prin urmare, este de datoria statului – şi nu a victimelor – să se asigure că agresorii răspund de actele lor şi nu rămân nepedepsiţi. În practica internaţională, calitatea de a acţiona în vederea denunţării şi urmăririi penale a violenţelor domestice ar fi recunoscută nu numai victimelor, ci şi unor diverse persoane. Am putea observa, de altfel, o tendinţă în creştere pentru menţinerea acţiunii publice împotriva autorilor violenţelor domestice, chiar şi în cazul retragerii plângerii victimei, dacă există dovezi suficiente şi dacă interesul public o cere. Aceste două elemente ar traduce tendinţa de abandonare a cerinţei de participare a victimei la exercitarea acţiunii şi la transferul către stat a întregii responsabilităţi a represiunii efective a violenţei familiale.

127. Orice decizie individuală de închidere a dosarului nu ar aduce ipso facto încălcarea obligaţiei de a acţiona cu diligenţa cerută, încă o legislaţie sau practică care împiedică în mod sistematic realizarea unei anchete sau a unei proceduri deschise cu privire la actele de violenţă domestică în cazul retragerii plângerii victimei s-ar opune în mod necesar. Interpretată în lumina deciziei pronunţată de Comitetul CEDAW în cauza Fatma Yıldırım împotriva Austriei (citată în partea cu privire la elementele de drept internaţional relevante), această obligaţie ar impune statului nu numai să stabilească un cadru legislativ adecvat, ci şi să se asigure că este aplicat şi respectat în mod efectiv.

B. Motivarea Curţii

1. Cu privire la pretinsa nerespectare a obligaţiei de a proteja viaţa mamei reclamantei

a) Principii aplicabile

128. Curtea reiterează că art. 2 § 1 prima teză obligă statul nu numai să nu provoace cu intenţie şi nelegal moartea unei persoane, ci şi să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (a se vedea L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, § 36, Culegere 1998-III). Obligaţia statului în această privinţă presupune datoria primordială de a proteja dreptul la viaţă prin implementarea unei legislaţii penale concrete să descurajeze atingerile aduse persoanei şi care se bazează pe un mecanism de punere în aplicare conceput pentru prevenirea, eliminarea şi sancţionarea încălcărilor. Acest lucru poate însemna, de asemenea, în anumite circumstanţe, însărcinarea autorităţilor cu obligaţia pozitivă de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic pentru protejarea individului a cărui viaţă este ameninţată de actele criminale ale altor persoane [a se vedea Osman împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 115, Culegere 1998-VIII, citată dans Kontrová împotriva Slovaciei, nr. 7510/04, pct. 49, CEDO 2007‑VI (extrase)].

129. Fără a pierde din vedere dificultăţile poliţiei de a-şi exercita atribuţiile în societăţile contemporane, nici imprevizibilitatea comportamentului uman ori alegerile operaţionale de făcut în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele, această obligaţie trebuie interpretată astfel încât să nu li se impună autorităţilor o povară insuportabilă sau excesivă. Orice presupusă ameninţare împotriva vieţii nu obligă autorităţile, în ceea ce priveşte convenţia, să ia măsuri concrete pentru prevenirea realizării. Pentru a exista o obligaţie pozitivă, trebuie să se stabilească că autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie pe moment că viaţa unei anumite persoane era în pericol în mod real şi imediat ca urmare a actelor infracţionale ale unui terţ şi că autorităţile, în cadrul atribuţiilor lor, nu au luat măsurile care, din punct de vedere, rezonabil, ar fi atenuat fără îndoială riscul. Un alt considerent relevant este necesitatea de a se asigura că poliţia îşi exercită atribuţia de a atenua şi de a preveni criminalitatea respectând pe deplin căile legale şi alte garanţii ce limitează în mod legitim întinderea actelor sale de investigaţii infracţionale şi de trimitere a infractorilor în faţa justiţiei, inclusiv garanţiile prevăzute la art. 5 şi art. 8 din convenţie (Osman, citată anterior, pct. 116).

130. Curtea apreciază că, în faţa susţinerii că autorităţile nu şi-au respectat obligaţia pozitivă de a proteja dreptul la viaţă în cadrul obligaţiei de a preveni şi sancţiona atingerile contra persoanei, trebuie să se convingă că autorităţile menţionate ştiau sau ar fi trebuit să ştie imediat că viaţa unei sau mai multor persoane era în pericol în mod real şi imediat ca urmare a actelor infracţionale ale unui terţ şi că nu au luat, în cadrul atribuţiilor lor, măsurile care, din punct de vedere rezonabil, ar fi atenuat acest risc. De asemenea, având în vedere dreptul protejat de art. 2, esenţial pentru economia convenţiei, este suficient ca reclamantul să arate că autorităţile nu au făcut tot ce se putea aştepta în mod rezonabil de la ele pentru a împiedica materializarea unui anumit risc imediat pentru viaţă, de care aveau sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă. Este vorba aici de o întrebare al cărei răspuns depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei respective (ibidem).

b) Aplicarea principiilor sus-menţionate în cazul de faţă

i. Obiectul cauzei

131. În continuare Curtea va cerceta dacă autorităţile naţionale şi-au îndeplinit obligaţia de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja viaţa mamei reclamantei. În această privinţă, trebuie să stabilească dacă aceste autorităţi ştiau sau ar fi trebuit să ştie pe moment că viaţa acestei persoane era ameninţată în mod real şi imediat ca urmare a actelor infracţionale ale lui H.O. Astfel cum reiese din observaţiile părţilor, problema crucială care se pune în speţă este cea de a şti dacă autorităţile locale au făcut dovada diligenţei necesare pentru prevenirea actelor de violenţă realizate împotriva persoanei în cauză şi a mamei sale, în special luând în privinţa lui H.O. măsuri adecvate cu caracter sancţionator sau preventiv în pofida faptului că victimele şi-au retras plângerea.

132. Totuşi, înainte de începerea acestei examinări, Curtea ţine să sublinieze că violenţa domestică este un fenomen care poate lua diverse forme – agresiuni fizice, violenţe psihologice, insulte – şi care nu este limitat la cazul de faţă. Este vorba aici de o problemă generală comună tuturor statelor membre, care nu apare oricând deoarece se înscrie adesea în cadrul rapoartelor personale sau al cercurilor restrânse şi care nu le priveşte exclusiv pe femei. Bărbaţii pot şi ei face obiectul unor violenţe domestice, precum şi copiii, care sunt adesea victime în mod direct sau indirect. Curtea va ţine seama de gravitatea acestei probleme examinând faptele cauzei.

ii. Cu privire la problema dacă autorităţile locale erau în măsură să prevadă agresiunea mortală comisă de H.O.

133. În speţă, Curtea observă că relaţia dintre reclamantă şi soţul său a fost dificilă încă de la început, că dezacordurile dintre ei l-au făcut pe acesta să recurgă la violenţă şi că mama persoanei în cauză s-a interpus pentru a-şi proteja fiica, devenind astfel o ţintă pentru H.O. care îi reproşa că este la baza problemelor sale conjugale (supra, pct. 28). Trebuie reamintite anumite evenimente şi modul în care autorităţile au reacţionat.

i. La 10 aprilie 1995, H.O. şi A.O. le-au provocat persoanei în cauză şi mamei acesteia lovituri care au dus la răni grave şi le-au ameninţat cu moartea. După ce au depus plângere, victimele s-au retras, ceea ce a dus la încetarea urmăririi penale faţă de H.O. şi A.O. (supra, pct. 9-11);

ii. La 11 aprilie 1996, H.O. a lovit-o pe soţia sa aproape mortal. Arestat preventiv, el a făcut obiectul unor noi urmăriri penale pentru lovituri şi răniri. Totuşi, reclamanta şi-a retras plângerea când acesta a fost eliberat şi urmărirea penală faţă de el a încetat (supra, pct. 13-19);

iii. La 5 februarie 2008, H.O. şi-a agresat soţia şi soacra cu o armă albă. Toţi trei au fost grav răniţi, dar procurorul a decis să claseze cauza în lipsa unor dovezi suficiente (supra, pct. 20 şi 21);

iv. La 4 martie 1998, H.O. a rănit-o grav pe persoana în cauză şi pe mama acesteia lovindu-le cu maşina. Reiese din raportul medical întocmit cu această ocazie că rănile provocate reclamantei au antrenat o incapacitate de muncă de şapte zile şi că cele provocate mamei acesteia au fost aproape mortale. În urma acestei agresiuni, victimele au cerut parchetului să le protejeze împotriva ameninţărilor cu moartea făcute de H.O. şi reclamanta a deschis procedura de divorţ. După investigarea afirmaţiilor lor, poliţia a concluzionat că au fost făcute ameninţări cu moartea de o parte şi de alta, că mama persoanei în cauză a formulat aceste plângeri pentru a se răzbuna pe H.O. incitându-şi fiica să se departe de el, iar forţele de ordine „îşi pierdeau vremea”. H.O. a fost urmărit pentru ameninţare cu moartea şi tentativă de omor, dar, după eliberarea sa (supra, pct. 31), persoana în cauză şi mama acesteia şi-au retras plângerea. De data aceasta, deşi ministerul public a încetat urmărirea penală faţă de H.O. pentru ameninţare cu moartea şi lovire asupra reclamantei, curtea cu juraţi din Diyarbakır l-a condamnat la o pedeapsă de trei luni închisoare – ulterior transformată în pedeapsă cu amendă – pentru provocarea de răni soacrei sale (supra, pct. 23-36);

v. La 29 octombrie 2001, după ce şi-a vizitat mama, reclamanta a primit şapte lovituri cu pumnul din partea lui H.O. Acesta s-a prezentat la poliţie, spunând că şi-a agresat soţia în timpul unor certuri a cărei cauză era soacra sa pentru că se amesteca în căsnicia lor. A fost eliberat după ce a fost audiat de poliţie. Totuşi, mama persoanei în cauză a cerut Parchetului general arestarea lui H.O., precizând că ea şi fiica ei au fost constrânse să-şi retragă plângerile sub ameninţarea cu moartea şi presiunile acestuia. În urma acestor evenimente, H.O. a fost găsit vinovat de agresiune cu arma albă şi a primit o amendă (pct. 37-44 );

vi. La 14 noiembrie 2001, H.O. a ameninţat-o pe reclamantă. Datorită lipsei de dovezi tangibile, parchetul a clasat dosarul (supra, pct. 35 şi 46);

vii. La 9 noiembrie 2011, mama reclamantei a depus o plângere la parchet, pretinzând că H.O. nu a încetat să facă ameninţări faţă de ea şi fiica ei şi că era înarmat. Audiat de poliţie, H.O. a fost din nou eliberat. Totuşi, parchetul l-a acuzat de ameninţare cu moartea (supra, pct. 37-49);

viii. La 27 februarie 2002, mama reclamantei a semnalat parchetului că ameninţările făcute de H.O. şi-au redublat intensitatea. Pretinzând că ea şi fiica ei se aflau în pericol de moarte imediat, ea a reclamat măsuri coercitive împotriva lui H.O., care a fost audiat de poliţie. Abia după uciderea mamei reclamantei, judecătoria l-a audiat pe H.O. cu privire la acuzaţii, pe care le-a respins declarând că nu voia ca soţia sa să-şi viziteze mama deoarece aceasta ducea o viaţă destrăbălată (supra, pct. 51-52).

134. Reiese din faptele descrise anterior că reclamanta şi mama sa au suferit violenţe de o intensitate crescândă din partea lui H.O. Gravitatea infracţiunilor comise de acesta justifica aplicarea măsurilor preventive, iar sănătatea victimelor – precum şi siguranţa lor – au fost ameninţate în mod constant. Examinarea relaţiilor dintre diverşii protagonişti ai cauzei arată clar că H.O. avea antecedente de violenţă familială şi că riscul unor noi violenţe era important.

135. În plus, autorităţile erau la curent cu situaţia victimelor. Mama persoanei în cauză s-a adresat Parchetului general din Diyarbakır pentru a-i semnala că se afla în pericol de moarte imediat şi a-i cere să ia măsuri împotriva lui H.O., la care autorităţile au reacţionat limitându-se să-l audieze pe H.O. cu privire la acuzaţiile respective. La 11 martie 2002, două săptămâni mai târziu, mama persoanei în cauză a fost ucisă de H.O. (pct. 54).

136. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea apreciază că autorităţile locale ar fi trebuit să prevadă faptul că H.O. era pe cale să comită o agresiune mortală. Ea nu poate stabili cu certitudine dacă evenimentele s-au derulat altfel şi dacă crima nu ar fi avut loc dacă autorităţile ar fi adoptat un comportament diferit, dar ea reaminteşte că lipsa unor măsuri rezonabile care să fi avut o şansă reală de a schimba cursul evenimentelor sau de a atenua prejudiciul cauzat este suficient să angajeze răspunderea statului (a se vedea E. şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 33218/96, pct. 99). În consecinţă, Curtea trebuie să cerceteze acum în ce măsură autorităţile au căutat să prevină uciderea mamei persoanei în cauză.

iii. Cu privire la problema de a şti dacă autorităţile au făcut dovada diligenţei dorite pentru evitarea uciderii mamei persoanei în cauză

137. Guvernul susţine că dreptul intern a obligat parchetul să abandoneze toate urmăririle penale începute faţă de H.O. imediat ce persoana în cauză şi mama acesteia şi-au retras plângerea. Guvernul anticipează că autorităţile nu puteau lua nicio măsură sub sancţiunea de încălcare a drepturilor victimelor în temeiul art. 8. Din partea sa, reclamanta pledează că ea şi mama ei au fost incitate să-şi retragă plângerile sub ameninţările cu moartea şi presiunile lui H.O.

138. Curtea reţine, pentru început, că nu pare să existe un consens între statele contractante cu privire la problema menţinerii acţiunii publice împotriva autorilor de violenţe familiale în cazul în care victimele îşi retrag plângerea (supra, pct. 87 şi 88). În schimb, autorităţile trebuie să menţină un just echilibru între drepturile victimelor în temeiul art. 2, art. 3 şi art. 8 atunci când sunt chemate să decidă conduita ce trebuie avută în această privinţă. După examinarea practicilor respective ale statelor membre (supra, pct. 89), Curtea arată că, pentru a se pronunţa cu privire la oportunitatea menţinerii urmăririi penale, autorităţile ţin cont în special de:

- gravitatea infracţiunii;

- natura vătămărilor – corporale sau psihologice – cauzate victimei;

- folosirea eventuală a unei arme;

- ameninţările eventual făcute de autorul violenţelor după agresiune;

- după caz, de caracterul premeditat al agresiunii;

- de posibilele efecte (inclusiv psihologice) ale agresiunii asupra copiilor din cămin;

- riscurile de recidivă pe care le prezintă agresorul;

- persistenţa pericolului ce ameninţă sănătatea şi securitatea victimei sau pe cele ale persoanelor implicate sau susceptibile să fie implicate;

- starea relaţiilor prezente dintre victimă şi agresor, precum şi posibilele efecte ale menţinerii urmăririi penale împotriva voinţei acesteia;

- relaţiile din trecut dintre victimă şi agresorul său, în special eventualele antecedente de violenţă;

- antecedentele penale ale agresorului, în special de eventualele sale antecedente de violenţă.

139. Având în vedere cele menţionate anterior, se pare că, cu cât infracţiunea este mai gravă şi riscul de recidivă mai mare, cu atât organele de urmărire penală au tendinţa să menţină acţiunea publică în interes general în ciuda retragerii plângerii victimei.

140. Arătând că Guvernul susţine că autorităţile ar fi adus atingere vieţii familiale ale reclamantei şi ale soţului acesteia dacă ar fi încercat să-i separe şi având în vedere că dreptul turcesc nu impune menţinerea acţiunii publice dacă victima îşi retrage plângerea şi că ea nu a suferit nicio incapacitate de muncă mai mare de zece zile, Curtea va cerceta dacă autorităţile locale au menţinut echilibrul dorit între drepturile victimei în temeiul art. 2 şi art. 8.

141. În această privinţă, Curtea notează că H.O. s-a arătat violent încă de la începutul relaţiei sale cu persoana în cauză, că i-a provocat numeroase răni acesteia şi mamei ei, că le-a supus la presiuni psihologice pentru a le inspira suferinţă şi teroare, că a comis unele din agresiuni folosind arme mortale – pumnal sau pistol – şi că nu a încetat niciodată să le ameninţe cu moartea pe aceste două femei. Venirile şi plecările înarmat la domiciliul soacrei lui înainte de uciderea acesteia duc la gândul că şi-a premeditat gestul (supra, pct. 47 şi 54).

