CASE OF OTTO-PREMINGER-INSTITUT v. AUSTRIA - [Romanian Translation] by Teodor Papuc

© This translation was done by Teodor Papuc. Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

 © Prezenta traducere a fost făcută de către dl Teodor Papuc. Permisiunea de a o publica a fost acordată doar în scopul includerii acesteia în baza de date HUDOC.

CURTEA (CAMERA)

CAUZA OTTO-PREMINGER-INSTITUT c. AUSTRIEI

(Cererea nr. 13470/87)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

20 septembrie 1994

În cauza Otto-Preminger-Institut c. Austriei[*],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită, în conformitate cu articolul 43 (art. 43) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) şi prevederile relevante din Regulamentul Curţii, într-o Cameră compusă din judecătorii:

Dl R. Ryssdal, Preşedinte,

DlF. Gölcüklü,

DlF. Matscher,

DlB. Walsh,

DlR. Macdonald,

Dna E. Palm,

DlR. Pekkanen,

DlJ. Makarczyk,

DlD. Gotchev,

şi Dl M.-A. Eissen, Grefier, şi Dl H. Petzold, Grefier adjunct,

Deliberând în camera de consiliu, pe 25 noiembrie 1993 şi pe 20 aprilie şi 23 august 1994,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la ultima dintre datele menţionate:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) pe 7 aprilie 1993 şi de către Guvernul Republicii Austria („Guvernul”) pe 14 mai 1993, în interiorul limitei de trei luni prevăzute de articolul 32 para. 1 şi articolul 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea cauzei stă o cerere (nr. 13470/87) îndreptată împotriva Austriei, depusă la Comisie, în temeiul articolului 25 (art. 25), pe 6 octombrie 1987 de către o asociaţie privată cu personalitate juridică în baza legii austriece, Otto-Preminger-Institut für audiovisuelle Mediengestaltung (OPI).

În solicitarea Comisiei s-a făcut referire la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48) şi la declaraţia prin care Austria a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46); în cererea Guvernului s-a făcut referire la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48). Obiectul solicitării şi al cererii a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă faptele cauzei reprezentau o încălcare a obligaţiilor decurgând din articolul 10 (art. 10) de către statul pârât.

2. Ca răspuns la ancheta întreprinsă în conformitate cu regula 33 para. 3 (d) din Regulamentul Curţii, asociaţia reclamantă a declarat că ar dori să participe în cadrul procesului şi şi-a desemnat un avocat care să o reprezinte (regula 30).

3. Din Camera ce urma a fi constituită făcea parte ex officio dl F. Matscher, judecătorul ales de naţionalitate austriacă (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi dl R. Ryssdal, Preşedintele Curţii (regula 21 para. 3 (b)). Pe 23 aprilie 1993, în prezenţa Grefierului, Preşedintele a tras la sorţi numele celorlalţi şapte membri, şi anume dl F. Gölcüklü, dl B. Walsh, dl R. Macdonald, dna E. Palm, dl R. Pekkanen, dl J. Makarczyk şi dl D. Gotchev (Articolul 43 in fine din Convenţie şi regula 21 para. 4) (art. 43).

4. În calitate de Preşedinte al Camerei (regula 21 para. 5), dl Ryssdal, l-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental, pe reprezentantul asociaţiei reclamante şi pe delegatul Comisiei asupra organizării procesului (Regula 37 para. 1 şi 38). În conformitate cu ordinele stabilite în consecinţă, Grefierul a primit memoriul Guvernului pe 24 septembrie 1993 şi memoriu reclamantei pe 1 octombrie 1993. Secretarul Comisiei l-a informat pe Grefier despre faptul că delegatul îşi va prezenta observaţiile în cadrul audierii.

5. Pe 2 septembrie 1993, Preşedintele a permis introducerea în proces a două organizaţii non-guvernamentale, „articolul 19” şi Interights, pentru a prezenta observaţii scrise cu privire la aspectele speciale ale cauzei (regula para. 1). Observaţiile acestora au fost primite la grefă pe 15 octombrie.

6. Pe 14 octombrie 1993, Comisia a prezentat documente pe care i le-a solicitat Grefierul, conform instrucţiunilor date de către Preşedinte.

7. Pe 27 octombrie 1993, Camera a decis în temeiul regulii 41 para. 1 să vizioneze filmul Das Liebeskonzil, aşa cum a solicitat reclamanta. Pe 23 noiembrie 1993 a avut loc o proiecţie în privat.

8. În conformitate cu decizia Preşedintelui, audierea publică a avut loc în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, pe 24 noiembrie.

S-au prezentat în faţa Curţii:

- din partea Guvernului

Dl W. Okresek, şeful Direcţiei de Afaceri Externe,

Departamentul pentru Constituţie, Cancelaria Federală,              

Agent,

Dl C. Mayerhofer, Ministrul federal al Justiţiei,

Dl M. Schmidt, Ministrul federal al Afacerilor Externe,               Consilieri;

- din partea Comisiei

Dl M.P. Pellonpää, Delegat;

- pentru asociaţia reclamantă

Dl F. Höpfel, profesor de drept

în cadrul Universităţii din Innsbruck, Verteidiger in Strafsachen,              

Consultant.

Curtea a audiat adresele acestora, precum şi răspunsurile la întrebările adresate lor.

SITUAŢIA DE FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPECIALE ALE CAUZEI

9. Reclamanta, Otto-Preminger-Institut für audiovisuelle Mediengestaltung (OPI), este o asociaţie privată înfiinţată în temeiul legii austriece, cu sediul în Innsbruck. Potrivit propriului statut, asociaţia este o organizaţie non-profit, al cărei scop general este să promoveze creativitatea, comunicarea şi divertismentul prin intermediul presei audio-vizuale. Activităţile sale includ gestiunea unui cinematograf cu denumirea de „Cinematograph”, în Innsbruck.

10. Asociaţia reclamantă a anunţat o serie de şase proiecţii ale filmului Das Liebeskonzil („Consiliu în cer”) de Werner Schroeter (a se vedea paragraful 22 de mai jos), care ar fi fost accesibile publicului larg. Prima proiecţie a fost programată pentru 13 mai 1985. Ele trebuiau să aibă loc la ora 10.00 p.m., afară de o proiecţie matinală din 19 mai, la ora 4 p.m.

Anunţul a fost făcut printr-un buletin informativ distribuit de către OPI celor 2,700 de membri ai săi, precum şi prin afişarea pe diferite panouri din Innsbruck, inclusiv pe cel aparţinând Cinematograph. Anunţul menţiona următoarele:

„Tragi-comedia lui Oskar Panizza ce a avut loc în Cer a fost filmată de către Schroeter la un spectacol de la Teatro Belli din Roma şi aranjat, în contextul reconstituirii procesului şi condamnării scriitorului din 1895 pentru blasfemie. Panizza porneşte de la premiza că sifilisul a fost pedeapsa divină pentru adulterul şi păcatele omului din perioada Renaşterii, în special la curtea Papei Alexandru al VI-lea de Borgia. În filmul lui Schroeter, purtând însemnele puterii lumeşti, reprezentanţii lui Dumnezeu pe Pământ se aseamănă îndeaproape cu protagoniştii cereşti.

Sunt expuse imagini banale şi absurdităţi ale crezului creştin într-o maneieră caricaturală şi este analizată relaţia dintre credinţele religioase şi mecanismele universale de opresiune.”

În plus, buletinul informativ prevedea o atenţionare potrivit căreia, în conformitate cu Legea tiroleză privind activitatea cinematografelor (Tiroler Lichtspielgesetz), persoanelor sub şaptesprezece ani le era interzisă vizionarea filmului.

Un ziar regional a anunţat de asemenea titlul filmului, data şi locul proiecţiei acestuia, fără a da detalii despre conţinutul său.

11. La cererea diecezei Bisericii Romano-Catolice din Innsbruck, Ministerul Public a început procedurile penale împotriva administratorului OPI, dl Dietmar Zingl, pe 10 mai 1985. Acuzaţia privea „denigrarea doctrinelor religioase” (Herabwürdigung religiöser Lehren), faptă interzisă prin secţiunea 188 din Codul Penal (Strafgesetzbuch – a se vedea paragraful 25 de mai jos).

12. Pe 12 mai 1985, după ce filmul a fost proiectat în cadrul unei sesiuni private în prezenţa unui judecător de serviciu (Journalrichter), procurorul a înaintat o cerere pentru aplicarea sechestrului, în temeiul secţiunii 36 a Legii privind presa (Mediengesetz – a se vedea paragraful 29 de mai jos). Cererea a fost admisă de către Tribunalul Regional din Innsbruck (Landesgericht) în aceeaşi zi. Drept rezultat, proiecţiile publice anunţate de către OPI, prima dintre ele fiind programată pentru ziua următoare, nu au avut loc.

În schimb, celor care au fost prezenţi în timpul primei proiecţii programate li s-a citit scenariul şi s-a purtat o discuţie.

Cum dl Zingl a returnat filmul distribuitorului, compania „Czerny” din Viena, el a fost confiscat la sediul celei din urmă, pe 11 iunie 1985.

13. Pe 30 iulie 1985 a fost respins apelul dlui Mr Zingl împotriva ordonanţei de aplicare a sechestrului, introdus la Curtea de Apel din Innsbruck (Oberlandesgericht). Curtea de Apel a considerat că libertatea artei a fost limitată în mod necesar de drepturile altora la libertatea religiei, precum şi prin sarcina statului de a asigura o societate bazată pe ordine şi toleranţă. Aceasta a mai reţinut că indignarea a fost „justificată” în scopurile urmărite prin secţiunea 188 din Codul Penal doar dacă obiectul ei era de natură să ofenseze trăirile religioase ale unei persoane medii cu o sensibilitate religioasă normală. Condiţia a fost îndeplinită în speţă şi sechestrul asupra filmului ar putea fi ordonat în principiu, cel puţin în cadrul „procedurii obiective” (a se vedea paragraful 28 de mai jos). Persiflarea deplină a sentimentului religios a depăşit orice interes pe care publicul larg îl poate avea pentru informaţie sau interesele financiare ale persoanelor care doresc să proiecteze filmul.

14. Pe 24 octombrie 1985, urmărirea penală împotriva dlui Zingl a fost întreruptă şi cazul a continuat în forma „procedurii obiective”, în temeiul secţiunii 33 para. 2 din Legea privind presa, care vizau anularea filmului.

15.  Pe 10 octombrie 1986 a avut loc un proces în faţa Tribunalului Regional din Innsbruck. Filmul a fost proiectat din nou într-o sesiune închisă; conţinutul său a fost descris în detaliu în înregistrarea audierii.

Dl Zingl apare în înregistrarea oficială a audierii în calitate de martor. El a declarat că a trimis înapoi filmul către distribuitor după emiterea ordonanţei de aplicare a sechestrului pentru că nu a mai vrut să aibă de-a face cu această chestiune.

Din hotărâre – a fost comunicată în aceeaşi zi – rezultă că dl Zingl era considerat ca fiind „parte interesată posibil răspunzătoare” (Haftungsbeteiligter).

Tribunalul Regional a constatat că trebuie să se stabilească dacă distribuitorul filmului a renunţat la dreptul său de a fi ascultat şi a consimţit la distrugerea exemplarului de film.

16. În hotărârea sa, Tribunalul Regional a dispus confiscarea filmului. Acesta a reţinut:

„Proiecţia publică a filmului Das Liebeskonzil programată pentru 13 mai 1985, în care Dumnezeu-Tatăl este prezentat atât în imagini, cât şi în text drept senil, idiot impotent, Hristos ca un cretin şi Maica Domnului ca o femeie desfrânată, cu un mod de exprimare corespunzător, şi în care Împărtăşania este ridiculizată, se încadrează în definiţia infracţiunii de denigrare a perceptelor religioase, aşa cum este prevăzut în secţiunea 188 din Codul Penal.”

Motivarea Curţii a inclus şi următoarele:

„Condiţiile secţiunii 188 din Codul Penal sunt îndeplinite în mod obiectiv prin această portretizare a personajelor divine – Dumnezeu-Tatăl, Maica Domnului şi Iisus Hristos sunt figurile centrale în doctrina şi practica religioasă romano-catolice, fiind de o deosebită importanţă, de asemenea, pentru înţelegerea religiei de către credincioşi –, ca şi prin expresiile menţionate mai sus privind Împărtăşania, care este una dintre cele mai importante taine ale confesiunii romano-catolice, cu atât mai mult dacă avem în vedere caracterul general al filmului de atac la adresa confesiunilor creştine ...

... Articolul 17a al Legea Fundamentală (Staatsgrundgesetz) garantează libertatea creaţiei artistice, precum şi publicarea şi predarea artei. Domeniul de aplicare al dispoziţiilor privind libertatea artei a fost extins (prin introducerea acestui articol) în sensul în care este protejată orice formă de exprimare artistică, iar limitările libertăţii artei nu mai sunt posibile prin intermediul unei prevederi legale exprese, ci pot avea loc doar prin limitările inerente acestei libertăţi ... . Libertatea artei nu poate fi nelimitată. Limitări ale libertăţii artei se găsesc, în primul rând, în alte drepturi şi libertăţi fundamentale garantate de Constituţie (precum libertatea religiei şi conştiinţei), iar în al doilea rând, din nevoia unei forme ordonate de coexistenţă umană bazată pe toleranţă, şi în final în încălcările flagrante şi extreme ale altor interese protejate de lege (Verletzung anderer rechtlich geschützter Güter), circumstanţele specifice trebuind să fie cântărite în mod comparat, ţinându-se cont de toate consideraţiile relevante ...

Faptul că sunt îndeplinite condiţiile secţiunii 188 din Codul Penal nu trebuie interpretat în mod automat că a fost atinsă limita libertăţii artei, libertate garantată de articolul 17a din Legea Fundamentală. Cu toate acestea, având în vedere consideraţiile de mai sus şi gravitatea specială din prezenta speţă – care vizează un film destinat în primul rând a provoca şi care ţinteşte în Biserică – a încălcărilor multiple şi prelugite ale intereselor protejate de lege, dreptul fundamental al libertăţii artei se va situa, în prezentul caz, al doilea.

...”

17. Dl Zingl a înaintat un apel împotriva hotărârii Tribunalului Regional, prezentând o declaraţie semnată de 350 de persoane care protestau împotriva liberului acces la o lucrare artistică, şi susţinând că secţiunea 188 din Codul Penal nu a fost interpretată în concordanţă cu libertatea artei garantată de articolul 17a din Legea Fundamentală.

Curtea de Apel din Innsbruck a declarat apelul inadmisibil pe 25 martie 1987. Aceasta a reţinut că dl Zingl nu are calitate procesuală, el nefiind proprietarul drepturilor de autor asupra filmului. Hotărârea a fost comunicată OPI pe 7 aprilie 1987.

18. Solicitat de către avocatul asociaţiei reclamante, pe atunci Ministrul Educaţiei, Artei şi Sportului, dl Hilde Hawlicek, a scris o adresă privată către Procurorul General (Generalprokurator) sugerând promovarea unui recurs în interesul legii (Nichtigkeitsbeschwerde zur Wahrung des Gesetzes) în faţa Curţii Supreme (Oberster Gerichtshof). Adresa era datată cu 18 mai 1987 şi menţiona, inter alia, articolul 10 (art. 10) din Convenţie.

Procurorul General a decis pe 26 iulie 1988 că nu exista niciun motiv pentru a se cere un asemenea recurs în interesul legii. Decizia menţiona, inter alia, că Procuratura Generală (Generalprokuratur) a constatat de mult timp faptul că libertatea artei a fost limitată de alte drepturi fundamentale şi s-a referit la hotărârea Curţii Supreme în speţa privind filmul Das Gespenst („The Ghost” – a se vedea paragraful 26 de mai jos); în opinia Procurorului General, în acea speţă Curtea Supremă „cel puţin nu a negat” acel punct de vedere („Diese Auffassung ... wurde vom Obersten Gerichtshof ... zumindest nicht mißbilligt”).

19. De atunci, în Austria s-au jucat spectacole de teatru după piesa originală: în Vienna, în noiembrie 1991, şi în Innsbruck, în octombrie 1992. În Viena, organele de urmărire penală nu au întreprins nicio acţiune. În Innsbruck, au fost depuse mai multe plângeri penale (Strafanzeigen) de către particulari; au fost efectuate cercetări preliminare, după care organele de urmărire penală au decis să întrerupă procedurile.

II. FILMUL „DAS LIEBESKONZIL”

20. Piesa pe care se bazează filmul a fost semnată de Oskar Panizza şi publicată în 1894. În 1895, Panizza a fost găsit vinovat de către Curtea cu Juri din Munich (Schwurgericht) pentru săvârşirea de „crime împotriva religiei” şi condamnat la pedeapsa închisorii. Piesa a fost interzisă în Germania, deşi era tipărită în continuare în altă parte.

21. Piesa îl descria pe Dumnezeu-Tatăl ca fiind bătrân, infirm şi incapabil, pe Iisus Hristos ca pe „băiatul mamei” de o inteligenţă redusă şi pe Fecioara Maria, evident răspunzătoare, ca pe o depravată fără principii. Împreună, ei au decis că omenirea trebuie pedepsită pentru imoralitatea sa. Au respins posibilitatea distrugerii totale în favoarea unei forme de pedeapsă care le-ar fi lăsat oamenilor atât „nevoia de mântuire”, cât şi „capacitatea de răscumpărare”. Nepricepându-se să inventeze o astfel de pedeapsă de unii singuri, au decis să-l cheme pe diavol în ajutor.

Diavolul sugerează ideea unei boli cu transmitere sexuală, astfel încât bărbaţii şi femeile se vor infecta reciproc, fără a-şi da seama; el procreează împreună cu Salome pentru a li se naşte o fiică ce va răspândi boala în întreaga omenire. Simptomele descrise de diavol sunt cele ale sifilisului.

Drept răsplată a sa, diavolul cere libertatea gândirii; Maria spune că se va „gândi la aceasta”. Diavolul o trimite apoi pe fiica sa să-şi facă treaba, mai întâi printre cei care reprezentau puterea mondială, apoi la curtea papală, la episcopi, la mănăstirile de maici şi de călugări şi, în final, la oamenii obişnuiţi.

22. Filmul, în regia lui Werner Schroeter, a fost lansat în 1981. Acesta începe şi sfârşeşte cu scene pretins a fi avut loc în cadrul procesului din Panizza, în 1895. Între acestea, rulează un spectacol al piesei care a avut loc la Teatro Belli din Roma. Filmul portretizează dumnezeul religiei iudaice, al religiei creştine şi al religiei islamice ca fiind un bătrân aparent senil care se prosternează în faţa diavolului şi pe care îl sărută adânc, numindu-l prieten al său. De asemenea, acesta este prezentat ca jurând pe diavol. Alte scene o arată pe Fecioara Maria permiţând să i se citească o poveste obscenă, precum şi manifestarea unui anumit grad de tensune erotică între Fecioara Maria şi diavol. Iisus Hristos, aflat la maturitate, este prezentat ca fiind insuficient mental de grad inferior, iar într-una dintre scene este arătat cum încearcă să mângâie şi să sărute senzual sânii mamei sale, în timp ce aceasta îl lasă. Dumnezeu, Fecioara Maria şi Hristos sunt arătaţi în film aplaudându-l pe diavol.

III. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

23. Libertatea religiei este garantată de articolul 14 din Legea Fundamentală, care prevede următoarele:

„(1) Libertatea deplină a credinţelor şi conştiinţei este garantată tuturor.

(2) Exercitarea drepturilor civile şi politice trebuie să fie liberă de confesiunile religioase; cu toate acestea, confesiunile religioase nu pot sta în calea obligaţiilor de natură civică.

(3) Nimeni nu poate fi obligat să ia parte la vreo acţiune bisericească sau să participe la vreo asemenea sărbătoare, decât în temeiul unei puteri conferite de lege unei alte persoane sub a cărei autoritate se află.”

24. Libertatea artei este garantată de articolul 17a din Legea Fundamentală, care prevede următoarele:

„Se asigură libertatea creaţiei artistice, a publicării şi predării artei.”

25. Secţiunea 188 din Codul Penal prevede următoarele:

„Orice persoană, în condiţiile în care comportamentul său este de natură să provoace o indignare justificată, să discrediteze sau să insulte o persoană sau un obiect care este un simbol al veneraţiei de către o biserică sau o comunitate religioasă aflată în ţară, ori o dogmă, un obicei sau o instituţie legiuită a unei asemenea biserici sau comunităţi religioase, este pasibilă de pedeapsa închisorii de până la şase luni sau o amendă de până la 360 de rate zilnice.”

26. Principala hotărâre a Curţii Supreme privind relaţia dintre cele două prevederi de mai sus a fost pronunţată după introducerea unui recurs în interesul legii de către Procurorul General într-un caz legat de confiscarea filmului Das Gespenst („The Ghost”), de Herbert Achternbusch. Deşi argumentele au fost respinse din motive pur formale fără vreo decizie cu privire la fond, din hotărâre reieşea indirect că dacă o operă artistică afectează libertatea unui cult relogios garantată de articolul 14 din Legea Fundamentală, acest fapt poate constitui un abuz de libertate a expresiei artistice şi este, prin urmare, contrar legii (hotărârea din 19 decembrie 1985, Medien und Recht (Media şi legea) 1986, nr. 2, p. 15).

27. Delictul de presă (Medieninhaltsdelikt) este definit ca fiind „un act ce implică răspunderea impusă de o sancţiune judiciară, comis prin conţinutul unei modalităţi de publicare, constând într-o comunicare sau o manifestare ce are drept ţintă un număr relativ mare de persoane” (secţiunea 1 para. 12 din Legea privind presa). Răspunderea penală pentru astfel de infracţiuni este determinată potrivit legii penale generale, în măsura în care nu se derogă sau nu se adaugă la alte dispoziţii speciale din Legea privind presa (secţiunea 28 din Legea privind presei).

28. Legea privind presa prevede sancţiunea specială a confiscării (Einziehung) publicaţiei în cauză (secţiunea 33). Confiscarea poate fi ordonată adiacent la orice altă sancţiune obişnuită prevăzută de Codul Penal (secţiunea 33 para. 1).

În cazul în care urmărirea penală sau condamnarea oricărei persoane pentru comiterea unei infracţiuni nu este posibilă, confiscarea poate fi ordonată şi separat, în aşa-numita procedură „obiectivă” pentru închiderea unei publicaţii, aşa cum o prevede secţiunea 33 para. 2 din Legea privind presa, în virtutea căreia:

„Confiscarea trebuie ordonată în procedura separată la cererea procurorului în cazul în care o publicaţie de presă îndeplineşte condiţiile definiţiei obiective a infracţiunii şi dacă urmărirea penală a unui particular nu poate fi asigurată sau condamnarea unei asemenea persoane este imposibilă din motive care se opun intervenirii pedepsei ...”

29. Sechestrul (Beschlagnahme) unei publicaţii în aşteptarea deciziei cu privire la confiscare poate fi efectuat potrivit secţiunii 36 din Legea privind presa, care prevede următoarele:

„1. Instanţa poate ordona sechestrul exemplarelor unei opere plănuite a fi distribuite prin publicarea în presă dacă se presupune că va fi ordonată confiscarea în temeiul secţiunii 33 şi în cazul în care consecinţele negative ale unui asemenea sechestru nu sunt disproporţionate raportat la interesele legitime servite acolo. Cu toate acestea, sechestrul nu poate fi efectuat în cazul în care pot fi servite asemenea interese legitime prin publicarea unui anunţ privind iniţierea procedurilor penale.

2. Sechestrul presupune iniţierea simultană a procedurilor penale sau a procedurii obiective privind un delict de presă şi o cerere expresă în acest sens făcută de către procuror sau de către reclamant în proceduri separate.

3. Decizia care ordonă sechestrul menţionează pasajul sau partea din opera publicată şi presupusa infracţiune care a condus la luarea acestei măsuri ...

4-5. ...”

30. Urmărirea penală a delictelor de presă şi procedura obiectivă îşi au temeiul în dreptul procedural penal comun. Cu toate că în procedura obiectivă proprietarul sau editorul operei publicate nu poate fi acuzat de comiterea infracţiunii, acesta este tratat ca parte a procesului, în virtutea secţiunii 41 para. 5, care prevede următoarele:

„[În procedurile penale sau în procedura obiectivă privind un delict de presă] proprietarul de presă (editorul) este chemat la audieri. El are drepturile unui acuzat; el este în special îndrituit la aceleaşi apărări ca ale acuzatului şi poate ataca hotărârea în apel ...”

PROCEDURA DIN FAŢA COMISIEI

31. Asociaţia reclamantă a sesizat Comisia pe 6 octombrie 1987. Aceasta s-a plâns de încălcarea articolului 10 (art. 10) din Convenţie.

32. Pe 12 aprilie 1991, Comisia a declarat cererea (no. 13470/87) admisibilă.

În raportul său adoptat pe 14 ianuarie 1993 (articolul 31) (art. 31), Comisia a exprimat opinia potrivit căreia în speţă a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10):

(a) cu privire la sechestrul aplicat filmului (nouă voturi la cinci);

(b) cu privire la confiscarea filmului (treisprezece voturi la unul).

Textul integral al opiniei Comisiei şi al celor trei opinii disidente conţinute de raport este reprodus ca anexă la prezenta hotărâre [*].

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

33. În memoriul său, Guvernul i-a solicitat Curţii

„să respingă cererea ca inadmisibilă în temeiul articolului 27 para. 3 (art. 27-3) din Convenţie pentru nerespectarea regulii de şase luni prevăzută de articolul 26 (art. 26) din Convenţie, sau, în mod alternativ, să statueze că nu a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10) din Convenţie în privinţa sechestrului şi a confiscării de după a filmului”.

34. La audieri, reclamanta a cerut Curţii să

„decidă în favoarea asociaţiei reclamante şi să constate că sechestrul şi confiscarea filmului au venit în contradicţie cu obligaţiile Republicii Austria decurgând din articolul 10 (art. 10) din Convenţie, precum şi acordarea unei reparaţii echitabile către asociaţia reclamantă, aşa cum se prevede”.

ÎN DREPT

I. OBIECŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

35. Guvernul a reiterat că cererea, introdusă pe 6 octombrie 1987 (a se vedea paragraful 31 de mai sus), a fost depusă la Comisie după expirarea celor şase luni – termen-limită – prevăzute de articolul 26 (art. 26) din Convenţie, care prevede următoarele:

„Comisia poate examina cauza doar dacă ... într-o perioadă de şase luni de la data la care a fost comunicată hotărârea definitivă.”

În primul rând, acesta a susţinut că asociaţia reclamantă (OPI) era „parte” doar în procedurile legate de sechestrul asupra filmului, nu şi în cele privind confiscarea. Hotărârea definitivă naţională a fost aşadar cea a Curţii de Apel din Innsbruck, care a confirmat ordonanţa privind aplicarea sechestrului (30 iulie 1985).

Ca alternativă, Guvernul a subliniat că distribuitorul filmului, compania „Czerny”, fiind singura deţinătoare a drepturilor privind unicul exemplar al filmului, a consimţit la distrugerea sa înainte de prima audiere din cadrul „procedurii obiective” din faţa Tribunalului Regional din Innsbruck. Această instanţă a dispus, în fapt, confiscarea filmului pe 10 octombrie 1986. Întrucât compania „Czerny” nu a atacat ordonanţa, Guvernul a susţinut că trebuie ţinut cont de hotărârea definitivă de la nivel naţional.

Acceptarea unei alte poziţii ar consimţi faptul că cererea era prescrisă.

A. Dacă Guvernul este privat să uziteze de argumentul său alternativ

36. Delegatul Comisiei a sugerat faptul că Guvernul ar trebui considerat privat în a-şi invoca argumentul alternativ, care nu a fost menţionat în faţa Comisiei în etapa admisibilităţii. În opinia sa, împrejurarea că Guvernul a invocat o excepţie bazată pe limita de timp a celor şase luni în baza articolului 26 (art. 26) nu ar trebui considerat ca fiind suficient, din moment ce argumentul adus atunci se baza pe fapte diferite de cele aduse acum în discuţie.

37. Curtea ia notă de excepţiile de acest gen dacă şi din moment ce statul pârât le-a ridicat suficient de clar în faţa Comisiei în măsura în care natura şi circumstanţele lor o permiteau. Acest lucru trebuia făcut în mod normal în etapa examinării iniţiale a admisibilităţii (a se vedea, printre multe alte autorităţi, hotărârea Bricmont c. Belgiei din 7 iulie 1989, Seria A nr. 158, p. 27, para. 73).

Deşi Guvernul a invocat regula celor şase luni în faţa Comisiei, acesta s-a bazat doar pe hotărârea Curţii de Apel din Innsbruck, de pe 30 iulie 1985. Nimic nu l-a împiedicat să invoce argumentul alternativ în acelaşi timp. Rezultă că acesta este privat de a face acest lucru în faţa Curţii (a se vedea, ca ultimă autoritate, hotărârea Papamichalopoulos şi alţii c. Greciei din 24 iunie 1993, Seria A nr. 260-B, p. 68, para. 36).

B. Dacă principalul argument al Guvernului este întemeiat

38. Argumentul Guvernului are în vedere lipsa calităţii de „victimă” a OPI, în cazul confiscării filmului, nu şi în cazul sechestrului asupra acestuia.

39. Persoanele pot invoca propriu-zis calitatea de „victimă” a unei încălcări a drepturilor lor protejate de Convenţie dacă au fost direct afectate de măsurile pretinse a constitui încălcări (a se vedea, inter alia şi mutatis mutandis, hotărârea Norris c. Irlandei din 26 octombrie 1988, Seria A nr. 142, pp. 15-16, para. 31, şi hotărârea Open Door şi Dublin Well Woman c. Irlandei din 29 octombrie 1992, Seria A nr. 246, p. 22, para. 43).

40. Deşi asociaţia reclamantă nu era deţinătoarea drepturilor de autor sau a exemplarului de film confiscat, aceasta a fost direct afectată prin decizia confiscării, care a avut drept efect imposibilitatea de a proiecta filmul în propriul ei cinematograf din Innsbruck sau, într-adevăr, oriunde în Austria. În plus, sechestrul a reprezentat o măsură provizorie a cărei legalitate a fost confirmată prin decizia confiscării; cele două nu pot fi separate. În fine, nu este lipsit de importanţă faptul că administratorul asociaţiei reclamante figurează în hotărârea Tribunalului Regional din 10 octombrie 1986 cu privire la procedura confiscării ca „parte interesată posibil răspunzătoare” (a se vedea paragraful 15 de mai sus).

Asociaţia reclamantă poate invoca astfel în mod valid calitatea de „victimă” a confiscării filmului, ca şi în cazul sechestrului acestuia.

41. Din cele menţionate mai sus reiese că „hotărârea definitivă” în sensul articolului 26 (art. 26) a fost hotărârea dată de Curtea de Apel din Innsbruck de pe 25 martie 1987 şi comunicată OPI pe 7 aprilie (a se vedea paragraful 17 de mai sus). În conformitate cu practica sa uzuală, Comisia a decis că cererea, introdusă în interiorul celor şase luni care au curs de la ultima dată, a fost depusă în termenul prevăzut. Prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului trebuie respinsă.

II. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 (art. 10)

42. Asociaţia reclamantă a susţinut că sechestrul şi confiscarea ce a urmat a filmului Das Liebeskonzil a dat naştere unor încălcări ale dreptului ei la libertatea de expimare, aşa cum este garantată de articolul 10 (art. 10) din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiofuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

A. Dacă au existat „ingerinţe” în libertatea de exprimare a asociaţiei reclamante

43. Cu toate că în faţa Comisiei Guvernul a recunoscut existenţa unei ingerinţe în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către asociaţia reclamantă numai în privinţa sechestrului aplicat asupra filmului şi deşi a punctat acelaşi lucru în excepţia sa preliminară (a se vedea paragraful 35 de mai sus), în faţa Curţii nu s-a mai pus problema dacă, odată respinsă excepţia preliminară, atât sechestrul, cât şi confiscarea constituiau asemenea ingerinţe.

Astfel de ingerinţe vor atrage încălcarea articolului 10 (art. 10) dacă nu satisfac cerinţele paragrafului 2 (art. 10-2). Curtea trebuie aşadar să examineze la rândul ei dacă ingerinţele erau „prevăzute de lege”, dacă urmăreau un scop legitim prevăzut de acel paragraf (art. 10-2) şi dacă erau „necesare într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop.

B. Dacă ingerinţele erau „prevăzute de lege”

44. Asociaţia reclamantă a negat că ingerinţele erau „prescrise de lege”, invocând faptul că secţiunea 188 din Codul Penal austriac a fost greşit aplicată. În primul rând, în opinia sa era îndoielnic dacă o operă de artă având de-a face într-o manieră satirică cu persoane sau obiecte ale veneraţiei religioase puteau fi privite vreodată ca „peiorative sau jignitoare”. În al doilea rând, indignarea nu putea fi „justificată” în cazul persoanelor care au consimţit în mod liber să vadă filmul sau care au decis să nu o facă. În al treilea rând, dreptului la libertatea artei, aşa cum este garantat de articolul 17 a din Legea Fundamentală, nu i s-a dat o însemnătate suficientă.

45. Curtea reiterează că ţine mai întâi de autorităţile naţionale, şi anume de instanţe, să interpreteze şi să aplice dreptul naţional (a se vedea, ca cea mai recentă autoritate, hotărârea Chorherr c. Austriei din 25 august 1993, Seria A nr. 266-B, p. 36, para. 25).

Instanţele din Innsbruck au trebuit să găsească un echilibru între dreptul la libertatea artei şi dreptul la respectarea convingerilor religioase, aşa cum este garantat acesta de articolul 14 din Legea Fundamentală. Curtea, ca şi Comisia, consideră că nu i-au fost prezentate motive pentru a reţine că dreptul austriac a fost greşit aplicat.

C. Dacă ingerinţa a avut un „scop legitim”

46. Guvernul a susţinut că sechestrul şi confiscarea filmului aveau ca scop „protejarea drepturilor altora”, şi anume dreptul celorlalţi de a le fi respectate sentimentele religioase, precum şi „prevenirea dezordinii”.

47. Aşa cum a subliniat Curtea în hotărârea Kokkinakis c. Greciei din 25 mai 1993 (Seria A no. 260-A, p. 17, para. 31), libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, salvgardată de articolul 9 (art. 9) din Convenţie, este una dintre temeliile unei „societăţi democratice” în înţelesul Convenţiei. Aceasta este, în dimensiunea sa religioasă, unul dintre elementele vitale care formează identitatea credincioşilor şi concepţia lor de viaţă.

Cei care aleg să-şi exercite libertatea de a-şi manifesta religia, indiferent dacă fac acest lucru în calitate de membri ai unei majorităţi sau minorităţi religioase, nu se pot aştepta în mod rezonabil la a fi scutiţi de orice critică. Aceştia trebuie să tolereze şi să accepte negarea de către terţi a convingerilor lor religioase şi chiar propagarea de către alţii a unor doctrine ostile credinţei lor. Cu toate acestea, modul în care convingerile şi doctrinele religioase sunt îngrădite sau interzise este o chestiune care poate angaja responsabilitatea statului, în special responsabilitatea de a asigura paşnica exercitare a dreptului garantat de articolul 9 (art. 9) pentru practicanţii acelor convingeri şi doctrine. Într-adevăr, în cazurile extreme, efectul anumitor metode de îngrădire sau interzicere a convingerilor religioase poate fi de o asemenea amploare încât să-i inhibe pe cei cu asemenea convingeri în a-şi exercita libertatea de a le avea şi a le exprima.

În hotărârea Kokkinakis, Curtea a reţinut, în contextul articolului 9 (art. 9), că statele pot considera în mod legitim a fi necesar să se ia măsuri menite să reprime anumite forme de conduită, inclusiv diseminarea de informaţii şi idei, considerate incompatibile cu respectul pentru libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie a altora (ibid., p. 21, para. 48). Respectul pentru sentimentele religioase ale credincioşilor, garantat de articolul 9 (art. 9), poate fi considerat în mod legitim a fi încălcat prin portretizarea provocatoare a obiectelor de veneraţie religioasă; şi asemenea portretizări pot fi privite ca fiind încălcări maliţioase ale spiritului toleranţei, care trebuie să constituie de asemenea o caracteristică a societăţii democratice. Convenţia trebuie citită ca un întreg şi deci interpretarea şi aplicarea articolului 10 (art. 10) în prezenta cauză trebuie să fie în armonie cu logica textului convenţional (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Klass and Others c. Germaniei din 6 septembrie, Seria A nr. 28, p. 31, para. 68).

48. Măsurile contestate se bazau pe secţiunea 188 din Codul Penal austriac, destinată a suprima comportamentul îndreptat împotriva obiectelor de veneraţie religioasă cum este cel de natură să provoace o „indignare justificată”. Reiese că scopul acestora a fost să protejeze dreptul cetăţenilor de a nu fi insultaţi în sentimentele lor religioase prin exprimarea publică a viziunilor altor persoane. De asemenea, luând în considerare termenii în care au fost redactate hotărârile instanţelor austriece, Curtea admite că măsurile contestate au urmărit un scop legitim în temeiul articolului 10 para. 2 (art. 10-2), şi anume „protejarea drepturilor altora”.

D. Dacă sechestrul şi confiscarea au fost „necesare într-o societate democratică”

1. Principii generale

49. Aşa cum a statuat-o Curtea în mod constant, libertatea de exprimare constituie unul dintre elementele de bază esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale pentru progresul şi dezvoltarea fiecăruia. Sub rezerva articolului 10 paragraful 2 (art. 10-2), aceasta nu este aplicabilă doar „informaţiilor” sau „ideilor” primite în mod favorabil sau privite ca fiind inofensive ori ca nişte chestiuni ce merită indiferenţa, ci, de asemenea, şi celor care şochează, ofensează sau deranjează statul sau orice segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, ale toleranţei şi ale spiritului deschis fără de care nu există „societate democratică” (a se vedea, în special, hotărârea Handyside c. Regatului Unit din 7 decembrie 1976, Seria A nr. 24, p. 23, para. 49).

Cu toate acestea, aşa cum este prevăzut în chiar articolul 10 para. 2 (art. 10-2), cel care îşi exercită drepturile şi libertăţile consacrate în primul paragraf al articolului (art. 10-1) îşi asumă „îndatoririle şi responsabilităţile”. Printre acestea – în contextul opiniilor şi convingerilor religioase – poate fi inclusă în mod legitim obligaţia de a evita pe cât posibil exprimările ofensive neîntemeiate la adresa altora, deci, încălcarea drepturilor acestora, şi care, prin urmare, nu contribuie la nicio formă de dezbatere publică în stare să promoveze progresul în cadrul relaţiilor umane.

Aşa fiind, de principiu, sancţiunea sau chiar prevenirea atacurilor nepotrivite la adresa obiectelor de veneraţie religioasă poate fi considerată necesară în anumite societăţi democratice, cu condiţia ca orice „formalitate”, „condiţie”, „restricţie” sau „pedeapsă” impusă să fie proporţională cu scopul legitim urmărit (a se vedea hotărârea Handyside sus-menţionată, ibid.).

50. Ca şi în cazul „moralei”, nu se poate discerne în întreaga Europă o concepţie uniformă a semnificaţiei religiei în societate (a se vedea hotărârea Müller şi alţii c. Elveţiei din 24 mai 1988, Seria A nr. 133, p. 20, para. 30, şi p. 22, para. 35); chiar şi într-un singur stat, asemenea concepţii pot varia. Din acest motiv, nu este posibil să se ajungă la o definire comprehensivă a ceea ce constituie o ingerinţă permisă în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare când o atare exprimare este direcţionată împotriva sentimentelor religioase ale altora. Este lăsată aşadar o anumită marjă de apreciere pentru autorităţile naţionale în stabilirea existenţei şi a întinderii necesităţii unei asemenea ingerinţe.

Cu toate acestea, marja de apreciere a autorităţilor nu este nelimitată. Ea merge mână în mână cu controlul convenţional, domeniul ei de aplicare variind potrivit cu circumstanţele. În cazurile precum cel de faţă, unde există ingerinţe în exerciţiul libertăţilor garantate de articolul 10 para. 1 (art. 10-1), controlul trebuie să fie unul strict, dată fiind importanţa libertăţilor în cauză. Necesitatea oricărei restricţii trebuie să fie stabilită de o manieră convingătoare (a se vedea, ca autoritatea cea mai recentă, hotărârea Informationsverein Lentia şi alţii c. Austriei din 24 November 1993, Seria A nr. 276, p. 15, para. 35).

2. Aplicarea principiilor de mai sus

51. Filmul pus sub sechestru şi apoi confiscat prin hotărârile instanţelor austriece era făcut după o piesă de teatru, însă Curtea va analiza doar producţia de film în cauză.

(a) Sechestrul

52. Guvernul a susţinut sechestrul aplicat filmului dat fiind caracterul său ofensiv la adresa religiei creştine, în special la adresa romano-catolicismului. Acesta a menţionat că introducerea în piesa originală a situaţiei din procesul autorului ei din 1895 a servit de fapt pentru consolidarea naturii anti-religioase a filmului, care a sfârşit cu o denunţare violentă şi abuzivă a ceea ce era prezentat drept moralitate catolică.

Prin urmare, Guvernul a subliniat rolul religiei în viaţa de zi cu zi a locuitorilor Tyrolului. Proporţia credincioşilor romano-catolici în toată populaţia Austriei era deja una considerabilă – 78% – iar în rândul tirolienilor era chiar mai mare de 87%.

În consecinţă, cel puţin la momentul faptelor, exista o nevoie socială apăsătoare pentru menţinerea păcii religioase; era necesar să se protejeze ordinea publică de conţinutul acelui film, iar instanţele din Innsbruck nu şi-au depăşit marja de apreciere în această privinţă.

53. Asociaţia reclamantă a susţinut că a acţionat într-un mod responsabil raportat la evitarea ofenselor nejustificate. Aceasta a menţionat că a planificat proiecţia filmului în propriul ei cinematograf, unde membrii publicului aveau acces doar după ce plăteau o taxă; mai mult, publicul ei consta întru totul din persoane manifestând un anumit interes pentru cultura progresistă. În fine, în conformitate cu legislaţia tiroleză în vigoare relevantă, persoanele sub şaptesprezece ani nu aveau acces la film. Aşadar, nu exista pentru nimeni pericolul real de a fi expus unor materiale supărătoare în contra voinţei lor.

Comisia a fost de acord cu această poziţie în substanţa sa.

54. Curtea reţine întâi de toate că, deşi accesul în sine la cinematograf, pentru a viziona filmul, era supus unei plăţi în vederea admiterii şi unei limite de vârstă, filmului i-a fost făcută publicitate pe scară largă. Exista o cunoaştere suficientă din partea publicului în privinţa subiectului şi conţinutului de bază ale filmului pentru a se da un indiciu clar asupra naturii sale; din aceste motive, proiecţia propusă a filmului trebuie considerată a fi fost o exprimare „publică” suficientă pentru a aduce ofense.

55. Problema ridicată în faţa Curţii presupune cântărirea intereselor conflictuale ale exercitării a două libertăţi fundamentale garantate de Convenţie, şi anume dreptul asociaţiei reclamante de a împărtăşi publicului viziuni controversate şi, implicit dreptul persoanelor interesate de a cunoaşte aceste viziuni, pe de o parte, şi dreptul altor persoane la respectul cuvenit libertăţii lor de gândire, de conştiinţă şi de religie, pe de altă parte. În acest sens trebuie să se ţină seama de marja de apreciere lăsată autorităţilor naţionale, a căror sarcină, într-o societate democratică, este să ia în considerare, în limitele competenţei lor, interesele comunităţii în ansamblu.

56. Ordonând sechestrul şi apoi confiscarea filmului, instanţele austriece au reţinut că acesta a reprezentat un atac abuziv la adresa confesiunii romano-catolice, potrivit concepţiei publicului tirolez. Hotărârile acestora au arătat că era vorba despre libertatea de exprimare artistică, garantată de articolul 10 (art. 10) din Convenţie (a se vedea hotărârea Müller şi alţii la care s-a făcut referire mai sus, p. 22, para. 33) şi pentru care articolul 17a din Legea Fundamentală austriacă prevedea o protecţie specială. Acestea nu au considerat că a sa calitate de operă de artă sau de contribuţie la dezbaterea publică din societatea austriacă au depăşit acele caracteristici ce îl făceau să fie privit ca deosebit de ofensiv pentru publicul larg aflat sub jurisdicţia lor. După vizionarea filmului, instanţele de judecată au reţinut existenţa unei portretizări provocatoare a lui Dumnezeu-Tatăl, a Fecioarei Maria şi a lui Iisus Hristos (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Conţinutul filmului (a se vedea paragraful 22 de mai sus) nu poate fi considerat ca lipsit de criticile făcute prin concluziile instanţelor austriece.

Curtea nu poate face abstracţiede faptul că majoritară în rândul tirolezilor este confesiunea romano-catolică. În vederea aplicării sechestrului asupra filmului, autorităţile austriece au acţionat pentru a asigura pacea religioasă în acea regiune şi pentru a preveni situaţia în care unele persoane s-ar simţi obiect al atacurilor la adresa convingerilor lor religioase de o manieră nejustificată şi ofensatoare. Ţine în primul rând de autorităţile naţionale, care sunt mai bine poziţionate decât judecătorul internaţional, să evalueze nevoia unei asemenea măsuri în lumina situaţiei existente la nivel local într-un moment dat. În toate circumstanţele prezentei cauze, Curtea nu consideră că acţiunile autorităţilor austriece pot fi considerate ca depăşind marja de apreciere ce le-a fost conferită în acest sens.

Prin urmare, nu poate fi constatată vreo încălcare a articolului 10 (art. 10) în privinţa măsurii aplicării sechestrului în cauză.

(b) Confiscarea

57. Raţionamentul de mai sus este aplicabil şi măsurii confiscării, el determinând fundamentul legalităţii măsurii sechestrului şi fiind continuarea firească a acesteia, în temeiul dreptului austriac.

Articolul 10 (art. 10) nu poate fi interpretat ca interzicând măsura confiscării în interes public a bunurilor a căror folosire a fost declarată în mod legal ca fiind ilicită (a se vedea hotărârea Handyside la care s-a făcut referire mai sus, p. 30, para. 63). Deşi confiscarea a condus la imposibilitatea permanentă a proiecţiei filmului oriunde în Austria, Curtea consideră că măsurile luate nu au fost disproporţionate raportat la scopul legitim urmărit şi că, prin urmare, autorităţile naţionale nu şi-au depăşit marja de apreciere în această privinţă.

Aşadar, nu a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10) nici în privinţa măsurii confiscării.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Reţine, în unanimitate, că Guvernul este împiedicat să ridice excepţia preliminară alternativă;

2. Respinge, în unanimitate, excepţia preliminară de bază a Guvernului;

3. Reţine, cu şase voturi la trei, că nu a existat vreo încălcare a articolului 10 (art. 10) din Convenţie nici în privinţa măsurii sechestrului şi nici în cea a confiscării filmului.

Redactată în limbile engleză şi franceză, şi pronunţată în şedinţa publică din 20 septembrie 1994 din Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg.

Rolv RYSSDAL

Preşedinte

Herbert PETZOLD

Grefier supleant

În conformitate cu articolul 51 para. 2 (art. 51-2) din Convenţie şi cu regula 53 para. 2 din Regulamentul Curţii, la prezenta hotărâre se anexează opinia disidentă a dnei Palm, dl Pekkanen şi dl Makarczyk.

R. R.

H. P.

[*] Nota Grefei. Cauza este numerotată cu 11/1993/406/485. Primul număr semnifică poziţia cauzei pe lista cauzelor trimise Curţii în anii relevanţi (al doilea număr). Ultimele două numere indică poziţia cauzei în lista trimise Curţii de la crearea acesteia şi în lista cererilor originale corespunzătoare trimise Comisiei.

[*] Nota Grefei. Din motive practice, anexa va figura doar în versiunea tipărită a hotărârii (volumul 295-A din Seria A – Publicaţiile Curţii), un exemplar al raportului Comisiei putând fi obţinut de la Grefă.

Full & Egal Universal Law Academy