©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a cincea
CAUZA IORDAN IORDANOV ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA BULGARIEI
(Cererea nr. 23530/02)
Hotărâre
Strasbourg
Definitivă
02/10/2009
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Iordan Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, preşedinte, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători, Pavlina Panova, judecător ad-hoc, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iunie 2009,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 23530/02 îndreptată împotriva Republicii Bulgaria prin care trei resortisanţi ai acestui stat, Iordan Iordanov, Kamen Ivanov şi Milcho Kirilov („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 14 iunie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de către D. Kanchev, avocat în Sofia. Guvernul bulgar („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, M. Dimova, din cadrul Ministerului Justiţiei.
3. Reclamanţii reclamă că instanţele au adoptat, în cadrul unor proceduri judiciare de contestare a concedierii acestora, hotărâri contradictorii şi nemotivate. De asemenea, aceştia pretind că accesul publicului în cursul acestor proceduri judiciare a fost restrâns pe nedrept şi că nu a existat egalitate cu partea adversă. Părţile în cauză denunţă şi durata excesivă, în opinia lor, a urmăririi penale împotriva acestora şi absenţa unor căi de atac interne eficiente pentru remedierea acestei situaţii. În cele din urmă, aceştia se plâng de durata interdicţiei de a părăsi teritoriul, care le fusese impusă de parchet.
4. La 3 iulie 2007, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă şi a decis să comunice Guvernului capetele de cerere sus-menţionate, întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 13 din convenţie şi pe art. 2 din Protocolul nr. 4. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. Având în vedere că doamna Kalaydjieva, judecător ales pentru Bulgaria, s-a abţinut, Guvernul a desemnat-o pe doamna Pavlina Panova în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 § 2 din convenţie şi 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Primul şi al doilea reclamant, Iordan Iordanov şi Kamen Ivanov, s-au născut în 1950 şi, respectiv, 1955 şi domiciliază la Sofia. Al treilea reclamant, Milcho Kirilov, s-a născut în 1949 şi locuia în Sofia. Acesta a decedat la 23 august 2003. Moştenitoarele acestuia, Vera Kirilova, Radoslava Rizova şi Elena Dimitrova, născute în 1949, 1971 şi, respectiv, 1976, au informat Curtea că doresc să continue procedura de examinare a cererii.
A. Contextul general al cauzei
7. La vremea faptelor, cei trei reclamanţi erau agenţi ai Ministerului de Interne şi lucrau pentru Serviciul de Informaţii Operative şi Tehnice al ministerului (SIOT), a cărui principală misiune era culegerea de informaţii cu ajutorul unor mijloace şi procedee tehnice speciale (înregistrarea audio-video, urmărire, supravegherea reţelelor de telecomunicaţii şi a persoanelor etc.). Domnul Iordanov ocupa funcţia de expert-şef şi avea gradul de locotenent-colonel (подполковник). Domnul Kirilov era comandant de grup şi avea gradul de maior. Domnul Ivanov ocupa funcţia de şef serviciu în SIOT şi avea gradul de maior. Acesta era superiorul ierarhic al celorlalţi doi reclamanţi.
8. La 28 iulie 2000, în apartamentul de serviciu locuit de Procurorul general s-a găsit echipament de ascultare. Acest subiect a fost mediatizat foarte mult şi a devenit rapid obiectul unor dezbateri politice aprinse. Ministrul de interne a înfiinţat o comisie specială cu misiunea de a desfăşura o anchetă internă cu privire la acest subiect. Comisia a strâns documente şi a audiat mai mulţi agenţi ai SIOT, inclusiv cei trei reclamanţi. La 8 august 2000, aceasta a predat ministrului de interne raportul său final, care preciza numărul, amplasarea şi tipul de aparate găsite, precum şi modul lor de utilizare. Raportul menţiona, de asemenea, că aceste aparate fuseseră instalate înainte ca locuinţa să fie ocupată de Procurorul general şi preciza identitatea agenţilor SIOT care nu reuşiseră, în cursul inspecţiei tehnice realizate în 1999, să detecteze şi să înlăture echipamentul de ascultare. Comisia i-a desemnat ca fiind răspunzători pe cei trei reclamanţi, precum şi pe alţi doi ofiţeri ai SIOT, B.B. şi S.S., şi a propus ministrului concedierea acestora.
B. Procedurile judiciare de contestare a concedierii reclamanţilor
9. Prin trei ordine din 8 august 2000, ministrul de Interne i-a concediat pe domnul Iordanov, domnul Ivanov şi colegul lor, B.B. La 30 octombrie 2000, acesta l-a concediat şi pe domnul Kirilov. Cei trei reclamanţi şi B.B. au contestat legalitatea concedierii lor în faţa Curţii Supreme Administrative.
10. Aceasta a considerat cele patru cauze drept secrete şi le-a examinat cu uşile închise. În conformitate cu legislaţia internă aplicabilă, apărătorii reclamanţilor au solicitat Ministerului de Interne autorizaţia de a avea acces la dosare. Avocatul domnilor Iordanov şi Kirilov a obţinut eliberarea acestei autorizaţii. Unul dintre cei doi avocaţi ai domnului Ivanov a primit un refuz din partea ministerului şi reclamantul a renunţat la asistenţa acestuia. În cursul diverselor proceduri, nici reclamanţii, nici avocaţii lor, nu au fost autorizaţi să facă copii ale documentelor aflate în dosarele acestora.
11. Prin patru hotărâri pronunţate la 6 februarie 2001, la 13 iulie 2001 şi, respectiv, la 5 şi 8 octombrie 2001, Curtea Supremă Administrativă, reunită într-un complet format din 3 judecători, a anulat concedierea B.B. şi a celor trei reclamanţi. În motivarea celor patru hotărâri, instanţa administrativă de ultim grad de jurisdicţie a constatat că niciuna dintre persoanele în cauză nu a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de rezultatele anchetei interne. Aceasta a observat că exista o anumită diferenţă între o „anchetă oficială” şi o „anchetă internă”, în măsura în care ancheta oficială intra sub incidenţa procedurii disciplinare aplicabile funcţionarilor din cadrul Ministerului de Interne, care permitea persoanei în cauză să fie informată cu privire la rezultatul anchetei şi să formuleze obiecţii, în vreme ce legislaţia bulgară nu oferea în mod expres aceleaşi garanţii în cazul anchetei interne. Cu toate acestea, Curtea Supremă Administrativă a considerat că aceste garanţii trebuiau să se aplice şi în cazul anchetei interne şi că, în consecinţă, autorităţile ar fi trebuit să comunice părţilor în cauză concluziile comisiei formate de ministrul de interne şi să le ofere acestora posibilitatea de a formula obiecţii. S-a concluzionat că nerespectarea acestei reguli constituia un viciu grav de procedură, care determina anularea ordinelor ministrului.
12. Ministrul de interne a formulat recurs. La 25 iulie 2001, Completul de cinci judecători din cadrul Curţii Supreme Administrative a confirmat hotărârea din 6 februarie 2001 referitoare la concedierea lui B.B. Înalta instanţă a reluat motivarea primei instanţe pentru a declara aplicabilitatea garanţiilor anchetei oficiale în cazul anchetei interne.
13. Examinarea recursului privind concedierea celor trei reclamanţi a avut loc câteva luni mai târziu. Prin trei hotărâri pronunţate la 7 decembrie 2001, la 18 decembrie 2001 şi, respectiv, la 7 februarie 2002, Curtea Supremă Administrativă, reunită într-un complet din 5 judecători, a infirmat hotărârile primei instanţe şi a confirmat concedierea reclamanţilor. În motivarea acestor trei hotărâri, instanţa a subliniat că dispoziţiile art. 240 alin. (4) din Legea de organizare a Ministerului de Interne prevedeau că, în cazul constatării unei abateri disciplinare în cadrul unei „anchete interne”, organul competent nu era obligat să desfăşoare o „anchetă oficială”. Prin urmare, instanţa a concluzionat că garanţiile procedurale prevăzute în cazul anchetei oficiale nu se aplicau în cazul anchetei interne; că, astfel, legislaţia în vigoare nu impunea, în speţă, obligaţia ca reclamanţii să fi fost informaţi cu privire la rezultatele anchetei; şi că, prin urmare, fuseseră respectate normele de procedură. De asemenea, aceasta a observat că ordinele ministrului respectau celelalte condiţii de legalitate.
14. În motivarea hotărârilor din 7 decembrie 2001 şi din 7 februarie 2002, completul de judecată şi-a exprimat dezacordul în ceea ce priveşte raţionamentul expus în hotărârea din 25 iulie 2001 referitoare la concedierea B.B. Patru din cei cinci judecători care au pronunţat hotărârea din 25 iulie 2001 făceau parte din completul de judecată care a pronunţat hotărârile din 7 decembrie 2001 şi 7 februarie 2002.
C. Urmărirea penală împotriva reclamanţilor
15. La 28 iulie 2000, în urma descoperirii echipamentului de ascultare în locuinţa Procurorului general, Parchetul militar din Sofia a început urmărirea penală împotriva a nouă persoane, dintre care opt ofiţeri din Ministerul de Interne, din rândul cărora făceau parte şi cei trei reclamanţi. Aceştia erau suspectaţi de neîndeplinirea atribuţiilor de către un funcţionar şi de abuz în serviciu, infracţiune prevăzută la art. 387 C. pen.
16. La 31 iulie 2000, orele 14, domnii Iordanov şi Kirilov au fost conduşi la centrul militar de instrucţie şi au fost interogaţi timp de câteva ore. Aceştia au fost informaţi cu privire la începerea urmăririi penale împotriva lor. În aceeaşi zi, anchetatorul militar i-a plasat în arest preventiv timp de douăzeci şi patru de ore. Reţinerea acestora a fost prelungită în ziua următoare de procurorul militar.
17. La 1 august 2000, anchetatorul militar a interogat al treilea reclamant, domnul Ivanov. Acesta a fost informat cu privire la învinuirile împotriva lui şi a fost reţinut timp de douăzeci şi patru de ore. La 2 august 2000, procurorul militar din Sofia a prelungit arestul până la 4 august 2000.
18. La 2 şi 3 august 2000, anchetatorul militar au fost puşi sub acuzare pentru infracţiunea de neîndeplinire a atribuţiilor de serviciu. La scurt timp, în urma deciziei anchetatorului, reclamanţii au fost eliberaţi pe cauţiune.
19. În cursul cercetării preliminare, anchetatorul a audiat douăzeci şi patru de martori, a dispus efectuarea de expertize tehnice şi a strâns mai multe dovezi materiale. Documentele din dosar au fost clasate în şase volume.
20. La 23 iunie 2003, procurorul militar a încetat urmărirea penală împotriva domnului Ivanov din insuficienţă de probe. La 29 septembrie 2003, acesta a încetat urmărirea penală împotriva domnului Kirilov, având în vedere că acesta decedase la 23 august 2003. Urmărirea penală împotriva domnului Iordanov şi a celorlalte două persoane au continuat.
21. La 30 martie 2004, Parchetul militar din Sofia i-a trimis în judecată pe domnul Iordanov şi celelalte două persoane în faţa Tribunalului Militar din Sofia. Reclamantul era acuzat de faptul că nu a reuşit, în cursul unei inspecţii tehnice efectuate în 1999, să detecteze şi să îndepărteze echipamentul de ascultare plasat în apartamentul Procurorului general şi că îl ajutase pe unul din ceilalţi coinculpaţi să utilizeze ilegal acest echipament.
22. La 21 septembrie 2006, Tribunalul Militar din Sofia i-a achitat pe cei trei acuzaţi. Această hotărâre a fost confirmată la 30 iulie 2007 de Curtea Militară de Apel şi, la 13 decembrie 2007, de Curtea Supremă de Casaţie.
D. Interdicţia de a părăsi teritoriul
23. După începerea urmăririi penale împotriva celor trei reclamanţi, procurorul militar a pronunţat în privinţa acestora, la o dată necomunicată, o interdicţie de a părăsi teritoriul.
24. La 18 decembrie 2000, Directorul Direcţiei „Acte de identitate şi străini” din cadrul Poliţiei a dispus retragerea paşapoartelor reclamanţilor. Aceştia au fost informaţi cu privire la această retragere la 20 decembrie 2000 şi au predat paşapoartele câteva zile mai târziu.
25. Interdicţia a fost ridicată de procurorul militar la 23 iunie 2003 în privinţa domnului Ivanov, dar a rămas în vigoare pentru domnul Kirilov până la decesul acestuia, la 23 august 2003. În ceea ce îl priveşte pe domnul Iordanov, în ciuda achitării sale, acesta se afla încă sub incidenţa acestei interdicţii la 25 februarie 2008.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Codul penal
26. Art. 387 alin. (1) C. pen., în forma în vigoare la momentul respectiv, prevedea o pedeapsă cu închisoarea de până la 3 ani în caz de abuz în serviciu sau de neîndeplinire a atribuţiilor de către un funcţionar, în cazul în care aceste infracţiuni au cauzat un prejudiciu. În cazul unui prejudiciu important, pedeapsa era cuprinsă între unu şi 8 ani [alin. (2)].
B. Procedura disciplinară în cadrul Ministerului de Interne
1. Legislaţia în vigoare la momentul faptelor
27. Răspunderea disciplinară a agenţilor din Ministerul de Interne era reglementată de Legea din 1997 de organizare a Ministerului de Interne (denumită în continuare LMI) şi normele de aplicare (denumite în continuare „norme de aplicare”). În temeiul art. 234 din LMI, există abatere disciplinară în cazul nerespectării din culpă a dispoziţiilor legislative sau a actelor şi ordinelor adoptate de ierarhia Ministerului de Interne şi în cazul unor acţiuni care constituie încălcări ale ordinii sociale stabilite.
28. Art. 238 din LMI prevedea următoarele sancţiuni în cazul unei abateri disciplinare săvârşite de un agent al Ministerului de Interne: chemare la ordine (мъмрене), avertisment scris, mustrare (порицание), retrogradare şi destituire.
29. În temeiul art. 240 alin. (3) din LMI, superiorul ierarhic era obligat să desfăşoare o anchetă oficială (служебна проверка) în cazul unei anchete disciplinare împotriva unui agent, atunci când sancţiunea avută în vedere era destituirea. Superiorul ierarhic deschidea ancheta oficială printr-un ordin care era prezentat agentului [art. 205 alin. (2) din normele de aplicare]. După încheierea anchetei, funcţionarul însărcinat întocmea un raport şi îl prezenta agentului, care putea să formuleze obiecţii [art. 212 alin. (2) din normele de aplicare]. În cazul în care ancheta oficială avea ca rezultat constatarea unei abateri disciplinare care justifica destituirea agentului, superiorul ierarhic întocmea un aviz de concediere din motive disciplinare (предложение за уволнение) şi îl prezenta părţii în cauză, care putea să formuleze obiecţii în scris [art. 212 alin. (3) din normele de aplicare]. Concedierea era dispusă de superiorul ierarhic competent, care trebuia să precizeze în ordinul corespunzător circumstanţele, abaterea disciplinară săvârşită, dovezile pe baza cărora fusese constatată această încălcare, dispoziţiile legislative relevante şi modalităţile de contestare a ordinului (art. 213 din normele de aplicare).
30. Art. 240 alin. (4) din LMI prevedea că nu era necesară o anchetă oficială în cazul în care abaterea disciplinară a agentului fusese constatată în urma unei anchete interne (вътрешноведомствена проверка). Legea şi normele de aplicare nu prevedea nicio regulă de procedură aplicabilă anchetei interne.
2. Jurisprudenţa instanţelor administrative
31. Instanţele administrative bulgare s-au confruntat cu problema stabilirii dacă garanţiile procedurale oferite în cadrul anchetei oficiale agentului ameninţat cu concedierea din motive disciplinare erau, de asemenea, aplicabile în cazul anchetei interne.
32. În cadrul jurisprudenţei sale, Curtea Supremă Administrativă, care se pronunţă ca instanţă de ultim grad de jurisdicţie în cadrul litigiilor privind concedierea agenţilor din Ministerul de interne, a adoptat două soluţii la această problemă. În anumite hotărâri, instanţa administrativă a acceptat aplicarea în cazul anchetei interne, prin analogie, a garanţiilor procedurale prevăzute pentru ancheta oficială, inclusiv obligaţia de a-i prezenta părţii în cauză raportul final de anchetă (a se vedea hotărârile din 6 februarie, 13 iulie, 5 şi 8 octombrie 2001, supra, pct. 11, precum şi Решение № 89 от 08.01.2004 г. на ВАС по адм. д. № 5771/2003 г., V о.; Решение № 5342 от 09.06.2005 г. на ВАС по адм. д. № 9978/2004 г., V о., pronunţate în complet de trei judecători, hotărârea din 25 iulie 2001, supra, pct. 12, precum şi hotărârea Решение № 4768 от 26.05.2004 г. на ВАС по адм. д. № 1080/2004 г., 5-членен с-в, pronunţate de Completul de cinci judecători). În alte hotărâri, aceasta a considerat că legiuitorul nu dorise să asigure în privinţa anchetei interne aceleaşi garanţii precum în cazul anchetei oficiale şi a refuzat să aplice, prin analogie, dispoziţiile privind normele de procedură în cauză (a se vedea hotărârile din 7 şi 18 decembrie 2001 şi din 7 februarie 2002, supra, pct. 13, precum şi Решение № 4692 от 25.05.2004 г. на ВАС по адм. д. № 1256/2004 г., 5-членен с-в, pronunţate de Completul de cinci judecători).
33. În conformitate cu art. 91 alin. (1) din Legea privind puterea judecătorească din 1994 (abrogată), Curtea Supremă Administrativă era obligată, între altele, să asigure aplicarea uniformă a legislaţiei în materie administrativă. În cadrul acestei atribuţii şi la cererea ministrului justiţiei, a Parchetului general sau a Preşedintelui, aceasta putea să pronunţe decizii interpretative în cazul lacunelor în jurisprudenţa instanţelor administrative (art. 44 din Legea privind Curtea Supremă Administrativă). Interpretarea legislaţiei adoptată de instanţa supremă administrativă în cadrul acestei proceduri era obligatorie pentru organele administrative şi judecătoreşti (art. 45 din Legea privind Curtea Supremă Administrativă).
34. Instanţa supremă administrativă nu a fost sesizată niciodată cu o cerere de interpretare a dispoziţiilor relevante din dreptul intern şi nu a pronunţat nicio decizie interpretativă privind problema legată de aplicarea, în cazul anchetei interne, a garanţiilor procedurale asigurate în privinţa anchetei oficiale.
C. Interdicţia de a părăsi teritoriul
35. În temeiul art. 153a alin. (1) din Codul de procedură penală din 1974, procurorul putea să interzică unei persoane suspectată de săvârşirea unei infracţiuni pedepsite cu închisoarea să părăsească teritoriul fără autorizarea prealabilă a parchetului sau a instanţelor. Refuzul de a autoriza o călătorie în străinătate putea fi atacat cu recurs în faţa instanţelor penale competente [alineatul (2) din acelaşi articol].
36. În 2005, Adunarea Naţională a adoptat un nou cod de procedură penală. Intrat în vigoare la 29 aprilie 2006, acesta reia, la art. 68, dispoziţiile privind interdicţia de a părăsi teritoriul. Spre deosebire de codul din 1974, noul cod de procedură, la art. 68 alin. (5), îi permite persoanei căreia i-a fost impusă interdicţia de a părăsi teritoriul să solicite judecătoriei ridicarea acestei interdicţii în cazul în care nu există un pericol de sustragere de la justiţie.
D. Art. 239a din vechiul Cod de procedură penală
37. Intrat în vigoare în iunie 2003 (şi reluat, în esenţă, la art. 368 din noul cod), art. 239a permitea inculpatului să solicite judecătoriei să dispună trimiterea sa în judecată în cazul în care urmărirea penală desfăşurată împotriva sa a durat mai mult de doi ani, în cazul infracţiunilor grave, sau mai mult de un an, pentru toate celelalte infracţiuni. Instanţa se pronunţa în termen de şapte zile şi putea fie să dispună procurorului să trimită în judecată persoana interesată în termen de două luni, fie să pronunţe ea însăşi trimiterea în judecată a părţii în cauză, fie să pună capăt urmăririi penale. În cazul în care procurorul nu îşi exercita prerogativele în termen de două luni, instanţa încheia urmărirea penală.
E. Redeschiderea procedurii în faţa instanţelor administrative în urma unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului
38. În conformitate cu art. 239 pct. 6 din Codul de procedură administrativă din 2006, partea interesată poate solicita anularea unei hotărâri a instanţelor administrative şi redeschiderea procedurii în faţa acestora în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea unui articol din convenţie.
În drept
I. Observaţii preliminare
39. Curtea constată că al treilea reclamant, domnul Milcho Kirilov, a decedat la 23 august 2003 şi că văduva acestuia şi cele două fiice ale sale şi-au exprimat dorinţa de a continua procedura (supra, pct. 6).
40. Curtea aminteşte că, în numeroase cauze în care reclamantul a decedat în cursul examinării cererii sale, aceasta a luat în considerare dorinţa exprimată de moştenitorii acestuia sau rudele apropiate de a continua procedura [a se vedea, printre multe altele, Dalban împotriva României (MC), nr. 28114/95, pct. 39, CEDO 1999‑VI ; Ječius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, pct. 41, CEDO 2000‑IX ; Mutlu împotriva Turciei, nr. 8006/02, pct. 13 şi 14, 10 octombrie 2006; Hanbayat împotriva Turciei, nr. 18378/02, pct. 20 şi 21, 17 iulie 2007]. În lumina jurisprudenţei citate anterior, Curtea consideră că văduva şi fiicele domnului Milcho Kirilov aveau un interes legitim de a menţine cererea în numele soţului şi tatălui lor defunct. Din motive practice, Curtea va continua să îl citeze pe domnul Milcho Kirilov ca „reclamant”.
II. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce priveşte procedura de contestare a concedierii reclamanţilor
41. Reclamanţii consideră că Curtea Supremă Administrativă, prin hotărârile contradictorii pe care le-a pronunţat în cauzele acestora şi în cauza identică a colegului lor B.B., a încălcat principiul securităţii juridice. În plus, instanţa supremă administrativă nu a răspuns la toate argumentele reclamanţilor, iar aceştia au fost puşi în situaţia unui dezavantaj net în raport cu partea adversă: avocaţii acestora au fost constrânşi să solicite o autorizaţie Ministerului de Interne pentru a putea avea acces la documentele din dosar şi nu au avut posibilitatea de a face copii ale acestor documente. De asemenea, reclamanţii se plâng de decizia Curţii Supreme Administrative de a organiza şedinţele cu uşile închise. Aceştia invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public [...] a cauzei sale de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”.
42. Guvernul nu a formulat observaţii.
A. Cu privire la admisibilitate
43. Curtea observă că reclamanţii erau, la momentul faptelor, agenţi în cadrul Ministerului de Interne şi că litigiile în cauză priveau concedierea acestora, dispusă de ministru ca urmare a procedurilor disciplinare iniţiate împotriva lor. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă art. 6 § 1 din convenţie se poate aplica în speţă.
44. Curtea consideră, de la început, că, având în vederea încadrarea juridică a faptelor în dreptul intern, natura infracţiunilor comise, şi anume abateri disciplinare, şi a sancţiunilor riscate (supra, pct. 28), anchetele disciplinare iniţiate împotriva reclamanţilor şi procedurile judiciare ulterioare nu intră sub incidenţa aspectului penal al art. 6 din convenţie. În continuare, aceasta aminteşte că, în hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, pct. 62 şi 63, CEDO 2007, a introdus o prezumţie de aplicabilitate a garanţiilor aspectului civil al art. 6 în cazul procedurilor judiciare între funcţionari şi stat, atunci când legislaţia internă acordă persoanelor în cauză un drept de recurs în faţa instanţelor pentru a-şi invoca drepturile faţă de autoritatea publică. Legislaţia bulgară le oferea reclamanţilor posibilitatea de a contesta concedierea lor din motive disciplinare în faţa instanţelor administrative şi aceştia au exercitat într-adevăr acest recurs (supra, pct. 9-13). Rezultă că aspectul civil al art. 6 din convenţie este aplicabil în speţă. De altfel, Curtea constată că pretenţiile reclamanţilor nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
46. Curtea observă că susţinerile reclamanţilor privesc mai multe aspecte ale procesului echitabil: nerespectarea regulii securităţii juridice; absenţa unui răspuns la argumentele pertinente ale acestora; nerespectarea egalităţii armelor; excluderea publicului de la şedinţele de judecată ale instanţei supreme administrative. Curtea consideră că trebuie să fie examinată, în primul rând, susţinerea privind nerespectarea principiului securităţii juridice.
1. Cu privire la pretinsa nerespectare a principiului securităţii juridice
47. Curtea aminteşte, de la început, că principiul securităţii juridice se regăseşte implicit în toate articolele convenţiei şi că reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept [Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30658/05, pct. 39, CEDO 2007-...(extrase)]. Desigur, divergenţele de jurisprudenţă sunt inerente oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra jurisdicţiei lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul instanţei supreme este tocmai de a soluţiona aceste contradicţii [Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24846/94 şi 34165/96‑34173/96, pct. 59, CEDO 1999-VII].
48. Curtea s-a pronunţat, în mai multe cauze, asupra problemei de a stabili în ce condiţii contradicţiile din jurisprudenţa unei instanţe naţionale supreme aduc atingere principiului securităţii juridice şi constituie o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie. În hotărârea Beian (nr. 1) citată anterior, Curtea a constatat că „divergenţele profunde şi persistente” create în interpretarea unei dispoziţii legislative de către Curtea de Casaţie a statului pârât avuseseră ca efect privarea reclamantului de un proces echitabil (pct. 34-40 din hotărâre). În această cauză, Curtea a subliniat absenţa unui mecanism corespunzător care să permită instanţei supreme naţionale să elimine inconsecvenţele din jurisprudenţa sa (pct. 36 din hotărâre). În cauza Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec., nr. 42162/02, 2 decembrie 2008), Curtea a respins capătul de cerere formulat în temeiul art. 6 § 1, atribuind o importanţă specială faptului că un astfel de mecanism exista în dreptul ceh şi că, în cele din urmă, a contribuit la uniformizarea jurisprudenţei instanţelor la scurt timp de la pronunţarea hotărârii interne definitive de care se plângeau reclamanţii. Acelaşi argument a cântărit în favoarea constatării neîncălcării art. 6 § 1 în cauza Pérez Arias împotriva Spaniei (nr. 32978/03, pct. 25, 28 iunie 2007), în care instanţa supremă spaniolă a stabilit definitiv interpretarea unei dispoziţii legislative, eliminând astfel incertitudinea juridică existentă în materie.
49. Analizând prezenta cauză în lumina jurisprudenţei citate anterior, Curtea consideră că este necesar să stabilească dacă existau „divergenţe profunde şi persistente” în jurisprudenţa Curţii Supreme Administrative bulgare; dacă legislaţia internă prevedea mecanisme care să permită eliminarea acestor incoerenţe; dacă aceste mecanisme au fost aplicate şi care au fost, după caz, efectele aplicării lor.
50. Curtea observă că completele de trei şi cinci judecători ai Curţii Supreme Administrative au examinat cauzele celor trei reclamanţi la scurt timp după cauza unui alt agent al Ministerului de Interne, B.B., care fusese concediat din aceleaşi motive şi în urma aceloraşi evenimente, şi anume descoperirea echipamentului de ascultare în apartamentul Procurorului general (supra, pct. 9-13). Or, în cazul reclamanţilor, completul de cinci judecători a interpretat legislaţia astfel încât să excludă aplicabilitatea unui anumit număr de garanţii procedurale în cadrul anchetei interne iniţiate împotriva lor de ministrul de interne, în vreme ce, înainte cu câteva luni, un alt complet de cinci judecători, cu o componenţă aproape identică (patru din cinci magistraţi) a adoptat o poziţie total opusă soluţiei reţinute în urma examinării recursului B.B. (supra, pct. 12-14).
51. O trecere în revistă a jurisprudenţei relevante a Curţii Supreme Administrative din perioada 2001-2005 arată că existau într-adevăr două interpretări divergente ale dispoziţiilor art. 240 din LMI, care reglementează modalităţile anchetei oficiale şi ale anchetei interne (supra, pct. 32). În plus, existenţa în paralel a acestor două interpretări contradictorii a persistat după adoptarea hotărârilor din prezenta cauză (ibidem). În consecinţă, Curtea consideră că existau „divergenţe profunde şi persistente” în interpretarea art. 249 din LMI de către instanţa supremă administrativă bulgară.
52. În continuare, Curtea observă că, în dreptul intern, exista un mecanism care putea remedia această situaţie, şi anume procedura prevăzută la art. 44 şi art. 45 din Legea privind Curtea Supremă Administrativă (supra, pct. 33): instanţa în cauză putea fi sesizată atât de parchet şi ministrul justiţiei, cât şi de propriul preşedinte, cu o cerere de interpretare a dispoziţiilor relevante din dreptul intern şi, pronunţând o decizie interpretativă, aceasta ar fi putut uniformiza propria jurisprudenţă în materie, ceea ce ar fi fost deosebit de important, având în vedere că este cea mai înaltă instanţă administrativă a ţării. Or acest lucru nu s-a întâmplat (supra, pct. 34), iar incertitudinea jurisprudenţială în ceea ce priveşte interpretarea art. 240 din LMI a persistat după pronunţarea hotărârilor definitive ale Curţii Supreme Administrative în cauzele celor trei reclamanţi.
53. Curtea consideră că această incertitudine jurisprudenţială persistentă a avut ca efect privarea reclamanţilor de una din garanţiile esenţiale ale procesului echitabil în sensul art. 6 § 1. Prin urmare, este vorba despre o încălcare a acestei dispoziţii a convenţiei.
2. Cu privire la celelalte aspecte ale procesului echitabil
54. În lumina aceste concluzii, Curtea consideră că nu este necesar să fie examinate separat celelalte aspecte ale aceluiaşi capăt de cerere, şi anume susţinerile privind absenţa unui răspuns la toate argumentele relevante ale reclamanţilor, nerespectarea principiului egalităţii armelor şi excluderea publicului de la dezbaterile judiciare (a se vedea, mutatis mutandis, Dima împotriva României, nr. 58472/00, pct. 42, 16 noiembrie 2006).
III. Cu privire la durata procedurii penale
55. Reclamanţii se plâng, de asemenea, de durata urmăririi penale împotriva lor. Aceştia consideră că organele de cercetare penală au adoptat o atitudine pasivă în perioada august 2000 – iunie 2002 şi că acestea nu au desfăşurat cercetarea preliminară cu celeritatea necesară. Aceştia invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
56. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
A. Cu privire la admisibilitate
57. Curtea reaminteşte, de la bun început, că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate prin jurisprudenţa Curţii, în special, în funcţie de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi acela al autorităţilor competente [a se vedea, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25444/94, pct. 67, CEDO 1999 – II].
58. Analizând circumstanţele speţei, Curtea observă că urmărirea penală a durat doi ani şi unsprezece luni în cazul domnului Ivanov (supra, pct. 17 şi 20) şi trei ani şi o lună în cazul domnului Kirilov (supra, pct. 16 şi 20). Având în vedere circumstanţele speţei şi ţinând seama de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că aceste perioade nu depăşesc limitele termenului rezonabil în sensul art. 6 § 1 din convenţie şi că capetele de cerere ale domnilor Ivanov şi Kirilov sunt inadmisibile, pentru lipsă vădită de fundament.
59. În schimb, Curtea constată că capătul de cerere invocat de domnul Iordanov în temeiul articolului menţionat nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. În plus, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
60. Curtea observă că procedura penală desfăşurată împotriva domnului Iordanov a durat aproape şapte ani şi cinci luni pentru cercetarea preliminară şi trei grade de jurisdicţie (supra, pct. 16 şi 22), ceea ce reprezintă în sine un termen considerabil. Aceasta admite că ancheta penală în cauză era caracterizată de un anumit grad de complexitate, în măsura în care aceasta viza mai multe persoane suspectate de două fapte penale distincte: neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către un funcţionar şi utilizarea ilegală a unui echipament de ascultare. Cu toate acestea, în opinia Curţii, acest element nu este în măsură să explice, în sine, durata considerabilă a procedurii penale.
61. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului în cursul procedurii, Curtea constată că acesta nu s-a aflat la originea întârzierilor pe parcursul urmăririi penale împotriva acestuia. Aceasta observă că reclamantul se plânge că ancheta a avut aproape doi ani de întârziere, ca urmare a lipsei de activitate, între august 2000 şi iunie 2002, a organelor însărcinate cu efectuarea cercetării preliminare. Guvernul nu a contestat această afirmaţie şi nici nu a prezentat elemente care să permită explicarea unei astfel de întârzieri în etapa cercetării preliminare. Ţinând seama de aceste circumstanţe şi de criteriile elaborate în jurisprudenţa sa (supra, pct. 57), Curtea consideră că durata urmăririi penale împotriva domnului Iordanov a depăşit limitele termenului rezonabil în temeiul art. 6 § 1. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziţii din convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie
62. Reclamanţii se plâng se absenţa, în dreptul intern, a unei căi de atac care să le permită accelerarea urmăririi penale împotriva lor. Aceştia invocă art. 13 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
63. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
Cu privire la admisibilitate
64. Curtea reaminteşte că admisibilitatea capătului de cerere formulat în temeiul art. 13 depinde, în primul rând, de existenţa unei „plângeri credibile”, întemeiată pe unul din articolele substanţiale ale convenţiei [a se vedea, printre multe altele, Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 157, CEDO 2000‑XI]. Reclamanţii au invocat art. 6 § 1, coroborat cu art. 13, pentru a se plânge de durata urmăririi penale iniţiate împotriva lor. Or, Curtea a decis inadmisibilitatea pentru lipsă vădită de fundament a capătului de cerere formulat de domnii Ivanov şi Kirilov în temeiul art. 6 § 1 (supra, pct. 58). Rezultă că şi capătul de cerere formulat de aceşti doi reclamanţi în temeiul art. 13 este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
65. În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de domnul Iordanov, Curtea observă că, printr-o modificare a vechiului cod, intrată în vigoare în luna iunie 2003, legiuitorul a introdus o acţiune pentru remedierea întârzierilor acumulate în stadiul cercetării preliminare a cauzelor penale. Această cale de atac putea fi exercitată de persoanele care făceau obiectul unei anchete penale de cel puţin doi ani. Aceasta oferea posibilitatea de a obţine trimiterea în judecată a inculpatului, sau chiar achitarea acestuia, în termen de două luni (supra, pct. 37).
66. Curtea aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, pentru ca o acţiune care vizează să garanteze celeritatea procedurii penale să fie eficientă, aceasta trebuie să permită fie o intervenţie mai rapidă a instanţelor sesizate, fie furnizarea către justiţiabili a unei reparaţii corespunzătoare pentru întârzierile deja semnalate [a se vedea, printre alte hotărâri, Granata împotriva Franţei (nr. 2), nr. 51434/99, pct. 36, 15 iulie 2003]. Într-o serie de hotărâri pronunţate în cauze împotriva Bulgariei, Curtea a ajuns la concluzia că acţiunea prevăzută la art. 239a din vechiul cod nu putea fi considerată ca fiind o cale de atac efectivă în sensul art. 13 coroborat cu art. 6 § 1, tocmai din cauza întârzierilor considerabile acumulate în tratarea cauzelor penale înainte de intrarea în vigoare a acestei dispoziţii legislative [a se vedea Sidjimov împotriva Bulgariei, nr. 55057/00, pct. 40, 27 ianuarie 2005; Karov împotriva Bulgariei, nr. 45964/99, pct. 74, 16 noiembrie 2006; Atanassov şi Ovtcharov împotriva Bulgariei, nr. 61596/00, pct. 58, 17 ianuarie 2008; Yankov împotriva Bulgariei (nr. 2), nr. 70728/01, pct. 57 in fine, 7 februarie 2008]. Totuşi, aceasta constată că, comparativ cu cauzele citate anterior, cazul domnului Iordanov este diferit.
67. În iunie 2003, la intrarea în vigoare a art. 239a din vechiul cod, ancheta penală împotriva domnului Iordanov era începută de doi ani şi unsprezece luni, ceea ce îi permitea acestuia să introducă acţiunea prevăzută la acest articol. Dacă reclamantul ar fi formulat acţiunea, acesta ar fi putut să fie adus în faţa judecătoriei sau achitat cel târziu în luna septembrie sau octombrie 2003 (a se vedea mutatis mutandis Gantchev împotriva Bulgariei, nr. 57855/00, pct. 33, 12 aprilie 2007). Trebuie să se constate că acesta nu a prezentat argumente care puteau determina Curtea să ajungă la concluzia că această cale de atac ar fi fost eficientă în cazul său. În aceste condiţii, Curtea consideră că capătul de cerere formulat de domnul Iordanov în temeiul art. 13 coroborat cu art. 6 § 1 este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4
68. Reclamanţii se plâng de interdicţia de a părăsi teritoriul bulgar, la care au fost supuşi, interdicţie care s-ar interpreta ca fiind o ingerinţă nejustificată în exercitarea libertăţii acestora de circulaţie. Aceştia admit că măsura în litigiu era prevăzută de legislaţia internă, dar îi contestă necesitatea. Ei invocă art. 2 din Protocolului nr.4, redactat după cum urmează:
„1. Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.”
69. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
Cu privire la admisibilitate
70. Curtea aminteşte că art. 2 din Protocolul nr. 4 la convenţie garantează dreptul la libertatea de circulaţie, ceea ce implică dreptul de a părăsi o ţară pentru a călători în altă ţară în care o persoană ar putea fi autorizată să intre. Orice măsură care restrânge acest drept trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime vizate la paragraful al treilea din articolul menţionat şi să păstreze un echilibru just între interesul general şi drepturile individului [a se vedea Baumann împotriva Franţei, nr. 33592/96, pct. 61, CEDO 2001‑V (extrase) şi Földes şi Földesné Hajlik împotriva Ungariei, nr. 41463/02, pct. 32, CEDO 2006-...].
71. Curtea observă că interdicţia de a părăsi teritoriul era prevăzută de dreptul intern şi că reclamanţii nu au contestat nici previzibilitatea, nici accesibilitatea legislaţiei bulgare relevante (supra, pct. 35, 36 şi 68). Curtea nu identifică niciun motiv pentru care să ajungă la o altă concluzie.
72. În ceea ce priveşte legitimitatea scopului urmărit de măsura impusă, Curtea observă că aceasta a fost adoptată în cadrul unor urmăriri penale iniţiate împotriva reclamanţilor. În aceste circumstanţe şi având în vedere că părţile în cauză au fost eliberate pe cauţiune la scurt timp de la începerea anchetei penale (supra, pct. 18), Curtea admite că interdicţia de a părăsi teritoriul viza să asigure prezentarea acestora în faţa instanţelor penale competente şi, prin urmare, intra sub incidenţa menţinerii ordinii publice.
73. În continuare, Curtea observă că această interdicţie nu era absolută: reclamanţii aveau posibilitatea de a solicita în orice moment autorizaţia de a părăsi teritoriul şi de a contesta eventualul refuz al organelor competente în faţa unei instanţe (supra, pct. 35). Or aceştia nu au demonstrat că au solicitat o astfel de autorizaţie şi că primiseră un refuz din partea autorităţilor competente.
74. În plus, începând cu 29 aprilie 2006, data intrării în vigoare a noului cod de procedură penală, domnul Iordanov putea solicita instanţei competente să ridice interdicţia, pe motiv că nu exista niciun risc ca acesta să se sustragă justiţiei (supra, pct. 36). Or, acesta nu a precizat dacă s-a prevalat de această posibilitate.
75. Ţinând seama de considerentele precedente, Curtea consideră că elementele de care dispune nu îi permit să constate că, în speţă, nu s-a menţinut un echilibru just între interesul general şi libertatea de circulaţie a reclamanţilor. Prin urmare, Curtea concluzionează că capătul de cerere al acestora, întemeiat pe art. 2 din Protocolul nr. 4, este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
76. Art. 41 din convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
77. Domnii Iordanov şi Ivanov solicită, cu titlu de prejudiciu material, 79 450 şi, respectiv, 87 850 leva bulgare (BGN), adică echivalentul salariilor pe care le-ar fi primit ca agenţi ai Ministerului de Interne dacă nu ar fi fost concediaţi. De asemenea, aceştia solicită 16 000 BGN fiecare, cu titlu de prejudiciu moral.
78. Cele trei moştenitoare ale domnului Kirilov solicită fiecare suma de 20 000 BGN pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit tatăl şi soţul lor.
79. Reclamanţii consideră că cea mai adecvată măsură de reparaţie a încălcării dreptului lor la un proces echitabil ar fi redeschiderea procedurilor judiciare de contestare a concedierii acestora.
80. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie.
81. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins de domnii Iordanov şi Ivanov şi respinge cererea lor formulată cu acest titlu.
82. În schimb, aceasta consideră că cei trei reclamanţi au suferit un anumit prejudiciu moral cauzat de încălcarea dreptului acestora la un proces echitabil şi că domnul Iordanov a suferit, în plus, un prejudiciu moral din cauza duratei excesive a urmăririi penale efectuate împotriva lui. Pronunţându-se în echitate, în temeiul art. 41 din convenţie, Curtea acordă 4 500 EUR domnului Iordanov, 4 000 EUR domnului Ivanov şi 4 000 EUR, împreună, moştenitoarelor domnului Kirilov.
83. Curtea aminteşte, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, este necesar, în cazul încălcării art. 6 din convenţie, ca reclamantul să fie plasat, cât mai repede posibil, într-o situaţie similară celei în care s-ar afla dacă nu ar fi fost încălcate cerinţele acestei dispoziţii [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), 26 octombrie 1984, pct. 12, seria A nr. 85]. În cazul unei hotărâri care constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă, ci, de asemenea, de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a anula, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări, astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia [Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC) nr. 48787/99, pct. 487, CEDO 2004‑VII]. În special, în cazul nerespectării uneia din garanţiile prevăzute la art. 6 § 1 din convenţie, cea mai adecvată măsură de reparaţie constă, în principiu, în rejudecarea cauzei sau redeschiderea procedurii în timp util şi respectându-se cerinţele de la art. 6 (a se vedea Lungoci împotriva României, nr. 62710/00, pct. 56, 26 ianuarie 2006, şi Yanakiev împotriva Bulgariei, nr. 40476/98, pct. 90, 10 august 2006, pentru dreptul de acces la o instanţă; Somogyi împotriva Italiei, nr. 67972/01, pct. 86, CEDO 2004‑IV, pentru dreptul de a participa la proces; şi Gençel împotriva Turciei, nr. 53431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004, pentru lipsa de independenţă şi imparţialitate a instanţei de judecată).
84. În speţă, Curtea observă că, în cazul în care constată o încălcare a unei dispoziţii din convenţie, art. 239 pct. 6 din Codul de procedură administrativă permite redeschiderea procedurii în faţa instanţelor administrative, la cererea părţii interesate. Prin urmare, această dispoziţie pare să le ofere domnilor Iordanov şi Ivanov posibilitatea de rejudecare a cauzelor acestora. Totuşi, persistă îndoiala în ceea ce priveşte problema stabilirii dacă, pentru procedura judiciară privind concedierea domnului Kirilov, moştenitoarelor acestuia li se oferă aceeaşi posibilitate. Indiferent de răspuns, având în vedere natura încălcării constatate a art. 6 § 1 din convenţie (supra, pct. 53) şi ţinând seama de circumstanţele specifice ale speţei, Curtea consideră că cea mai adecvată măsură de reparaţie ar fi redeschiderea procedurilor judiciare privind concedierea celor trei reclamanţi.
B. Cheltuieli de judecată
85. De asemenea, reclamanţii solicită 4 760 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa Curţii, adică echivalentul celor 68 de ore de muncă ale avocatului la tariful de 70 EUR pe oră. Aceştia au prezentat contractul încheiat cu avocatul lor, care prevede plata, în contul bancar al acestuia, a sumei acordate de Curte cu titlu de cheltuieli de judecată.
86. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
87. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă şi ţinând seama de documentele de care dispune, de criteriile menţionate anterior şi de faptul că anumite capete de cerere formulate au fost declarate inadmisibile, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde pentru procedura în faţa acesteia suma de 3 000 EUR, care trebuie plătită în contul bancar al reprezentantului reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
88. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1, referitoare la procedurile judiciare privind concedierea reclamanţilor şi la durata procedurii penale desfăşurate împotriva domnului Iordanov, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie, deoarece nu a fost respectat principiului securităţii juridice în cadrul procedurii judiciare de contestare a concedierii celor trei reclamanţi;
3. Hotărăşte că nu este necesar să fie examinate celelalte aspecte ale echităţii procedurilor privind concedierea reclamanţilor;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie din cauza duratei procedurii penale desfăşurate împotriva domnului Iordanov;
5. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în leva bulgare, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie plătite domnului Iordanov;
ii. 4 000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie plătite domnului Ivanov;
iii. 4 000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie plătite moştenitoarelor domnului Kirilov;
iv. 3 000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi, pentru cheltuielile de judecată, care trebuie plătite în contul bancar al reprezentantului acestora;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 iulie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Claudia Westerdiek Peer Lorenzen
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy