©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
CAUZA OSMANOĞLU ȘI KOCABAŞ ÎMPOTRIVA ELVEȚIEI
(Cererea nr. 29086/12)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
10 ianuarie 2017
DEFINITIVĂ
29/05/2017
Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Osmanoğlu și Kocabaș împotriva Elveției,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Luis López Guerra, președinte,
Helena Jäderblom,
Helen Keller,
Branko Lubarda,
Pere Pastor Vilanova,
Alena Poláčková,
Georgios A. Serghides, judecători,
și Stephen Phillips, grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 6 decembrie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 29086/12 îndreptată împotriva Confederației Elvețiene, prin care doi resortisanți elvețieni, care au și cetățenie turcă, domnul Aziz Osmanoğlu („reclamantul”) și doamna Sehabat Kocabaș („reclamanta”), au sesizat Curtea, la 23 aprilie 2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de S. Sutter‑Jeker, avocat în Basel. Guvernul elvețian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Frank Schürmann.
3. Reclamanții au susținut că obligația impusă fiicelor lor minore de a participa la cursuri de înot mixte contravenea convingerilor lor religioase.
4. La 18 septembrie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. Guvernul turc nu și-a exercitat, în speță, dreptul de a interveni [art. 36 § 1 din Convenție și art. 44 § 1 lit. (b) din Regulament].
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
A. Originea cauzei
6. Reclamantul și reclamanta s-au născut în 1976 și, respectiv, în 1978 și locuiesc în Basel.
7. Reclamantul, născut în Turcia, a imigrat în Elveția la vârsta de 10 de ani. După finalizarea unui curs de comerț în Basel, s-a întors temporar în Turcia pentru a studia științele Islamului și, acolo, a întâlnit-o pe reclamantă, care i-a devenit soție. Aceasta a venit în Elveția în 1999, în contextul reîntregirii familiei. La momentul introducerii prezentei cereri, aceasta participa la un curs de formare pentru a deveni animatoare pentru grupuri de joacă pentru copii (Spielgruppenleiterin). Reclamantul vorbește fluent germana elvețiană.
8. Reclamanții au avut trei fiice, născute la 8 iulie 1999, 22 iunie 2001 și 7 iulie 2006. Prezenta cerere se referă doar la primele două fete. Într-o primă etapă, acestea au fost înscrise la școala primară „Vogelsang”, din Basel. Ulterior, cea mai în vârstă a urmat cursurile învățământului secundar inferior (Orientierungsschule, ciclul de orientare profesională - 12-15 ani - care marchează încheierea învățământului obligatoriu).
9. Cursurile de înot fac parte din cursurile obligatorii și, în conformitate cu legislația aplicabilă în cantonul Basel-Oraș, elevilor li se poate acorda o scutire abia începând cu perioada pubertății (infra, pct. 27). Acest fapt a fost adus la cunoștința reclamanților la 11 august 2008 printr-o directivă intitulată „Notă privind abordarea aspectelor religioase în școli” (Merkblatt zum Umgang mit religiösen Fragen an der Schule). Reclamanții, practicanți fervenți ai religiei musulmane, au refuzat să își trimită fiicele la cursurile de înot, deoarece credința acestora le interzicea să își lase copiii să participe la cursurile de înot mixte. Aceștia precizează că, deși Coranul le impunea femeilor să își acopere trupul abia începând de la vârsta pubertății, credința lor îi obliga să își pregătească fiicele pentru principiile care urmau să li se aplice de la pubertate. În calitate de titulari ai autorității părintești asupra fiicelor acestora, reclamanții au denunțat o încălcare a propriilor drepturi.
10. Prin scrisoarea din 13 august 2008, Departamentul Învățământului Public al cantonului Basel-Oraș (Erziehungsdepartement des Kantons Basel-Stadt) i-a avertizat pe reclamanți că, în conformitate cu pct. 91 alin. 9 din Legea educației a cantonului Basel-Oraș (infra, pct. 24), aceștia erau obligați la plata unei amenzi de până la 1 000 de franci elvețieni (CHF) [aproximativ 923 de euro (EUR)] fiecare, dacă fiicele acestora nu respectau obligația de a frecventa cursurile școlii.
11. La 30 martie 2010, directoarea școlii a avut o discuție cu reclamanții, pentru a găsi o soluție. Cu toate acestea, reclamanții au continuat să nu își trimită fiicele la cursul de înot. Prin scrisorile din 30 martie și 4 mai 2010, reclamanții au fost, din nou, invitați să își trimită fiicele la orele de înot. În pofida acestor încercări din partea conducerii școlii, fetele reclamanților au continuat să nu se prezinte la cursul de înot.
12. La 4 mai și la 14 iunie 2010, conducerea școlii a solicitat șefului Departamentului Învățământului Public să le aplice reclamanților o amendă administrativă. La 17 iunie 2010, aceștia din urmă au fost invitați să își exprime opiniile în cadrul acestei proceduri.
13. Prin scrisoarea din 28 iulie 2010, autoritățile școlare au impus o amendă în cuantum de 350 CHF (aproximativ 323 EUR) pentru fiecare părinte și pentru fiecare copil (1 400 CHF în total – aproximativ 1 292 EUR) pentru neîndeplinirea responsabilităților părintești (pct. 91 alin. 8 și 9 din Legea educației a cantonului Basel-Oraș) (infra, pct. 24).
14. Apelul formulat de reclamanți împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea de apel a cantonului Basel-Oraș (Appellationsgericht des Kantons Basel‑Stadt) la 30 mai 2011.
B. Hotărârea Tribunalului Federal din 7 martie 2012
15. Bazându-se pe decizia sa de principiu din 24 octombrie 2008 (ATF [hotărârea Tribunalului Federal] 135 I 79; infra, pct. 29), Tribunalul Federal, prin hotărârea din 7 martie 2012, a respins recursul reclamanților, considerând că refuzul autorităților de a le scuti pe fiicele acestora de participarea la cursurile de înot mixte din cadrul școlii primare nu încălcase dreptul reclamanților la libertatea de conștiință și de religie.
16. Tribunalul Federal a admis că refuzul în cauză reprezenta în mod cert o încălcare a libertății de religie. Cu toate acestea, a considerat că respectivele cursuri de înot făceau parte din programa școlară obligatorie a cantonului Basel-Oraș și că această obligație se baza pe un temei juridic suficient de solid. Instanța a citat, în primul rând, pct. 22 din Legea educației a cantonului Basel-Oraș, potrivit căruia gimnastica era unul din cursurile obligatorii ale școlii primare, precum și pct. 139 din aceeași lege, care prevedea că, în orarul elevilor, cel puțin trei ore în fiecare săptămână trebuiau să fie consacrate educației fizice. S-a precizat, de asemenea, că, în conformitate cu pct. 17 din lege, în principiu, băieții și fetele urmau cursurile școlii primare împreună. În plus, acesta a arătat că, în conformitate cu pct. 68 din lege, configurația exactă, în special diferitele cursuri și numărul de ore alocat acestora, reieșea din planul de învățământ, care prevedea, la pct. 9.2.4, că orele de înot făceau parte din orele de gimnastică și sport predate în cadrul învățământului obligatoriu.
17. În continuare, Tribunalul Federal a reamintit că elevii puteau fi scutiți de învățământ sau de participarea la anumite cursuri, o astfel de decizie trebuind să fie luată de conducerea școlii, la solicitarea învățătorilor sau a persoanelor responsabile pentru educația copiilor (pct. 66 alin. 5 și 6 din Legea educației, infra, pct. 24). Acesta a precizat că detaliile privind scutirile erau reglementate de pct. 34 din Ordonanța privind școlile (Schulordnung) a cantonului Basel-Oraș, și că modalitățile de abordare a aspectelor religioase în cadrul școlii erau incluse într-o directivă (Handreichung) a Departamentului de Învățământ al cantonului Basel-Oraș din septembrie 2007. Tribunalul Federal a adăugat că, în conformitate cu pct. 5.1 din această directivă, scutirile de la cursurile de înot puteau fi acordate doar elevilor care au ajuns la vârsta pubertății. În plus, acesta a precizat că, începând cu al șaselea an (și anume, în general, atunci când elevii împlinesc vârsta de 12 de ani), fetele și băieții urmează separat orele de educație fizică și înot (pct. 5.3 din directivă).
18. De asemenea, Tribunalul Federal a apreciat că argumentul reclamanților, potrivit căruia directiva nu avea valoare juridică, nu era relevant în speță, în măsura în care, în opinia sa, directiva era, în orice caz, un simplu ajutor în echilibrarea intereselor, atunci când privește luarea unei decizii cu privire la o cerere de scutire. S-a apreciat că, pentru examinarea temeiului legal, nu era relevant nici faptul că înotul nu era predat în toate școlile cantonului și că patinajul, care se afla, de asemenea, printre disciplinele din planul de învățământ, nu era predat deloc în practică.
Prin urmare, Tribunalul Federal a concluzionat că măsura avea la bază un temei legal valabil.
19. În ceea ce privește interesul public și proporționalitatea ingerinței, Tribunalul a confirmat hotărârea instanței inferioare, potrivit căreia integrarea copiilor, indiferent de originea, cultura sau religia acestora, era primordială. În plus, acesta a considerat că ingerința era diminuată de faptul că lecțiile de înot erau mixte doar până la vârsta pubertății și că efectele măsurii erau atenuate de măsuri complementare (vestiare și dușuri separate și purtarea unui costum de baie de tip „burkini”).
20. Nici Tribunalul Federal nu a considerat relevant argumentul reclamanților potrivit căruia copiii lor învățau să înoate în cadrul unor cursuri private, considerând că, în ceea ce îi privește pe copii, nu era vorba doar să învețe să înoate, ci, de asemenea, să se supună condițiilor exterioare învățământului (äussere Bedingungen des Unterrichts). Instanța a expus că funcția școlii de integrare socială, valabilă pentru toți elevii, impunea ca scutirile de la cursurile de înot să fie acordate cu moderație. A precizat că refuzul de a acorda o scutire în speță corespundea, așadar, noii sale practici potrivit căreia era necesar să se recunoască, în principiu, supremația obligațiilor școlare asupra obligațiilor religioase (religiöse Gebote) ale unei părți a populației. Din acest motiv, nici comparația cu scutirile acordate din motive medicale nu este relevantă.
21. Având în vedere elementele precedente, Tribunalul Federal a concluzionat că refuzul de a acorda o scutire de la cursurile de înot mixte nu adusese atingere dreptului reclamanților la libertatea de religie.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Dreptul intern relevant
22. Dispozițiile relevante din Constituția federală sunt formulate după cum urmează:
Articolul 15 – Libertatea de conștiință și credință
„1. Libertatea de conștiință și credință este garantată.
2. Orice persoană are dreptul de a-și alege în mod liber religia și de a-și forma convingerile filozofice și de a le practica în mod individual sau în comunitate.
3. Orice persoană are dreptul de a adera la o comunitate religioasă sau de a face parte din aceasta și de a urma un învățământ religios.
4. Nicio persoană nu poate fi obligată să adere la o comunitate religioasă ori să facă parte dintr-o astfel de comunitate, să îndeplinească un act religios sau să urmeze un învățământ religios.”
Articolul 36 – Limitarea drepturilor fundamentale
„1. Orice limitare a unui drept fundamental trebuie să se bazeze pe un temei legal. Limitările importante trebuie să fie prevăzute prin lege. Cazurile de pericol grav, direct și iminent sunt exceptate.
2. Orice limitare a unui drept fundamental trebuie să fie justificată de un interes public sau de protejarea dreptului fundamental al altei persoane.
3. Orice limitare a unui drept fundamental trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.
4. Esența drepturilor fundamentale este inviolabilă.”
Articolul 62 – Învățământul public
„Învățământul public este de competența cantoanelor.
Cantoanele asigură un învățământ de bază suficient, deschis tuturor copiilor. Acest învățământ este obligatoriu și se află sub conducerea sau supravegherea autorităților publice. Acesta este gratuit în școlile publice.
[...] ”
23. Art. 303 din Codul civil din 10 decembrie 1907 privind educația religioasă a copilului:
Articolul 303: Educația religioasă
„Tatăl și mama sunt responsabili pentru educația religioasă a copilului.
Sunt nule orice convenții care ar putea restricționa libertatea lor în acest sens.
Copilul ce a împlinit 16 ani au dreptul să își aleagă propria confesiune.”
24. Dispozițiile Legii educației a cantonului Basel-Oraș din 4 aprilie 1929, în versiunea din 10 august 2009, aveau următorul cuprins la momentul relevant pentru situația de fapt din speță (traducere efectuată de Curte):
Pct. 17
„Învățământul primar cuprinde patru ani școlari. Băieții și fetele sunt, de regulă, educați împreună.”
Pct. 22
Materiile obligatorii în învățământul primar sunt: limbile, cititul, matematica, istoria patrimoniului, scrisul, desenul, gimnastica (Turnen) [...].”
Pct. 66
„1. Toți elevii frecventează cursurile obligatorii.
2. Scutirile la anumite cursuri sau discipline pot fi acordate numai sub rezerva respectării anumitor condiții, care au făcut obiectul unei reglementări specifice în domeniul respectiv.[1]”
Pct. 91
„[...]
8. Obligațiile ce revin persoanelor responsabile pentru copii sunt definite după cum urmează:
a) [persoanele responsabile pentru copii] sunt obligate să se asigure că copiii lor frecventează cursurile obligatorii și opționale în mod regulat și se odihnesc suficient;
(b) acestea nu trebuie să își țină cu bună știință copiii departe de școală;
(c) acestea participă la ședințele de informare pentru părinții și la discuțiile cu cadrele didactice, care sunt organizate de către un cadru didactic sau de către conducerea școlii;
(d) acestea le cer copiilor lor să respecte toate regulile și directivele școlii.
9. Persoanele care încalcă de mai multe ori obligațiile enumerate la alineatul 8 pot fi obligate, la cererea conducerii școlii, la plata unei amenzi administrative de până la 1 000 de franci [elvețieni]. [...]”
Pct. 139[2]
„În planul de învățământ, cel puțin trei ore în fiecare săptămână sunt consacrate exercițiilor și educației fizice.”
25. Pct. 34 și urm. din Ordonanța privind școlile (Schulordnung)[3] a cantonului Basel-Oraș reglementau condițiile și procedura aplicabile unei cereri de scutire de la anumite cursuri (traducere efectuată de Curte):
Pct. 34
„Conducerea școlii ia decizia de a acorda sau nu scutirea de la anumite cursuri. Pentru a se putea informa în mod corespunzător, aceasta are dreptul de a solicita documente justificative.”
Pct. 35
„Scutirile se acordă pentru o perioadă determinată, care nu poate depăși durata semestrului în curs. Este necesară introducerea unei noi cereri pentru solicitarea unei prelungiri.”
26. Planul de învățământ al cantonului Basel-Oraș, elaborat de către Consiliul Educației (Erziehungsrat) și aprobat de către Consiliul de Stat, prevede că fac parte din orele de gimnastică și educație fizică predate în cadrul învățământului obligatoriu înotul, la pct. 9.2.4, și, la pct. 9.2.5, patinajul.
27. O directivă (Handreichung) a Departamentului de Învățământ al cantonului Basel-Oraș din septembrie 2007, intitulată Umgang mit religiösen Fragen an der Schule, precizează modalitățile de luare în considerare a aspectelor religioase în contextul educației școlare. În conformitate cu pct. 5.1 din această directivă, scutirile de la orele de înot pot fi acordate numai elevilor care au ajuns la vârsta pubertății. Începând cu al șaselea an, predarea educației fizice și a înotului se face, în orice caz, separat pentru fete și băieți (pct. 5.3 din directivă). În plus, directiva prevede că, pentru a ține seama de modul în care Islamul concepe ideea de morală, elevii trebuie să aibă posibilitatea de a-și acoperi corpul, dacă părinții lor doresc acest lucru, că aceștia trebuie să aibă posibilitatea de a se schimba separat de alți elevi din clasă, trebuie să poată să facă duș într-un loc ferit de privirile celorlalți sau numai cu elevi de același sex și că, dacă este posibil, aceștia trebuie să participe la ore predate de profesori de același sex (pct. 5.3 din directivă).
Această directivă este actualizată în mod regulat și disponibilă pe Internet.
B. Practica internă relevantă
28. În 1993, Tribunalul Federal a abordat pentru prima dată problema scutirii de la orele de înot, în cadrul școlii primare, din motive religioase (ATF 119 Ia 178). S-a considerat, în lumina principiului proporționalității, că educația copiilor în conformitate cu convingerile religioase ale părinților prevala, în acest caz, asupra caracterului obligatoriu al orelor de înot. Instanța a considerat că era necesar să se dea întâietate interesului elevului în raport cu interesele religioase ale părinților săi doar în cazul în care interesul superior al copilului era compromis în mod concret și grav prin respectarea strictă a regulilor religioase, de exemplu, în cazul în care sănătatea copilului este în pericol sau dacă se află în joc egalitatea de șanse – inclusiv între femei și bărbați. Or, potrivit instanței, astfel de valori nu erau puse în discuție în speță, pe motiv că orele de înot reprezentau doar o mică parte din orele de sport și, în consecință, misiunea de educare a școlii nu era amenințată serios de o scutire individuală de la orele de înot. Cu alte cuvinte, în opinia instanței, chiar dacă reclamanta nu învăța să înoate, șansele acesteia de a-și finaliza studiile sau de reușită în viața profesională nu erau serios amenințate.
În plus, Tribunalul Federal a observat că planul de învățământ al cantonului Zürich nu obliga comunele să ofere cursuri de înot obligatorii, limitându-se la recomandarea unor astfel de cursuri. Instanța a subliniat că nu era exclus să existe în canton școli primare în care nu erau predate ore de înot. În plus, nu a identificat niciun motiv pentru a pune la îndoială seriozitatea afirmațiilor reclamanților, potrivit cărora fiicele acestora urmau cursuri private de înot.
Tribunalul Federal a apreciat, în continuare, că nu era de așteptat un număr mare de cereri de scutire, a căror gestionare ar fi implicat, pentru școli, o supraîncărcare a activității sau probleme organizatorice.
În cele din urmă, în ceea ce privește argumentul instanței inferioare, potrivit căruia elevii străini trebuiau să se adapteze condițiilor și obiceiurilor țării-gazdă, Tribunalul Federal a considerat că străinii trebuiau în mod cert să respecte legislația elvețiană, dar că nu exista nicio obligație, în sensul unei norme obligatorii, să își adapteze toate obiceiurile și modurile de viață la practicile locale. Cu alte cuvinte, potrivit Tribunalului Federal, nu se putea deduce din principiul integrării o normă juridică ce le impunea elevilor de origine străină o restrângere disproporționată a ideilor și convingerilor lor religioase și culturale.
29. Cincisprezece ani mai târziu, la 24 octombrie 2008, Tribunalul Federal și-a modificat jurisprudența, având în vedere creșterea rapidă a populației musulmane în Elveția. Printr-o decizie de principiu (ATF 135 I 79), a precizat că era necesar să se acorde mai multă importanță interesului de integrare și respectului pentru valorile culturii locale. Instanța a constatat că există un interes public important ca toți elevii să poată urma cursuri de înot, din motive legate de socializare, siguranța copiilor și egalitatea de șanse între fete și băieți. În consecință, a considerat că refuzul scutirii de la cursurile de înot era justificat și, prin urmare, conform cu obligațiile care decurg din Convenție.
30. De atunci, Tribunalul Federal a confirmat această nouă jurisprudență. Una din cauze (hotărârea Tribunalului Federal din 7 martie 2012, 2C_666/2011) privește decizia care face obiectul prezentei cereri în fața Curții. Într-o altă cauză (hotărârea din 11 aprilie 2013, 2C_1079/2012), Tribunalul Federal s-a confruntat pentru prima dată cu o cerere de scutire de la orele obligatorii de înot, referitoare la o elevă ajunsă la pubertate, în vârstă de 14 ani. Instanță elvețiană superioară a respins apelul. Tânără, de religie șiită, a afirmat, în special, că, pe de o parte, cursul în cauză era predat de un cadru didactic de sex masculin și că, pe de altă parte, aceasta putea fi văzută de bărbați prin ferestrele piscinei. Tribunalul Federal a apreciat că interesul public la educarea integrativă a tuturor elevilor, indiferent de religia lor, trebuia să prevaleze asupra interesului privat al tinerei. În plus, Tribunalul a considerat că ingerința în exercitarea libertății de religie a reclamantei era mai puțin semnificativă în această cauză, pe motiv că orele de înot erau predate separat fetelor și băieților și că persoana în cauză putea să facă duș separat de ceilalți elevi și să poarte un costum de baie de tip burkini.
III. PRACTICA DIN ALTE STATE MEMBRE ALE CONSILIULUI EUROPEI
31. În hotărârea din 29 octombrie 2012, Curtea Constituțională a Principatului Liechtenstein (Staatsgerichtshof) a admis recursul unor părinți membri ai Bisericii Palmariene (Palmarianische Kirche), care se plângeau de o încălcare a dreptului lor la libertatea de religie, din cauza refuzului instanțelor inferioare de a-i scuti pe cei trei copii ai acestora (două fete și un băiat) de la cursurile de înot obligatorii. Curtea Constituțională a făcut distincție între această cauză și, în special, hotărârea de principiu pronunțată de Tribunalul Federal la 24 octombrie 2008 (supra, pct. 29), în măsura în care, având în vedere că scutirea în cauză nu fusese solicitată de părinți musulmani, nu existase interesul public de integrare a elevilor străini în societatea elvețiană. În plus, Curtea Constituțională a considerat că amenințarea excomunicării din Biserica Palmariană – argumentul invocat de reclamanți – era serioasă și că aceasta trebuia să fie luată în considerare. Având în vedere particularitățile cauzei și ținând seama de interesul superior al copiilor, aceasta a admis recursul formulat de părinți și a trimis cauza spre rejudecare instanței inferioare.
32. Prin hotărârea din 11 septembrie 2013, Curtea Administrativă Federală din Germania (Bundesverwaltungsgericht) a respins o cerere de revizuire (Revisionsgesuch) formulată de o elevă musulmană, în vârstă de 11 ani la momentul respectiv, căreia i se refuzase acordarea unei scutiri de la cursurile de înot mixte din cadrul Liceului din Frankfurt, unde proporția elevilor musulmani era ridicată. Curtea Administrativă Federală a concluzionat că reclamanta nu a demonstrat în ce măsură codurile vestimentare impuse de religia sa ar fi fost puse în discuție de purtarea unui costum de baie de tip burkini, autorizat de administrația școlii. Aceasta a respins obiecția reclamantei potrivit căreia costumul de baie de tip burkini nu îi ascundea contururile corpului. Aceasta a considerat, de asemenea, că școala nu avea obligația să excludă din programa școlară practici întâlnite și tolerate în societate în afara școlii, pentru simplul motiv că acestea nu erau acceptabile în opinia anumitor persoane, din perspectiva conceptelor religioase individuale ale acestora. În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia aceasta ar risca să fie atinsă întâmplător de băieți în timpul orelor de înot, Curtea Administrativă Federală a apreciat că acest risc putea fi redus considerabil prin organizarea atentă a cursurilor de către profesor și prin măsuri de precauție luate de însăși reclamanta. În plus, a subliniat că una dintre principalele misiuni ale școlii era funcția sa integrativă, inclusiv necesitatea de a promova în rândul copiilor confruntarea cu obiceiurile, opiniile și ideile religioase și culturale ale altor persoane, care nu corespund neapărat propriilor convingeri, precum și acceptarea acestora. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, această cauză era pendinte în fața Curții Constituționale a Germaniei, la momentul adoptării prezentei hotărâri (6 decembrie 2016).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 9 DIN CONVENȚIE
33. Invocând art. 9 din Convenție, reclamanții susțin că obligația de a-și trimite fiicele la cursurile de înot mixte este contrară convingerilor lor religioase. Aceștia susțin că amenda care le-a fost aplicată de Departamentul Învățământului Public al cantonului Basel-Oraș, ca urmare a refuzului de a scuti fiicele acestora de la cursurile de înot, nu avea niciun temei legal valabil, nu urmărea niciun scop legitim și era disproporționată. Prin urmare, aceștia consideră că sunt victimele unei încălcări a dreptului lor la libertatea de religie, în sensul art. 9 din Convenție. Această dispoziție are următorul cuprins:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.”
34. Guvernul contestă argumentul reclamanților.
A. Cu privire la admisibilitate
35. Dreptul părinților la respectarea dreptului lor „de a asigura educația și un învățământ în conformitate cu propriile convingeri religioase și filozofice” este garantat de a doua teză de la art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care, în principiu, constituie o lex specialis în raport cu art. 9 din Convenție [Folgerø și alții împotriva Norvegiei (MC), nr. 15472/02, pct. 84, CEDO 2007-VIII, și Lautsi și alții împotriva Italiei (MC), nr. 30814/06, pct. 59, CEDO 2011]. Având în vedere că Elveția nu a ratificat Protocolul nr. 1, reclamanții invocă art. 9 din Convenție.
Constatând că Guvernul nu a contestat aplicarea art. 9 din Convenție în prezenta speță, Curtea apreciază că situația de care se plâng reclamanții intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții.
36. Constatând, de asemenea, că această cerere nu este în mod vădit nefondată, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție, și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la existența unei ingerințe
37. Reclamanții consideră că obligația care le-a fost impusă, de a-și trimite fiicele la cursurile de înot mixte, constituie o ingerință în exercitarea de către aceștia a drepturilor protejate de art. 9 din Convenție.
38. Guvernul nu contestă faptul că refuzul de a scuti fiicele reclamanților de la cursurile de înot mixte, desfășurate în cadrul școlii primare obligatorii, și amenzile aplicate persoanelor în cauză constituie o ingerință în exercitarea dreptului lor la libertatea de religie, în sensul art. 9 din Convenție.
39. În schimb, în opinia Guvernului, nu există nicio îndoială că, în speță, s-a adus atingere doar manifestării convingerilor religioase, în măsura în care deciziile contestate s-ar fi referit numai la obligația reclamanților de a-și trimite fiicele la orele de înot, așadar la educația pe care aceștia doresc să o ofere fiicelor lor în materie de pudoare, în lumina interpretării lor stricte a preceptelor islamice. Guvernul consideră că nu au fost puse în discuție credința lor și opțiunea în favoarea unui curent islamic strict.
40. Curtea constată că reclamanții denunță o ingerință în exercitarea dreptului lor la libertatea de religie, invocând art. 9 din Convenție, fără să prezinte nicio justificare din partea autorităților. Aceștia reproșează autorităților în special faptul că au respins cererea lor de scutire a fiicelor acestora de la cursurile de înot mixte obligatorii din cadrul școlii primare și că le-au impus plata unei amenzi în această privință.
41. Pentru a fi considerat drept „manifestare” în sensul art. 9, actul în cauză trebuie să fie strâns legat de o religie sau o convingere. Actele de cult sau devoțiune, care țin de practicarea unei religii sau a unei convingeri, într-o formă general recunoscută, ar constitui un exemplu în acest sens. Cu toate acestea, manifestarea unei religii sau a unei convingeri nu se limitează la acte de acest tip: existența unei legături suficient de strânse și directe între act și convingerea aflată la originea actului în cauză trebuie să fie stabilită în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte. În special, nu este obligatoriu să se stabilească faptul că reclamantul a acționat în conformitate cu o poruncă a religiei în cauză [Eweida și alții împotriva Regatului‑Unit, nr. 48420/10, 59842/10, 51671/10 și 36516/10, pct. 82, CEDO 2013 (extrase)].
42. Reclamanții susțin că, potrivit credinței acestora, li se interzice să își lase copiii să participe la cursuri de înot mixte, adăugând că, deși Coranul le impune femeilor să își acopere trupul abia începând de la vârsta pubertății, credința lor îi obligă să își pregătească fiicele pentru principiile care urmează să li se aplice de la pubertate. Curtea consideră că, în speță, este vorba despre o situație în care se află în joc dreptul reclamanților de a-și manifesta religia. Aceștia erau titulari ai autorității părintești și, în temeiul art. 303 alin. 1 din Codul civil (supra, pct. 23), erau responsabili pentru educația religioasă a copiilor acestora. În consecință, reclamanții pot să invoce acest aspect al art. 9 din Convenție. De altfel, aceasta consideră că reclamanții au suferit o ingerință în exercitarea dreptului lor la libertatea de religie, protejat de această dispoziție.
2. Cu privire la justificarea ingerinței
(a) Temeiul legal
i. Argumentele părților
α) Reclamanții
43. Reclamanții admit că predarea gimnasticii și sportului este obligatorie, în temeiul art. 68 alin. 3 din Constituție, coroborat cu art. 2 alin. 2 din Legea federală privind promovarea gimnasticii și sportului, în cadrul tuturor formelor de învățământ obligatoriu. Aceștia adaugă că disciplinele sportive predate în Elveția nu sunt prevăzute de legea federală și, prin urmare, trebuie să se aplice legislația cantonală.
44. Reclamanții observă, în continuare, că, la nivel de canton, pct. 9.2.4 din planul de învățământ pentru învățământul primar din cantonul Basel-Oraș include înotul și pct. 9.2.5. patinajul. Or, în practică, potrivit reclamanților, patinajul nu este predat deloc. Prin urmare, în opinia reclamanților, nu se poate pretinde, pe baza acestui plan de învățământ, că predarea înotului face parte din orele de gimnastică și sport predate în cadrul învățământului obligatoriu. Aceștia adaugă că, în plus, nu la toate școlile din Basel-Oraș se pot urma cursuri de înot.
45. De asemenea, reclamanții precizează că, în august 2008, le-a fost distribuită directiva intitulată „Notă privind abordarea aspectelor religioase în școli”, elaborată de către Departamentul de Învățământ. Ei consideră că directiva respectivă nu reprezintă un temei legal suficient, pe motiv că aceasta nu ar avea nici măcar statutul de simplu act normativ în dreptul elvețian. Prin urmare, concluzionează că, din legislația națională, nu decurge nicio obligație de a participa la cursurile de înot.
β) Guvernul
46. În ceea ce privește justificarea ingerinței în sensul art. 9 § 2 din Convenție, Guvernul precizează, în primul rând, că, în conformitate cu art. 62 alin. 2 din Constituție, învățământul de bază este obligatoriu (supra, pct. 22). În continuare, acesta menționează că, în temeiul pct. 22 din Legea educației a cantonului Basel-Oraș din 4 aprilie 1929 (supra, pct. 24), gimnastica era unul din cursurile obligatorii; că, în temeiul pct. 139 alin. 1 din această lege, orarul trebuie să includă cel puțin trei ore de educație fizică în fiecare săptămână; și că, potrivit pct. 17 din lege, în principiu, băieții și fetele urmează cursurile învățământului primar împreună. În cele din urmă, acesta precizează că planul de învățământ al cantonului Basel-Oraș, elaborat de către Consiliul Educație (Erziehungsrat) și aprobat de Consiliul de Stat, disponibil pe Internet, prevede la pct. 9.2.4 că înotul face parte din orele de gimnastică și sport predate în cadrul învățământului obligatoriu.
47. Guvernul mai arată că, în conformitate cu pct. 66 alin. 1 din Legea educației (supra, pct. 24), elevii trebuie să participe la orele aferente tuturor materiilor obligatorii, dar că poate fi acordată o scutire de către conducerea școlii, la solicitarea învățătorilor sau a persoanelor responsabile pentru educația copiilor (alin. 5 și 6 de la acest punct). Guvernul precizează că, la pct. 34 și urm. din Ordonanța privind școlile a cantonului Basel-Oraș, sunt reglementate condițiile de acordare a scutirii și procedura aplicabilă (supra, pct. 25). Acesta indică, în plus, că modalitățile de luare în considerare a aspectelor religioase în contextul educației școlare sunt specificate într-o directivă (Handreichung) a Departamentului de Învățământ al cantonului Basel-Oraș din septembrie 2007, care ar fi actualizată periodic și disponibilă pe Internet. Art. 5.1 din această directivă confirmă caracterul obligatoriu al cursurilor de înot și că scutirile de la aceste cursuri pot fi acordate numai elevilor care au ajuns la vârsta pubertății, adică au cel puțin 12 de ani. Începând cu al șaselea an, așadar atunci când se apropie de vârsta pubertății, băieții și fetele urmează separat orele de sport și de înot (pct. 5.3 din directivă). În plus, directiva prevede că, pentru a ține seama de modul în care Islamul concepe ideea de morală, elevii trebuie să aibă posibilitatea de a-și acoperi corpul, dacă părinții lor doresc acest lucru, că aceștia trebuie să aibă posibilitatea de a se schimba separat de alți elevi din clasă, trebuie să poată să își facă duș într-un loc ferit de privirile celorlalți sau numai cu elevi de același sex și că, dacă este posibil, aceștia trebuie să participe la ore predate de profesori de același sex (pct. 5.3 din directivă).
48. Guvernul arată, în continuare, că, în temeiul pct. 91 alin. 8 litera b) din legea educației, persoanele responsabile pentru educarea copiilor nu au dreptul să le permită acestora, cu bună știință, să nu meargă la școală (supra, pct. 24). În conformitate cu alin. 9 de la acest punct, o amendă de până la 1 000 de franci elvețieni poate fi impusă la cererea conducerii școlii, în caz de încălcare repetată a obligațiilor prevăzute la alin. 8 de la același punct.
49. Pentru toate aceste motive, Guvernul, reamintind că toate textele menționate sunt publicate și disponibile pe Internet, susține că ingerința suferită de reclamanți se întemeia pe un temei legal suficient în raport cu art. 9 § 2 din Convenție.
II. Aprecierea Curții
50. Cuvintele „prevăzut de lege” nu numai că impun ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, dar vizează și calitatea legii în cauză [Leyla Şahin împotriva Turciei, nr. 44774/98, pct. 84, CEDO 2005-XI, și Gorzelik și alții împotriva Poloniei (MC), nr. 44158/98, pct. 64, CEDO 2004-I].
51. Următoarele două condiții se numără printre cele care decurg din expresia „prevăzut de lege”. În primul rând, „legea” trebuie să fie suficient de accesibilă: cetățeanul trebuie să poată dispune de suficiente informații, în circumstanțele cauzei, cu privire la normele juridice aplicabile într-un anumit caz. În al doilea rând, o normă nu poate fi considerată drept „lege” decât dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita [Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 49, seria A nr. 30].
52. În cazul multor legi, redactarea nu prezintă o precizie absolută. Ca urmare a necesității de a evita o rigiditate excesivă și de a se adapta schimbărilor de situație, multe din ele folosesc, inevitabil, formule mai mult sau mai puțin vagi. De asemenea, interpretarea și aplicarea unor astfel de texte depind de practică (Kokkinakis împotriva Greciei, nr. 14307/88, pct. 40, 25 mai 1993).
53. În speță, Curtea consideră că măsura în litigiu se baza pe un temei legal suficient. În fapt, aceasta subliniază că planul de învățământ, disponibil pe Internet, prevedea, la pct. 9.2.4 că înotul făceau parte din orele de gimnastică și sport predate în cadrul învățământului obligatoriu. În plus, în conformitate cu alin. 9 de la pct. 91 din Legea educației, o amendă de până la 1 000 de franci elvețieni putea fi impusă, la cererea conducerii școlii, în cazul încălcării repetate de către părinți a obligațiilor lor (supra, pct. 24). Reclamanții nu au contestat faptul că aceste dispoziții erau efectiv accesibile.
54. La 13 august 2008, Departamentul Învățământului Public al cantonului Basel-Oraș i-a avertizat pe reclamanți că erau pasibili de plata unei amenzi de 1 000 CHF fiecare, dacă fiicele acestora nu respectau obligația de a merge la școală. Ca urmare a absenței fiicelor reclamanților de la orele obligatorii de înot, autoritățile școlare au impus, la 28 iulie 2010, o amendă în cuantum de 350 CHF pentru fiecare părinte și fiecare copil în cauză (1 400 CHF în total), în temeiul dispoziției menționate, pentru încălcarea repetată a obligațiilor acestora. Prin urmare, Curtea apreciază că ingerința în exercitarea dreptului lor la libertatea de religie era previzibilă pentru reclamanți.
55. Având în vedere elementele de mai sus, Curtea concluzionează că măsura în litigiu era prevăzută de lege, astfel cum impune art. 9 § 2 din Convenție.
(b) Scopul legitim
i. Argumentele părților
α) Reclamanții
56. Reclamanții susțin că, dacă unui elev i s-ar acorda o scutire de la cursurile de înot, nu ar exista riscul ca formarea acestuia să fie restrânsă într-o asemenea măsură încât să nu îi mai fie garantată egalitatea șanselor. Aceștia consideră că înotul reprezintă doar o parte a educației sportive și că o scutire nu ar contesta niciun conținut educațional și nici nu ar amenința obținerea unei diplome școlare și oportunitățile profesionale ulterioare. Aceștia adaugă că, în Basel, există numeroase instituții de învățământ care, din motive organizatorice, nu oferă cursuri de înot și că acest lucru permite deducerea unor concluzii cu privire la importanța minoră a cursurilor de înot. În susținerea tezei lor, aceștia prezintă „Intervenția lui Atilla Toptas cu privire la cursurile de înot din școlile din Basel”, depusă la 14 aprilie 2010, din care reiese că, din cauza lipsei de piscine disponibile, în anul școlar 2009/2010, 45 de clase din cadrul școlilor primare nu au putut să includă în orarul elevilor frecventarea regulată a unei piscine.
57. În plus, reclamanții reiterează faptul că cele două fiice înscrise la școală frecventează un curs privat de înot, destinat comunității musulmane din Basel, organizat la liceul „Bäumlihof”, și că, astfel, se asigură că fiicele lor învață să înoate. Prin urmare, aceștia consideră că, în ceea ce privește rolul de formare, argumentul referitor la interesul public nu poate fi invocat de statul pârât.
58. În ceea ce privește scopul urmărit de formare, și anume socializarea invocată de către autorități, reclamanții consideră că fiicele lor socializează, în principal, în afara orelor de înot. În opinia acestora, simplul fapt că un elev nu participă la aceste cursuri nu implică marginalizarea acestuia.
59. Pe de altă parte, reclamanții nu se îndoiesc de faptul că nevoia de integrare a populațiilor străine a crescut considerabil și admit că, pe bună dreptate, este de așteptat ca străinii să fie dispuși să coabiteze cu populația țării gazdă și să accepte ordinea juridică a Elveției și principiile sale democratice și constituționale, precum și datele sociale și societale locale. În schimb, aceștia reproșează Tribunalului Federal faptul că a dat întâietate problemei integrării în raport cu aspectul credinței. Aceștia apreciază că, atunci când țara gazdă dă dovadă de toleranță față de convingerile religioase ale străinilor, aceștia sunt dispuși să se integreze în societatea locală și să accepte regulile acesteia, precum și că, dimpotrivă, în cazul în care părinții trebuie, în cele din urmă, să își trimită la școli private copiii cărora li s-a refuzat, în școlile naționale, o identitate bazată pe religia lor musulmană, acest lucru nu contribuie nici la integrarea copiilor, nici la echilibrul acestora. Reclamanții sunt de părere că, în acest fel, este favorizată formarea unor societăți paralele, nedorite, și că, prin urmare, preocuparea pentru integrare nu poate fi invocată din perspectiva interesului public.
60. Reclamanții consideră că demonstrează în mod convingător că integrarea nu depinde numai de participarea la cursurile de înot oferite în cadrul școlii. Aceștia susțin că trăiesc la Basel de mulți ani într-un mod perfect integrat și că acceptă cu ușurință ordinea juridică elvețiană, cu principiile sale democratice și constituționale, precum și datele sociale și societale locale. Reamintesc faptul că domnul Osmanoğlu a venit în Elveția la vârsta de 10 de ani, că a fost școlarizat în Basel și a urmat un curs de formare în domeniul comerțului, că ulterior a studiat științele Islamului în Istanbul și că stăpânește perfect germana elvețiană. În ceea ce o privește pe doamna Kocabaş, aceasta a frecventat cursurile unui liceu din Turcia și a ajuns în Elveția în 1999, în contextul reîntregirii familiei. De atunci, aceasta s-a integrat bine și ar fi învățat germana intensiv. În martie 2011, a urmat un curs de limbă până la nivelul B1 (Portofoliul European al Limbilor) și a început un curs de formare pentru a deveni animatoare pentru grupuri de joacă pentru copii. În plus, toate cele trei fete ale acestora s-au născut și au fost școlarizate în Elveția. Potrivit reclamanților, toți membrii familiei se simt mai legați de Elveția decât de țara lor de origine și doar religia lor îi diferențiază de majoritatea populației elvețiene.
61. De asemenea, reclamanții susțin că nu există nicio dovadă că funcționarea sistemului școlar nu poate rămâne ordonată și eficientă în cazul acordării unei scutiri de la cursurile de înot mixte. Aceștia consideră că, în Basel, numărul musulmanilor adepți ai unei „credințe stricte”, care nu doresc să își trimită copiii la cursurile de înot mixte, este foarte scăzut. Adaugă că, în perioada 2000-2007, din aproximativ 3 000 de musulmani care trăiesc în Basel, nu au fost înregistrate mai mult de trei scutiri pe an în cadrul programei școlare obligatorii. Aceștia adaugă că nu este neobișnuit ca părinți elvețieni, fundamentaliști creștini sau evrei ortodocși, care ar urma aceleași reguli în materie de pudoare, să solicite scutiri și acestea să le fie acordate.
62. Reclamanții concluzionează că, în măsura în care, potrivit acestora, obiectivele de formare, socializare și integrare nu sunt puse în discuție prin acordarea unei scutiri de la cursurile de înot mixte, în special în cazul în care părinții se asigură că fiicele lor iau lecții private de înot și că nimic nu este de natură să perturbe buna funcționare a școlii în niciun fel și sub nicio formă, ingerința în cauză nu avea la bază niciun scop legitim valabil.
β) Guvernul
63. Guvernul arată că Tribunalul Federal a invocat interesul public de integrare a elevilor, indiferent de originea, cultura și religia acestora, precum și interesul lor de socializare, prin participarea la cursurile obligatorii din cadrul învățământului public. La aceste interese, se adaugă cele stabilite în hotărârea de principiu a Tribunalului Federal din 24 octombrie 2008, la care se face trimitere în hotărârea pronunțată de aceeași instanță, care face obiectul prezentei cauze, și anume garantarea egalității de șanse între copii și a egalității de gen în materie de formare și educație. Pe de o parte, interesele reținute au ca scop să garanteze și să promoveze o coeziune generală și o integrare cu succes a minorităților religioase în cadrul societății elvețiene. Pe de altă parte, acestea vizează să protejeze toți elevii împotriva oricărui fenomen de excluziune socială în cadrul școlii și să le garanteze egalitatea de șanse în materie de educație și formare, în raport cu elevii care aparțin altor religii și, în cazul fetelor, în raport cu elevii de sex masculin.
Având în vedere cele menționate anterior, Guvernul concluzionează că măsura în litigiu urmărea scopurile legitime de menținere a ordinii și a siguranței publice, precum și de protejare a drepturilor și libertăților altora.
II. Aprecierea Curții
64. Curtea este de acord cu opinia Guvernului, potrivit căreia măsura în litigiu avea ca scop integrarea copiilor străini de diferite culturi și religii, precum și buna desfășurare a învățământului, respectarea școlarizării obligatorii și asigurarea egalității de șanse între femei și bărbați. Măsura viza în mod special protejarea elevilor străini împotriva oricărui fenomen de excluziune socială. Curtea este dispusă să accepte că aceste elemente ar putea fi legate de protejarea drepturilor și libertăților altora sau protecția ordinii, în sensul art. 9 § 2 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Dahlab împotriva Elveției (dec.), nr. 42393/98, CEDO 2001 V].
65. În consecință, refuzul de a acorda fetelor reclamanților o scutire de la cursurile de înot obligatorii urmărea scopuri legitime în sensul art. 9 § 2 din Convenție.
(c) Necesitatea într-o societate democratică
i. Argumentele părților
α) Reclamanții
66. Reclamanții susțin că obligația impusă fiicelor acestora, de a urma cursuri de înot mixte, nu este adecvată și că participarea la aceste cursuri nu este necesară pentru atingerea obiectivelor invocate, și anume formarea și integrarea acestora, precum și funcționarea ordonată și eficientă a școlii. Aceștia consideră că obiectivul de formare al cursurilor de înot poate fi atins prin mijloace mai puțin constrângătoare, care ar condiționa, de exemplu, acordarea unei scutiri de obligația părinților de a-și duce copiii la cursuri de înot private. În plus, apreciază că purtarea unui costum de baie de tip burkini nu ar contribui la soluționarea problemei în cauză, pe motiv că le-ar stigmatiza fiicele.
67. În plus, reclamanții precizează că școala „Vogelsang”, frecventată de cea de-a doua fiică a lor, oferea doar cursuri de înot mixte. Aceștia adaugă că au propus, în cadrul mai multor întâlniri, să își înscrie fiicele la o altă instituție de învățământ din Basel, propunere care a fost însă refuzată de către autorități. În plus, autoritățile și-au menținut sistematic poziția – fără să examineze cazul lor – de a nu mai acorda nicio scutire de la cursurile de înot mixte, atitudine care, în opinia reclamanților, era în mod vădit disproporționată.
68. Având în vedere cele de mai sus, reclamanții concluzionează că măsura în litigiu era disproporționată și că, prin urmare, nu era necesare într-o societate democratică. În opinia acestora, a avut loc, așadar, o încălcare a art. 9 din Convenție.
β) Guvernul
69. Guvernul susține că, în hotărârea de principiu pronunțată în 2008 (supra, pct. 29), Tribunalul Federal a luat în considerare importanța tot mai mare pe care opinia publică o acorda problemelor legate de integrare, în comparație cu situația existentă la momentul pronunțării primei decizii cu privire la acest subiect, în 1993. Precizează că, în plus, componența populației s-a schimbat: în vreme ce, în 1990, în Elveția trăiau 152 200 de musulmani, în 2000 erau 310 800, iar numărul acestora a fost estimat la aproximativ 400 000 în 2008.
70. Guvernul menționează, în continuare, că, în aceeași hotărâre, Tribunalul Federal a apreciat că învățământul se confrunta cu o realitate multiculturală. Guvernul consideră că o astfel de societate necesită eforturi mai mari decât în trecut pentru ca acei copii care provin din culturi diferite să se adapteze la modul de viață din Elveția și să își găsească locul în cadrul social al țării. Este convins că aceasta este singura modalitate în care pot fi garantate viitoarea lor participare la viața economică, socială și culturală și, prin intermediul acesteia, menținerea păcii sociale și egalitatea șanselor.
71. Conform Guvernului, ne putem aștepta și trebuie să ne așteptăm ca persoanele de naționalitate străină să accepte să trăiască împreună cu populația Elveției și să respecte ordinea juridică în vigoare. Consideră că convingerile religioase ale persoanelor în cauză nu le pot scuti de obligațiile lor civice. Acest lucru nu presupune o renunțare la libertatea religioasă, în măsura în care cerința în cauză nu afectează, în general, esența acestui drept fundamental și în măsura în care este vorba despre simple diferende rezultate dintr-un conflict între anumite norme de comportament – care decurg din concepții culturale și/sau religioase – și regulile aplicabile în Elveția.
72. Guvernul precizează, în continuare, că școala ocupă un loc aparte în procesul de integrare socială. Consideră că aceasta trebuie să ofere, în primul rând, o educație de bază, ceea ce înseamnă că studenții sunt obligați să urmeze cursuri obligatorii. În schimb, potrivit Guvernului, școala trebuie să ofere un mediu deschis și reprezentativ pentru societate și să respecte cu strictețe principiul secularismului. Având în vedere importanța învățământului obligatoriu, școala nu ar trebui să prevadă excepții de la regulă, pentru a ține seama de anumite dorințe, inclusiv cele bazate pe motive religioase, în contradicție cu programa școlară. În plus, Guvernul consideră că sportul din cadrul școlii are o importanță deosebită pentru socializarea elevilor și că acest obiectiv poate fi îndeplinit numai în cazul în care orele de sport sunt predate elevilor în comun.
73. În ceea ce privește argumentul reclamanților, potrivit căruia doar un număr mic de familii ar solicita o scutire de la cursurile de înot obligatorii, datorită credinței lor musulmane, Guvernul îl respinge, considerând că interesul unei integrări a persoanelor străine într-o țară privește toate persoanele care trăiesc în această țară, indiferent de numărul persoanelor care se prevalează de o excepție. În plus, Guvernul apreciază că integrarea nu este doar în interesul comunității, ci și în interesul copilului, deoarece aceasta ar oferi oportunități mai bune de adaptare la viața în comun.
74. În ceea ce privește afirmația reclamanților, potrivit căreia s-ar acorda scutiri copiilor ai căror părinți sunt fundamentaliști creștini sau evrei ortodocși, Guvernul precizează că, în conformitate cu informațiile furnizate de Departamentul Învățământului Public, astfel de scutiri nu există și că aceleași principii se aplică tuturor elevilor. Scutirile pot fi acordate numai din motive medicale.
75. În ceea ce privește cursurile de înot care respectă preceptele credinței lor, pe care fiicele reclamanților le-au urmat în privat, Guvernul consideră că acest element nu poate fi hotărâtor, întrucât interesul cursurilor de înot obligatorii nu privește numai conținutul lor, ci și condițiile în care se desfășoară. În fapt, potrivit Guvernului, în cazul în care ar fi vorba doar despre a învăța să înoate, cursurile de înot obligatorii ar înceta de îndată ce toți elevii ar ști să înoate. Or, Guvernul consideră că, în afară de a învăța să înoate, practicarea acestei activități în comun cu ceilalți elevi din clasă reprezintă un aspect important al acestor cursuri. Faptul că elevii iau lecții de înot private, separat de restul clasei, îi izolează și, în consecință, contravine unuia din obiectivele majore ale învățământului public obligatoriu.
76. Guvernul precizează, în continuare, că au fost puse în aplicare anumite măsuri complementare și că, în conformitate cu jurisprudența dezvoltată de Tribunalul Federal în hotărârea sa de principiu din 2008 (supra, pct. 29) și cu directiva relevantă a Departamentului Învățământului Public, fiicele reclamanților aveau posibilitatea de a participa la cursurile de înot acoperindu-și corpul cu un costum de baie de tip burkini. Acesta precizează, în plus, că reclamanții au fost asigurați că fiicele lor nu trebuiau să se dezbrace sau să facă duș în prezența unor băieți. În cele din urmă, acesta precizează că, într-o astfel de situație, orele de înot sunt predate, în măsura în care este posibil, de către un profesor de sex feminin.
77. În ceea ce privește argumentul reclamanților, potrivit căruia măsurile complementare oferite nu erau suficiente din perspectiva educației referitoare la pudoare a musulmanilor adepți ai unei „credințe stricte”, care ar impune, de asemenea, să nu li se ofere ocazia copiilor să vadă trupurile neacoperite sau puțin acoperite ale unor persoane de sex opus, Guvernul a explicat că, atunci când este foarte cald, în Elveția pot fi văzute adesea trupuri parțial goale, la plajă, în mass-media sau în spațiul public. Prin urmare, în opinia Guvernului, este cu atât mai important ca, încă de la o vârstă fragedă, copiii să învețe să gestioneze aceste aspecte ale vieții în comun, pentru a facilita evoluția lor în societate (a se vedea, de asemenea, hotărârea Tribunalului Federal din 2008).
78. În ceea ce privește argumentul reclamanților, potrivit căruia purtarea unui costum de baie de tip burkini ar stigmatiza fiicele acestora, Guvernul le reproșează persoanelor în cauză faptul că nu oferă nicio explicație sau probă în acest sens. Apreciază că purtarea unui costum de baie de tip burkini poate, dimpotrivă, să contribuie la facilitarea vieții în comun a elevilor unei clase și să le demonstreze că, într-adevăr, fiecare are locul lui, chiar și atunci când face parte dintr-o altă cultură. În plus, conform informațiilor de care dispune Guvernul, experiența a arătat că participarea unor eleve îmbrăcate în costume de baie de tip burkini la cursurile de înot din cadrul școlii nu ridică niciun fel de probleme în practică. În cele din urmă, Guvernul este de părere că scutirea de participare la cursuri poate fi la fel de stigmatizantă, dacă nu chiar într-o măsură mai mare, decât o îmbrăcăminte adaptată unor convingeri religioase.
79. În ceea ce privește sancțiunile impuse reclamanților, Guvernul precizează că acestea au constat în amenzi cu un cuantum relativ scăzut, în opinia sa (350 CHF pentru fiecare reclamant și pentru fiecare dintre fiicele lor în cauză), și că acestea au fost aplicate abia după ce autoritățile școlare au contactat reclamanții de mai multe ori și au încercat să găsească o soluție împreună cu aceștia.
80. Guvernul afirmă, de asemenea, că este necesar să se acorde o importanță deosebită deciziilor interne și că o practică similară celei a autorităților elvețiene a fost adoptată de Curtea Administrativă Federală a Germaniei în hotărârea sa din 11 septembrie 2013 (supra, pct. 32).
81. Pentru toate aceste motive, Guvernul concluzionează că măsurile în litigiu erau necesare în sensul art. 9 § 2 din Convenție.
II. Aprecierea Curții
α) Principii aplicabile
82. Astfel cum este protejată de art. 9 din Convenție, libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă unul dintre fundamentele unei „societăți democratice” în sensul Convenției. Dimensiunea religioasă a acestei libertăți se numără printre cele mai importante elemente ale identității credincioșilor și ale concepției lor asupra vieții, fiind totodată un bun de preț pentru atei, agnostici, sceptici sau cei indiferenți față de religie [İzzettin Doğan și alții împotriva Turciei (MC), nr. 62649/10, pct. 103, 26 aprilie 2016, Kokkinakis, citată anterior, pct. 31, și Dahlab, decizie citată anterior].
83. Deși libertatea de religie ține, în primul rând, de forul interior, aceasta implică, de asemenea, libertatea manifestării religiei, fie individual și în privat, fie în mod colectiv, în public și în cercul de persoane care împărtășesc aceeași credință. Art. 9 enumeră diferitele forme pe care le poate lua manifestarea unei religii sau a unei convingeri, și anume cultul, învățământul, practicile și îndeplinirea ritualurilor [Bayatyan împotriva Armeniei (MC), nr. 23459/03, pct. 119, CEDO 2011, Mitropolia Basarabiei și alții împotriva Moldovei, nr. 45701/99, pct. 114, CEDO 2001‑XII, și S.A.S. împotriva Franței, citată anterior, pct. 125]. Cu toate acestea, art. 9 nu protejează orice act motivat sau inspirat de o religie sau de o convingere și nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta, în domeniul public, într-o manieră dictată sau inspirată de religia sau convingerile sale (Leyla Șahin, citată anterior, pct. 105 și 121).
84. Pluralismul, toleranța și mentalitatea deschisă caracterizează o „societate democratică”. Deși uneori trebuie să subordoneze interesele indivizilor celor ale unui grup, democrația nu se reduce la supremația constantă a opiniei unei majorități, ci impune un echilibru care asigură indivizilor minoritari un tratament just și care evită orice abuz al unei poziții dominante [İzzettin Doğan și alții, citată anterior, pct. 109, a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 63, seria A nr. 44, Valsamis împotriva Greciei, 18 decembrie 1996, pct. 27, Culegere de hotărâri și decizii 1996‑VI, Folgerø și alții, citată anterior, pct. 84 lit. f), și S.A.S. împotriva Franței, citată anterior, pct. 128].
85. În plus, în temeiul art. 9 § 2, orice ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de religie trebuie să fie necesară într-o societate democratică. În afara cazurilor excepționale, dreptul la libertatea de religie în sensul Convenției exclude orice apreciere din partea statutului cu privire la legitimitatea credințelor religioase sau a modalităților de exprimare a acestora [Hassan și Tchaouch împotriva Bulgariei (MC), nr. 30985/96, pct. 78, 26 octombrie 2000].
86. La angajamentul mai degrabă negativ al unui stat, de a se abține de la orice ingerință în exercitarea drepturilor garantate de Convenție, „pot fi adăugate obligații pozitive inerente” acestor drepturi (İzzettin Doğan și alții, citată anterior, pct. 96, și Jakóbski împotriva Poloniei, nr. 18429/06, pct. 47, 7 decembrie 2010). Limita dintre obligațiile pozitive și negative care îi revin statului în temeiul Convenției nu se pretează unei definiții precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile [Fernández Martínez împotriva Spaniei (MC), nr. 56030/07, pct. 114, CEDO 2014 (extrase)]. Obligațiile pozitive pot implica instituirea unei proceduri eficiente și accesibile, pentru protejarea drepturilor garantate de această dispoziție și, în special, crearea unui cadru de reglementare care să instituie un mecanism judiciar și executoriu destinat să protejeze drepturile persoanelor, precum și punerea în aplicare, după caz, a unor măsuri specifice adecvate (Savda împotriva Turciei, nr. 42730/05, pct. 98, 12 iunie 2012). În această cauză, Curtea a considerat că autorităților le revenea obligația pozitivă de a pune la dispoziția reclamantului o procedură efectivă și accesibilă, care să îi permită să stabilească dacă avea sau nu dreptul să beneficieze de statutul de obiector de conștiință (idem, pct. 99).
87. Trebuie reamintit, de asemenea, rolul subsidiar al mecanismului Convenției. Astfel cum a precizat Curtea de nenumărate ori, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai în măsură decât o instanță internațională să se pronunțe cu privire la nevoile și contextele locale. Atunci când sunt în joc probleme de politică generală, asupra cărora pot exista în mod rezonabil divergențe profunde într-un stat democratic, trebuie să se acorde o importantă specială rolului decidentului național. Acesta este cazul, în special, atunci când aceste probleme privesc relația dintre stat și religii (a se vedea, printre altele, İzzettin Doğan și alții, citată anterior, pct. 112, și S.A.S. împotriva Franței, citată anterior, pct. 129).
88. Curtea a avut deja ocazia să precizeze că, în fapt, nu este imposibil să se stabilească, la nivel european, o concepție unitară asupra semnificației religiei în societate și că sensul sau impactul actelor care corespund exprimării publice a unei convingeri religioase diferă în funcție de epocă și de context (Leyla Șahin, citată anterior, pct. 109). Prin urmare, reglementarea în materie poate varia de la o țară la alta și alegerea privind domeniul de aplicare și modalitățile de reglementare trebuie, în mod necesar, să fie lăsată statului în cauză, într-o anumită măsură, întrucât aceasta depinde de contextul național examinat (ibidem). În hotărârea citată anterior, Curtea a constatat că nu a existat o încălcare a art. 9, ca urmare a interdicției impuse unei studente de purtare a vălului islamic în cadrul universității.
89. Totuși, această marjă de apreciere este dublată de un control european privind atât legislația, cât și deciziile prin care este aplicată. Curtea are sarcina să examineze dacă măsurile adoptate la nivel național se justifică în principiu și sunt proporționate (a se vedea, în special, Manoussakis și alții împotriva Greciei, 26 septembrie 1996, pct. 44, Culegere 1996‑IV, Leyla Şahin, citată anterior, pct. 110, și S.A.S împotriva Franței, citată anterior, pct. 131). Pe de altă parte, în exercitarea puterii sale de control, Curtea trebuie să analizeze ingerința în litigiu în lumina cauzei în ansamblu (Mitropolia Basarabiei și alții împotriva Moldovei, citată anterior, pct. 119, și Dahlab, decizie citată anterior). Pentru a stabili întinderea marjei de apreciere în speță, Curtea trebuie să țină seama de miză, și anume necesitatea de a menține un veritabil pluralism religios, vital pentru supraviețuirea unei societăți democratice (Manoussakis și alții, citată anterior, pct. 44, și Mitropolia Basarabiei și alții, citată anterior, pct. 119). De asemenea, Curtea poate să ia în considerare, dacă este cazul, consensul și valorile comune care rezultă din practica statelor părți la Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, X, Y și Z împotriva Regatului‑Unit, 22 aprilie 1997, pct. 44, Culegere 1997‑II, și Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 78, CEDO 2007-V].
90. Având în vedere că Elveția nu a ratificat Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții invocă, în speță, art. 9 din Convenție pentru a contesta refuzul autorităților de a le scuti pe fiicele lor de la cursurile de înot obligatorii. Prin urmare, Curtea trebuie să pună în aplicare principiile care țin de această ultimă dispoziție. Pentru a avea o imagine completă [a se vedea, mutatis mutandis, Austin și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39692/09, 40713/09 și 41008/09, pct. 55, CEDO 2012], Curtea consideră totuși că este util să reamintească principiile relevante aplicabile din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 1, având în vedere că este necesară interpretarea Convenției în ansamblul său și că această ultimă dispoziție constituie, cel puțin în ceea ce privește a doua teză a acesteia, o lex specialis în raport cu art. 9, în domeniul educației și învățământului, care face obiectul prezentei cauze (Folgerø și alții, citată anterior, pct. 84, și Lautsi și alții, citată anterior, pct. 59).
91. Prima teză de la art. 2 din Protocolul nr. 1 garantează tuturor dreptul la instruire. Dreptul enunțat în a doua teză a acestui articol are la bază dreptul la instruire consacrat de această teză. În primul rând părinților le revine îndatorirea de a asigura educația și instruirea copiilor lor; în îndeplinirea acestei obligații, părinții pot solicita respectarea de către stat a convingerilor lor religioase și filozofice (Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976, pct. 52, seria A nr. 23). A doua teză de la art. 2 din Protocolul nr. 1 urmărește să garanteze posibilitatea unui pluralism educațional, esențială pentru menținerea „societății democratice”, astfel cum este concepută de Convenție. Această teză implică faptul că statul se asigură că informațiile cuprinse în programă sunt diseminate în mod obiectiv, critic și pluralist. Aceasta interzice statului să urmărească un obiectiv de îndoctrinare, fapt care ar putea fi considerat ca nerespectând convingerile religioase și filozofice ale părinților (Folgerø și alții, pct. 84, și Lautsi și alții, citate anterior, pct. 62).
92. Verbul „a respecta”, la care face trimitere art. 2 din Protocolul nr. 1, semnifică mai mult decât o recunoaștere sau o luare în considerare; în plus față de un angajament mai degrabă negativ, acest verb implică faptul că statului îi revine o anumită obligație pozitivă (Lautsi și alții, citată anterior, pct. 61, și Campbell și Cosans împotriva Regatului Unit, 25 februarie 1982, pct. 37, seria A nr. 48). Astfel, cerințele implicate de noțiunea de „respect” presupun ca statele să dispună de o largă marjă de apreciere pentru a stabili, în funcție de nevoile și resursele comunității și ale persoanelor, măsurile care trebuie luate pentru a se asigura respectarea Convenției. În contextul art. 2 din Protocolul nr. 1, această noțiune înseamnă în special că această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că permite părinților să solicite statului să organizeze un anumit tip de instruire [Lautsi și alții, citată anterior, pct. 61, și Bulski împotriva Poloniei (dec.), nr. 46254/99 și 31888/02, 30 noiembrie 2004].
93. În cele din urmă, scopul Convenției constă în protejarea unor drepturi concrete și efective, nu teoretice sau iluzorii (a se vedea, printre altele, Folgerø și alții, citată anterior, pct. 100, și Hassan și Tchaouch, citată anterior, pct. 62, Kimlya și alții împotriva Rusiei, nr. 76836/01 și 32782/03, pct. 86, CEDO 2009, și Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37).
β) Aplicarea în prezenta speță a principiilor menționate anterior
94. Curtea a constatat mai sus că în joc este dreptul reclamanților de a-și manifesta religia și că aceștia pot, prin urmare, să se prevaleze de acest aspect al art. 9 din Convenție. A constatat, de asemenea, că reclamanții au suferit o ingerință în exercitarea dreptului lor la libertatea de religie, protejată de această dispoziție (supra, pct. 42).
95. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă refuzul autorităților competente de a scuti fiicele reclamanților de la cursurile de înot mixte era necesar într-o societate democratică și, mai ales, proporțional cu scopul urmărit de aceste autorități. În cadrul acestui exercițiu, Curtea va ține seama de faptul că statele dispun de o marjă de apreciere considerabilă în ceea ce privește chestiunile referitoare la relația dintre stat și religii, precum și la semnificația religiei în societate, cu atât mai mult atunci când astfel de probleme apar în domeniul educației și învățământului public. Deși statele trebuie să disemineze informațiile și cunoștințele incluse în programele școlare într-o manieră obiectivă, critică și pluralistă, fără să urmărească niciun obiectiv de îndoctrinare, ele sunt totuși libere să elaboreze aceste programe în funcție de nevoile și tradițiile lor. Desigur, este în primul rând îndatorirea părinților să asigure educația copiilor acestora, dar ei nu pot, pe baza Convenției, să solicite statului să ofere un anumit tip de instruire sau să organizeze cursurile într-un anumit mod. Aceste principii se aplică cu atât mai mult în prezenta cerere, având în vedere că este îndreptată împotriva Elveției, care nu a ratificat Protocolul nr. 1 la Convenție și, prin urmare, nu are obligația să respecte art. 2 al acestuia, și a cărei organizare de tip federal oferă competențe extinse cantoanelor și comunelor în materie de organizare și elaborare a programelor de învățământ.
96. În ceea ce privește punerea în balanță a intereselor aflate în joc, Curtea consideră convingătoare argumentele prezentate de Guvern, precum și de către instanțele interne în cadrul deciziilor acestora temeinic justificate. Aceasta este de acord cu argumentul Guvernului potrivit căruia școala ocupă un loc important în procesul de integrare socială, un loc cu atât mai decisiv în cazul copiilor de origine străină. Admite că, având în vedere importanța învățământului obligatoriu pentru dezvoltarea copiilor, acordarea de scutiri de la anumite cursuri este justificată numai în situații cu totul excepționale, în condiții clar definite și cu respectarea egalității de tratament a tuturor grupurilor religioase. În această privință, Curtea consideră că faptul că autoritățile competente autorizează scutirea de la cursurile de înot din motive medicale arată că abordarea lor nu este excesiv de rigidă. În plus, consideră nefondată alegația reclamanților, potrivit căreia ar fi acordate scutiri unor copiii ai căror părinți sunt fundamentaliști creștini sau evrei ortodocși, alegație care este contestată de către Guvern.
97. Rezultă că, deși argumentul reclamanților, potrivit căruia doar un număr redus de părinți solicită, în fapt, acordarea unei scutiri de la cursurile de înot obligatorii din cauza religiei lor musulmane, reflectă realitatea, Curtea consideră că interesul copiilor de a urma o școlarizare completă, care să permită o integrare socială reușită, în conformitate cu tradițiile și obiceiurile locale, primează asupra dorinței părinților ca fiicele acestora să fie scutite de la cursurile de înot mixte.
98. Pentru același motiv, argumentul reclamanților, potrivit căruia cursurile de înot nu sunt incluse în programa tuturor școlilor din Elveția, nici măcar în programa tuturor școlilor din cantonul Basel-Oraș, trebuie, de asemenea, să fie respins. Curtea consideră, în mod cert, că predarea sportului, inclusiv a înotului, care este parte integrantă a programei școlii frecventate de fiicele reclamanților, are o importanță deosebită pentru dezvoltarea și sănătatea copiilor. Cu toate acestea, interesul pe care îl prezintă acest tip de instrucție nu se limitează la a învăța copiii să înoate și la desfășurarea de către aceștia a unei activități fizice, ci constă în special în practicarea acestei activități în comun cu toți ceilalți elevi, fără nicio excepție bazată pe originea copiilor sau pe convingerile religioase ori filozofice ale părinților lor.
99. În plus, Curtea reamintește că a respectat întotdeauna particularitățile federalismului, în măsura în care acestea erau compatibile cu dispozițiile Convenției [a se vedea, de exemplu, cauza Mișcarea raeliană elvețiană împotriva Elveției (MC), nr. 16354/06, pct. 64, CEDO (extrase), precum și, mutatis mutandis, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 54, seria A nr. 24, și cauza „privind anumite aspecte ale regimului lingvistic al învățământului din Belgia” împotriva Belgiei (fond), 23 iulie 1968, pct. 10, seria A nr. 6]. Prin urmare, în ceea ce privește prezenta cauză, reclamanții nu pot folosi drept argument simplul fapt că programa școlară, care intră în sfera de competență a cantoanelor și comunelor, nu prevede, în mod uniform, înotul ca disciplină obligatorie pe întreg teritoriul Elveției.
100. În ceea ce privește argumentul reclamanților potrivit căruia fiicele lor urmează cursuri de înot private, Curtea reiterează ceea ce a observat mai sus, și anume că nu este vorba doar despre practicarea unei activități fizice de către copii sau doar ca aceștia să învețe să înoate – obiective legitime în sine – ci, mai mult decât atât, este vorba despre a învăța împreună și a practica această activitate în comun. În plus, Curtea consideră că scutirea de la cursuri a copiilor ai căror părinți au suficiente resurse financiare pentru a le asigura o instruire privată ar crea, în raport cu acei copii ai căror părinți nu dispun de astfel de mijloace, o inegalitate inadmisibilă în sistemul de învățământ obligatoriu.
101. Curtea subliniază că, în speță, autoritățile au oferit o serie de ajustări semnificative reclamanților, ale căror fiice aveau, în special, posibilitatea de a-și acoperi corpul în timpul orelor de înot, purtând un costum de baie de tip burkini. Or, reclamanții au susținut că purtarea unui costum de baie de tip burkini avea un efect de stigmatizare a fiicelor lor. Cu privire la acest aspect, Curtea împărtășește opinia Guvernului potrivit căreia reclamanții nu au prezentat nicio dovadă în sprijinul afirmației lor. În plus, fiicele reclamanților aveau posibilitatea de a se schimba și de a-și face duș separat de băieți. Curtea admite că aceste măsuri complementare erau în măsură să reducă impactul în litigiu al participării copiilor la cursurile de înot mixte asupra convingerilor religioase ale părinților lor.
102. În cauza Lautsi și alții (hotărâre citată anterior), în care reclamanții s-au plâns de prezența unor simboluri religioase în sala de clasă a copiilor acestora, Curtea a acordat o importanță considerabilă faptului că Italia a deschis spațiul școlilor și pentru alte religii decât creștinismul (Lautsi și alții, citată anterior, pct. 74). În plus, nu existau nici indicii că autoritățile au avut o atitudine intolerantă față de elevii adepți ai altor religii, elevii necredincioși sau cei care au convingeri filozofice care nu țin de o anumită religie (ibidem).
În speță, Curtea subliniază că reclamanții nu susțin că fiicele acestora au fost restricționate în vreun alt mod decât în cadrul cursurilor de înot mixte, în ceea ce privește exercitarea sau manifestarea convingerilor lor religioase.
103. Un alt factor care trebuie luat în considerare în cadrul examinării proporționalității măsurii în litigiu este severitatea sancțiunii aplicate reclamanților. Amenzile administrative impuse persoanelor în cauză s-au ridicat la suma de 350 CHF pentru fiecare dintre ei și fiecare dintre fete, adică 1 400 CHF în total. Curtea consideră că aceste amenzi, impuse de autoritățile competente după avertizarea în mod corespunzător a reclamanților, sunt proporționale cu obiectivul urmărit, și anume acela de a se asigura că părinții își vor trimite copiii la cursurile obligatorii, în primul rând în propriul lor interes, și anume socializarea și integrarea cu succes a copiilor.
104. În cele din urmă, Curtea reamintește că art. 9 poate implica instituirea unei proceduri eficiente și accesibile pentru protejarea drepturilor garantate de această dispoziție și, în special, crearea unui cadru de reglementare care să instituie un mecanism judiciar și executoriu destinat să protejeze drepturile persoanelor, precum și punerea în aplicare, după caz, a unor măsuri specifice adecvate (Savda, citată anterior, pct. 98).
În ceea ce privește procedura urmată în speță, Curtea constată că autoritățile au publicat o directivă cu privire la modul de abordare a problemelor religioase în școli, în care reclamanții au putut să găsească informațiile pertinente (supra, pct. 27). Apoi, autoritatea competentă i-a avertizat pe reclamanți că erau pasibili de plata unei amenzi, în cazul în care copiii lor nu se prezentau la cursurile de înot obligatorii (supra, pct. 10). În urma unei reuniuni cu conducerea școlii și a două scrisori adresate reclamanților de către aceasta, autoritatea competentă le-a impus reclamanților amenzile care erau prevăzute de dreptul intern relevant (supra, pct. 11-13) și pe care persoanele în cauză au avut posibilitatea să le conteste în fața Curții de apel a cantonului Basel-Oraș și, ulterior, în fața Tribunalului Federal. La finalul unor proceduri echitabile și contradictorii, aceste două instanțe, în cadrul unor decizii motivate în mod corespunzător, au ajuns la concluzia că interesul public, care consta în urmarea integrală a programei școlare obligatorii, trebuia să prevaleze asupra interesului privat al reclamanților de a obține pentru fiicele acestora o scutire de la cursurile de înot mixte.
Rezultă că reclamanții au avut la dispoziție o procedură accesibilă și care era în măsură să le permită să obțină examinarea temeiniciei cererii lor de scutire din perspectiva art. 9 din Convenție.
105. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că, acordând prioritate obligației copiilor de a urma o școlarizare completă și integrării lor cu succes, în raport cu interesul privat al reclamanților ca fiicele acestora să fie scutite de la cursurile de înot mixte, din motive religioase, autoritățile interne nu au depășit marja de apreciere considerabilă de care beneficiază acestea în prezenta cauză, care se referă la învățământul obligatoriu.
106. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 9 din Convenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăște că nu a fost încălcat art. 9 din Convenție.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 10 ianuarie 2017, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Stephen PhillipsLuis López Guerra
GrefierPreședinte
[1]. Articolul, în vigoare la acest moment, este redactat după cum urmează: „[...] 5. Un elev poate solicita scutire de la cursuri sau de la anumite discipline; 6. Conducerea școlii adoptă decizia la solicitarea cadrelor didactice sau a persoanelor responsabile pentru copii”.
[2]. Versiunea aflată la acest moment în vigoare.
[3]. Această ordonanță nu mai este în vigoare de la 17 august 2014.
Full & Egal Universal Law Academy