142. Curtea observă, de asemenea, că H.O. a atacat-o pe mama reclamantei pentru că o considera un obstacol între el şi soţia lui şi că copiii lor trebuie să-şi recunoască şi ei calitatea de victime având în vedere că au suferit efectele psihologice ale violenţei permanente preponderente în domiciliul familial. S-a arătat mai sus că noi violenţe erau nu numai probabile, dar şi previzibile având în vedere agresivitatea lui H.O., antecedentele sale judiciare, ameninţările sale constante împotriva sănătăţii, precum şi securitatea victimelor şi animozitatea ce caracteriza relaţiile dintre soţi (supra, pct. 10, 13, 23, 37, 45, 47 şi 51).

143. Curtea apreciază că autorităţile locale nu au acordat suficientă importanţă faptelor expuse anterior atunci când au decis să încheie urmărirea penală faţă de H.O. Dimpotrivă, se pare că singura lor grijă a fost evitarea oricărei intervenţii în ceea ce ele percepeau ca fiind o „problemă de familie” (supra, pct. 123). În plus, nimic nu arată că s-a ţinut cont de motivele retragerii plângerilor persoanei în cauză şi a mamei sale. Totuşi, aceasta din urmă a precizat procurorului din Diyarbakır că a luat această decizie din cauza presiunilor exercitate de H.O. şi a ameninţărilor cu moartea făcute de el (supra, pct. 39 ). În plus, retragerea plângerilor a intervenit după arestarea lui H.O. şi în momentul în care acesta a fost eliberat (pct. 9-12, 17-19, 31 şi 35 ).

144. Arătând că Guvernul susţine că autorităţile ar fi adus atingere drepturilor victimelor în temeiul art. 8 din convenţie dacă ar fi intervenit din nou, Curtea reaminteşte că a concluzionat, într-o cauză de violenţă domestică similară, că nu pot estima inutil să intervină în ceea ce consideră ca fiind o „problemă privată” fără să-şi încalce obligaţia pozitivă de a garanta reclamanţilor respectarea drepturilor lor (Bevacqua şi S. împotriva Bulgariei, nr. 71127/01, pct. 83, 12 iunie 2008). Curtea reiterează, de asemenea, că o ingerinţă a autorităţilor în viaţa privată sau familială poate fi necesară pentru protecţia sănătăţii sau a drepturilor unor terţi sau pentru prevenirea săvârşirii unor infracţiuni în anumite circumstanţe (a se vedea K.A. şi A.D. împotriva Belgiei, nr. 42758/98 şi 45558/99, pct. 81, 17 februarie 2005). În speţă, gravitatea riscurilor la care era expusă mama persoanei în cauză impunea o intervenţie din partea lor.

145. Curtea deplânge că prevederile interne aplicabile la momentul respectiv – adică art. 456 § 4, art. 457 şi art. 460 din vechiul Cod penal – au condiţionat strict începerea acţiunii publice de menţinerea plângerii victimei şi că ministerul public nu a putut continua ancheta pentru că infracţiunile comise în speţă nu au provocat vătămarea sănătăţii sau incapacitate de muncă de o durată mai mare de zece zile (supra, pct. 70). Curtea observă că, prin efectul coroborat al prevederilor respective şi încetării urmăririi penale de către autorităţi faţă de H.O., mama persoanei în cauză a fost fără protecţie împotriva pericolelor care îi ameninţau viaţa sau siguranţa. Cu alte cuvinte, cadrul legislativ în vigoare la acea vreme, în special dispoziţia ce privea o vătămare a sănătăţii sau o incapacitate de muncă de o durată minimă de zece zile, nu putea cuprinde măsurile pe care statul le-ar fi putut lua pentru îndeplinirea obligaţiei pozitive de introducere şi aplicare într-un mod efectiv a unui sistem de pedepsire a tuturor formelor de violenţă familială şi care oferă victimelor suficiente garanţii. Ţinând cont de gravitatea infracţiunilor de care s-a făcut H.O. vinovat în trecut, Curtea consideră că ministerul public ar fi trebuit să fie în măsură să menţină urmărirea penală în ciuda retragerii plângerilor victimelor [a se vedea în această privinţă Recomandarea Rec(2002)5 a Comitetului Miniştrilor, supra, pct. 80-82].

146. Constatând că cadrul legislativ constituia un obstacol pentru protecţia efectivă a victimelor de violenţelor domestice, Curtea trebuie să cerceteze de altfel dacă autorităţile locale au făcut dovada diligenţei dorite pentru a proteja dreptul la viaţă al mamei reclamantei prin alte căi.

147. Curtea arată că, deşi mama reclamantei s-a plâns de faptul că H.O. o hărţuia şi îi încălca intimitatea pândind în jurul domiciliului ei înarmat cu un cuţit şi un pistol (supra, pct. 47), poliţia şi parchetul nu l-au arestat şi nu au luat alte măsuri adecvate atunci când au aflat că avea o armă cu foc şi că a ameninţat victima în mod violent (a se vedea Kontrová, citată anterior, pct. 53). Deşi Guvernul anticipează că nu exista nicio dovadă tangibilă a unui pericol iminent pentru viaţa mamei persoanei în cauză, Curtea apreciază, în ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, că autorităţile nu par să fi evaluat riscurile la care H.O. o supunea şi că au concluzionat că arestarea lui ar fi fost disproporţionată. Dimpotrivă, se pare că au fost pur şi simplu dezinteresate de această problemă. În orice caz, Curtea subliniază că, în cauzele de violenţe familiale, drepturile agresorului nu pot fi mai mari decât drepturile victimelor la viaţă şi la integritate fizică şi mintală (a se vedea deciziile pronunţate de Comitetul CEDAW în cauzele Fatma Yıldırım împotriva Austriei şi A.T. împotriva Ungariei, citate anterior, pct. 12.1.5 şi, respectiv, 9.3).

148. În plus, statul având obligaţia pozitivă de punere în aplicare în mod preventiv a unor măsuri de ordin practic pentru protejarea individului a cărui viaţă este ameninţată, ne puteam aştepta de la autorităţi care se confruntă cu un suspect cunoscut pentru comiterea unor acte de violenţă să adopte dispoziţii speciale pentru a asigura mamei persoanei în cauză o protecţie adecvată în raport cu gravitatea situaţiei. În acest scop, procurorul sau judecătorul competent ar fi putut dispune din oficiu una sau mai multe măsuri de protecţie prevăzute la art. 1 şi art. 2 şi Legea nr. 4320 (supra, pct. 70). Ar fi putut, de asemenea, emite o ordonanţă preşedinţială interzicându-i lui H.O. să intre în contact cu mama reclamantei, să-i vorbească, să se apropie de ea sau să meargă în anumite locuri [a se vedea, în această privinţă, Recomandarea Rec(2002)5 a Comitetului Miniştrilor, supra, pct. 82). Totuşi, pentru orice răspuns la numeroasele cereri de protecţie formulate de victimă, forţele de ordine şi judecătoria s-au mulţumit să înregistreze declaraţiile lui H.O. înainte de a-l elibera (supra, pct. 47-52). Autorităţile au lăsat să treacă aproape două săptămâni fără să reacţioneze altfel decât prin audieri atunci când H.O. a ucis-o pe mama persoanei în cauză cu un foc de armă.

149. În aceste condiţii, Curtea a concluzionat că nu se poate considera că autorităţile au făcut dovada diligenţei impuse. Nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja viaţa mamei persoanei în cauză în temeiul art. 2 din convenţie.

2. Cu privire la eficacitatea anchetei penale efectuată asupra împrejurărilor decesului mamei reclamantei

150. Curtea reaminteşte că obligaţiile pozitive enunţate în prima teză a art. 2 din convenţie implică şi obligaţia de introducere a unui sistem judiciar eficace şi independent care să permită să se stabilească cauza uciderii unui individ şi să pedepsească persoanele vinovate [a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32967/96, pct. 51, CEDO 2002-I]. Scopul esenţial al unei asemenea anchete este să asigure punerea efectivă în aplicare a prevederilor de drept intern care protejează dreptul la viaţă şi, atunci când comportamentul agenţilor sau autorităţilor statului este cauza pentru decesele survenite, să asigure că este angajată răspunderea acestora [Paul şi Audrey Edwards citată anterior, pct. 69 şi 71). O cerinţă de promptitudine şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context (a se vedea hotărârile Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 102-104, Culegere 1998-VI, şi Çakıcı împotriva Turciei (MC), nr. 23657/94, pct. 80-87 şi 106, CEDO 1999-IV]. Trebuie să se admită că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică evoluţia anchetei într-o situaţie specială. Totuşi, un răspuns rapid din partea autorităţilor, atunci când este vorba de anchetarea folosirii forţei letale, poate fi în general considerat drept esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă faţă de actele nelegale [a se vedea Avşar împotriva Turciei, nr. 25657/94, pct. 395, CEDO 2001-VII (extrase)].

151. În speţă, Curtea arată că autorităţile au condus o anchetă exhaustivă cu privire la circumstanţele morţii mamei reclamantei. Totuşi, ea observă că procedura faţă de H.O. rămâne pe rolul Curţii de Casaţie (supra, pct. 57 şi 58) deşi acesta a fost trimis în judecată la Curtea cu juraţi din Diyarbakır şi găsit vinovat de omor şi de port ilegal de armă. În aceste condiţii, şi ţinând cont de durata procedurii respective, începută de mai bine de şase ani, nu se poate considera că autorităţile turceşti au anchetat imediat omorul intenţionat recunoscut de autorul său.

3. Concluzie

152. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea consideră că încălcările constatate mai sus au făcut inoperante, în speţă, căile de atac, atât sub aspect penal, cât şi civil. Curtea respinge, prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea recursurilor respective (supra, pct. 114).

153. De altfel, ea a concluzionat că aplicarea dreptului penal turc în speţă a nu a avut niciun efect de intimidare pentru prevenirea în mod eficient a faptelor de natură penală comise de H.O. Obstacolele juridice existente şi faptul că autorităţile au neglijat să ia măsurile aflate la dispoziţie au redus forţa de disuasiune a sistemului judiciar instituit şi rolul pe care acesta ar fi trebuit să-l joace pentru a împiedica încălcarea dreptului la viaţă a mamei reclamantei astfel cum este garantat de art. 2 din convenţie. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, întrucât au fost informate despre faptele de violenţă, autorităţile nu pot invoca comportamentul victimei pentru a justifica neluarea măsurilor adecvate pentru prevenirea materializării ameninţărilor formulate de agresor împotriva integrităţii fizice ale acesteia (a se vedea Osman, citată anterior, pct. 116). Rezultă că a fost încălcat art. 2 din convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie

154. Invocând art. 3 din convenţie, reclamanta reproşează autorităţilor că au neglijat violenţele, rănile şi ameninţările cu moartea, surse de suferinţă şi teamă la care a fost supusă în repetate rânduri. Art. 3 din convenţie se citeşte după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Argumentele părţilor

155. Persoana în cauză susţine că rănile şi teama cauzate de abuzurile soţului său merită calificarea torturii în sensul art. 3 din convenţie. În ciuda violenţelor fără încetare suportate de ea şi a numeroaselor solicitări de ajutor adresate autorităţilor statului, acestea nu au făcut nimic pentru a o proteja de soţul ei, dând impresia că garantează actele respective prin pasivitatea lor. Confruntată cu indiferenţa şi toleranţa autorităţilor faţă de violenţa domestică, reclamanta s-a simţit înjosită, disperată şi vulnerabilă.

156. Guvernul consideră că persoana în cauză a împiedicat urmărirea acţiunii publice condusă împotriva soţului ei retrăgându-şi plângerile şi abţinându-se să coopereze cu autorităţile. De altfel, persoana în cauză ar fi dispus nu numai de căile de atac prevăzute de Legea nr. 4320, dar şi de posibilitatea de a cere cazare în unul din refugiile pentru femei administrate de instituţiile publice şi organizaţiile nonguvernamentale. Ar fi putut solicita la Direcţia de servicii sociale şi la Agenţia pentru protecţia tinerilor să fie admisă într-unul din refugiile respective, ale căror adrese erau ţinute secrete şi care erau sub protecţia autorităţilor.

157. Interights pledează că statele sunt obligate să ia măsuri rezonabile pentru a pune capăt imediat proastelor tratamente de care au avut sau ar trebui să aibă cunoştinţă, ca abuzurile respective să fie făcute de custozi ai autorităţii publice sau persoane fizice. Ţinând cont de tăinuirea violenţei domestice şi vulnerabilitatea deosebită a femeilor victime, adesea prea speriate pentru a o denunţa, statul ar trebui să facă dovada unei vigilenţe deosebite în materie.

B. Motivarea Curţii

1. Principii aplicabile

158. Curtea reaminteşte că, pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, în special de natura şi de contextul tratamentului, de durata sa, de efectele sale fizice sau mentale precum şi, uneori, de sex, vârstă şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, Costello‑Roberts împotriva Regatului Unit, 25 martie 1993, pct. 30, seria A nr. 247-C).

159. În ceea ce priveşte problema de a şti dacă statul poate fi considerat răspunzător, având în vedere art. 3, pentru relele tratamente aplicate de actori non-statali, Curtea reaminteşte că, coroborată cu art. 3, obligaţia prevăzută la art. 1 din convenţie, de a impune Înaltelor Părţi contractante să garanteze oricărei persoane aflată sub jurisdicţia convenţiei drepturile şi libertăţile consacrate de aceasta, le cere să ia măsuri adecvate pentru a împiedica ca acele persoane să fie supuse unor torturi, tratamente sau pedepse inumane sau degradante, chiar administrate de persoane fizice (a se vedea, mutatis mutandis, H.L.R. împotriva Franţei, 29 aprilie 1997, pct. 40, Culegere 1997‑III). Copiii şi alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la protecţia din partea statului sub forma unei preveniri eficace, punându-le la adăpost împotriva unor forme destul de grave de atingere la integritatea persoanei (a se vedea A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 22, Culegere 1998‑VI).

2. Aplicarea principiilor sus-menţionate în cazul de faţă

160. Curtea apreciază că reclamanta poate fi considerată ca aparţinând categoriei „persoanelor vulnerabile” care au dreptul la protecţie din partea statului (a se vedea A. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 22). În această privinţă, Curtea ia act de violenţele pe care persoana în cauză le-a suportat în trecut, de ameninţările pe care H.O. le-a făcut la adresa ei când a ieşit din închisoare, de teama pe care i-o inspiră perspectiva de a suporta noi abuzuri şi de vulnerabilitatea femeilor din mediul social care este al său, cel din sud-estul Turciei.

161. Curtea arată, de asemenea, că violenţele aplicate reclamantei, care s-au tradus prin răni corporale şi presiuni psihologice, sunt suficient de grave pentru a fi calificate ca rele tratamente în sensul art. 3 din convenţie.

162. În aceste condiţii, Curtea trebuie acum să cerceteze dacă autorităţile interne au luat toate măsurile la care ar fi putut recurge în mod rezonabil pentru a împiedica repetarea agresiunilor împotriva integrităţii fizice ale persoanei în cauză.

163. În acest scop şi având în vedere că are ca sarcină interpretarea autentică şi definitivă a drepturilor şi libertăţilor enumerate în Titlul I din convenţie, Curtea trebuie să stabilească dacă autorităţile naţionale au ţinut cont corespunzător de principiile ce decurg din hotărârile pe care le-a pronunţat cu privire la probleme similare, inclusiv în cauze privind alte state în afară de Turcia.

164. În plus, atunci când interpretează prevederile convenţiei şi defineşte domeniul de aplicare al obligaţiilor statului în cazuri specifice [a se vedea, mutatis mutandis, Demir şi Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, pct. 85 şi 86, 12 noiembrie 2008], Curtea ţine cont de existenţa eventuală a unui consens între statele europene şi valorile comune susceptibile să apară în practica lor sau în instrumentele internaţionale specializate cum este CEDAW, precum şi de evoluţiile pe care le cunosc normele şi principiile dreptului internaţional sub influenţa altor surse, cum ar fi Convenţia de la Belém do Pará, care enumără clar obligaţiile statelor în materie de eradicare a violenţei bazată pe sex.

165. Aşadar, nu intră în atribuţiile Curţii să înlocuiască autorităţile naţionale şi să facă în locul lor o alegere din gama largă de măsuri pentru garantarea respectării obligaţiilor pozitive pe care art. 3 din convenţie le impune (a se vedea, mutatis mutandis, Bevacqua şi S. împotriva Bulgariei, citată anterior, pct. 82). De altfel, în temeiul art. 19 din convenţie şi a principiului conform căruia scopul acesteia este să garanteze drepturi nu teoretice sau iluzorii, dar concrete şi efective, Curtea trebuie să asigure că statele se achită corect de obligaţia lor de a proteja drepturile persoanelor aflate sub jurisdicţia lor (a se vedea Nikolova şi Velichkova împotriva Bulgariei, nr. 7888/03, pct. 61, 20 decembrie 2007).

166. Revenind la faptele din speţă, Curtea arată că autorităţile locale – adică poliţia şi procurorii – nu au făcut dovada unei totale pasivităţi. Reclamanta a fost supusă la unele examene medicale şi soţul său a făcut obiectul urmăririlor după fiecare episod de violenţă. Poliţia şi parchetul l-au interogat pe H.O. cu privire la faptele sale, l-au arestat de două ori, l-au acuzat de ameninţare cu moartea şi vătămare corporală şi l-au condamnat la pedeapsa cu amenda după ce a fost găsit vinovat pentru că i-a aplicat şapte lovituri de cuţit persoanei în cauză (supra, pct. 13, 24 şi 44).

167. Totuşi, niciuna din măsurile luate de autorităţi nu a fost de ajuns pentru a-l împiedica pe H.O. să comită noi acte de violenţă. În această privinţă, Guvernul reproşează reclamantei că şi-a retras plângerile şi nu a cooperat cu autorităţile, împiedicându-le astfel să ducă la capăt acţiunea penală începută faţă de H.O. pentru că legea cerea participarea activă a victimei la procedură (supra, pct. 70).

168. Curtea reaminteşte că a reţinut, în temeiul art. 2, că legislaţia aplicabilă ar fi trebuit să permită ministerului public să continue ancheta faţă de H.O. în pofida retragerii plângerilor depuse de reclamantă dat fiind faptul că actele de violenţă exercitate de acesta erau suficient de grave pentru a justifica urmărirea penală şi că persoana în cauză trăia sub ameninţarea constantă a unei atingeri asupra integrităţii sale fizice (supra, pct. 137-148).

169. Or, nu se poate considera că autorităţile locale au făcut dovada diligenţei cerute pentru prevenirea unor noi agresiuni asupra reclamantei deoarece soţul ei a putut recidiva fără să fie anchetat şi că a rămas nepedepsit, în ciuda drepturilor garantate de convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Maria da Penha împotriva Braziliei, citată anterior, pct. 42-44). Ca exemplu, Curtea arată că, deşi H.O. a reînceput să-şi lovească violent soţia după prima infracţiune gravă (supra, pct. 9 şi 10), cauzându-i răni posibil mortale, el a beneficiat de o măsură de eliberare provizorie „având în vedere natura infracţiunii şi faptul că persoana în cauză s-a vindecat total”. Urmăririle penale au fost în cele din urmă abandonate pe motiv că reclamanta şi-a retras plângerile (supra, pct. 13 şi 19). Parchetul a decis, ulterior, fără desfăşurarea vreunei anchete, să nu reţină nicio acuzaţie împotriva lui H.O. deşi acesta a agresat-o pe persoana în cauză şi pe soacra lui cu o armă albă, rănindu-le grav (supra, pct. 20 şi 21). În acelaşi mod, rănile grave pe care H.O. le-a cauzat reclamantei şi cele – posibil mortale – pe care le-a cauzat soacrei lui lovindu-le cu maşina personală nu i-au adus decât 25 zile închisoare şi o amendă (supra, pct. 23-36). În fine, Curtea nu-şi explică faptul că Judecătoria din Diyarbakir în faţa căruia H.O. s-a înfăţişat pentru că i-a aplicat şapte lovituri cu pumnalul soţiei lui nu l-a condamnat decât la o amendă uşoară plătibilă în mai multe rate (pct. 37 şi 44).

170. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea apreciază că reacţia autorităţilor faţă de comportamentul soţului reclamantei a fost în mod vădit inadecvată faţă de gravitatea infracţiunilor comise de acesta (a se vedea, mutatis mutandis, Ali şi Ayşe Duran împotriva Turciei, nr. 42942/02, pct. 54, 8 aprilie 2008). Ea constată că hotărârile judecătoreşti pronunţate în această cauză se caracterizează prin lipsa eficacităţii, că arată o anumită toleranţă şi că nu au avut un efect vizibil preventiv sau de intimidare asupra comportamentului lui H.O.

171. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia reclamanta dispunea nu numai de căile de atac prevăzute de Legea nr. 4320 dar şi de posibilitatea de a solicita cazarea într-un refugiu pentru femei, Curtea arată că, înainte de 14 ianuarie 1998 – dată la care Legea nr. 4320 a intrat în vigoare –, dreptul turcesc nu cuprindea nicio dispoziţie administrativă sau penală consacrată în mod special protecţiei persoanelor vulnerabile împotriva violenţei domestice. Chiar şi după această dată, autorităţile interne par să nu fi aplicat în mod eficient măsurile şi sancţiunile prevăzute de legea respectivă în vederea protejării persoanei în cauză de soţul ei. Având în vedere climatul de violenţă întreţinut de acesta, parchetul ar fi trebuit să facă uz de măsurile respective pe cont propriu, fără să aştepte ca persoana în cauză să solicite în mod expres aplicarea respectivei legi.

172. Astfel, chiar dacă reclamanta ar fi putut fi admisă într-un refugiu pentru femei, după cum pretinde Guvernul, această soluţie nu ar fi fost decât temporară. În plus, nimic nu a evocat existenţa unui dispozitiv oficial de protecţie a victimelor adăpostite în acest tip de refugiu.

173. În fine, Curtea observă cu multă preocupare că persoana în cauză continuă să suporte acte de violenţă şi că autorităţile rămân pasive. În această privinţă, Curtea subliniază că, încă de la ieşirea din închisoare, H.O. a reînceput să facă ameninţări împotriva integrităţii fizice a reclamantei (supra, pct. 59). Deşi aceasta a solicitat protecţia parchetului la 15 aprilie 2008, autorităţile nu au întreprins nimic înainte ca, în speţă, Curtea să solicite Guvernului să-i furnizeze informaţii despre măsurile luate. În urma cererii Curţii, procurorul din Diyarbakır, la solicitarea Ministerului Justiţiei, l-a audiat pe H.O. cu privire la ameninţările formulate de el şi a luat declaraţia partenerului actual al persoanei în cauză (supra, pct. 60-67).

174. Avocatul reclamantei a informat din nou Curtea că, din cauză că autorităţile nu au efectuat demersuri suficiente pentru a garanta siguranţa clientei sale, viaţa acesteia era expusă unui pericol imediat (supra, pct. 68). Se pare că autorităţile locale au luat măsuri destinate în mod specific protejării persoanei în cauză abia după ce Curtea a transmis această plângere Guvernului şi i-a cerut explicaţii în această privinţă.

175. Apreciind că căile de atac de reformare, în opinia Guvernului, a plângerilor întemeiate pe art. 3 sunt total ineficiente, Curtea respinge excepţia de neepuizare formulată de acesta.

176. Ea concluzionează încălcarea art. 3 din convenţie din cauza neîndeplinirii de către autorităţile statului a obligaţiei de luare a măsurilor de protecţie sub forma unei prevenţii efective care să o apere pe reclamantă de gravele atingeri ale soţului ei la integritatea persoanei sale.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din convenţie, coroborat cu art. 2 şi art. 3

177. Invocând art. 14 coroborat cu art. 2 şi 3 din convenţie, reclamanta se plânge că a făcut obiectul unei discriminări bazată pe sex şi pretinde că mama sa a fost şi ea victimă.

Art. 14 din convenţie este redactat după cum urmează:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie să fie asigurată, fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

A. Argumentele părţilor

1. Susţinerea reclamantei

178. Persoana în cauză susţine că dreptul intern al statului pârât este discriminatoriu şi insuficient de protector pentru femei, pe care le retrogradează la un rang inferior în numele salvării unităţii familiale. În opinia ei, numeroase prevederi din vechiul Cod civil în vigoare la vremea faptelor stabileau o distincţie între bărbaţi şi femei, acordând primilor statul de şef de familie şi deciziilor lor o importanţă mare în căsnicie etc. Vechiul Cod penal trata femeile în acelaşi mod. Femeile au fost considerate înainte de toate ca fiind proprietatea societăţii şi, în celula familială, ca fiind proprietatea bărbaţilor. Faptul că infracţiunile privind viaţa sexuală figurau în capitolul consacrat „împotriva bunurilor moravuri şi ordinii familiale” – deşi infracţiunile sexuale asupra femeilor aduce direct atingere drepturilor şi libertăţilor lor individuale – constituie ilustrarea cea mai bună a acestei concepţii a lucrurilor, care ar explica şi clemenţa pedepselor pentru omorul comis asupra unei femei din motive ce ţin de onoarea familială. Faptul că H.O. a primit o pedeapsă de 15 ani închisoare ar decurge din această încadrare dată de Codul penal infracţiunii pentru săvârşirea căreia a fost găsit vinovat.

179. În ciuda reformelor Codului civil şi a Codului penal realizate de Guvern în 2002 şi, respectiv, 2004, violenţa familială exercitată de bărbaţi este încă tolerată şi agresorii se bucură de impunitate acordată de instituţiile administrative şi judiciare. Persoana în cauză şi mama sa au fost victimele unor încălcări ale art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 13 pentru singurul motiv că sunt femei. Probabilitatea ca un bărbat să fie victima unor asemenea încălcări ar fi neglijabilă.

2. Versiunea Guvernului

180. Afirmând că acte de violenţă au fost comise de o parte şi de alta, Guvernul susţine că în speţă nu a fost discriminare bazată pe sex. În plus, teza conform căreia ar exista o discriminare instituţionalizată prin legislaţia penală sau Dreptul familiei, sau chiar prin practica administrativă sau judiciară, nu ar rezista examinării. Nu se poate susţine în mod util că legislaţia internă operează în mod formal şi explicit o distincţie între bărbaţi şi femei. Reclamanta nu a demonstrat deloc validitatea versiunii sale conform căreia neîndeplinirea de către autorităţi a obligaţiei lor de a apăra dreptul său la viaţă se explică prin faptul că este femeie.

181. De altfel, de la reformele din 2002 şi 2004, care au condus la revizuirea mai multor prevederi din Codul civil, precum şi la adoptarea unui nou Cod penal şi la intrarea în vigoare a Legii nr. 4320, dreptul turc oferă garanţii suficiente şi conforme cu normele internaţionale în domeniul protecţiei femeilor împotriva violenţei domestice. Cererea introdusă de persoana în cauză trebuie declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne sau în mod vădit nefondată deoarece acuzaţiile formulate de aceasta nu au fost aduse niciodată la cunoştinţa autorităţilor interne şi sunt în orice caz nefondate.

3. Observaţiile făcute de Interights

182. În opinia lui Interights, neîndeplinirea de către stat a obligaţiilor sale în domeniul protecţiei împotriva violenţei domestice duce la încălcarea obligaţiei sale de a garanta dreptul la o protecţie egală a legii fără discriminare bazată pe sex. De altfel, ideea conform căreia violenţa faţă de femei constituie o formă de discriminare ilicită câştigă teren în plan internaţional, în special în sistemele ONU şi inter-american.

B. Motivarea Curţii

1. Principiile relevante

183. În hotărârea pe care a pronunţat-o de curând în cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe [(MC), nr. 57325/00, pct. 175-180, CEDO 2007-...], Curtea s-a exprimat în felul următorul cu privire la problema discriminării:

„175. În jurisprudenţa constantă a Curţii, discriminarea constă în tratarea diferită, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, a persoanelor aflate în situaţii comparabile (Willis împotriva Regatului Unit, nr. 36042/97, pct. 48, CEDO 2002-IV; Okpisz împotriva Germaniei, nr. 59140/00, pct. 33, 25 octombrie 2005). [...] Curtea a admis, de asemenea, că poate fi considerată discriminatorie o politică sau o măsură generală care are efecte prejudiciabile disproporţionate asupra unui grup de persoane, chiar dacă nu viza în mod special acest grup [Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24746/94, pct. 154, 4 mai 2001; Hoogendijk împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 58461/00, 6 ianuarie 2005), şi că o discriminare posibil contrară convenţiei putea rezulta dintr-o situaţie de fapt (Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, pct. 76, CEDO 2006‑....].

[...]

177. În ceea ce priveşte sarcina probei în materie, Curtea a hotărât deja că, atunci când un reclamant a stabilit existenţa unei diferenţe de tratament, incumbă Guvernului să demonstreze că această diferenţă de tratament era justificată (a se vedea, de exemplu, Chassagnou şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, pct. 91-92, CEDO 1999‑III; Timichev, hotărâre citată anterior, pct. 57).

178. Cât despre mijloacele de probă susceptibile să constituie un asemenea început de dovadă şi, astfel, de transfere sarcina de probă statului pârât, Curtea a arătat (Natchova şi alţii [MC], hotărâre citată anterior, pct. 147) că, în cadru procedurii în faţa acesteia, nu exista nici un obstacol procedural în calea admisibilităţii de elemente de probă nici de formule predefinite aplicabile aprecierii lor. Într-adevăr, Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de o evaluare independentă de toate mijloacele de probă, inclusiv deducţiile pe care le poate obţine din faptele şi observaţiile părţilor. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, proba poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din supoziţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o concluzie specifică şi, în această privinţă, repartizarea sarcinii probei sunt legate intrinsec de caracterul specific al faptelor, de natura acuzaţiei formulate şi de dreptul convenţional respectiv.

179. Curtea a admis, de asemenea, că procedura prevăzută de convenţie ne se preta întotdeauna la o aplicare riguroasă a principiului affirmanti incumbit probatio – dovada incumbă celui care afirmă [Aktaş împotriva Turciei (extrase), nr. 24351/94, pct. 272, CEDO 2003‑V]. Într-adevăr, în anumite circumstanţe, atunci când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau pentru o marte parte, sunt cunoscute exclusiv de autorităţi, sarcina dovezii aparţine, în opinia Curţii, autorităţilor, care trebuie să furnizeze o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare [Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII; Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, pct. 111, CEDO 2002‑IV]. În cauza Natchova şi alţii [(MC), hotărâre citată anterior, pct. 157], judecând demersul dificil de aplicat în cauza respectivă în care s-a presupus că un act de violenţă a fost motivat de preconcepţii rasiale, Curtea nu a exclus posibilitatea de a solicita, în alte cazuri de pretinsă discriminare, Guvernului pârât să respingă o plângere discutabilă de discriminare. Ea a observat, în această privinţă, că, în ordinele juridice ale numeroaselor ţări, dovada efectului discriminatoriu al unei politici, decizii sau practici scutea de dovedirea intenţiei fiind vorba de o pretinsă discriminare în domeniul muncii sau prestării de servicii.

180. Cât despre problema de a şti dacă datele statistice pot fi considerate mijloc de probă, Curtea a declarat în trecut că statisticile nu erau suficiente pentru a arăta o practică ce poate fi considerată discriminatorie (Hugh Jordan, citată anterior, pct. 154). Cu toate acestea, în cauzele de discriminare mai recente, în care reclamanţii pretindeau că discriminarea rezulta dintr-o diferenţă a efectului unei măsuri generale sau a unei situaţii de fapt (Hoogendijk, citată anterior; Zarb Adami, citată anterior, pct. 77-78), Curtea s-a bazat mult pe statisticile produse de părţi pentru stabilirea existenţei unei diferenţe de tratament între două grupuri (în acest caz, bărbaţi şi femei) care se aflau într-o situaţie similară. Astfel, Curtea a afirmat în hotărârea Hoogendijk împotriva Ţărilor de Jos citată anterior că „în cazul în care reclamantul poate stabili, pe baza unor statistici oficiale care nu duc la controversă, existenţa unui început de probă ce arată că o măsură – deşi formulată în mod neutru – atinge de fapt un procent net mai ridicat de femei decât de bărbaţi – incumbă guvernului pârât să demonstreze că acesta este rezultatul unor factori obiectivi care nu au legătură cu o discriminare bazată pe sex. Dacă sarcina probei, ca o diferenţă nediscriminatorie din efectul unei măsuri asupra femeilor şi bărbaţilor, nu se transferă guvernului pârât, va fi practic extrem de dificil pentru reclamanţi să dovedească discriminarea indirectă.”

2. Aplicarea în speţă a principilor menţionate

a) Noţiunea de discriminare în contextul violenţei domestice

184. Curtea reaminteşte, pentru început, că, atunci când examinează scopul şi obiectul prevederilor convenţiei, ia în considerare şi elementele de drept internaţional pe care le indică chestiunea juridică respectivă. Ansamblu constituit din norme şi principii acceptate de marea majoritate a statelor, numitorii comuni ai normelor de drept internaţional sau ai drepturilor naţionale ale statelor europene reflectă o realitate, pe care Curtea nu o poate ignora atunci când este chemată să clarifice domeniul de aplicare a unei prevederi din convenţie atât timp cât recurgerea la mijloacele de interpretare clasice nu a permis sintetizarea cu un grad suficient de certitudine [a se vedea Saadi c. Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 63, CEDO 2008‑..., citată în Demir şi Baykara, citată anterior, pct. 76].

185. În aceste condiţii, pentru definirea discriminării împotriva femeilor şi delimitarea domeniului de aplicare, Curtea trebuie să ţină seama nu numai de interpretarea generală pe care a dat-o noţiunii de discriminare în jurisprudenţa sa (supra, pct. 183), ci şi de prevederile instrumentelor juridice specializate, precum şi de deciziile pronunţate de instituţiile juridice internaţionale în materie de violenţă faţă de femei.

186. În această privinţă, art. 1 din CEDAW defineşte discriminarea faţă de femei în felul următor:

„ [...] orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoaşterea, beneficiul şi exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural şi civil sau în orice alt domeniu.”

187. Comitetul CEDAW a reamintit că violenţa faţă de femei, inclusiv în cadru familial, era o formă de discriminare faţă de acestea (supra, pct. 74 ).

188. Comisia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului a recunoscut în mod expres existenţa unei legături între violenţa bazată pe sex şi discriminare, subliniind, în Rezoluţia 2003/45, „că toate formele de violenţă faţă de femei în familie se înscriu în contextul unei discriminări de jure şi de facto în privinţa femeilor şi a condiţiei de inferioritate rezervată femeii în societate şi că sunt agravate de obstacolele de care se lovesc adesea femeile care încearcă să obţină reparaţia din partea statului.”

189. În plus, Convenţia de la Belém do Pará, care constituie astăzi singurul tratat multilateral de protecţie a drepturilor omului consacrat exclusiv combaterii violenţei faţă de femei, prevede că dreptul femeii de a locui într-un climat fără violenţă cuprinde, între altele, şi dreptul de a fi liberă de orice forme de discriminare.

190. În fine, în cauza Maria da Penha împotriva Braziliei (citată anterior, pct. 80), Comisia interamericană a considerat că, ca urmare a faptului că statul pârât nu a arătat diligenţa necesară pentru a preveni acte de violenţă domestică şi pentru a ancheta aceste fapte, violenţa exercitată împotriva reclamantei trebuia considerată ca fiind o formă de discriminare.

191. Reiese din normele şi deciziile evocate anterior că neîndeplinirea, chiar involuntară, de către state a obligaţiei lor de a proteja femeile împotriva violenţei domestice se analizează într-o încălcare a dreptului acestora la o protecţie egală a legii.

b) Abordarea de către Curte a problemei violenţei domestice în Turcia

192. Curtea arată că dreptul intern relevant în vigoare la acea vreme nu stabilea distincţia explicită între bărbaţi şi femei în materia beneficierii de drepturi şi libertăţi, dar că autorităţile turceşti au avut obligaţia să îl pună în conformitate cu normele internaţionale cu privire la statutul femeilor într-o societate democrată şi pluralistă. După exemplul Comitetului CEDAW (observaţii finale, pct. 12-21), Curtea salută reformele guvernului, în special adoptarea Legii nr. 4320, care prevede măsuri consacrate în mod special protecţiei împotriva violenţei domestice. Se pare aşadar că discriminarea denunţată de reclamantă nu rezultă din legislaţie, ci mai degrabă din atitudinea generală a autorităţilor locale, care se manifestă în special în modul în care sunt tratate femeile când fac plângere la poliţie privind acte de violenţă domestică şi în pasivitatea cu care se confruntă victimele atunci când solicită o protecţie efectivă. Curtea observă că guvernul pârât a recunoscut deja realitatea acestei stări de lucruri atunci când a fost chemat să explice această problemă în faţa Comitetului CEDAW (ibidem).

193. În această privinţă, Curtea arată că persoana în cauză a făcut rapoarte şi statistici stabilite de două organizaţii nonguvernamentale de prim plan, adică Baroul din Diyarbakır şi Amnesty International, pentru a demonstra realitatea discriminării faţă de femei (pct. 91-104). Constatările şi concluziile cuprinse în acestea nefiind contestate de Guvern în nicio fază a procedurii, Curtea le va examina împreună cu observaţiile proprii (a se vedea Hoogendijk, citată anterior, şi Zarb Adami, citată anterior, pct. 77-78).

194. Reiese din rapoartele respective că Diyarbakır – unde avea domiciliul reclamanta la vremea respectivă – are cel mai mare număr de victime recensate de violenţă domestică şi că acestea sunt toate femei care au suferit, cel mai adesea, violenţe fizice. Este vorba în majoritatea cazurilor de femei de origine kurdă cu puţină educaţie şi care nu dispun în general de venituri proprii (supra, pct. 98 ).

195. În plus, se pare că aplicarea Legii nr. 4320 – care reprezintă, pentru Guvern, unul din căile de atac deschise femeilor victime ale violenţei domestice – se loveşte de mari dificultăţi. Studiile făcute de cele două organizaţii menţionate indică că, în loc să deschidă o anchetă, agenţii de poliţie la care se prezintă victimele pentru denunţarea actelor de violenţă domestică fac pe mediatorii încercând să le convingă să se întoarcă acasă şi să-şi retragă plângerile. Este precizat că poliţiştii sunt înclinaţi să considere doleanţele acestor femei ca fiind „din sfera familială privată, domeniu în care ei nu pot interveni” (pct. 92, 96 şi 102 ).

196. Rapoartele prezintă, de asemenea, mari întârzieri la emiterea ordonanţelor preşedinţiale prevăzute de Legea nr. 4320, care s-ar explica prin înclinaţia instanţelor de a considera ordonanţelor o formă de acţiune de divorţ şi nu măsuri de urgenţă. Semnalează că notificarea ordonanţelor respective cunoaşte des întârzieri datorate reticenţei de care dau dovadă poliţiştii (pct. 91-93, 95 şi 101) şi că pedepsele pronunţate împotriva autorilor de violenţă domestică nu sunt de intimidare pentru că instanţele le atenuează rigoarea în numele datinii, tradiţiei sau onoarei (pct. 103 şi 106 ).

197. Autorii acestor rapoarte consideră că problemele menţionate ne fac să ne gândim că violenţa domestică este tolerată de autorităţi şi că, în acest caz, căile de atac citate de Guvern nu sunt efective. Comitetul a formulat concluzii şi preocupări similare raportând „persistenţa violenţei faţă de femei, în special familială”, în societatea turcă şi solicitând statului pârât să-şi redubleze eforturile pentru a preveni şi combate această formă de violenţă. El a subliniat necesitatea de a aplica pe deplin şi de a supune unei examinări legea cu privire la protecţia familiei şi a celorlalte măsuri conexe, pentru a preveni violenţa faţă de femei, pentru a asigura o protecţie şi servicii de sprijin victimelor şi pentru a-i sancţiona şi readapta pe făptuitori (observaţii finale, pct. 28)

198. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea apreciază că reclamanta a adus un început de dovadă, pe baza datelor statistice necontestate, stabilind că violenţa domestică atinge în principal femeile şi că pasivitatea generalizată şi discriminatorie a justiţiei turceşti creează un climat propice acestei violenţe.

c) În ceea ce priveşte problema de a şti dacă reclamanta şi mama sa au suferit o discriminare din cauza nerespectării de către autorităţi a obligaţiei lor de a le acorda o protecţie egală în faţa legii

199. Constatând că aplicarea dreptului penal în această cauză nu a avut efectul de intimidare pentru prevenirea în mod eficient a atingerilor ilegale la integritatea personală a reclamantei şi a mamei acesteia comise de H.O., Curtea a concluzionat încălcarea drepturilor acestora în temeiul art. 2 şi art. 3 din convenţie.

200. Având în vedere concluzia la care a ajuns anterior, conform căreia femeile sunt principalele victime ale pasivităţii generalizate – şi nu voluntare – ale instanţelor turceşti, Curtea apreciază că violenţele aplicate persoanei în cauză şi mamei acesteia trebuie considerate ca bazându-se pe sex şi că constituie prin urmare o formă de discriminare faţă de femei. În ciuda reformelor întreprinse de Guvern în ultimii ani, indiferenţa de care dă dovadă justiţia în general şi impunitatea de care se bucură agresorii – ilustrate de această cauză – reflectă o lipsă de determinare din partea autorităţilor de a lua măsurile adecvate pentru remedierea violenţei domestice (a se vedea, în special, par. 9 din Recomandarea generală no. 19 a Comitetului CEDAW, citată la pct. 187 ).

201. Atât timp cât căile de atac interne nu au permis să i se acorde reclamantei şi mamei acesteia o egală protecţie a legii împotriva atingerilor drepturilor consacrate de art. 2 şi art. 3 din convenţie, Curtea apreciază că unele circumstanţe deosebite au eliberat persoana în cauză de obligaţia de a epuiza căile de atac naţionale. Prin urmare, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne formulate de Guvern în ceea ce priveşte capătul de cerere fondat pe art. 14 din convenţie.

202. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea concluzionează încălcarea art. 14 coroborat cu art. 2 şi art. 3 din convenţie.

V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 şi art. 13 din convenţie

203. Invocând art. 6 şi art. 13 din convenţie, reclamanta se plânge de caracterul ineficace al urmăririlor penale faţă de H.O. şi pretinde că nu i-au asigurat ei şi mamei sale suficientă protecţie.

204. Guvernul respinge acest argument.

205. Concluzionând deja încălcarea art. 2, 3 şi 14 din convenţie (supra, pct. 153, 176 şi 202), Curtea nu consideră ca fiind necesară examinarea aceloraşi fapte în sensul art. 6 şi art. 13.

VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

3. Art. 41 din convenţie se citeşte după cum urmează:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

207. Reclamanta solicită 70 000 lire turceşti (TRL) – adică aproximativ 35 000 euro (EUR) – cu titlu de prejudiciu material ca urmare a decesului mamei sale, şi 250 000 TRL (aproximativ 125 000 euro) prejudiciu moral. Ea subliniază faptul că dispariţia mamei sale a privat-o de un sprijin financiar pe care aceasta i-l oferea. Adaugă că uciderea mamei sale şi violenţa constantă exercitată de fostul său soţ i-au provocat anxietate şi angoasă, precum şi daune ireparabile bunăstării psihologice şi demnităţii.

208. Guvernul afirmă că circumstanţele din speţă nu justifică sumele reclamate. Cu titlu subsidiar, susţine că acestea sunt excesive şi că despăgubirea ce ar putea fi acordată cu titlu de prejudiciu material şi prejudiciu moral nu trebuie să ducă la o îmbogăţire fără just temei.

209. În ceea ce priveşte cererea formulată de reclamanţi pentru prejudiciu material, Curtea arată că aceasta a dovedit că s-a refugiat de mai multe ori la mama ei, fără să demonstreze totuşi că era în sarcina acesteia în orice fel. Această situaţie nu exclude acordarea unei reparaţii pecuniare reclamantului care stabileşte că un membru apropiat al familiei sale a fost victima unei încălcări a convenţiei [a se vedea hotărârea pronunţată în cauza Aksoy împotriva Turciei la 18 decembrie 1996 (pct. 113, Culegere 1996-VI), în care Curtea a ţinut cont de cererile pecuniare formulate de reclamant înainte de deces la calcularea despăgubirii ce urma să fie acordată tatălui acestuia, care a continuat procesul după decesul fiului său]. Cu toate acestea, în speţă, cererile privind prejudiciul material au legătură cu pierderile survenite după decesul mamei persoanei în cauză. Curtea nu este convinsă că mama reclamantei a suferit pierderile înainte de deces. Prin urmare, Curtea nu consideră adecvat, în circumstanţele speţei, să acorde o despăgubire reclamantei în acest sens.

210. În ceea ce priveşte despăgubirea solicitată în compensarea prejudiciului moral, Curtea consideră că persoana în cauză a resimţit fără îndoială suferinţă şi tristeţe din cauza decesului mamei sale şi din cauza nerespectării de către autorităţi a obligaţiei lor de a lua măsurile adecvate pentru prevenirea actelor de violenţă domestică comise de fostul ei soţ şi pentru impunerea acestuia a unei pedepse de intimidare. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 30 000 euro în compensarea prejudiciului suferit de aceasta din cauza încălcării drepturilor sale în temeiul art. 2, art. 3 şi art. 14 din convenţie.

B. Cheltuieli de judecată

211. Reclamanta solicită 15 500 TRL (aproximativ 7 750 euro) pentru cheltuielile suportate pentru procedura de la Strasbourg. Această sumă cuprinde onorariile şi cheltuielile plătite de persoana în cauză pentru pregătirea cauzei sale pentru şedinţă (care a necesitat 38 ore de muncă juridică) şi pentru reprezentarea sa în faţa Curţii, precum şi alte cheltuieli (telefon, fax, traduceri şi papetărie).

212. Guvernul pledează că, în lipa documentelor justificative în susţinerea cererii sale, aceasta trebuie respinsă.

213. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, având în vedere informaţiile de care dispune şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabil să acorde persoanei în cauză 6 500 euro pentru cheltuielile făcute pentru procedura în faţa ei, sumă din care este necesar să se deducă 1 494 euro pe care reclamanta le-a primit de la Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară.

C. Dobânzi moratorii

214. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Respinge excepţia preliminară a Guvernului de pentru pretinsa nerespectare a termenului de şase luni;

2. Uneşte cu fondul capetele de cerere formulate în sensul art. 2, art. 3 şi art. 14 din convenţie excepţiile preliminare ale Guvernului de pretinsa neepuizare a căilor de recurs interne şi le respinge;

3. Declară cererea admisibilă;

4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din convenţie în ceea ce priveşte decesul mamei reclamantei;

5. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie din cauza nerespectării de către autorităţi a obligaţiei lor de a proteja reclamanta împotriva actelor de violenţă domestică comise de fostul său soţ;

6. Hotărăşte că nu trebuie să examineze capetele de cerere formulate în sensul art. 6 şi art. 13 din convenţie;

7. Hotărăşte că a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 2 şi art. 3 din convenţie;

8. Hotărăşte

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, sumele următoare, ce urmează a fi plătite în lire turceşti la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii:

i. 30 000 euro (treizeci de mii euro), în total, la care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

ii. 6 500 euro (şase mii cinci sute euro), din care se scad 1 494 euro (o mie patru sute nouăzeci şi patru euro) încasaţi deja de Consiliul Europei pentru asistenţă judiciară, la care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

9. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 9 iunie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte

[1] La o dată neprecizată, dar ulterioară decesului mamei sale, reclamanta a divorţat de H.O

[2] A se vedea Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei, Recomandarea generală nr. 19, Violenţa faţă de femei (1992) ONU doc. CEDAW/C/1992/L.1Add. 15, pct. 24a.

[3]Ibidem, pct. 24 b); a se vedea şi pct. 24 r).

[4] Ibidem, pct. 24t).

[5] Ibidem, pct. 24t) şi i); a se vedea, de asemenea, pct. 24r) în ceea ce priveşte măsurile necesare eliminării violenţelor din familie.

[6] Velásquez Rodriguez împotriva Honduras, hotărârea din 29 iulie 1988, Inter-Am. Ct. H.R. (Cererea nr. 4/172).

[7] Semnată la Conferinţa specializată interamericană cu privire la drepturile omului (San Jose, Costa Rica, 22 noiembrie 1969) Art. 1 din acest instrument prevede: „1. Statele părţi se angajează să respecte drepturile şi libertăţile recunoscute în această Convenţie şi să garanteze exercitarea liberă şi deplină oricărei persoane în funcţie de competenţa lor, fără nicio distincţie bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau altele, originea naţională sau socială, situaţia economică, naşterea sau orice altă condiţie socială. În scopul acestei Convenţii, orice fiinţă umană este o persoană”.

[8] Cauza 12.051, Raport nr. 54/01, Inter-AmC. H.R., Raport anual 2000, OEA/Ser.L/V.II.111 Doc.20 rev. (2000)

[9] Maria da Penha împotriva Braziliei, pct. 55 şi 56.

Full & Egal Universal Law Academy