©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Tradus şi revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 25 martie 2014
În Cauza Oţet împotriva României
(Cererea nr. 14317/04)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Oţet împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 6 martie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 14317/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Emil Oţet („reclamantul”), a sesizat Curtea la 25 februarie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de H. A. Matuschka, avocat în Reşiţa. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, ca urmare mai ales a nerespectării principiului egalităţii armelor.
4. La 6 mai 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Reşiţa.
6. Prin rechizitoriul din 29 martie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată sub învinuirea de evaziune fiscală (art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale) şi fals intelectual (art. 289 din Codul penal).
7. Prin sentinţa din 15 octombrie 2002, Judecătoria Reşiţa („judecătoria”) a pronunţat achitarea reclamantului pentru cele două învinuiri. În urma analizării rezultatelor unei expertize contabile, instanţa a concluzionat că faptele de care fusese acuzat reclamantul nu existau. Instanţa a luat act de faptul că Ministerul Finanţelor nu a formulat nicio cerere de constituire ca parte civilă.
8. Parchetul de pe lângă judecătorie a declarat apel la Tribunalul Caraş-Severin („tribunalul”).
9. La 9 aprilie 2003, grefa tribunalului a primit o cerere de constituire ca parte civilă din partea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Caraş-Severin, care dorea să recupereze suma de 561 668 508 lei româneşti (ROL), echivalentul a 15 000 euro (EUR). Suma reprezenta TVA, impozit pe venit, precum şi „majorări aferente” în cuantum de 333 518 611 ROL, echivalentul a 8 900 EUR. Cererea a fost depusă la dosar la 10 aprilie 2003.
10. Reclamantul, asistat de avocatul său ales, a fost prezent la şedinţa tribunalului din 14 aprilie 2003. Avocatul său a solicitat instanţei respingerea apelului parchetului pentru motivele prezentate în concluziile sale scrise. În ultimul rând, reclamantul s-a declarat nevinovat şi a solicitat, de asemenea, instanţei respingerea apelului parchetului.
11. Prin hotărârea pronunţată la aceeaşi dată, tribunalul a admis apelul parchetului şi l-a condamnat pe reclamant la 2 ani de închisoare cu executare pentru evaziune fiscală şi fals intelectual. Instanţa a exclus din examinare expertiza contabilă analizată de judecătorie şi a hotărât că existau probe, respectiv documente, care atestau activitatea infracţională a reclamantului. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că Ministerul Finanţelor s-a constituit parte civilă şi l-a obligat pe reclamant să plătească ministerului suma de 228 149 893 ROL, echivalentul a 6 075 EUR. Partea din hotărâre referitoare la prejudiciul material era redactată astfel:
„[...] despăgubirile civile reprezint[ă] prejudiciul cauzat efectiv, cu majorările aferente calculate cu începere de la data săvârşirii infracţiuni (ultima faptă ilicită) până la plata integrală a sumei datorate.”
12. Reclamantul a formulat recurs în faţa Curţii de Apel Timişoara („curtea de apel”). Acesta denunţa lipsa probelor care să demonstreze vinovăţia sa şi faptul că tribunalul a exclus din analiza sa expertiza contabilă efectuată în prezenta cauză. Referitor la acţiunea civilă, acesta se plânge de lipsa de legalitate a obligării sale la repararea prejudiciului material în lipsa, potrivit opiniei sale, a unei cereri de constituire ca parte civilă depuse de Ministerul Finanţelor în termenul prevăzut de Codul de procedură penală („C. proc. pen.”). Acesta a adăugat că, prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, Curtea Constituţională declarase neconstituţionale dispoziţiile respective din cod care prevedeau că acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când persoana vătămată este o unitate de interes public (infra, pct. 17).
13. La 12 septembrie 2003, reclamantul a depus la dosar concluzii scrise. Acesta susţinea în special că tribunalul nu a pus în discuţia părţilor problema referitoare la constituirea ca parte civilă, care ar fi fost făcută după expirarea termenului, şi că nu i s-a dat posibilitatea de a-şi exprima opoziţia.
14. Prin hotărârea din 18 septembrie 2003, curtea de apel a respins acţiunea reclamantului ca nefondată şi a menţinut verdictul de vinovăţie pentru cele două infracţiuni sus-menţionate. Instanţa a considerat că existenţa prejudiciului material era dovedită de rezultatele expertizei contabile şi că primele două paragrafe de la art. 17 C. proc. pen. fuseseră declarate neconstituţionale ulterior săvârşirii faptelor de către reclamant.
15. În recurs, reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales.
16. La 6 ianuarie 2004, reclamantul a fost somat de Ministerul Finanţelor să plătească o sumă totală de 287 817 455 ROL, echivalentul a 7 100 EUR, reprezentând prejudiciul recunoscut ca stabilit prin hotărârea din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Caraş-Severin, precum şi majorările de impozit aferente. Reclamantul afirmă că a trebuit să lichideze două dintre societăţile sale şi să vândă bunuri personale ca să achite suma respectivă.
II. Dreptul şi practica interne relevante
17. Dispoziţiile Codului de procedură penală relevante în speţă, în vigoare la momentul faptelor, aveau următorul conţinut:
Art. 15
Constituirea ca parte civilă
„(2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. [...]”
Art. 17
Exercitarea din oficiu a acţiunii civile
„(1) Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu, când persoana vătămată este o unitate din cele prevăzute în art. 145 din Codul penal.
(2) În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere unităţii păgubite să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei şi date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită. Unitatea este obligată să prezinte situaţia şi datele cerute.
(3) În cazul arătat în alin. 1, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă unitatea păgubită nu este constituită parte civilă.[...]”
Art. 301
Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă
„(1) În cursul judecăţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii. [...]”
Art. 302
Rezolvarea chestiunilor incidente
„(1) Instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile arătate în art. 301 sau excepţiile ridicate din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.
(2) Instanţa se pronunţă prin încheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii.”
18. Prin Decizia nr. 586 din 1971, Tribunalul Suprem a hotărât că era posibilă constituirea ca parte civilă chiar şi după citirea actului de sesizare dacă inculpatul nu se opunea.
19. Prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 333 din 14 iulie 1999, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale primele două alineate ale art. 17 C. proc. pen. care prevedeau că acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu în cadrul procesului penal pe motivul unei deosebiri nejustificate între ocrotirea proprietăţii publice şi cea a proprietăţii private, ceea ce contravine art. 41 alin. (2) din Constituţie.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
20. Reclamantul se plânge că a fost obligat la repararea unui prejudiciu material deşi, în opinia sa, acţiunea civilă aferentă nu a fost introdusă în termenele legale. Acesta invocă lipsa caracterului echitabil al procesului îndreptat împotriva sa, contrar garanţiilor prevăzute la art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Cu privire la admisibilitate
21. Guvernul subliniază că art. 6 § 1 din Convenţie nu este aplicabil procedurii în cauză, nici pe latura civilă, nici pe latura penală. În baza jurisprudenţei Ferrazzini împotriva Italiei [(MC), nr. 44759/98, CEDO 2001‑VII], acesta deduce de aici că procedurile fiscale fac parte din prerogativele de putere publică şi nu intră în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenţie. Referitor la sentinţa pronunţată în cadrul acţiunii civile, reclamantul consideră că şi aceasta intra în sfera dreptului public.
22. Mai precis, Guvernul susţine că obligaţia de a plăti TVA şi impozitul pe venit nu este generală, categoriile de persoane supuse acestor obligaţii fiind indicate în Codul fiscal. Referitor la majorări, Guvernul adaugă că acestea nu reprezintă o „acuzaţie în materie penală” din moment ce, la data faptelor, reprezentau 0,05 % pe lună din suma principală. Guvernul consideră că prezenta cauză se deosebeşte de cauza Jussila împotriva Finlandei [(MC), nr. 73053/01, CEDO 2006‑XIV] întrucât, în prezenta speţă, autorităţile fiscale nu ar fi calculat nicio majorare. În acest sens, Guvernul precizează că într-adevăr legislaţia în vigoare la momentul faptelor permitea aplicarea unei majorări suplimentare de 10 % din suma principală, care nu i-ar fi fost aplicată reclamantului. Guvernul adaugă că reclamantul a beneficiat de eşalonarea datoriei sale, de care s-a putut achita pe parcursul perioadei 15 aprilie 2004 - 13 martie 2009. Guvernul a concluzionat că cererea este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.
23. Reclamantul susţine că art. 6 § 1 din Convenţie este aplicabil în prezenta speţă deoarece a fost obligat la plata unor daune-interese cu majorările aferente până la plata integrală a sumei datorate. Acesta precizează că majorările respective nu sunt nici obligaţii fiscale, nici taxe la bugetul de stat şi, contrar argumentelor Guvernului, nu intră în sfera dreptului public.
24. Curtea reaminteşte că a examinat chestiunea aplicabilităţii art. 6 din Convenţie pe latura penală în proceduri similare celor iniţiate împotriva reclamantului (Jussila, citată anterior, pct. 29-38). Astfel, Curtea a declarat că nu este convinsă că sancţiunile fiscale trebuiau scutite de garanţiile procedurale prevăzute la art. 6 din Convenţie pentru a menţine eficacitatea sistemului fiscal nici că, de altfel, un asemenea demers se poate concilia cu spiritul şi scopul Convenţiei, ţinând totuşi seama de importanţa impozitelor pentru buna funcţionare a statului (ibidem, pct. 36). În consecinţă, Curtea a aplicat criteriile prezentate în cauza Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 39665/98 şi 40086/98, pct. 82, CEDO 2003‑X]:
„82. [...] Mai întâi trebuie stabilit dacă textul sau textele prin care se defineşte infracţiunea incriminată intră, conform normelor de tehnică juridică ale statului pârât, sub incidenţa dreptului penal, a dreptului disciplinar sau a ambelor. Însă aici este vorba de un simplu punct de pornire. Informaţia pe care acesta o furnizează are doar o valoare formală şi relativă; aceasta trebuie examinată în lumina numitorului comun legislaţiilor respective din diversele state contractante.
Natura însăşi a infracţiunii reprezintă un element de apreciere cu o pondere mai mare [...]
Însă controlul Curţii nu se opreşte aici. Acesta s-ar dovedi iluzoriu în general dacă nu ar lua în considerare totodată şi gradul de severitate al sancţiunii de care este pasibil reclamantul [...]”
25. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea reţine, în ceea ce priveşte primul criteriu, că majorarea impozitului aplicată reclamantului nu intra sub incidenţa dreptului penal român. Curtea reaminteşte însă că acest considerent nu este decisiv (Jussila, citată anterior, pct. 37, şi Anghel împotriva României, nr. 28183/03, pct. 50, 4 octombrie 2007).
26. Referitor la cel de-al doilea criteriu, care are legătură cu natura infracţiunii, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că majorările impozitelor pot fi considerate ca bazându-se pe dispoziţii juridice generale aplicabile tuturor contribuabililor (Jussila, citată anterior, pct. 38, cu trimiterile făcute acolo). Prin urmare, Curtea consideră că trebuie respins argumentul Guvernului, conform căruia TVA-ul şi impozitul pe venit se aplică numai unui grup definit de persoane care au statut special: astfel, reclamantul era obligat la plata acestui impozit în calitate de contribuabil, iar opţiunea sa de a supune activitatea sa profesională regimului TVA nu modifica situaţia în această privinţă.+
27. Pe de altă parte, Curtea subliniază că, în pofida argumentelor în contradictoriu ale Guvernului, reiese din hotărârea din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Caraş-Severin că reclamantul a fost într-adevăr obligat la plata majorărilor impozitului (supra, pct. 11 şi 22). Mai mult, Curtea reţine că respectivele majorări nu aveau ca obiect repararea pecuniară a unui prejudiciu, ci urmăreau în esenţă reprimarea în vederea împiedicării repetării faptelor incriminate (supra, pct. 11). Faptul că reclamantului i s-ar fi putut aplica majorări mai mari, aşa cum susţine Guvernul (supra, pct. 22), nu ar putea conduce la altă concluzie. Se poate concluziona aşadar că majorările aplicate se bazau pe o normă cu scop preventiv şi represiv în acelaşi timp. Acest considerent este suficient, el singur, să confere încălcării urmărite caracter penal.
28. În fine, referitor la cel de-al treilea criteriu, Curtea consideră că suma pe care reclamantul a trebuit să o achite putea fi considerată modică.
29. În consecinţă, este necesar să se respingă excepţia ridicată de Guvern.
30. Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
31. Reclamantul susţine că instanţele interne nu au respectat principiile procesului echitabil, în special principiul egalităţii armelor. Acesta reiterează că au fost declarate neconstituţionale acele dispoziţii legale care stabileau că acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu în beneficiul statului. Mai mult, reclamantul precizează că, deşi acţiunea civilă s-a exercitat în apel chiar înainte de ultima şedinţă a Tribunalului Caraş-Severin de dinaintea pronunţării deciziei sale, instanţa menţionată nu l-a informat despre acest lucru şi nu i-a dat posibilitatea să se opună. Acesta subliniază că, în timpul examinării recursului, Curtea de Apel Timişoara a ignorat argumentele lui referitoare la imposibilitatea manifestării opoziţiei sale. Acesta concluzionează că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat.
32. Guvernul susţine că practica internă permitea instanţelor să judece acţiuni civile introduse după citirea actului de sesizare, cu condiţia ca inculpatul să nu se opună. Acesta precizează că, în prezenta cauză, reclamantul – reprezentat de un avocat ales – ar fi trebuit să dea dovadă de diligenţă şi să consulte documentele depuse la dosar: într-adevăr, reclamantul nu pare să se fi opus constituirii ca parte civilă în şedinţa din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Caraş-Severin. Guvernul adaugă că reclamantul a avut posibilitatea de a-şi prezenta argumentele în recurs. Acesta concluzionează că art. 6 din Convenţie nu a fost încălcat în speţă.
33. Curtea reaminteşte că garanţiile referitoare la un proces echitabil implică în principiu dreptul, pentru părţile la proces, de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentată instanţei şi să o dezbată [a se vedea, printre multe altele, Lobo Machado împotriva Portugaliei, 20 februarie 1996, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑I, Göç împotriva Turciei (MC), nr. 36590/97, pct. 55, CEDO 2002‑V, şi Wyssenbach împotriva Elveţiei, nr. 50478/06, pct. 35, 22 octombrie 2013]. Mai mult, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat că efectul real al observaţiilor este de mică importanţă şi că părţile unui litigiu trebuiau să aibă posibilitatea de a preciza dacă apreciau că un document necesita observaţii din partea lor. Curtea consideră că această idee este valabilă în special în cazul încrederii justiţiabililor în funcţionarea justiţiei: aceasta se bazează, printre altele, pe asigurarea că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar (Nideröst-Huber împotriva Elveţiei, 18 februarie 1997, pct. 24, Culegere 1997‑I, şi Schaller-Bossert împotriva Elveţiei, nr. 41718/05, pct. 43, 28 octombrie 2010).
34. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea subliniază în primul rând că soluţia procedurii se analizează ca o decizie privind temeinicia unei „acuzaţii în materie penală” îndreptată împotriva reclamantului.
35. Curtea reţine că, în judecata în primă instanţă, Judecătoria Reşiţa a luat act de faptul că Ministerul Finanţelor nu a făcut nicio cerere de constituire ca parte civilă (supra, pct. 7). Cererea de constituire ca parte civilă a fost făcută de Ministerul Finanţelor pentru prima dată în apel, în faţa Tribunalului Caraş-Severin, peste termenele prevăzute de legislaţia internă (supra, pct. 17). Tribunalul Caraş-Severin a fost nevoit aşadar, pentru prima dată în decursul procedurii, să examineze pe fond chestiunea obligării reclamantului la plata majorărilor impozitului.
36. În plus, Curtea observă că părţile sunt de acord că una dintre practicile instanţelor interne permitea constituirea ca parte civilă după citirea actului de sesizare cu condiţia ca inculpatul să nu se opună (supra, pct. 18, 31 şi 32). Curtea observă însă că poziţiile părţilor diferă cu privire la chestiunea dacă reclamantul a putut, în mod rezonabil, să ia cunoştinţă de eventualitatea obligării la plata majorărilor impozitului şi să se exprime cu privire la constituirea Ministerului Finanţelor ca parte civilă în afara termenului. În această privinţă, Curtea constată că reclamantul susţine că cererea de constituire ca parte civilă nu a făcut niciodată obiectul dezbaterilor între părţi, în vreme ce Guvernul consideră că cererea fusese depusă la dosar dar că avocatul reclamantului nu o văzuse.
37. Plecând de la documentele depuse la dosar, Curtea observă că Tribunalul Caraş-Severin nu l-a informat pe reclamant despre cererea de constituire ca parte civilă a ministerului şi despre eventualitatea obligării la plata majorărilor impozitului, precum şi că reclamantul nu fusese ascultat în această privinţă şi nu consimţise expres la o astfel de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 58-59, CEDO 2000‑VIII, şi Găitănaru împotriva României, nr. 26082/05, pct. 32-33, 26 iunie 2012). Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu susţine contrariul, ci consideră că reclamantul consimţise implicit la constituirea Ministerului Finanţelor ca parte civilă prin faptul că nu se opusese în mod explicit (supra, pct. 32).
38. Curtea consideră că acest ultim argument al Guvernului bazat pe un consimţământ implicit al reclamantului nu poate fi reţinut deoarece renunţarea la exercitarea unui drept garantat de Convenţie trebuie stabilită în mod neechivoc (a se vedea, printre alte exemple, Neumeister împotriva Austriei, 27 iunie 1968, p. 16, pct. 36, seria A nr. 8, Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, 10 februarie 1983, pct. 35, seria A nr. 58, precum şi Colozza împotriva Italiei, 12 februarie 1985, pct. 28, seria A nr. 89). Aceasta subliniază că Tribunalul Caraş-Severin a fost primul care a examinat pe fond chestiunea constituirii ca parte civilă şi că decizia acestuia a modificat considerabil situaţia reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Gacon împotriva Franţei, nr. 1092/04, pct. 34, 22 mai 2008, şi Ben Naceur împotriva Franţei, nr. 63879/00, pct. 35-39, 3 octombrie 2006) şi că, mai mult decât atât, procedura avea o miză importantă pentru reclamant (Vermeulen împotriva Belgiei, 20 februarie 1996, pct. 33, Culegere 1996-I, J.J. împotriva Ţărilor de Jos, 27 martie 1998, pct. 43, Culegere 1998-II, precum şi Reinhardt şi Slimane-Kaïd împotriva Franţei, 31 martie 1998, pct. 105 in fine, Culegere 1998‑II).
39. Pe de altă parte, Curtea observă că, în calitate de instanţă de ultim grad de jurisdicţie, Curtea de Apel Timişoara nu a examinat argumentele reclamantului referitoare, în special, la imposibilitatea de a-şi exprima opoziţia faţă de constituirea Ministerului Finanţelor ca parte civilă în afara termenului (supra, pct. 13 şi 14). În ceastă privinţă, Curtea aminteşte că art. 6 din Convenţie implică în special, în sarcina „instanţei”, obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor propuse de părţi, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora [Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47287/99, pct. 80, CEDO 2004–I, şi Boldea împotriva României, nr. 19997/02, pct. 33, 15 februarie 2007]. Deşi este adevărat că obligaţia motivării deciziilor lor, impusă instanţelor de art. 6 § 1 din Convenţie, nu poate fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument (Perez, citată anterior, pct. 81, Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288, precum şi Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 29, seria A nr. 303‑A), se impune constatarea că, în speţă, Curtea de Apel Timişoara, pronunţându-se prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, a omis să examineze argumentele reclamantului referitoare la imposibilitatea manifestării opoziţiei sale faţă de cererea de constituire ca parte civilă în afara termenului, în condiţiile în care aceste argumente ar fi putut fi decisive pentru soluţia procedurii.
40. În concluzie, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
41. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
42. Reclamantul solicită 23 845 euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit. Suma reprezintă plata efectuată, eşalonată pe 5 ani, în urma condamnării sale, precum şi ajustarea ei în raport cu inflaţia. Acesta solicită, de asemenea, 50 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit el şi familia sa.
43. Guvernul răspunde că reclamantul nu are dreptul de a obţine repararea prejudiciului material pretins din moment ce, în opinia sa, reclamantul fusese condamnat în calitate de administrator al societăţii sale, iar aceasta din urmă plătise suma sus-menţionată. Cu privire la prejudiciul moral, făcând referire la cauzele Mircea împotriva României (nr. 41250/02, 29 martie 2007), Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (nr. 77193/01 şi 77196/01, 24 mai 2007) şi Adrian Constantin împotriva României (nr. 21175/03, 12 aprilie 2011), Guvernul susţine că redeschiderea procedurii în dreptul intern ar fi soluţia cea mai potrivită în prezenta speţă.
44. În prezenta cauză, Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a nerespectării principiilor procesului echitabil. Curtea observă în continuare că, atunci când, precum în speţă, constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 4081 din Codul de procedură civilă român permite revizuirea unei hotărâri pronunţate în plan intern (Mircea, citată anterior, pct. 98 şi Hogea împotriva României, nr. 31912/04, pct. 60, 29 octombrie 2013). Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea consideră că reparaţia cea mai potrivită pentru reclamant ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea acestuia, a procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, S.C. IMH Suceava S.R.L. împotriva României, nr. 24935/04, pct. 56, 29 octombrie 2013). Prin urmare, nu este necesar să acorde reclamantului o despăgubire cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.
45. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 3 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
46. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa Curţii, fără să indice cuantumul acestora pe motiv că încă nu îl cunoştea. Acesta a menţionat că intenţiona să precizeze suma respectivă şi să trimită documentele justificative la o dată ulterioară. A omis însă să facă acest lucru.
47. Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată.
48. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În speţă, ţinând seama de faptul că reclamantul nu şi-a cuantificat şi detaliat cererea, nu i se acordă nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
49. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3 000 EUR (trei mii de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 25 martie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy