Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA IORGA c. MOLDOVEI
(Cererea no. 12219/05)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
23 martie 2010
DEFINITIVĂ
la 23 iunie 2010
potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie.
Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea.
În cauza Iorga c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd în cameră compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiei,
Deliberînd în secret la 2 martie 2010,
Pronunţă prezenta hotărîre, adoptată în aceiaşi zi:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 12219/05) contra Republicii Moldova, depusă la 23 martie 2005, adresată Curţii în conformitate cu Articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţeanului Republicii Moldova, dna Svetlana Iorga (“reclamanta”)
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanta a pretins, în special, că autorităţile nu au desfăşurat o anchetă efectivă vizavi de moartea fiului său.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a patra Curţii. La 09 decembrie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea în fond a cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în 1958 şi locuieşte în Paşcani.
6. Victor Iorga (V.I.), fiul reclamantei, fiind înrolat în luna a şaptea al serviciului militar obligatoriu, în calitate de soldat, la 9 iunie 2001cînd a dispărut din unitatea sa militară. La 14 iunie 2001 dînsul a fost găsit mort spînzurat de un copac lîngă unitatea militară.
7. O anchetă penală (nr. 2001019048) a fost iniţiată în aceeaşi zi. Potrivit documentelor prezentate de Guvern, în cadrul anchetei mai mulţi martori au fost audiaţi şi au fost efectuate mai multe rapoarte de expertiză, inclusiv autopsia, un raport post-mortem psihiatric cît şi un raport referitor la probele ridicate la fata locului. La 28 decembrie 2001 un procuror militar a decis să înceteze ancheta, constatînd că V.I. s-a sinucis. Reclamanta a considerat că fiul ei a fost ucis şi precum că autorităţile au încercat să muşamalizeze acest caz.
8. Urmare a cererii reclamantei, la 6 februarie 2002, pentru prima acesteia i s-a acordat acces la materialele dosarului penal. La 15 august 2002, dînsa a contestat ordonanţa din 28 decembrie 2001 în instanţă.
9. La 7 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului Buiucani a respins ca tardivă plîngerea reclamantei din 28 decembrie 2001. Reclamanta a atacat încheierea cu recurs, susţinînd că dînsa nu a primit nicio citaţie pentru a a se prezenta la şedinţa din 7 noiembrie 2002.
10. La 11 februarie 2003, Tribunalul Chişinău a dispus re-examinarea plîngerii de către Judecătoria sectorului Buiucani. În plîngerea sa, reclamanta a indicat că odată cu trecerea timpului exhumarea cadavrului fiului său devine tot mai irelevantă pentru efectuarea unei alte autopsii întru verificarea cauzei morţii. Reclamanta, de asemenea a susţinut că rămîne să fie nesigură dacă dînsa a văzut cadavrul fiului său, cînd a fost chemată la prezentarea spre recunoaştere a acestuia din 14 iunie 2001. Dînsa a menţionat lipsa unor anumite semne particulare de identificare a fiului său şi precum că dînsa a fost practic impusă să recunoască corpul fiului ei. Reclamanta, la fel a specificat, că fiul ei s-a plîns de violenţă din partea altor soldaţi. Aparent, plîngerea reclamantei a fost transmisă Judecătoriei sectorului Buiucani. Potrivit reclamantei, spre recunoaştere i-a fost prezentat un cadavru într-o stare avansată de putrefacţie, pe care dînsa nu l-a identificat într-un mod sigur ca fiind cel al fiului ei. În plus, fotografiile cadavrului conduc la concluzia precum că victima a fost lovită în cap şi au relevat existenţa a două urme de strangulare, care indică precum că el a fost spînzurat de copac după ce a fost asfixiat. Dînsa şi-a exprimat îndoielile faţă de autorităţi şi a solicitat o exhumare, pentru a verifica aceste informaţii, dar i s-a refuzat.
11. La 24 aprilie 2003, Judecătoria sectorului Buiucani a constatat că, deşi au fost efectuate mai multe măsuri de investigaţie, inclusiv rapoarte de expertiză, totuşi au existat deficienţe în cadrul anchetei. În special, interesele reclamantei nu au fost reprezentate, reclamanta a fost tratată doar ca un martor şi nu în calitate de reprezentant al victimei, astfel după cum este prevăzut de lege. Această omisiune a împiedicat reclamanta în exercitarea drepturilor sale procedurale, prevăzute de articolul 47 din Codul de procedură penală („CPP”, a se vedea mai jos § 18), luînd în considerare faptul că ea a avut o serie de obiecţii cu privire la modul în care a fost desfaşurată ancheta. Nu i-au fost explicate drepturile ei de către anchetatori investigatori, astfel fiind încălcat articolul 51 CPC (a se vedea punctul 18 de mai jos). Curtea a constatat că, spre deosebire de cerinţele legale, ancheta nu a analizat în totalitate şi în mod obiectiv circumstanţele cauzei. Instanţa a constatat, de asemenea, o neconcordanţă între concluziile expertului din raportul de examinare psihiatrică post-mortem, care a constatat că V.I avea tendinţe spre suicid, iar concluzia comisiei medicale, care l-a considerat apt pentru a satisface serviciul militar a fost luată doar cu cîteva luni mai devreme şi care nu a găsit nici o dereglare în starea psihologică a acestuia. Instanţa a anulat ordonanţa din 28 decembrie 2001 şi a dispus procurorului militar efectuarea unei investigaţii suplimentare.
12. La 21 mai 2003 recursul, înaintat de procuror împotriva încheierii din 24 aprilie 2003, a fost respins de Tribunalul Chişinău. Instanţa a statuat, inter alia, precum că deşi în cazul în care cauza se referă la o posibilă sinucidere şi nu un omor, oricum era o investigaţie adecvată este necesară, deoarece ar putea dezvălui o eventuală prezenţă a semnelor unei determinări la sinucidere. A fost, prin urmare, în interesul victimei de a fi reprezentată în cursul investigaţiei.
13. Potrivit Guvernului, la 15 şi 16 iulie 2003, procurorul militar a emis două ordonanţe cu privire la încetarea diferitor capete de investigaţie. Guvernul nu a specificat obiectul ordonanţei din 15 iulie 2003. Nu este clar dacă reclamanta a avut acces la această ordonanţă. Ordonanţa din 16 iulie 2003 adoptată pe cauza nr. 2001019048 arată că autopsia fiului reclamantei a fost petrecută la 19 decembrie 2001 şi raportul de expertiză asupra probelor ridicate de la faţa locului, a fost efectuat la 21 decembrie 2001. Reclamanta a făcut o plîngere în instanţă, fără a preciza însă, exact faţă de care ordonanţă are pretenţii.
14. La 12 mai 2004 Judecătoria sectorului Buiucani a anulat orodnanţa din 15 iulie 2003 adoptată pe cauza penală nr. 2001019048. Instanţa a s-a referit, inter alia, la publicaţii din presă, potrivit cărora s-a pretins precum că generalul I.C. avea unele informaţii cu privire la asasinarea lui V.I. Potrivit instanţei, organul de investigaţie nu a verificat dacă I.C. a avut, de fapt, informaţii relevante pentru caz şi din ce sursă au provenit aceste informaţii. De asemenea, instanţa a notat că reclamanta a contestat veridicitatea autopsiei şi că procurorii au fost implicaţi mai mult în determinarea materialelor care învinovăţesc fiul ei decedat, în loc să caute autorii crimei. Conform rezoluţiei încheierii, aceasta a fost pasibilă unei căi de atac la Curtea de Apel Chişinău. Aparent nici un recurs nu a fost formulat.
15. La 30 iunie 2004 procurorul militar a încetat investigaţia. Examinarea plîngerii reclamantei împotriva ordonanţei procurorului a fost programată de Judecătoria sectorului Buiucani la 9 noiembrie 2004. Potrivit reclamantei, citaţia pentru această audiere i-a fost expediată la 1 noiembrie 2004, dar a ajuns doar pe 10 noiembrie 2004, dînsa astfel a ratat posibilitatea să se prezinte la şedinţă. În citaţie se menţionează că "prezenţa părţilor este obligatorie”. La 9 noiembrie 2004, instanţa a constatat că reclamanta a fost citată în mod corespunzător, dar nu s-a prezentat. Aceasta a considerat că investigaţia a fost exhaustivă şi încetarea acesteia s-a bazat pe cumul de probe din dosar. Conform dispozitivului acesteia, încheierea a fost definitivă.
16. O nouă plîngere adresată Procuraturii Generale a fost respinsă la 23 decembrie 2004, prin referirea la încheierea din 09 noiembrie 2004.
17. Reclamanta a prezentat publicaţii din presă acuzînd un ofiţer din unitatea militară al V.I., de posibilă implicare în asasinarea fiului. Articolul din presă relata, că o înregistrare video a fost efectuată la depistarea cadavrului V.I., iar rudele acestuia au fost împiedicate să vizioneze înregistrările întru verificarea dacă cadavrul a fost a lui V.I. Ziarul a menţionat, de asemenea, un fapt, aparent invocat la începutul investigaţiei, şi anume precum că o scrisoare a fost găsită în hainele lui V.I. în care era scris că prietena lui a decis să se mărite cu altcineva. Cu toate acestea, fiind contactată fosta prietena a decedatului, dînsa a negat că a scris vreodată o asemenea de scrisoare. Printr-un fragment al unui interviu telefonic acordat unui alt ziar, a fost citat un procuror care a susţinut că: "Eu nu exclud că suicidul a avut loc urmare a unor relaţii neregulamentare. Sunt destule întîmplări de agest gen avute loc în acest batalion."
II. DREPTUL NAŢIONAL RELEVANT
18. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală, în vigoare la momentul respectiv, stipulează:
“Articolul 47. Partea vătămată.
Partea vătămată este persoana, căreia i s-a pricinuit prin infracţiune o daună morală, fizică sau materială.
Cetăţeanul, declarat ca parte vătămată de pe urma infracţiunii, are dreptul de a face declarăţii în cauză. Partea vătămată şi reprezentantul ei au dreptul: ... de a prezenta probe; de a face demersuri; de a lua cunoştinţă de toate materialele dosarului din momentul încheierii anchetei preliminare, ... de a depune plîngeri împotriva acţiunilor persoanei, care efectuează cercetarea penală, împotriva anchetatorului penal, a procurorului şi a instanţei de judecată, precum şi de a ataca hotărîrile instanţelor de judecată; ...
...
În procesele privitoare la infracţiuni, care au avut ca urmare moartea părţii vătămate, drepturile, prevăzute de prezentul articol, trec asupra rudelor apropiate sau reprezentanţilor ei legali.
Recunoaşterea ca parte vătămată se face printr-o ordonanţă dată de persoana care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, de judecător sau printr-o încheiere de judecată.
...
Articolul 51. Obligaţia de a explica persoanelor, ca participă la proces, drepturile lor şi de a le asigura exerciţiul acestor drepturi
Instanţa de judecată, anchetatorul penal şi persoana, care efectuează cercetarea penală, au obligaţia să explice persoanelor care participă la proces drepturile lor şi să le asigure posibilitatea de a exercita aceste drepturi.”
ÎN DREPT
19. Reclamanta s-a plîns, în temeiul Articolului 6 din Convenţie, cu privire la încălcarea dreptului ei de a contesta încetarea investigaţiei, avînd în vedere că contestaţia sa a fost examinată la 9 noiembrie 2004 în absenţa ei; cu privire la lipsa dreptului de recurs împotriva încheierii adoptată la data respectivă; precum şi asupra încetării repetate a procedurilor în cauza penală asupra decesului fiului ei.
20. Curtea a considerat adecvat că aceste capete de plîngere să fie examinate sub aspectul Articolului 2 din Convenţie. Respectiv, părţile au fost invitate să prezinte observaţiile sale în lumina acestei prevederi, partea relevantă a căreia stipulează:
“1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege....”
I. ADMISIBILITATEA
21. Guvernul a considerat că cererea era vădit nefondată, deoarece nicio infracţiune nu a fost comisă împotriva fiului reclamantei şi, în consecinţă, reclamanta nu a avut nici un drept juridic de acces la materialele cauzei sau să fie recunoscută în calitate de reprezentant al victimei, cu toate drepturile care decurg din această calitate în cadrul urmăririi penale.
22. Curtea consideră că excepţia ridicată de Guvern este strîns legată de esenţa plîngerii reclamantei. Prin urmare, Curtea va examina această obiecţie, odată cu argumentele expuse în plîngere în temeiul Articolului 2.
23. Curtea consideră că cererea reclamantei formulată sub aspectul Articolului 2 din Convenţie ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste capete de cerere admisibile. În conformitate cu decizia sa de examinare a fondului cauzei împreună cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3 din Convenţie - a se vedea mai sus § 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului acestor plîngeri.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 DIN CONVENŢIE
24. Reclamanta sa plîns, în principiu, de lipsa unei investigaţii eficiente a cauzei decesului fiului ei. Ea a menţionat că dumneaei spre recunoaştere i s-a prezentat un cadavru într-o stare avansată de putrefacţie, pe care dînsa nu l-a identificat într-un mod sigur ca fiind cel al fiului ei. În plus, fotografiile cadavrului conduc la concluzia precum că victima a fost lovită în cap şi au relevat existenţa a două urme de strangulare, care indică precum că el a fost spînzurat de copac după ce a fost asfixiat. Dînsa şi-a exprimat îndoieli faţă de autorităţi şi a solicitat o exhumare, pentru a verifica aceste informaţii, dar i s-a refuzat.
25. Guvernul a contr-argumentat că în prezenta cauză a fost efectuată o investigaţie exhaustivă şi eficientă în prezenta cauză, în corespundere cu cerinţele procedurale prevăzute de Articolul 2 din Convenţie. Au fost audiaţi mai mult de 200 de martori, au fost efectuate o serie de rapoarte de expertiză (inclusiv autopsia, un examinarea psihiatrică post-mortem şi raport expertiza probelor ridicate la fata locului). Trei versiuni au fost verificate: de sinucidere; de determinare la o sinucidere şi de comitere a unui omor, dar numai prima versiune a fost concordantă cu diferite probe acumulate. În ceea ce priveşte obligaţia de a informa reclamanta, aceasta nu era o rigoare de lege, şi din momentul în care s-a constatat absenţa unei infracţiuni reclamanta nu a fost recunoscută în calitate de reprezentant al victimei. În ciuda absenţei unei obligaţiuni legale în favoarea reclamantei, procurorii totuşi au ţinut-o informată (a se vedea § 8 mai sus), astfel conformîndu-se direct cu prevederile Articolului 2 din Convenţie.
26. Curtea reiterează că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă în conformitate cu Articolul 2 din Convenţie, interpretată în conexiune cu obligaţia generală a Statului în temeiul Articolului 1 din Convenţia de a „recuno(şte) oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în ... Convenţi(e)”, presupune prin deducţie că trebuie să existe o investigaţie oficială eficientă a cazurilor decesului persoanelor în împrejurări suspecte. Această obligaţie nu se limitează doar la cazurile în care s-a stabilit că o persoană a fost ucisă de un reprezentant al statului. Simplul fapt că autorităţile au fost informate despre deces va conduce ipso facto la o obligaţie potrivit Articolului 2 din Convenţie de a efectua o investigaţie efectivă a circumstanţelor în care a aceasta avut loc (a se vedea Sabuktekin v. Turkey, no. 27243/95, § 98, ECHR 2002‑II (extrase); Kavak v. Turkey, no. 53489/99, § 45, 6 iulie 2006; şi Al Fayed v. France (dec.), no. 38501/02, 27 septembrie 2007).
27. Întru a considera o investigaţie drept una eficientă, aceasta ar fi trebuit să fie de natură să conducă la identificarea şi, cu putinţă, la pedepsirea persoanelor responsabile (a se vedea Oğur v. Turkey [GC], no. 21594/93, § 88, ECHR 1999‑III). Aceasta obligaţie constituie nu una de rezultat ci una de mijloace. Autorităţile urmează să întreprindă toate măsurile rezonabile de care dispun întru obţinerea dovezilor vizavi de incidentul avut loc (a se vedea, de exemplu, Salman v. Turkey [GC], no. 21986/93, § 106, ECHR 2000‑VII; Tanrıkulu v. Turkey [GC], no. 23763/94, § 109, ECHR 1999‑IV; Gül v. Turkey, no. 22676/93, § 89, 14 Decembrie 2000; and Güngör v. Turkey, no. 28290/95, § 69, 22 Martie 2005). Orice deficienţă în cadrul investigaţiei care subminează capacitatea autorităţilor de a stabili cauza decesului victimei sau identificarea autorului ori autorilor faptei, ar putea conduce la concluzia că investigaţia este inefectivă (a se vedea Hugh Jordan v. the United Kingdom, no. 24746/94, § 127, ECHR 2001‑III (extrase)), prin urmare o cerinţă a promptitudinii şi desfăşurării rezonabile este prezumată în acest context (a se vedea, de exemplu, Mahmut Kaya v. Turkey, no. 22535/93, §§ 106-107, ECHR 2000‑III, şi Güngör, citată mai sus, § 70).
28. Mai mult decît atît, trebuie să existe un suficient element de supraveghere publică a investigaţiei sau a rezultatelor acesteia întru a asigura o responsabilitate nu numai în practică, dar şi în teorie. Gradul de supraveghere publică impus poate varia în dependenţă de fiecare caz aparte. În toate cazurile, totuşi, o rudă a victimei urmează să fie implicată în proceduri într-o măsura necesară pentru ai proteja interesele sale legitime (a se vedea Oğur, citată mai sus, § 92, atunci cînd familia victimei nu a avut acces la materialele investigaţiei şi a examinării judiciare, precum şi Gül, citat mai sus, § 93).
29. În speţă, Curtea constată, fără îndoială, că procurorii au îndeplinit un volum substanţial de muncă întru acumularea probelor (a se vedea mai sus § 25).
30. În acelaşi timp, din materialele prezentate Curţii este clar că reclamanta şi-a exprimat îndoieli cu privire la cauza morţii fiului ei şi anume vizavi de urma de la o lovitură în cap depistată asupra cadavrului, care i-a fost prezentat spre identificare. Dînsa, de asemenea, avea dubii că cadavrul a fost cel al fiului ei. Reclamanta a cerut în mod expres exhumarea cadavrului, pentru a petrece o altă autopsie întru eliminarea îndoielilor sale, dar i-a s-a refuzat. Curtea consideră că decizia cu privire la necesitatea de efectuare a unor măsuri de investigaţie specifice aparţine în primul rînd autorităţilor naţionale de investigaţie. Mai mult, acestea din urmă au o anumită marjă de apreciere întru a decide să efectueze sau nu asemenea măsuri (a se vedea Al Fayed, citată mai sus, § 82), în special atunci cînd acestea, evident nu sunt strict necesare pentru tipul infracţiunii în cauză sau atunci cînd o repetare a măsurilor de investigaţie deja efectuate se solicită, aşa cum a fost în cazul autopsiei în speţă.
31. Cu toate această, astfel de discreţie nu poate fi nelimitată şi este eminentă posibilitatea victimei, sau reprezentantului acesteia, să solicite efectuarea unor astfel de măsuri, să fie informată cu privire la soluţia asupra cererii sale şi să fie în măsură să le conteste în instanţă în caz de dezacord cu persoanele care efectuează investigaţia. Posibilitatea de a-şi exercita pe deplin aceste drepturi procedurale garantează că punctul de vedere a victimei este luat în considerare de autorităţile judiciare în deciziile sale cu privire la diferitele aspecte ale investigaţiei, chiar dacă în cele din urmă soluţiile adoptate nu sunt concordante cu aşteptările victimei sau reprezentantului acesteia (a se compara Al Fayed, citată mai sus, § 82).
32. În speţă, Guvernul a susţinut că, deoarece nu a avut loc nici o infracţiune, nu exista nicio obligaţie de a informa solicitantul cu privire la cursul investigaţiei. În această privinţă, Curtea observă că interpretarea dispoziţiilor de drept intern aparţine în primul rînd instanţelor naţionale. Aşa cum au constatat instanţele naţionale în speţă, reclamanta a avut dreptul de a fi recunoscută oficial ca reprezentant al victimei, şi prin urmare a benefeciat de exercitarea unui număr de drepturi procedurale (a se vedea mai sus §§ 11 şi 18). Aceste consideraţiuni erau aplicabile chiar şi în cazul unei investigaţii a suicidului şi nu a unui omor, din momentul în care urma să fie verificată versiunea dacă o infracţiune de determinare la sinucidere a fost comisă (a se vedea mai sus § 12). Instanţele naţionale în mod expres a recunoscut că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea de aşi exercita drepturilor sale procedurale şi precum că dînsei nu i-au fost aduse la cunoştinţă aceste drepturi (a se vedea mai sus § 11). Curtea nu vede nici un motiv să se îndoiască de interpretările legii aplicate de instanţele naţionale, care, de altfel, vin în concordanţă cu obligaţiile Statului potrivit prevederilor Articolului 2 din Convenţie. Prin urmare, nu poate fi acceptat argumentul Guvernului că reclamanta nu avea dreptul să fie informată sau să fie implicată în proceduri.
33. Guvernul s-a referit la faptul că reclamanta a fost informată cu privire la mersul investigaţiei asupra decesului fiului acesteia (a se vedea mai sus § 25). Curtea constată că reclamanta a fost informată doar la 6 februarie 2002 - mai mult de o lună după data cînd investigaţia s-a încheiat (a se vedea mai sus § 7) şi, aproximativ, după opt luni de la începerea investigaţiei (a se vedea mai sus § 8). Această lipsă de informare a inclus una din cele mai importante şi iniţiale faze ale investigaţiei , în cadrul căreia reclamanta ar fi putut înainta obiecţii în ceea ce priveşte soluţiile luate atunci. În această privinţă este necesar de a specifica că reclamanta a subliniat în mod expres necesitatea unei decizii prompte cu privire la exhumare, pentru a înlătura îndoielile sale, demersul care nu l-a reuşit să-l înainteze eficient faţă de organele de investigaţie din cauza lipsei oricărei informaţii cu privire la cauza. Nici o explicaţie pentru această întîrziere nu a fost oferită, cu excepţia absenţei unei obligaţii legale de a informa reclamanta, despre care s-a notat mai sus. De asemenea, Curtea consideră că autorităţile au obligaţia de a ţine reclamanta informată despre mersul investigaţiei, indiferent dacă dînsa în mod expres a solicitat sau nu să fie informată.
34. Curtea observă că unele din măsuri de investigaţie, considerate cruciale în cazul de faţă (autopsia şi expertiza cu privire la probele prelevate de la faţa locului) au fost efectuate în decembrie 2001, circa o jumătate de an după ce corpul fiului reclamantei a fost descoperit (a se vedea mai sus § 13). Şi în acest caz, nici o explicaţie pentru această întîrziere nu a fost oferită.
35. De asemenea, este notabil că reclamanta a lipsit la, aparent, prima şi singura şedinţă avută loc la judecătoria sectorului Buiucani, atunci cînd s-a examinat contestaţia sa asupra ordonanţei din 30 iunie 2004 (a se vedea § 15). Chiar şi prezumînd faptul că reclamanta ar fi recepţionat citaţia la timp, în pofida contra-declaraţiei sale neprobate, Curtea consideră că instanţa de judecată trebuia cel puţin să verifice dacă reclamanta şi-a pierdut interesul în examinarea cazului sau şi renunţat la dreptul său de a fi audiată în şedinţă. În această privinţă, Curtea notează că citaţiile au prevăzut obligativitatea prezenţei părţilor, faptul care cu greu se conciliază cu neverificarea motivului absenţei uneia din parţi. Prezenţa reclamantei a fost chiar importantă, avînd în vedere faptul că indiferent de soluţia judecătoriei sectorului Buiucani, aceasta a fost definitivă şi era exceptată de orice formă de recurs. Prin urmare, reclamanta nu a avut posibilitatea să-şi prezinte poziţia sa în faţa instanţei ei în ceea ce priveşte investigaţia vizavi de decesul fiului ei.
36. Curtea consideră că omisiunea de a informa reclamanta despre drepturile sale procedurale şi despre mersul investigaţiei, precum şi omisiunea de ai asigura exerciţiul acestor drepturi (a se vedea mai sus §§ 11 şi 32); tergiversarea şi întîrzierea inexplicabilă la efectuarea unor măsuri de investigaţie importante (a se vedea mai sus §§ 14 şi 34) şi decizia finală de încetare a investigaţiei, luată în absenţa reclamantei (a se vedea mai sus § 35), sunt incompatibile cu obligaţiile procedurale ale statului respondent impuse prin prisma Articolului 2 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Oğur, citată mai sus, § 92; Salgın v. Turcia, no. 46748/99, § 87, 20 februarie 2007; şi Hasan Çalışkan and Others v. Turkey, no. 13094/02, § 51, 27 mai 2008)
Prin urmare, obiecţia Guvernului cu privire la caracterul vădit nefundat al cererii se respinge.
37. Respectiv, în prezenta cauză a avut loc violarea obligaţiilor procedurale prevăzute de Articolul 2 din Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
38. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
39. În observaţiile sale, reclamanta a declarat că "Eu nu am calculat cheltuielile (cu referire la) Procuratura Militară, dar pentru minciunile pe care le-am îndurat atîta timp voi cere despăgubiri pentru prejudiciul moral". Cu toate acestea, reclamanta nu a specificat suma pretinsă.
40. Guvernul a considerat că reclamanta nu a înaintat nici o pretenţie cu privire la satisfacţie echitabilă.
41. Curtea interpretează declaraţia reclamantei ca fiind o cerere implicită adresată Curţii să determine valoarea sumei cu privire la satisfacţie echitabilă. Judecînd în mod echitabil, Curtea acordă reclamantei suma de 12 000 EURO pentru prejudiciul moral cauzat.
42. Reclamanta nu a înaintat nici o pretenţie cu privire la costuri şi cheltuieli.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc violarea Articolului 2 din Convenţie aplicat sub aspectul său procedural;
3. Hotărăşte
(a) că Statul reclamat va achita reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care prezenta hotărîre va deveni definitivă, potrivit Articolului 44 § 2 din Convenţie, suma de 12 000 Euro (doisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, suma care urmează să fie convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data executării, plus orice taxă care poate fi încasată;
(b) că din momentul expirării termenului mai sus menţionat de trei luni pînă la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o dobîndă egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente;
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 23 Martie 2010, în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Fatoş AracıNicolas Bratza
Grefier AdjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy