©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 25 februarie 2014
În cauza Ostace împotriva României
(Cererea nr. 12547/06)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile stabilite la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ostace împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popoviæ, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 februarie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 12547/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Augustin Ostace („reclamantul”), a sesizat Curtea la 16 martie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine în special că refuzul instanţelor de a ţine seama de realitatea biologică care rezultă dintr-o probă nouă care demonstrează că acesta nu era tatăl lui H.-A., a cărui paternitate legală îi fusese atribuită cu peste douăzeci de ani înainte, ar fi constituit o încălcare a art. 8 din Convenţie în privinţa sa.
4. La 23 iunie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Leverkusen, Germania.
A. Acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă împotriva reclamantului
6. Prin hotărârea din 6 martie 1981 a Judecătoriei Năsăud, reclamantul a fost declarat tatăl copilului H.-A., născut la 17 aprilie 1980, ca urmare a unei acţiuni în stabilirea paternităţii, introduse de mama copilului. Această hotărâre era întemeiată pe mărturii care atestau existenţa unei relaţii între mama copilului şi reclamant şi pe o expertiză medico-legală a grupelor sanguine, care indica faptul că paternitatea copilului era nedecisă în privinţa reclamantului, dar că nu putea fi exclusă în totalitate posibilitatea ca acesta să fie tatăl biologic al copilului.
Hotărârea în cauză a fost confirmată, în urma recursului formulat de reclamant, prin hotărârea din 6 mai 1981 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
7. În 2003, reclamantul a obţinut consimţământul lui H.-A., devenit major, pentru ca ambii să se supună unei expertize medico-legale extrajudiciare, cu scopul de a stabili dacă era tatăl său biologic.
8. La 14 iulie 2003, Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti i-a precizat reclamantului faptul că, în urma efectuării noilor teste de paternitate, era exclus, din punct de vedere biologic, ca H.-A. să fie copilul său.
9. Pe baza acestui raport de expertiză, reclamantul a sesizat Judecătoria Năsăud cu o cerere de revizuire a hotărârii din 6 martie 1981. Acesta a menţionat că, anterior, era imposibil din punct de vedere obiectiv să prezinte proba realităţii biologice care exclude posibilitatea ca acesta să fie tatăl lui H.-A. De asemenea, a precizat că, la momentul acţiunii în stabilirea paternităţii, au fost respinse toate cererile formulate de acesta în faţa instanţelor pentru efectuarea unei contraexpertize judiciare.
10. Prin hotărârea din 11 septembrie 2003, judecătoria a declarat cererea de revizuire inadmisibilă, pe motiv că nu îndeplinea condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 C. proc. civ. Instanţa a considerat că raportul de expertiză medico-legală din 14 iulie 2003 nu constituia un înscris care exista la momentul hotărârii din 1981, a cărei revizuire era solicitată şi de care părţile nu luaseră cunoştinţă, în sensul art. 322 pct. 5.
11. Reclamantul a formulat apel şi apoi recurs împotriva acestei hotărâri. Acesta şi-a întemeiat apelul şi recursul pe necesitatea de a stabili adevărul cu privire la paternitatea sa din punct de vedere legal şi de a apăra interesele succesorale ale familiei sale legitime. Acesta a susţinut că în 1981, în România, posibilităţile ştiinţei erau mult mai limitate în ceea ce priveşte stabilirea filiaţiei biologice, astfel încât, la vremea respectivă, instanţa nu a putut să îşi întemeieze decizia pe o probă ştiinţifică incontestabilă. De asemenea, acesta a precizat, în recursul său, că, atunci când au soluţionat fondul acţiunii în stabilirea paternităţii, instanţele nu au dat curs cererii sale de efectuare a unei expertize suplimentare şi că, la acea vreme, legea nu permitea o expertiză extrajudiciară. În plus, acesta a menţionat că, înainte de 2003, nu reuşise să obţină consimţământul lui H.-A. şi al mamei sale pentru ca H.-A. să se supună unei noi expertize medico-legale. În faţa instanţei de apel, reclamantul a susţinut că, în perioada regimului totalitar aflat la putere în ţară înainte de 1989, o hotărâre judecătorească pronunţată într-o acţiune în stabilirea paternităţii era considerată ca fiind o sancţiune pentru nerecunoaşterea voluntară a paternităţii.
12. Apelul şi recursul formulate de reclamant au fost respinse, iar hotărârea din 11 septembrie 2003 a fost confirmată prin deciziile din 28 noiembrie 2003 şi 16 februarie 2006, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj. În decizia pronunţată la 28 noiembrie 2003, curtea de apel a respins apelul formulat de reclamant, pe motiv că, în speţă, nu erau îndeplinite condiţiile impuse la art. 322 pct. 5 C. proc. civ. pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire, având în vedere că raportul de expertiză medico-legală invocat de reclamant nu reprezenta un înscris în sensul acestui articol.
13. La 23 august 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care fusese sesizată cu recursul reclamantului împotriva deciziei din 28 noiembrie 2003, a trimis cauza Curţii de Apel Cluj, în urma modificării normelor privind competenţa instanţelor, adusă de Legea nr. 219 din 6 iulie 2005. În hotărârea pronunţată la 16 februarie 2006, curtea de apel a motivat respingerea recursului reclamantului prin faptul că o acţiune civilă, chiar o cale de recurs extraordinară, precum revizuirea, nu putea fi exercitată decât în condiţiile stabilite de lege.
B. Informaţiile furnizate Guvernului de Institutul Naţional de Medicină Legală
14. Prin scrisoarea din 18 octombrie 2011, Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” a furnizat agentului guvernamental la Curte informaţii conform cărora expertiza realizată în 2003 cu privire la paternitatea biologică a reclamantului nu putea fi realizată în 1981.
II. Dreptul şi practica interne relevante
B. Vechiul Cod al familiei şi noul Cod civil
15. Dreptul esenţial relevant, în vigoare la momentul faptelor şi până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, la 1 octombrie 2011, era Codul familiei, completat de deciziile Curţii Constituţionale. Noul Cod civil a adus modificări legislative importante, în special în ceea ce priveşte prescripţia acţiunilor civile în domeniul filiaţiei.
1. Dispoziţii privind acţiunea în stabilirea paternităţii
16. Art. 56 C. fam., în vigoare la momentul faptelor, atât în 1981, cât şi în 2003, prevedea că filiaţia faţă de tatăl unui copil născut în afara căsătoriei putea fi stabilită printr-o declaraţie de recunoaştere din partea tatălui sau prin hotărâre judecătorească. Declaraţia de recunoaştere se putea face la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.
17. În temeiul art. 59 C. fam., acţiunea în stabilirea paternităţii unui copil născut în afara căsătoriei aparţine copilului şi putea fi introdusă în numele său de către mamă sau de reprezentantul legal al acestuia. La art. 60 se prevedea că această acţiune putea fi introdusă în termen de un an de la naşterea copilului sau, în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată, după încetarea convieţuirii.
18. Noul Cod civil, intrat în vigoare în 2011, prevede, la art. 427, că dreptul la această acţiune este imprescriptibil în timpul vieţii copilului.
2. Dispoziţii privind recunoaşterea paternităţii şi acţiunea în tăgada paternităţii
19. În conformitate cu dreptul în vigoare la momentul faptelor, recunoaşterea paternităţii unui copil născut în afara căsătoriei putea fi contestată de orice persoană interesată de acest lucru (art. 58 C. fam.). Acţiunea era imprescriptibilă (a se vedea Decizia nr. 1554 din 7 decembrie 2010 a Curţii Constituţionale).
20. Acţiunea în tăgada paternităţii putea fi introdusă doar de soţul mamei copilului născut în cadrul căsătoriei (art. 54 C. fam.). Prin Decizia nr. 349/2001 din 19 decembrie 2001, Curtea Constituţională a hotărât că această dispoziţie, care excludea posibilitatea ca mama sau însuşi copilul să conteste paternitatea neconformă cu realitatea biologică, era contrară Constituţiei.
21. Termenul de prescripţie a acestei acţiuni în tăgada paternităţii era de şase luni din momentul în care tatăl prezumtiv a luat cunoştinţă de naşterea copilului (art. 55 C. fam.). Această dispoziţie legală a făcut obiectul mai multor excepţii de neconstituţionalitate, dintre care unele erau întemeiate pe discriminarea între titularii acţiunii sau o discriminare în raport cu acţiunea imprescriptibilă în contestarea unei recunoaşteri a paternităţii, prevăzută la art. 58. Curtea Constituţională a respins toate excepţiile de neconstituţionalitate, considerând că nu exista o discriminare şi că, datorită unui termen atât de scurt, era protejat interesul superior al copilului constând în certitudinea privind starea sa civilă (Deciziile nr. 453/2003 din 2 decembrie 2003, 390/2005 din 12 iulie 2005, 538/2005 din 18 octombrie 2005, 646/2006 din 5 octombrie 2006 ale Curţii Constituţionale). Ultima din aceste decizii ale Curţii Constituţionale era însoţită de o opinie separată, conform căreia acţiunea în tăgada paternităţii trebuia să fie imprescriptibilă sau că trebuia aplicat unul şi acelaşi termen de prescripţie tuturor titularilor acţiunii.
22. Art. 55 C. fam. a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 749 din 5 noiembrie 2007, pentru a stabili un termen de prescripţie de trei ani, în loc de şase luni, pentru acţiunea în tăgada paternităţii copilului născut în cadrul căsătoriei. Acest termen începea să curgă în momentul în care tatăl lua cunoştinţă de naşterea copilului.
23. Această dispoziţie legală a făcut obiectul mai multor excepţii de neconstituţionalitate, dintre care unele erau întemeiate pe existenţa unei discriminări în raport cu acţiunea imprescriptibilă în contestarea recunoaşterii paternităţii, prevăzută la art. 58. Curtea Constituţională a respins toate aceste excepţii de neconstituţionalitate, considerând că nu exista nicio discriminare şi că, printr-un termen rezonabil de lung, în raport cu vechea versiune a Codului familiei, interesul superior al copilului, care consta în certitudinea privind starea sa civilă, era astfel protejat (Deciziile nr. 582/2010, 1033/2010, 1328/2010 şi 1554/2010 din 4 mai, 14 septembrie, 19 octombrie şi 7 decembrie 2010 ale Curţii Constituţionale).
24. Prima excepţie de neconstituţionalitate, referitoare la calcularea termenului de prescripţie de trei ani, stabilit prin noua lege, a fost ridicată din oficiu de către Tribunalul Galaţi. Tribunalul a considerat că legea în vigoare încălca art. 8 din Convenţie, în măsura în care o prezumţie legală nu respecta viaţa de familie bazată pe realitatea socială şi biologică. Din acest motiv, tribunalul a hotărât că termenul de prescripţie de trei ani nu trebuia să fie calculat începând din momentul în care tatăl lua cunoştinţă de existenţa copilului, ci din momentul în care afla de existenţa unor circumstanţe de natură să excludă paternitatea acestuia.
25. În temeiul art. 430-433 din noul Cod civil, acţiunea în tăgada paternităţii copilului născut în cadrul căsătoriei este imprescriptibilă în ceea ce priveşte copilul şi tatăl biologic. În schimb, aceasta este prescriptibilă, în termen de trei ani, în privinţa mamei şi a soţului acesteia, care este tatăl prezumtiv. În cazul acestuia din urmă, termenul de prescripţie este calculat începând de la data la care tatăl prezumtiv ia cunoştinţă de faptul că este prezumat tată al copilului sau de la o dată ulterioară, când tatăl prezumtiv află că această prezumţie nu corespunde realităţii [art. 430 alin. (1)].
B. Codul de procedură civilă
26. Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind revizuirea hotărârilor judecătoreşti în vigoare la momentul faptelor, şi anume la momentul introducerii de către reclamant a cererii sale de revizuire, sunt reluate parţial în hotărârile Lungoci împotriva României (nr. 62710/00, pct. 28, 26 ianuarie 2006) şi Stanca Popescu împotriva României (nr. 8727/03, pct. 60, 7 iulie 2009) şi în decizia I.L.V. împotriva României [(dec.), nr. 4901/04, pct. 20, 24 august 2010].
