CASE OF IORDACHI AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

 Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA IORDACHI ŞI ALŢII c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 25198/02)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

10 februarie 2009

DEFINITIVĂ

14/09/2009

Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Iordachi şi Alţii c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,

Deliberând la 20 ianuarie 2009 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 25198/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dl Vitalie Iordachi, dl Vitalie Nagacevschi, dra Snejana Chitic, dl Victor Constantinov şi dl Vlad Gribincea („reclamanţii”), la 23 mai 2002.

2.  Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său în acea perioadă, dl V. Pârlog, iar, ulterior, de către succesorul acestuia, dl V. Grosu.

3. Reclamanţii au pretins, în special, în temeiul articolului 8 al Convenţiei că dreptul lor la libertatea corespondenţei nu a fost respectat, deoarece legislaţia naţională care reglementa interceptarea convorbirilor telefonice nu conţinea garanţii suficiente împotriva abuzului din partea autorităţilor naţionale.

4.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). În cadrul acelei Secţiuni, conform articolului 26 § 1 al Regulamentului Curţii, a fost constituită Camera care va examina cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei).

5. Printr-o decizie din 5 aprilie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă şi a amânat examinarea chestiunii cu privire la statutul de victimă până la examinarea fondului cauzei.

6. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii), iar Camera a decis, după consultarea părţilor, că o audiere cu privire la fondul cauzei nu a fost necesară (articolul 59 § 3 in fine al Regulamentului Curţii).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7.  Reclamanţii s-au născut în anii 1972, 1965, 1980, 1961 şi, respectiv, 1980 şi locuiesc în Chişinău. Ei sunt membri ai organizaţiei non-guvernamentale cu sediul la Chişinău, „Juriştii pentru drepturile omului”, care este specializată în reprezentarea reclamanţilor în faţa Curţii.

8. Potrivit reclamanţilor, după venirea la putere a Partidului Comuniştilor, numărul încălcărilor drepturilor omului a crescut considerabil. În acest context, a fost creată organizaţia lor, singurul scop al căreia era apărarea drepturilor omului prin acordarea asistenţei persoanelor care intenţionau să depună cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

9. Ca urmare, reclamanţii au considerat că ei au cauzat prejudicii semnificative imaginii Guvernului, precum şi pierderi financiare ca rezultat al constatării violărilor în cazurile în care ei au ajutat la depunerea cererilor la această Curte.

10. Reclamanţii au susţinut că a existat un risc serios ca convorbirile lor telefonice să fi fost interceptate ca rezultat al activităţii lor şi datorită prevederilor din legislaţia în vigoare. Ei nu au pretins că au fost victime ale vreunei interceptări concrete a comunicărilor lor telefonice sau poştale şi nu au instituit proceduri la nivel naţional în această privinţă.

11. Guvernul a contestat acuzaţia cu privire la creşterea numărului de încălcări ale drepturilor omului după câştigarea alegerilor de către Partidul Comuniştilor.

12. La 17 ianuarie 2008, unul din reclamanţi i-a scris preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, solicitând date statistice cu privire, inter alia, la numărul de cereri depuse de către organele de urmărire penală la instanţele judecătoreşti pentru interceptarea convorbirilor telefonice şi numărul cererilor care s-au soldat cu succes, precum şi numărul celor care nu s-au soldat cu succes.

13. Într-o scrisoare din 6 februarie 2008, şeful Aparatului preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie a răspuns că în anul 2005 dintr-un număr total de 2,609 cereri pentru interceptare care au fost depuse, 98.81% s-au soldat cu succes; în anul 2006 din 1,931 cereri depuse, 97.93% s-au soldat cu succes; iar în anul 2007 din 2,372 cereri depuse, 99.24% s-au soldat cu succes.II.DREPTUL INTERN RELEVANT          

14. Legea din 12 aprilie 1994 privind activitatea operativă de investigaţii prevede următoarele:

Articolul 2

Sarcinile activităţii operative de investigaţii

„a) relevarea atentatelor criminale, prevenirea, curmarea, descoperirea infracţiunilor  şi a persoanelor care le  organizează,  le comit  sau le-au comis, precum şi asigurarea compensării daunei cauzate de infracţiune;

b) căutarea persoanelor  care  se  ascund de organele  de cercetare preliminară, de anchetă penală şi de judecată sau care se sustrag de  la sancţiunea penală şi a celor dispăruţi fără urmă;

c)  colectarea  de informaţii despre evenimentele sau acţiunile  care pun  în pericol securitatea de stat, militară, economică sau ecologică a Republicii Moldova.

...”

Articolul 4

Baza juridică a activităţii operative de investigaţii

„(1) Constituţia, prezenta lege şi alte acte normative adoptate în conformitate cu acestea constituie baza juridică a activităţii operative de investigaţii.

(2) Organele care exercită activitate operativă de investigaţii emit în limitele competenţei lor, în corespundere cu legislaţia şi de comun acord cu Curtea Supremă de Justiţie şi Procuratura Generală  acte normative departamentale care reglementează organizarea, metodele şi tactica efectuării măsurilor operative de investigaţii.”

Articolul 5

Respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei în activitatea operativă de investigaţii

„(2) Persoana care consideră că acţiunile organului ce  înfăptuieşte măsuri operative de investigaţii au condus la lezarea drepturilor şi libertăţilor sale poate face un recurs împotriva acestor acţiuni în organul ierarhic superior, în Procuratura Generală sau în instanţe judecătoreşti.

(3) Pentru a asigura examinarea deplină şi multilaterală a reclamaţiei persoanei faţă de care au fost aplicate în mod neîntemeiat măsuri operative de investigaţii, organele care le-au exercitat sînt obligate, la cererea procurorului, să prezinte acestuia toate actele operative de serviciu. Datele despre persoanele care au contribuit în mod confidenţial la înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii se prezintă numai la cererea Procurorului General.

(4) În cazul cînd organul (persoana oficială) care exercită activitate operativă de investigaţii încalcă drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, organul ierarhic superior sau procurorul sînt obligaţi să întreprindă măsuri în vederea restabilirii acestor drepturi şi interese legitime, compensării daunei cauzate, în conformitate cu legislaţia.”

Articolul 6

Măsurile operative de investigaţii

„(1) Măsurile operative de investigaţii se înfăptuiesc numai în conformitate cu legislaţia şi numai în cazul cînd pe altă cale este imposibil de a asigura realizarea sarcinilor prevăzute în articolul 2.

(2) În scopul soluţionării sarcinilor prevăzute la art.2, organele care exercită activitatea operativă de investigaţii, respectînd regulile de conspiraţie, sînt în drept să înfăptuiască:...

(c) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri; ...

Măsurile operative de investigaţii prevăzute la ..., (1), ... se efectuează exclusiv de Ministerul Afacerilor Interne şi de Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova în condiţiile legii şi numai în cazurile în care aceste măsuri sînt necesare pentru asigurarea securităţii naţionale, ordinii publice, bunăstării economice a ţării, menţinerea ordinii de drept şi prevenirea infracţiunilor, ocrotirea sănătăţii, protejarea moralităţii ori pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. ...”

În anul 2003, acest articol a fost modificat după cum urmează (modificările sunt accentuate):

Articolul 6

Măsurile operative de investigaţii

„(1) Măsurile operative de investigaţii se  înfăptuiesc  numai  în conformitate  cu  legislaţia de procedură penală şi numai în cazul cînd pe altă  cale  este imposibil de a asigura realizarea sarcinilor prevăzute în articolul 2.

(2) În scopul soluţionării sarcinilor prevăzute la art.2, organele care exercită activitatea operativă de investigaţii, respectînd regulile de conspiraţie, sînt în drept să înfăptuiască:...

(c) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri;

Măsurile operative de investigaţii prevăzute la..., (1), ... se efectuează exclusiv de Ministerul Afacerilor Interne şi de Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova în condiţiile legii şi numai în cazurile în care aceste măsuri sînt necesare pentru asigurarea securităţii naţionale, ordinii publice, bunăstării economice a ţării, menţinerea ordinii de drept şi prevenirea sau descoperirea infracţiunilor deosebit de grave, pentru ocrotirea sănătăţii, protejarea moralităţii ori pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. ...”

Acest articol a mai fost modificat în anul 2007 şi, în prezent, prevede următoarele (modificările sunt accentuate):

Articolul 6

Măsurile operative de investigaţii

„(1) Măsurile operative de investigaţii se înfăptuiesc numai în conformitate cu legislaţia şi numai în cazul cînd pe altă cale este imposibil de a asigura realizarea sarcinilor prevăzute în articolul 2.

(2) În scopul soluţionării sarcinilor prevăzute la art.2, organele care exercită activitatea operativă de investigaţii, respectînd regulile de conspiraţie, sînt în drept: ...

c) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri; ...

Măsurile operative de investigaţii prevăzute la pct.1) ... se efectuează exclusiv de Ministerul Afacerilor Interne, de Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova şi de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei în condiţiile legii şi numai în cazurile în care aceste măsuri sînt necesare pentru asigurarea securităţii naţionale, ordinii publice, bunăstării economice a ţării, menţinerea ordinii de drept şi prevenirea sau descoperirea infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, pentru ocrotirea sănătăţii, protejarea moralităţii ori pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. ...”

Potrivit articolului 16 al Codului Penal sunt grave infracţiunile pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la cincisprezece ani inclusiv; sunt deosebit de grave infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen ce depăşeşte cincisprezece ani; şi sunt excepţional de grave infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţie pe viaţă. Aproximativ 59% din toate infracţiunile prevăzute de Codul Penal al Republicii Moldova sunt grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.

Articolul 7

Temeiurile înfăptuirii măsurilor operative de investigaţii

„(1) Temeiurile pentru înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii sînt:

a) circumstanţele neclare în legătură cu procesul penal intentat;

b) informaţiile devenite cunoscute organelor care exercită activitate operativă de investigaţii:

- privind acţiunea contrară legii în curs de pregătire, comitere sau comisă, precum şi privind persoanele care o pregătesc, o comit sau au comis-o, dacă datele pentru intentarea procesului penal sînt insuficiente;

- privind persoanele care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată ori care se eschivează de la sancţiunea penală; ...

c) însărcinările anchetatorului, organului de cercetare penală, indicaţiile procurorului sau decizia instanţei de judecată în cauzele penale aflate în procedura lor;

d) interpelările organelor care exercită activitate operativă de investigaţii, în temeiurile indicate în prezentul articol. ...”

În anul 2003, acest articol a fost modificat după cum urmează (modificările sunt accentuate):

Articolul 7

Temeiurile înfăptuirii măsurilor operative de investigaţii

„(1) Temeiurile pentru  înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii sînt:

a) circumstanţele neclare în legătură cu pornirea urmăririi penale;

b) informaţiile  devenite  cunoscute  organelor care  exercită activitate operativă de investigaţii:

- privind acţiunea contrară legii în curs de pregătire, comitere sau comisă,  precum  şi privind persoanele care o pregătesc, o comit sau  au comis-o, dacă datele pentru pornirea urmăririi penale sînt insuficiente;

- privind persoanele care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată ori care se eschivează de la sancţiunea penală;

(c) însărcinările  ofiţerului de urmărire penală, organului de urmărire penală, indicaţiile procurorului sau decizia instanţei de judecată în cauzele penale aflate în procedura lor;

d) interpelările  organelor  care exercită activitate  operativă  de investigaţii, în temeiurile indicate în prezentul articol. ...”

Articolul 8

Condiţiile şi modul de înfăptuire a măsurilor operative de investigaţii

„(1) Înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii ce violează drepturi ocrotite de lege – secretul corespondenţei, convorbirilor telefonice şi altor convorbiri, comunicaţiilor prin telegraf, precum şi inviolabilitatea locuinţei se admite doar în scopul culegerii informaţiilor despre persoanele care pregătesc sau care tentează să comită infracţiuni grave, care comit sau care au comis deja infracţiuni grave şi numai cu sancţiunea procurorului, în baza deciziei motivate a unuia din conducătorii organului respectiv. ...

(2) În cazuri ce nu îngăduie amânare şi pot genera comiterea unei crime grave, în baza concluziei motivate a unuia din conducătorii organului respectiv care exercită activitatea operativă de investigaţii, se admite înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii cu înştiinţarea procurorului în decurs de 24 de ore.

(3) În cazul apariţiei pericolului pentru viaţa, sănătatea, proprietatea unor persoane aparte, la cererea lor sau cu acordul lor în scris, se permite interceptarea convorbirilor prin telefonul acestora sau prin alte aparate de intercomunicaţii în baza hotărârii aprobate de conducătorul organului care exercită activitatea operativă de investigaţii cu înştiinţarea procurorului.”

 În anul 2003, acest articol a fost modificat după cum urmează (modificările sunt accentuate):

Articolul 8

Condiţiile şi modul de înfăptuire a măsurilor operative de investigaţii

„(1) Înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii ce violează drepturi ocrotite de lege – secretul corespondenţei, convorbirilor telefonice şi altor convorbiri, comunicaţiilor prin telegraf, precum şi inviolabilitatea locuinţei se admite doar în scopul culegerii informaţiilor despre persoanele care pregătesc sau care tentează să comită infracţiuni deosebit de grave, sau care comit sau care au comis deja infracţiuni deosebit de grave şi numai cu sancţiunea judecătorului de instrucţie, în baza deciziei motivate a unuia din conducătorii organului respectiv. ...

(2) În cazuri ce nu îngăduie amânare şi pot genera comiterea unei crime grave, în baza concluziei motivate a unuia din conducătorii organului respectiv care exercită activitatea operativă de investigaţii, se admite înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii: cu înştiinţarea judecătorului de instrucţie în decurs de 24 de ore. Judecătorul de instrucţie trebuie informat despre motivele şi trebuie să verifice legalitatea măsurilor înfăptuite.

(3) În cazul apariţiei  pericolului  pentru  viaţa,  sănătatea, proprietatea  unor persoane aparte, la cererea lor sau cu acordul lor în scris,  se  permite interceptarea convorbirilor prin telefonul  acestora sau  prin alte aparate de intercomunicaţii în baza hotărîrii aprobate de conducătorul organului care exercită activitatea operativă de investigaţii cu autorizarea judecătorului de instrucţie.”

Acest articol a mai fost modificat în anul 2007 şi, în prezent, prevede următoarele (modificările sunt accentuate):

Articolul 8

Condiţiile şi modul de înfăptuire a măsurilor operative de investigaţii

„(1) Înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii ce violează drepturi ocrotite de lege:

a) cercetarea domiciliului şi instalarea în el a aparatelor audio, video, de fotografiat, de filmat etc.;

b) supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice;

c) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri;

d) controlul comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări;

e) culegerea informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii – se admite doar în scopul culegerii informaţiilor despre persoanele care pregătesc, întreprind tentative de comitere, comit sau au comis infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave şi numai în baza încheierii judecătorului de instrucţie şi a deciziei motivate a unuia din conducătorii organului respectiv care exercită activitate operativă de investigaţii. ...

(2) În cazul apariţiei pericolului pentru viaţa, sănătatea, proprietatea unor persoane aparte, la cererea lor sau cu acordul lor în scris, se permite interceptarea convorbirilor prin telefonul acestora sau prin alte aparate de intercomunicaţii în baza hotărîrii aprobate de conducătorul organului care exercită activitatea operativă de investigaţii cu autorizarea judecătorului de instrucţie. ...”

Articolul 9

Efectuarea controlului operativ

„(1) În cazul prezenţei temeiurilor prevăzute în articolul 7 organele care exercită activitatea operativă de investigaţii au dreptul de control operativ. Efectuarea controlului operativ este supusă înregistrării obligatorii.

(2) Controlul operativ se efectuează cu autorizaţia şi sub supravegherea conducătorului organului ce îl efectuează. Rezultatele măsurilor operative de investigaţii se reflectă în actele operative de serviciu. ...

(3) Actele operative de serviciu se prezintă procurorului pentru a obţine aprobarea înfăptuirii măsurilor operative de investigaţie.

(4) Controlul operativ se suspendă în cazul rezolvării sarcinilor concrete ale activităţii operative de investigaţii prevăzute în articolul 2 sau stabilirii circumstanţelor ce dovedesc imposibilitatea obiectivă de a realiza aceste sarcini.”

 În anul 2003, alineatul 3 al acestui articol a fost exclus.

Articolul 10

Utilizarea rezultatelor activităţii operative de investigaţii

„(1) Rezultatele activităţii operative de investigaţii pot fi utilizate la pregătirea şi efectuarea acţiunilor de anchetă penală şi la înfăptuirea măsurilor operative de investigaţii în scopul prevenirii, curmării şi descoperirii infracţiunilor, precum şi în calitate de probe pentru dosarele penale.

(2) Materialele controlului operativ nu constituie temei pentru limitarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.

(3) Informaţia despre forţele, mijloacele, sursele (cu excepţia persoanelor care acordă sprijin organelor care exercită astfel de măsuri), metodele, planurile şi rezultatele activităţii operative de investigaţii, precum şi despre organizarea şi tactica desfăşurării măsurilor operative de investigaţii, care constituie secret de stat, poate fi scoasă de la secret numai în conformitate cu legislaţia.”

Articolul 11

Organele care exercită activitate operativă de investigaţii

„(1) Activitatea operativă de investigaţii este exercitată de organele Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării, Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat, Departamentului Controlului Vamal de pe lângă Ministerul Finanţelor, Departamentului instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei. ...

...”

Articolul 18

Controlul parlamentar

„Controlul din partea Parlamentului asupra activităţii operative de investigaţii se exercită de comisiile permanente respective ale Parlamentului. Organele care exercită activitate operativă de investigaţii sînt obligate să prezinte acestora informaţii în conformitate cu legislaţia.”

Articolul 19

Supravegherea exercitată de procuror

„(1) Executarea legilor de către organele care exercită activitatea operativă de investigaţii şi legalitatea hotărârilor adoptate de aceste organe se află în supravegherea Procurorului General, adjuncţilor lui şi procurorilor municipiilor şi raioanelor. ...”

15. La 29 iunie 2007, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate şi Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei au adoptat o instrucţiune specială în conformitate cu articolul 4 alin. 2 al legii sus-menţionate. Instrucţiunea reglementa cooperarea dintre autorităţile care efectuează interceptările şi operatorii de telefonie. În special, aceasta obliga operatorii să coopereze cu autorităţile care efectuează interceptările pentru a facilita interceptarea convorbirilor telefonice şi să acorde acestora toată informaţia necesară şi acces nelimitat la reţelele lor.

16. Codul de procedură penală în vigoare până la 12 iunie 2003 prevedea următoarele:

Articolul 156/1

Temeiurile pentru ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri

„Ascultarea convorbirilor, care se fac prin telefon şi prin alte instalaţii de intercomunicaţii de către bănuit, inculpat sau de alte persoane implicate în infracţiune, poate fi înfăptuită în legătură cu acţiunile penale intentate conform hotărârii organului de cercetare penală, anchetatorului penal cu sancţiunea procurorului ori potrivit deciziei instanţei de judecată, în cazurile în care aceasta constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, menţinerea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, ocrotirea sănătăţii şi a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Ascultarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri nu poate dura mai mult de şase luni.

...

La ascultarea convorbirilor care se fac prin telefon şi prin alte instalaţii de intercomunicaţii poate fi aplicată imprimarea sonoră.”

Articolul 156/2

Modul de ascultare şi de imprimare

„Ascultarea şi imprimarea sonoră a convorbirilor care se fac prin telefon şi prin alte instalaţii de intercomunicaţii se execută de către anchetatorul penal sau acest lucru îl încredinţează organului de cercetare penală. În acest caz, anchetatorul penal alcătuieşte o dispoziţie în scris împreună cu hotărârea pentru ascultarea convorbirilor şi le trimite organului de cercetare penală. Totodată, anchetatorul penal coordonează cu organul de cercetare penală sau indică în dispoziţie condiţiile şi modul de ascultare a convorbirilor concomitent cu imprimarea, schimbarea şi realizarea informaţiei primite. ...”

Articolul 156/3

Procesul-verbal al ascultării şi imprimării sonore

„După efectuarea ascultării şi imprimării sonore se întocmeşte un proces-verbal, în care se expune succint conţinutul fonogramei convorbirilor ce se referă la cauză. Fonograma se anexează la procesul-verbal, iar partea ei, care nu se referă la cauză, se lichidează după ce sentinţa devine definitivă.”

17. Codul de procedură penală în vigoare din 12 iunie 2003, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

Articolul 41

Competenţa judecătorului de instrucţie

„Judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale prin:

...

5.  autorizarea interceptării comunicărilor, a sechestrului corespondenţei, înregistrării de imagini;

...”

Articolul 135

Interceptarea comunicărilor

„(1) Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) se efectuează de către organul de urmărire penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave.

(2) În caz de urgenţă, dacă întîrzierea obţinerii autorizaţiei prevăzute la alin.(1) ar provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor, procurorul poate dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, informînd despre aceasta imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, judecătorul de instrucţie care, în cel mult 24 de ore, se va pronunţa asupra ordonanţei procurorului şi, dacă o confirmă, va autoriza, în caz de necesitate, interceptarea în continuare, iar dacă nu o confirmă, dispune încetarea imediată a interceptărilor şi nimicirea înregistrărilor efectuate.

(3) Interceptarea comunicărilor în condiţiile prezentului articol poate fi efectuată în cazul unor ameninţări de aplicare a violenţei, de estorcare sau de comitere a altor infracţiuni împotriva părţii vătămate, martorului sau membrilor familiilor lor, la cererea acestora, în baza ordonanţei motivate a procurorului.

(4) Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de cel mult 30 de zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputînd depăşi 30 de zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. În orice caz, interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decît pînă la terminarea urmăririi penale.

(5) Interceptarea comunicărilor va fi anulată înaintea expirării duratei pentru care a fost autorizată, îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.

(6) Judecătorul de instrucţie, în cursul urmăririi penale, după terminarea interceptării autorizate, solicitînd opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală, în termen rezonabil, dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale, anunţă, în scris, persoanele ale căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate.”

Articolul 136

Efectuarea interceptării, înregistrării comunicărilor şi certificarea lor

„(1) Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire penală. Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptarea şi înregistrarea comunicărilor sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale, secretul corespondenţei şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii în conformitate cu prevederile art.178 şi 315 din Codul penal. Despre explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării.

(2) Despre efectuarea interceptării şi înregistrării comunicărilor, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260 şi 261, în care, suplimentar, se menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele de telefon, adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.

(3) Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de urmărire penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit sau conduce urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă decît cea în care se desfăşoară urmărirea penală se traduc de traducător. La procesul-verbal se anexează, de asemenea, caseta care conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

(4) Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris a acestora şi procesul-verbal al interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmit, în termen de 24 de ore, procurorului, care apreciază care din informaţiile culese au importanţă pentru cauza respectivă şi, în acest sens, întocmeşte un proces-verbal.

(5) Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucţie care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat.

(6) Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau sentinţă, nimicirea înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate pînă la depozitarea dosarului la arhivă.”

Articolul 138

Verificarea înregistrării interceptărilor

„Mijloacele de probă, dobîndite în condiţiile art.135 şi 137, pot fi verificate prin expertiză tehnică dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu.”

18. Conform articolului 15 alin. 5 al Legii cu privire la avocatură din 13 mai 1999, corespondenţa profesională a avocatului poate fi interceptată doar în condiţiile prevăzute de lege. Conform articolului 15 alin. 13, avocatului i se garantează taina convorbirii cu clientul său şi se interzice interceptarea acestora.

ÎN DREPT

I.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

19. Reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, că dreptul lor la libertatea corespondenţei nu a fost respectat, deoarece legislaţia naţională care reglementa interceptarea convorbirilor telefonice nu conţinea garanţii suficiente împotriva abuzului din partea autorităţilor naţionale. Ei nu au pretins că au fost victime ale vreunei interceptări concrete a convorbirilor lor telefonice. Articolul 8 al Convenţiei prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestectul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Argumentele părţilor

20. Reclamanţii au susţinut că ei aveau calitatea de victimă şi că, prin urmare, a avut loc o ingerinţă în drepturile lor garantate de articolul 8 al Convenţiei. Chiar dacă nu toţi dintre ei aveau licenţă eliberată de către Ministerul Justiţiei pentru practicarea avocaturii, ei toţi au reprezentat persoane în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ei toţi erau membri ai organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului”, considerată de către Guvern drept o organizaţie subversivă, care acţionează împotriva intereselor statului. Organizaţia „Juriştii pentru drepturile omului” a reprezentat atât în procedurile naţionale, cât şi în procedurile în faţa Curţii multe persoane care întruneau criteriile la care s-a referit Guvernul pentru aplicarea măsurilor de interceptare. Reclamanţii au dat exemple ale unor astfel de persoane precum P. Popovici, care a fost condamnat la închisoare pe viaţă, P. Stici şi M. Ursu, care au fost acuzaţi de omorul fiului Preşedintelui Parlamentului şi C. Becciev şi E. Duca, care au fost acuzaţi de infracţiuni deosebit de grave. De asemenea, ei au făcut referire la multe persoane care au avut dispute cu liderii Partidului Comuniştilor aflat la guvernare şi la două persoane care au înaintat acţiuni împotriva serviciilor secrete ale Republicii Moldova. Reclamanţii au susţinut că, deşi nu toţi membrii organizaţiei lor au lucrat asupra unor cazuri serioase, toţi membrii au folosit telefoanele organizaţiei şi, astfel, au riscat să fie interceptaţi.

21. Reclamanţii au susţinut că legislaţia în vigoare, atât în momentul depunerii cererii lor, cât şi în prezent, le încalcă dreptul la respectarea corespondenţei lor. Ei au declarat că regimul legislativ nu satisfăcea cerinţa previzibilităţii şi nici nu prevedea garanţii suficiente împotriva unor interceptări arbitrare sau a abuzurilor.

22. Potrivit reclamanţilor, la examinarea unei cereri cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice, judecătorul de instrucţie nu era obligat prin lege să asigure un echilibru între interesele implicate. Judecătorul era obligat să verifice doar dacă formalităţile au fost respectate. Atunci când au prezentat acest argument, reclamanţii s-au bazat pe statisticile oficiale cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice care indicau că în anul 2007 dintr-un număr total de 2,372 cereri de interceptare 99.24% au fost admise de către judecătorii de instrucţie. În opinia reclamanţilor, statisticile dovedeau că judecătorii de instrucţie nu examinau motivele prezentate întru susţinerea măsurii de interceptare şi că acuzaţii penale vădit nefondate puteau servi drept temei pentru interceptare. În continuare, reclamanţii au susţinut că aproximativ 60% din infracţiunile prevăzute de Codul penal erau eligibile pentru autorizarea interceptării. Limitarea în timp a autorizaţiilor de interceptare a convorbirilor telefonice era doar teoretică, deoarece, în practică, după expirarea unei perioade de şase luni, un judecător de instrucţie putea elibera o nouă autorizaţie. Potrivit reclamanţilor, prevederea din articolul 135 al Codului de procedură penală cu privire la obligaţia judecătorului de instrucţie de a informa persoanele ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate despre măsurile de investigaţie luate, nu era realizată în practică şi niciun judecător de instrucţie nu s-a conformat vreodată acestei prevederi.

23. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu puteau pretinde că sunt victime din cauza calităţii legii. El a considerat că cauza reclamanţilor urmează a fi distinsă de cauza Klass and Others v. Germany (6 septembrie 1978, Seria A nr. 28) în care trei dintre reclamanţi erau avocaţi, iar unul era judecător. În această cauză doar doi dintre reclamanţi erau avocaţi licenţiaţi de către Ministerul Justiţiei pentru practicarea avocaturii. Mai mult, reclamanţii nu au adus probe că printre clienţii lor erau persoane care aparţineau categoriilor de persoane ce cădeau sub incidenţa legislaţiei relevante şi în privinţa cărora exista o posibilitate rezonabilă ca conversaţiile lor să fie interceptate. De fapt, la momentul depunerii acestei cereri exista doar o hotărâre în privinţa Republicii Moldova, iar reclamanţii nu au fost reprezentanţi în acea cauză. Toţi clienţii reclamanţilor care puteau fi supuşi interceptării convorbirilor telefonice (a se vedea paragraful 20 de mai sus) au depus cererile lor după anii 2003 şi 2004. Singura excepţie a fost E. Duca, însă ea a fost în ultimă instanţă achitată. Prin urmare, cererea reclamanţilor constituie o actio popularis şi trebuie declarată inadmisibilă.

24. În continuare, Guvernul a susţinut că nu a avut loc vreo interceptare a corespondenţei reclamanţilor. Ei nici nu puteau pretinde că au fost victime potenţiale ale interceptării, deoarece legislaţia în vigoare stabilea, în mod clar, cercul persoanelor care puteau fi supuse măsurilor de interceptare şi nu fiecare persoană care se află sub jurisdicţia Republicii Moldova este vizată de această legislaţie.

25. Potrivit Guvernului, legislaţia relevantă în vigoare conţinea suficiente garanţii. Interceptarea convorbirilor telefonice este reglementată de Legea privind activitatea operativă de investigaţii şi de Codul de procedură penală. Articolul 6 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii prevede că interceptarea se înfăptuieşte numai în conformitate cu legislaţia. Măsurile de interceptare sunt autorizate în mod public. Totuşi, metodele şi tehnicile de supraveghere sunt secrete.

26. În conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, cercul de persoane pasibile de interceptarea corespondenţei era limitat. Legislaţia se referea doar la persoanele implicate în comiterea unor infracţiuni grave. În cazul interceptării corespondenţei altor persoane, era necesar acordul lor scris şi existenţa motivelor plauzibile pentru dispunerea interceptării.

27. În opinia Guvernului, interceptarea corespondenţei nu este înfăptuită în mod arbitrar, ci numai în baza unei autorizaţii emise de către judecătorul de instrucţie, ca urmare a unei decizii motivate a unuia din conducătorii organului care înfăptuieşte interceptarea. În cazuri de urgenţă, măsurile de interceptare puteau fi înfăptuite în baza deciziei procurorului, care trebuia să informeze judecătorul de instrucţie în termen de cel mult douăzeci şi patru de ore. În astfel de cazuri, judecătorul de instrucţie avea dreptul să dispună încetarea măsurilor de interceptare şi distrugerea materialelor obţinute prin interceptare. Orice persoană care consideră că drepturile sale au fost încălcate prin măsurile de interceptare întreprinse în privinţa sa are dreptul să conteste aceste acţiuni la organul ierarhic superior, la procuror sau la judecătorul de instrucţie.

28. În ceea ce priveşte actele normative emise în baza articolului 4 alin. 2 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii, în observaţiile sale prezentate până la decizia cu privire la admisibilitatea cererii, Guvernul a declarat că acestea reprezintă secret de stat în conformitate cu Legea cu privire la secretul de stat.

B. Aprecierea Curţii

1. Dacă a avut loc o ingerinţă

29. Curtea reiterează că convorbirile telefonice cad sub incidenţa noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul articolului 8 (a se vedea Weber and Saravia v. Germany (dec.), nr. 54934/00, § 77, 29 iunie 2006, şi cauzele citate în ea).

30. În continuare, ea reiterează că în hotărârea Klass v. Germany (citată mai sus, §§ 34 şi 35) ea a fost chemată să examineze chestiunea dacă o persoană fizică putea să depună o cerere la organele instituite prin Convenţie cu privire la măsurile secrete de supraveghere, fără a putea să indice măsuri concrete care o afectează nemijlocit pe ea. Curtea a constatat următoarele:

„eficienţa (efectul util al) Convenţiei implică în astfel de circumstanţe o anumită posibilitate de a avea acces la Comisie. Dacă acest lucru nu ar fi aşa, eficienţa sistemului de implementare a Convenţiei ar fi, în mod esenţial, periclitată. Prevederile procedurale ale Convenţiei trebuie, având în vedere faptul că Convenţia şi instituţiile sale au fost create pentru a proteja persoana, să fie aplicate într-un mod care are scopul de a face sistemul cererilor individuale eficient.

Prin urmare, Curtea acceptă faptul că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă că este victima unei violări cauzate prin simpla existenţă a măsurilor secrete sau a legislaţiei care permite măsuri secrete, fără a trebui să pretindă că astfel de măsuri au fost de fapt aplicate în privinţa sa. Condiţiile relevante urmează a fi determinate în fiecare caz aparte în funcţie de dreptul sau drepturile garantate de Convenţie care se pretinde că au fost încălcate, de caracterul secret al măsurilor contestate şi de legătura dintre reclamant şi acele măsuri.

...

Curtea notează că atunci când un stat instituie supravegherea secretă existenţa căreia rămâne necunoscută pentru persoanele care sunt controlate, cu consecinţa că supravegherea rămâne necontestată, articolul 8 ar putea, în mare măsură, să fie redus la o nulitate. Într-o astfel de situaţie este posibil ca o persoană să fie tratată într-un mod contrar articolului 8 sau chiar să fie lipsită de dreptul garantat de acest articol, fără ca ea să ştie acest lucru şi, prin urmare, fără ca ea să poată obţine un remediu fie la nivel naţional, fie în faţa instituţiilor create prin Convenţie.

...

Curtea constată că este inacceptabil faptul că asigurarea beneficierii de un drept garantat prin Convenţie ar putea fi, astfel, exclusă prin simplul fapt că persoana în cauză nu cunoaşte despre violarea acestuia. Dreptul persoanelor potenţial afectate prin supravegherea secretă de a sesiza Comisia derivă din articolul 25, deoarece, în caz contrar, articolul 8 riscă să fie lipsit de efecte.”

31. Curtea notează că, în conformitate cu Legea privind activitatea operativă de investigaţii, autorităţile sunt autorizate să intercepteze convorbirile anumitor categorii de persoane prevăzute în articolul 6 al acestei legi. În calitatea lor de avocaţi care apără drepturile omului, reclamanţii reprezintă şi, astfel, au contacte frecvente cu astfel de persoane.

32. Curtea nu poate să nu ia în consideraţie faptul că la momentul când această cauză a fost declarată admisibilă membrii organizaţiei „Juriştii pentru drepturile omului” acţionau în calitate de reprezentanţi în aproximativ cincizeci de procente din cauzele moldoveneşti comunicate Guvernului. De asemenea, ea nu poate trece cu vederea constatările sale din hotărârea Colibaba v. Moldova (nr. 29089/06, §§ 67-69, 23 octombrie 2007) în care Procurorul General a ameninţat Baroul Avocaţilor din Republica Moldova cu pornirea urmăririi penale împotriva avocaţilor care au prejudiciat imaginea Republicii Moldova prin faptul că s-au plâns organizaţiilor internaţionale specializate în protecţia drepturilor omului. Mai mult, ea reaminteşte că Guvernul a sprijinit acţiunile Procurorului General şi a acuzat, ulterior, reclamantul de defăimarea autorităţilor Republicii Moldova prin depunerea unei cereri în temeiul articolului 34 al Convenţiei.

33. În astfel de circumstanţe şi având în vedere constatarea Curţii din paragraful 50 de mai jos, Curtea consideră că nu poate fi exclus faptul că în privinţa reclamanţilor au fost aplicate măsuri de supraveghere secretă sau că la acel moment exista riscul ca ei să fie supuşi unor astfel de măsuri.

34. Simpla existenţă a legislaţiei reprezintă, pentru acele persoane care pot cădea sub incidenţa ei, un risc de a fi supravegheaţi; acest risc afectează, în mod inevitabil, libertatea de comunicare între utilizatorii serviciilor poştale şi de telecomunicaţii şi, prin urmare, constituie „un amestec al unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului reclamanţilor la respectarea corespondenţei (a se vedea Klass v. Germany, citată mai sus, § 41).

35. Prin urmare, a avut loc o ingerinţă în drepturile reclamanţilor garantate de articolul 8 al Convenţiei, iar obiecţia Guvernului cu privire la lipsa statutului lor de victimă trebuie respinsă.

2. Dacă ingerinţa a fost justificată

36. O astfel de ingerinţă va fi justificată în sensul paragrafului 2 al articolului 8 doar dacă ea este „prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime la care se face referire în paragraful 2 şi este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge acest scop sau scopuri (a se vedea Weber and Saravia, citată mai sus, § 80).

3. Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”

a. Principii generale

37. Expresia „prevăzută de lege” din articolul 8 § 2 cere, în primul rând, ca măsura contestată să aibă vreo bază în legislaţia naţională; de asemenea, ea se referă la calitatea acelei legislaţii, cerând ca aceasta să fie compatibilă cu principiul supremaţiei legii şi accesibilă persoanei în cauză, care, mai mult, trebuie să poată să prevadă consecinţele acesteia pentru sine (a se vedea, printre altele, Kruslin v. France, 24 aprilie 1990, § 27, Seria A nr. 176-A; Huvig v. France, 24 aprilie 1990, § 26, Seria A nr. 176‑B; Lambert v. France, 24 august 1998, § 23, Reports of Judgments and Decisions 1998-V; Perry v. the United Kingdom, nr. 63737/00, § 45, ECHR 2003-IX (extracts); Dumitru Popescu v. Romania (no. 2), nr. 71525/01, § 61, 26 aprilie 2007; Association for European Integration and Human Rights and Ekimdzhiev v. Bulgaria, nr. 62540/00, § 71, 28 iunie 2007; Liberty and Others v. the United Kingdom, nr. 58243/00, § 59, 1 iulie 2008).

38. Nu se contestă faptul că ingerinţa în cauză a avut o bază în legislaţia naţională. Totuşi, reclamanţii au susţinut că această legislaţie, atât înainte de anul 2003, cât şi ulterior, nu a fost suficient de detaliată şi precisă pentru a satisface cerinţa de „previzibilitate” în sensul articolului 8 § 2, deoarece ea nu prevedea suficiente garanţii împotriva abuzului şi a arbitrariului.

39. Curtea notează că recent, în decizia sa cu privire la admisibilitate pronunţată în cauza Weber and Saravia, citată mai sus, §§ 93-95, Curtea a rezumat jurisprudenţa sa referitoare la cerinţa cu privire la „previzibilitatea” legii în acest domeniu după cum urmează:

„93. ... previzibilitatea în contextul special al măsurilor secrete de supraveghere, cum ar fi interceptarea comunicărilor, nu poate însemna faptul ca o persoană să poată să prevadă când există posibilitatea ca autorităţile să-i intercepteze comunicările sale, astfel încât ea să poată să-şi adapteze comportamentul în funcţie de acest lucru (a se vedea, inter alia, Leander v. Sweden, hotărâre din 26 august 1987, Seria A nr. 116, p. 23, § 51). Totuşi, mai ales atunci când o competenţă care a fost acordată executivului este exercitată în secret, riscurile arbitrariului sunt evidente (a se vedea, inter alia Huvig, citată mai sus, p. 54-55, § 29; şi Rotaru v. Romania [GC], nr. 28341/95, § 55, ECHR 2000-V). Prin urmare, este esenţial de a avea reguli clare, detaliate cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice, mai ales deoarece tehnologiile disponibile pentru a fi folosite devin, în mod constant, mai sofisticate (a se vedea Kopp v. Switzerland, hotărâre din 25 martie 1998, Reports 1998-II, p. 542-43, § 72, şi Valenzuela Contreras v. Spain, hotărâre din 30 iulie 1998, Reports 1998-V, p. 1924‑25, § 46). Legislaţia naţională trebuie să fie suficient de clară pentru a da indicii, în mod adecvat, cetăţenilor cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice au competenţa de a recurge la astfel de măsuri (a se vedea Kopp, citată mai sus, § 64; Huvig, citată mai sus, § 29; şi Valenzuela Contreras, ibid.).

94. Mai mult, deoarece implementarea în practică a măsurilor de supraveghere secretă a comunicărilor nu poate fi controlată de către persoanele în cauză sau de publicul larg, ar fi contrar principiului supremaţiei legii ca discreţia acordată prin lege executivului sau unui judecător să fie exprimată prin prevederi care le-ar da acestora împuterniciri nelimitate. Prin urmare, legea trebuie să indice scopul unei astfel de discreţii acordată autorităţilor competente şi modalitatea de exercitare a acesteia cu o claritate suficientă, astfel încât să acorde persoanei o protecţie adecvată împotriva ingerinţei arbitrare (a se vedea, printre altele, Leander, citată mai sus, § 51; şi Huvig, citată mai sus, § 29).

95. În jurisprudenţa sa cu privire la măsurile secrete de supraveghere, Curtea a elaborat următoarele garanţii minime care trebuie prevăzute de lege pentru evitarea abuzului de putere: caracterul infracţiunilor care pot duce la autorizarea unei interceptări; definirea categoriilor de persoane în privinţa cărora poate fi aplicată interceptarea convorbirilor telefonice; limitarea duratei de timp în care are loc interceptarea convorbirilor telefonice; procedura care urmează a fi urmată pentru examinarea, folosirea şi păstrarea datelor obţinute; precauţiile care urmează a fi luate atunci când datele se comunică altor persoane; şi circumstanţele în care înregistrările pot sau trebuie şterse sau casetele distruse (a se vedea, inter alia, Huvig, citată mai sus, § 34; Valenzuela Contreras, citată mai sus, § 46; şi Prado Bugallo v. Spain, nr. 58496/00, § 30, 18 februarie 2003).”

40. Mai mult, Curtea reaminteşte că în hotărârea Dumitru Popescu v. Romania (citată mai sus, paragrafele 70-73), ea a exprimat opinia că autoritatea care eliberează autorizările pentru interceptare trebuie să fie independentă şi că asupra activităţii acesteia trebuie să existe fie un control judiciar, fie un control din partea unei autorităţi independente.

b. Aplicarea principiilor generale în această cauză

41. Curtea constată că legislaţia în vigoare până în anul 2003 nu era nici clară şi nici detaliată şi nu întrunea garanţiile minime conţinute în jurisprudenţa Curţii (a se vedea paragraful 39 de mai sus). Într-adevăr, nu exista vreun control judiciar asupra autorizării şi aplicării unei măsuri de interceptare, iar în ceea ce priveşte persoanele care puteau cădea sub incidenţa prevederilor ei, legislaţia era foarte imprecisă. Circumstanţele în care putea fi eliberată o autorizaţie de interceptare erau lipsite de precizie. Curtea notează cu satisfacţie că după anul 2003 au fost efectuate câteva îmbunătăţiri majore.

42. Curtea reaminteşte că în hotărârea Association for European Integration and Human Rights and Ekimdzhiev v. Bulgaria (citată mai sus, § 84), ea a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii.

43. În ceea ce priveşte etapa iniţială a procedurii de interceptare, Curtea notează că după anul 2003 se pare că legislaţia Republicii Moldova este mai clară în privinţa interceptării convorbirilor persoanelor bănuite de săvârşirea infracţiunilor. Într-adevăr, este prevăzut, în mod explicit, faptul că o persoană bănuită de comiterea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave riscă, în anumite circumstanţe, ca această măsură să fie aplicată faţă de ea. Mai mult, în prezent, legislaţia modificată prevede că autorizaţiile de interceptare sunt eliberate de un judecător.

44. Totuşi, caracterul infracţiunilor cu privire la care pot fi eliberate autorizaţii de interceptare nu este, în opinia Curţii, definit suficient de clar în legislaţia contestată. În special, Curtea notează că mai mult de jumătate din infracţiunile prevăzute în Codul Penal fac parte din categoria infracţiunilor eligibile pentru eliberarea autorizaţiilor de interceptare (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Mai mult, Curtea este îngrijorată de faptul că aparent legislaţia contestată nu defineşte suficient de clar categoriile de persoane cărora le pot fi interceptate convorbirile telefonice. Ea notează că articolul 156/1 al Codului de Procedură Penală foloseşte un limbaj foarte general atunci când se referă la astfel de persoane şi prevede că măsura de interceptare poate fi folosită în privinţa unui bănuit, inculpat sau a altor persoane implicate într-o infracţiune. Nu a fost dată o explicaţie cu privire la cine exact face parte din categoria „alte persoane implicate într-o infracţiune”.

45. În continuare, Curtea notează că legislaţia în cauză nu prevede o limitare clară în timp a măsurii de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice. Deşi Codul de Procedură Penală impune o limită de şase luni (a se vedea paragraful 17 de mai sus), în legislaţia contestată nu există prevederi care ar împiedica procuratura să ceară şi să obţină o nouă autorizaţie de interceptare după expirarea perioadei de şase luni prevăzută de lege.

46. Mai mult, în legislaţia contestată nu este clar cine – şi în ce circumstanţe – riscă să-i fie aplicată măsura, spre exemplu, cu scopul de ocrotire a sănătăţii şi a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Deşi în articolul 6 şi în articolul 156/1 sunt enumerate circumstanţele în care poate fi aplicată interceptarea, totuşi, Legea privind activitatea operativă de investigaţii şi Codul de Procedură Penală nu definesc „securitatea  naţională”, „siguranţa publică”, „ocrotirea sănătăţii şi a moralei”, „protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane”, „bunăstarea economică a ţării” sau „menţinerea ordinii şi prevenirea infracţiunilor” ca temeiuri pentru interceptarea convorbirilor telefonice. De asemenea, legislaţia nu specifică circumstanţele în care unei persoane îi pot fi interceptate convorbirile telefonice în virtutea oricărui din aceste temeiuri.

47. În ceea ce priveşte a doua etapă a procedurii de interceptare a convorbirilor telefonice, se pare că judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Potrivit articolului 41 al Codului de Procedură Penală, rolul acestuia este de a autoriza interceptarea comunicărilor. Conform articolului 136 al aceluiaşi Cod, judecătorul de instrucţie mai este în drept să păstreze „casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării ... în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi să dispună „prin sentinţă nimicirea înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză”. Totuşi, legislaţia nu conţine prevederi cu privire la aducerea la cunoştinţa judecătorului de instrucţie a rezultatelor supravegherii şi nu-i cere acestuia să verifice dacă cerinţele legale au fost respectate. Dimpotrivă, din articolul 19 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii rezultă că această obligaţie de supraveghere îi revine „Procurorului General, adjuncţilor lui şi procurorilor municipiilor, raioanelor şi sectoarelor”. Mai mult, în ceea ce priveşte aplicarea propriu-zisă a măsurilor de supraveghere la a doua etapă, se pare că procedura de interceptare şi garanţiile conţinute în Codul de procedură penală şi în Legea privind activitatea operativă de investigaţii se aplică doar în cadrul urmăririlor penale în desfăşurare şi nu acoperă circumstanţele enumerate mai sus.

48. În legătură cu aceasta, o altă chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei (a se vedea, ca exemple a contrario, Weber and Saravia, citată mai sus, §§ 45‑50).

49. În continuare, Curtea notează că controlul general asupra sistemului de supraveghere secretă este pus în sarcina Parlamentului, care îl exercită printr-o comisie specializată (a se vedea articolul 18 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii). Totuşi, modul în care Parlamentul efectuează controlul său nu este prevăzut de lege, iar Curţii nu i s-au prezentat probe care să indice că există o procedură care reglementează activitatea Parlamentului în această privinţă.

50. În ceea ce priveşte interceptarea comunicărilor persoanelor bănuite de săvârşirea infracţiunilor, Curtea observă că în hotărârea Kopp (citată mai sus, § 74), ea a constatat o violare a articolului 8, deoarece persoana responsabilă conform legii elveţiene cu privire la supravegherea secretă de a face distincţie între chestiunile legate de lucrul avocatului şi alte chestiuni era un funcţionar al departamentului juridic al poştei. În această cauză, deşi legislaţia Republicii Moldova, la fel ca şi legislaţia elveţiană, garantează confidenţialitatea comunicării dintre avocat şi client (a se vedea paragraful 18 de mai sus), ea nu prevede vreo procedură care ar implementa prevederea respectivă. Curtea este frapată de lipsa unor reguli clare care să definească ce s-ar putea întâmpla atunci când, spre exemplu, un apel telefonic făcut de un client avocatului său este interceptat.

51. Curtea mai notează că, în anul 2007, instanţele judecătoreşti moldoveneşti au autorizat aproape toate solicitările de interceptare făcute de către organele de urmărire penală (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Deoarece acest număr de autorizaţii este neobişnuit de mare, Curtea consideră necesar să sublinieze că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că doar motive foarte serioase bazate pe o bănuială rezonabilă că persoana este implicată într-o activitate criminală gravă ar trebui puse la baza autorizării acesteia. Curtea notează că legislaţia Republicii Moldova nu conţine prevederi detaliate cu privire la gradul caracterului rezonabil al bănuielii unei persoane pentru autorizarea interceptării. De asemenea, ea nu conţine alte garanţii decât cea prevăzută în articolul 6 alin. 1, şi anume că interceptarea trebuie să aibă loc doar atunci când este imposibil de a realiza atingerea sarcinilor. În opinia Curţii, acest lucru este îngrijorător, mai ales având în vedere procentajul foarte înalt al autorizaţiilor eliberate de judecătorii de instrucţie. Pentru Curte acest lucru ar putea, în mod rezonabil, indica faptul că judecătorii de instrucţie nu iau în consideraţie necesitatea de a justifica, în mod obligatoriu, autorizarea măsurilor de supraveghere secretă.

52. Curtea este de părere că carenţele pe care ea le-a identificat au un impact asupra funcţionării actuale a sistemului de supraveghere secretă care există în Republica Moldova. În acest sens, Curtea notează datele statistice conţinute în scrisoarea şefului Aparatului preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Potrivit acelor date, în anul 2005 au fost eliberate peste 2,500 autorizaţii de interceptare, în anul 2006 au fost eliberate aproximativ 1,900 autorizaţii de interceptare, iar în anul 2007 – peste 2,300. Aceste cifre arată că sistemul de supraveghere secretă în Republica Moldova este, puţin spus, supra-folosit, fapt care, în parte, se poate datora garanţiilor inadecvate din legislaţie (a se vedea Association for European Integration and Human Rights and Ekimdzhiev v. Bulgaria, citată mai sus, § 92).

53. În concluzie, Curtea consideră că legislaţia Republicii Moldova nu acordă o protecţie adecvată împotriva abuzului de putere din partea statului în domeniul interceptării convorbirilor telefonice. Prin urmare, ingerinţa în drepturile reclamanţilor garantate de articolul 8 nu a fost „prevăzută de lege”. Având în vedere această concluzie, nu este necesar de a examina dacă ingerinţa a corespuns celorlalte cerinţe din cel de-al doilea paragraf al articolului 8.

54. Prin urmare, în această cauză a avut loc o violare a articolului 8.

II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI

55. Reclamanţii au susţinut că ei nu au avut un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale în ceea ce priveşte violarea articolului 8 al Convenţiei şi au pretins o violare a articolului 13, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

56. Curtea reiterează că articolul 13 nu poate fi interpretat ca cerând existenţa unui remediu împotriva legislaţiei naţionale, or, altfel Curtea ar impune Statelor Contractante cerinţa de a încorpora Convenţia în legislaţia lor naţională (a se vedea Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, § 113, 13 septembrie 2005). În aceste circumstanţe, Curtea constată că nu a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 8.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

57.  Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

58. Reclamanţii nu au formulat vreo pretenţie cu titlu de prejudiciu material sau moral.

B.  Costuri şi cheltuieli

59. Reclamanţii au pretins EUR 5,475 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. Ei au prezentat o listă detaliată a orelor lucrate.

60. Guvernul a susţinut că, deoarece reclamanţii s-au reprezentat pe ei înşişi, ei nu ar trebui să aibă dreptul la vreo plată cu acest titlu. Alternativ, Guvernul a considerat suma pretinsă drept excesivă şi a contestat numărul de ore lucrate de către reclamanţi.

61. Curtea acordă suma totală de EUR 3,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

C.Dobânda de întârziere

62. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei;

 Hotărăşte că nu a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 8 al Convenţiei;

3.  Hotărăşte

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, suma totală de EUR 3,500 (trei mii cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertită în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

4.  Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 10 februarie 2009, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Lawrence EarlyNicolas Bratza
Grefier Preşedinte

 

Full & Egal Universal Law Academy