Art. 322
„Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
(...)
4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii; în cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
(...)”
Conform jurisprudenţei constante a instanţelor române, citată în hotărârea Lungoci (citată anterior, pct. 28), „înscrisurile” necesare pentru revizuirea unei hotărâri definitive trebuie să existe la data adoptării deciziei atacate. Un act emis după data respectivă nu se consideră înscris.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
27. Invocând art. 8 din Convenţie, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine recunoaşterea în justiţie a faptului că nu este tatăl lui H.-A., deşi expertiza medico-legală care a putut fi realizată în 2003 în urma consimţământului fiului său prezumtiv, devenit major, a exclus clar paternitatea acestuia.
28. Guvernul contestă acest argument. Conform acestuia, refuzul autorităţilor de a autoriza redeschiderea procedurii în stabilirea paternităţii este motivat de preocuparea de a proteja interesele copilului şi ale familiei şi de a respecta cerinţele protejării securităţii juridice.
29. Este invocat art. 8 din Convenţie Această dispoziţie este redactată după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
A. Cu privire la admisibilitate
30. Curtea reaminteşte că nu este cazul să fie examinată problema de a stabili dacă procedura vizând dizolvarea în faţa legii a legăturilor de familie existente intra sub incidenţa „vieţii de familie” a reclamantului, având în vedere că, în orice caz, stabilirea raporturilor juridice ale unui tată cu prezumtivul copil al acestuia ţine de „viaţa privată” a persoanei în cauză (Ýyilik împotriva Turciei, nr. 2899/05, pct. 23, 6 decembrie 2011).
31. Prin urmare, art. 8 din Convenţie se aplică faptelor speţei.
32. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
33. Curtea reaminteşte că, deşi art. 8 din Convenţie tinde, în esenţă, să protejeze persoanele împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu impune statelor doar să se abţină de la astfel de ingerinţe; acesta poate implica, în plus, obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Limita dintre obligaţiile pozitive şi obligaţiile negative ale statului în raport cu această dispoziţie nu se pretează însă unei definiţii precise. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. În ambele cazuri, trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul său; de asemenea, în ambele ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (Shofman împotriva Rusiei, nr. 74826/01, pct. 33-34, 24 noiembrie 2005).
34. Curtea reaminteşte, de asemenea, că nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale competente pentru soluţionarea litigiilor legate de raporturile dintre indivizi la nivel naţional, ci de a examina din perspectiva Convenţiei deciziile pronunţate de aceste autorităţi în exercitarea puterii lor discreţionare (a se vedea, de exemplu, hotărârea Mikuliæ împotriva Croaţiei, nr. 53176/99, pct. 59, CEDO 2002‑I).
35. În speţă, Curtea subliniază că, în 1980, la scurt timp după naşterea lui H.‑A., mama acestuia l-a acţionat în justiţie pe reclamant printr-o acţiune în stabilirea paternităţii. Această acţiune a fost admisă pe baza mărturiilor care atestau existenţa unei relaţii între mama copilului şi reclamant, deşi expertiza medico-legală care a comparat grupele sanguine ale persoanelor în cauză nu a dovedit cu certitudine că era tatăl fiului său prezumtiv (supra, pct. 6).
36. Ulterior, în urma unei expertize medico-legale extrajudiciare, efectuată cu acordul lui H.-A., care indica faptul că era exclus ca acesta să fie tatăl său biologic, reclamantul a solicitat revizuirea deciziei din 1981, bazându-se în special pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care prevede posibilitatea de a redeschide o procedură atunci când imposibilitatea de a prezenta înscrisuri în cursul procedurii iniţiale ţine de un eveniment exterior voinţei părţilor.
37. Cererea reclamantului a fost declarată inadmisibilă de către instanţele naţionale, pe motiv că nu era îndeplinită condiţia definită în jurisprudenţă, conform căreia era obligatoriu ca înscrisurile respective să existe deja la momentul procedurii iniţiale.
38. Curtea subliniază că părţile nu contestă faptul că respingerea de către instanţele naţionale a cererii reclamantului de redeschidere a procedurii în stabilirea paternităţii era „prevăzută de lege” şi urmărea un scop legitim.
39. Rămâne să se stabilească dacă, în circumstanţele speţei, decizia în litigiu era „necesară într-o societate democratică”.
40. Curtea reaminteşte că a hotărât deja, în mai multe cauze privind prezumţii legale de paternitate, că o situaţie în care era imposibil să se acorde prioritate realităţii biologice asupra unei prezumţii legale de paternitate nu era compatibilă cu obligaţia de a garanta respectarea efectivă a vieţii private şi de familie, chiar şi ţinând seama de marja de apreciere de care beneficiază statele [Mizzi împotriva Maltei, nr. 26111/02, pct. 113, CEDO 2006‑I (extrase); Shofman, citată anterior, pct. 45].
41. Spre deosebire de aceste cauze, în speţă nu este vorba despre o prezumţie legală de paternitate, ci de stabilirea paternităţii reclamantului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în urma unei proceduri în stabilirea paternităţii.
42. Totuşi, Curtea a concluzionat, de asemenea, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în cauze în care reclamanţii nu aveau nicio posibilitate de a contesta, în lumina probelor biologice noi, declararea judecătorească a paternităţii lor, printr-o hotărâre judecătorească definitivă (Paulík împotriva Slovaciei, nr. 10699/05, pct. 46, CEDO 2006‑XI, şi Tavlý împotriva Turciei, nr. 11449/02, pct. 36, 9 noiembrie 2006).
43. Or, aceasta este situaţia în speţă. În fapt, în temeiul dreptului intern aplicabil, reclamantul nu are nicio posibilitate de a contesta declararea judecătorească a paternităţii sale. Curtea este dispusă să admită că, absenţa unui mecanism juridic care să îi permită reclamantului să îşi protejeze dreptul la respectarea vieţii sale private poate fi explicată, în general, de „interesul legitim” de a garanta securitatea juridică şi stabilitatea legăturilor de familie şi, în mod necesar, de a proteja interesele copilului. Rămâne să se stabilească dacă, în circumstanţele particulare ale speţei, a fost păstrat un echilibru just între interesul reclamantului şi interesul general.
44. Reclamantul dorea să obţină o revizuire a declarării judecătoreşti a paternităţii care îl privea, în lumina probelor biologice de care nu avea cunoştinţă la vremea primei proceduri în stabilirea paternităţii. H.-A., care este major, a fost el însuşi de acord, împreună cu mama sa, cu efectuarea testului ADN.
45. Prin urmare, Curtea consideră că, declarând inadmisibilă cererea sa de redeschidere a procedurii în stabilirea paternităţii copilului născut în afara căsătoriei, deşi persoanele în cauză păreau să fie de acord cu stabilirea adevărului biologic privind filiaţia lui H.-A., autorităţile naţionale nu au ţinut seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele în cauză (Tavlý, citată anterior, pct. 36).
46. Prin urmare, acestea au adus atingere drepturilor sale protejate de art. 8 din Convenţie.
47. De asemenea, trebuie amintit faptul că, în alte cauze judecate de Curte, acţiunea în justiţie introdusă de taţii prezumtivi viza obţinerea unei probe care să permită cunoaşterea realităţii biologice, obligând copilul prezumtiv să se supună unui test biologic. În aceste cauze, Curtea a acordat o importanţă decisivă faptului că nu exista nicio probă biologică care să contrazică filiaţia stabilită legal, atunci când a procedat la punerea în balanţă a intereselor în cauză. În acest context, Curtea a apreciat că nu este nerezonabil ca instanţele interne să acorde o importanţă mai mare intereselor copilului şi familiei în care acesta trăieşte decât intereselor pe care le-ar putea avea reclamantul de a verifica un fapt biologic (Ýyilik, citată anterior, pct. 32, şi decizia I.L.V. împotriva României, citată anterior, pct. 40).
48. Totuşi, situaţia este diferită în speţă. În fapt, contrar situaţiei din cauzele Ýyilik şi I.L.V. împotriva României, citate anterior, în speţă, reclamantul deţine un raport de expertiză biologică, realizat cu consimţimântul dat de H.-A. după ce a devenit major şi care dovedeşte că acesta nu este tatăl său.
49. În plus, conform informaţiilor furnizate de Institutul Naţional de Medicină Legală (supra, pct. 14), proba ştiinţifică obţinută de acesta în 2003 nu îi era accesibilă cu mijloacele disponibile în 1981.
50. În plus, Curtea constată că decizia pronunţată în speţă de instanţa naţională nu este conformă cu evoluţia dreptului român în domeniul filiaţiei, adusă în special de noul Cod civil. Această evoluţie pare a fi în favoarea prevalenţei realităţii biologice asupra ficţiunilor legale, renunţând, de exemplu, la termene de prescripţie rigide. Astfel, noul Cod civil prevede că, pentru a răsturna prezumţia de paternitate a unui copil născut în cadrul unei căsătorii, termenul de prescripţie al acţiunii în tăgada paternităţii este calculat, pentru tatăl prezumtiv, începând de la data la care acesta din urmă a aflat că era tatăl prezumtiv al copilului sau de la o dată ulterioară, când acesta a aflat că prezumţia nu corespundea realităţii (supra, pct. 24). Pe de altă parte, conform noului Cod civil, acţiunea în stabilirea paternităţii este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului (supra, pct. 18). Totuşi, reclamantul nu a putut să beneficieze de această evoluţie a dreptului român, având în vedere că aceasta a avut loc ulterior faptelor speţei.
51. Curtea admite că situaţia reclamantului este, poate, diferită în anumite privinţe de cea a taţilor prezumtivi a căror paternitate este prezumată în mod legal, dar nu a fost stabilită pe cale judiciară. Cu toate acestea, existenţa unor diferenţe între mai multe persoane nu împiedică situaţiile şi interesele lor respective să fie suficient de comparabile (mutatis mutandis, Paulik, citată anterior, pct. 54).
52. În lumina considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că nu a fost păstrat un echilibru just între interesele reclamantului şi cele ale societăţii şi că, prin urmare, sistemul juridic intern nu a garantat în mod corespunzător „respectarea vieţii private” a reclamantului.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
53. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de durata procedurii iniţiate în iulie 2003, vizând revizuirea hotărârii din 6 martie 1981, precum şi de inechitatea acesteia, pe motiv că, atât apelul, cât şi recursul acestuia au fost examinate de aceeaşi instanţă, şi anume Curtea de Apel Cluj.
Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
54. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia art. 6 din Convenţie nu garantează dreptul la redeschiderea unei proceduri şi nu se aplică unei proceduri de examinare a unei cereri de revizuire a unui proces civil, dacă această cerere este declarată inadmisibilă [a se vedea, între altele, Sablon împotriva Belgiei, nr. 36445/97, pct. 86, 10 aprilie 2001, Steck‑Risch şi alţii împotriva Liechtenstein (dec.), nr. 29061/08, 11 mai 2010, şi Hurter împotriva Elveţiei, (dec.), nr. 48111/07, 15 mai 2012].
În lumina acestei jurisprudenţe, Curtea apreciază că art. 6 nu se aplică procedurii privind cererea de revizuire în litigiu.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi trebuie să fie respinse în temeiul art. 35 § 4.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
55. În temeiul art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
56. Reclamantul solicită 300 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit. De asemenea, solicită 31 271 EUR cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea pensiei alimentare plătite între 1980 şi 1998.
57. Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă şi că prejudiciul material nu a fost motivat suficient.
58. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere [mutatis mutandis, Backlund împotriva Finlandei (reparaţie echitabilă), nr. 36498/05, pct. 13‑15, 12 iulie 2011]. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 5 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
59. De asemenea, reclamantul solicită 5 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi pentru cele efectuate în faţa Curţii.
60. Guvernul consideră că reclamantul nu a justificat această sumă.
61. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă şi ţinând seama de documentele de care dispune, în special documente care atestă deplasări ale reclamantului de la domiciliul acestuia din Germania pentru a se prezenta în faţa instanţelor române, şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabilă suma de 3 000 EUR pentru toate cheltuielile şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
i) 5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 3 000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 25 februarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy