©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererile nr. 57583/10, 1245/11 şi 4189/11 prezentate de Coriolan Gabriel IOVIŢONI şi alţii împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 3 aprilie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererile menţionate anterior, introduse la 28 septembrie, 7 decembrie şi, respectiv, 7 octombrie 2010,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamanţii, Coriolan Gabriel Ioviţoni şi Paraschiva Anghel, sunt resortisanţi români; s-au născut în 1975 şi, respectiv, 1959 şi domiciliază în Lugoj şi, respectiv, Arad. Societatea comercială cu răspundere limitată reclamantă este persoană juridică de drept român, înfiinţată la 4 martie 2005, are sediul social în Baia Mare şi este reprezentată prin administrator, Daniel Mihai Vlaika.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanţi, se pot rezuma după cum urmează.
3. Dorind să înmatriculeze în România autovehicule cumpărate în străinătate – din state membre ale Uniunii Europene –, reclamanţii au avut de plătit pentru înmatriculare o taxă pe poluare al cărei cuantum era de la aproximativ 400 la 2 000 de euro, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, în versiunea iniţială anterioară modificării legislative aduse la 15 decembrie 2008.
4. Aceştia au plătit taxa de înmatriculare dar, ulterior, au declanşat procedura pentru restituirea taxei, considerând-o contrară dreptului Uniunii Europene aplicabil direct în dreptul român, în special liberei circulaţii a mărfurilor, întrucât afecta exclusiv autovehiculele importate.
5. Acţiunile în justiţie ale reclamanţilor au fost respinse de instanţele interne, care le-au refuzat restituirea taxei. Procedurile pentru fiecare dintre cele trei cereri sunt descrise în cele ce urmează.
6. La 7 aprilie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns astfel la o întrebare preliminară adresată de Tribunalul Sibiu în materie:
„Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.”
1. Faptele referitoare la Coriolan Gabriel Ioviţoni (cererea nr. 57583/10)
7. Reclamantul a cumpărat în Germania un autovehicul de ocazie fabricat în 1998. Acesta a dorit să îl înmatriculeze în România şi a trebuit să plătească, în acest scop, suma de 6 775 lei cu titlu de taxă pe poluare, prevăzută de OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise la 12 decembrie 2008 de Administraţia Finanţelor Publice Lugoj.
8. La 19 februarie 2009, reclamantul a sesizat Tribunalul Timiş solicitând restituirea sumei respective. În susţinerea acţiunii sale, acesta a invocat faptul că taxa în cauză era incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene din motive identice cu cele menţionate mai jos în legătură cu cererea nr. 1245/11.
9. Prin hotărârea din 21 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, comunicată reclamantului la 9 septembrie 2010, recursul a fost respins ca inadmisibil pe motiv că nu îndeplinise procedura administrativă prealabilă.
2. Faptele referitoare la societatea SC HOLTZVER SRL (cererea nr. 1245/11)
10. La 23 iunie şi 1 iulie 2008, societatea reclamantă a cumpărat în Germania două autovehicule de ocazie fabricate în 2004 şi, respectiv, 2003. Aceasta a dorit să înmatriculeze autovehiculele respective în România şi a trebuit să plătească, în acest scop, sumele de 1 217 şi, respectiv, 1 244 lei româneşti cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, conform celor două decizii emise la 23 şi 29 iulie 2008 de Administraţia Finanţelor Publice Baia Mare.
11. La 28 aprilie 2009, în urma finalizării procedurii administrative prealabile, societatea reclamantă a sesizat Tribunalul Maramureş solicitând restituirea sumelor respective. În susţinerea acţiunii sale, aceasta a susţinut faptul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, în special întrucât este aplicată autovehiculelor de ocazie importate în România dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene şi înmatriculate pentru prima dată în România, în condiţiile în care, în cazul vehiculelor similare deja înmatriculate în România, această taxă nu mai este percepută cu ocazia revânzării lor ca vehicule de ocazie. Vehiculele de ocazie importate ar fi astfel impozitate mai împovărător decât vehiculele similare deja înmatriculate în România, ceea ce ar orienta cumpărătorii români către achiziţionarea acestora din urmă.
12. Prin hotărârea din 2 noiembrie 2009, Tribunalul Maramureş a respins acţiunea societăţii reclamante considerând că taxa pe poluare nu este discriminatorie deoarece se aplică şi în cazul primei înmatriculări a autovehiculelor noi de producţie naţională şi are ca obiectiv exclusiv protecţia mediului.
13. Curtea de Apel Cluj, prin hotărârea din 8 iunie 2010, a respins recursul societăţii reclamante motivând că taxa în litigiu este în conformitate cu dreptul român şi cu dreptul Uniunii Europene, nefiind direct discriminatorie.
3. Faptele referitoare la Paraschiva Anghel (cererea nr. 4189/11)
14. La 7 iunie 2008, reclamanta, de profesie avocat, a cumpărat în Italia un autovehicul de ocazie fabricat în 2000, pentru deplasările sale în interes de serviciu. Aceasta a dorit să înmatriculeze vehiculul respectiv în România şi a trebuit să plătească, în acest scop, suma de 7 923 lei cu titlu de taxă pe poluare, prevăzută de OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise la 12 august 2008 de Administraţia Finanţelor Publice Arad.
15. La 3 martie 2009, reclamanta a sesizat Tribunalul Arad solicitând restituirea sumei respective. În susţinerea acţiunii sale, aceasta a invocat faptul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene din motive identice cu cele sus-menţionate în legătură cu cererea nr. 1245/11.
16. Prin hotărârea din 1 iunie 2009, Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamantei motivând că taxa pe poluare nu este discriminatorie deoarece se aplică şi în cazul primei înmatriculări a autovehiculelor noi de producţie naţională şi are ca obiectiv exclusiv protecţia mediului.
17. Reclamanta a formulat recurs împotriva hotărârii din 1 iunie 2009 şi a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (denumită în continuare „CJUE”) cu o întrebare preliminară pentru a stabili dacă OUG nr. 50/2008 este compatibilă cu art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
18. Prin încheierea din 27 ianuarie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea pentru sesizarea CJUE motivând că dreptul Uniunii Europene este clar şi că nu este necesară sesizarea CJUE.
19. Prin hotărârea din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul reclamantei fără examinarea fondului cauzei, pe motiv că reclamanta nu îndeplinise procedura administrativă prealabilă.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Principiile dreptului Uniunii Europene
20. Principiile dreptului Uniunii Europene în materie de supremaţie şi efect direct, inclusiv în ceea ce priveşte rambursarea sumelor percepute de un stat membru contrar normelor de drept ale Uniunii Europene, sunt prezentate în hotărârea S.A. Dangeville împotriva Franţei (nr. 36677/97, pct. 31-33, CEDO 2002-III).
21. Cu privire la principiul „supremaţiei ordinii juridice comunitare”, a se vedea în special: Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE), 15 iulie 1964, Costa împotriva E.N.E.L., cauza 6/64, Culegere de jurisprudenţă 1141 („spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o nouă ordine juridică, integrată sistemului juridic al statelor membre odată cu intrarea în vigoare a tratatului şi care se aplică instanţelor acestora”); 10 octombrie 1973, Variola, cauza 34/73, Culegere 981; 9 martie 1978, Simmenthal, cauza 106/77, Culegere 629.
22. CJCE, 5 februarie 1963, Van Gend & Loos, cauza 26/62, Culegere 3:
„În consecinţă, independent de legislaţiile statelor membre, dreptul comunitar nu numai că impune obligaţii indivizilor, dar are şi scopul de a le oferi drepturi, care devin o parte a patrimoniului lor juridic.”
23. CJCE, 2 februarie 1988, Barra, cauza 309/85, Culegere 355, punctele 17 şi 18:
„Dreptul de a obţine rambursarea unor sume percepute într-un stat membru cu încălcarea dispoziţiilor dreptului comunitar reprezintă consecinţa şi completarea drepturilor conferite particularilor de dispoziţiile comunitare, astfel cum au fost interpretate de Curte. Deşi este adevărat că rambursarea nu se poate face decât în cadrul condiţiilor, de fond şi de formă stabilite de diversele legislaţii naţionale în materie, totuşi [...] aceste condiţii nu pot [...] să fie organizate astfel încât să facă practic imposibilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară.”
24. Cu privire la efectele acestor hotărâri, CJCE s-a pronunţat în hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu, cauza 263/10, punctul 32:
„În conformitate cu o jurisprudenţă constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenţei pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate şi trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute şi constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite şi condiţiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanţelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot şi alţii, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, Skov şi Bilka, C‑402/03, Rep., p. I‑199, punctul 50, precum şi Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55).”
2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008
25. OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule din 21 aprilie 2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 327 din 25 aprilie 2008) a intrat în vigoare la 1 iulie 2008 şi a instituit, prin art. 3, o taxă pe poluare pentru autovehicule pentru anumite categorii.
26. OUG nr. 50/2008 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 218/2008, intrată în vigoare la 15 decembrie 2008, apoi, succesiv, prin alte ordonanţe, inclusiv Ordonanţa de urgenţă nr. 7/2009, intrată în vigoare la 19 februarie 2009.[1]
27. Preambulul OUG nr. 7/2009 menţiona că OUG nr. 50/2008 a avut „un impact negativ în plan social, discriminând în mod nejustificat persoanele care au achiziţionat autovehicule în vederea înmatriculării anterior datei de 15 decembrie 2008”.
28. Conform preambulului OUG nr. 50/2008, în vigoare la vremea faptelor, taxa se numără printre măsurile necesare „pentru îmbunătăţirea calităţii aerului şi pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislaţia comunitară în acest domeniu” şi este adoptată „pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene”.
29. Articolul 1 din OUG nr. 50/2008 prevede:
„(1) Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu şi se gestionează de Administraţia Fondului pentru Mediu, în vederea finanţării programelor şi proiectelor pentru protecţia mediului.
(2) Din sumele colectate potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă se finanţează programe şi proiecte pentru protecţia mediului, după cum urmează:
a) Programul de stimulare a înnoirii parcului auto naţional;
b) Programul naţional de îmbunătăţire a calităţii mediului prin realizarea de spaţii verzi în localităţi;
c) proiecte de înlocuire sau completare a sistemelor clasice de încălzire cu sisteme care utilizează energie solară, energie geotermală şi energie eoliană;
d) proiecte privind producerea energiei din surse regenerabile [...]”
30. Conform art. 4 lit. a) din OUG nr. 50/2008, obligaţia de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Art. 5 alin. (1) şi (2) din ordonanţă precizează că „taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă” şi că, pentru stabilirea taxei, persoana fizică sau persoana juridică (contribuabil) care intenţionează să efectueze înmatricularea autovehiculului va depune documentele din care rezultă elementele de calcul al taxei, prevăzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
31. Conform art. 10 din OUG nr. 50/2008:
„(1) Suma reprezentând taxa poate fi contestată atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată de grila fixă prevăzută în anexa nr. 4.
(2) Evaluarea nivelului de depreciere se va face pe baza elementelor avute în vedere la stabilirea cotei de reducere prevăzute la art. 6 alin. (3).
(3) În caz de contestare, caracteristicile autovehiculului rulat prevăzute la alin. (2) se stabilesc, la cererea contribuabilului, prin expertiză tehnică efectuată contra cost de Regia Autonoma „Registrul Auto Român”, pe baza procedurii prevăzute de normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă. [...]”
3. Practica instanţelor naţionale în materia aplicării OUG nr. 50/2008, în forma la momentul respectiv
32. Practica instanţelor naţionale a fost oscilantă cu privire la chestiunea dacă OUG nr. 50/2008 este sau nu conformă cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor, consacrat prin art. 110 TFUE. Astfel, printr-o serie de hotărâri definitive, cererile reclamanţilor au fost respinse (a se vedea hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nr. 1880 din 16 septembrie 2010, hotărârea Curţii de Apel Cluj nr. 2108 din 21 septembrie 2010, hotărârea Curţii de Apel Suceava nr. 1888 din 22 octombrie 2010 şi hotărârea Curţii de Apel Ploieşti nr. 1867 din 11 noiembrie 2010). În schimb, în conformitate cu hotărârea Curţii de Apel Galaţi nr. 981 din 3 noiembrie 2009, hotărârea Curţii de Apel Suceava nr. 1946 din 6 noiembrie 2009 şi hotărârea Curţii de Apel Bacău nr. 173 din 18 februarie 2010, taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008 a fost considerată contrară dreptului Uniunii Europene. Prin aceste hotărâri definitive, cererile petenţilor au fost admise, iar instanţele au dispus rambursarea taxei percepute în mod nejustificat.
4. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la taxa pe poluare reglementată de OUG nr. 50/2008
33. În hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu (cauza C-402/09), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că, deşi nu sunt întrunite condiţiile unei discriminări directe, taxa în litigiu poate fi indirect discriminatorie din cauză că este de natură să descurajeze importul de autovehicule. CJUE s-a exprimat după cum urmează:
„În cursul lunii iulie 2008, domnul Tatu, resortisant român care locuieşte în statul său membru de origine, a cumpărat un automobil de ocazie în Germania. Acest vehicul figurează printre vehiculele din categoria M1, are o capacitate cilindrică de 2 155 cm3 şi respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 2. Acest vehicul a fost fabricat în 1997 şi a fost înmatriculat în Germania în acelaşi an.
Domnul Tatu a dorit să înmatriculeze vehiculul menţionat mai sus în România. Domnul Tatu a trebuit, în acest scop, să plătească suma de 7 595 de lei ca taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, conform unei decizii emise la 27 octombrie 2008 de Administraţia Finanţelor Publice Sibiu.
Prin actul de sesizare a instanţei depus la 17 decembrie 2008 la Tribunalul Sibiu, domnul Tatu a solicitat ca pârâtele să fie obligate să îi restituie suma menţionată. În susţinerea acţiunii sale, acesta a invocat faptul că taxa în cauză este incompatibilă cu dreptul Uniunii, în special întrucât este aplicată autovehiculelor de ocazie importate în România dintr-un alt stat membru şi înmatriculate pentru prima dată în România, în condiţiile în care, în cazul vehiculelor similare deja înmatriculate în România, această taxă nu mai este aplicată cu ocazia revânzării lor ca vehicule de ocazie. Vehiculele de ocazie importate ar fi astfel impozitate mai împovărător decât vehiculele similare deja înmatriculate în România, ceea ce ar orienta cumpărătorii români către achiziţionarea acestora din urmă.
[...]
În speţă, din dosar reiese că reglementarea naţională aplicabilă acţiunii principale este OUG nr. 50/2008 în versiunea sa iniţială, având în vedere că autovehiculului în cauză în acţiunea menţionată i-a fost aplicată taxa pe poluare la 27 octombrie 2008. Astfel, potrivit explicaţiilor furnizate în decizia de trimitere, OUG nr. 50/2008 a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, iar modificările aduse acestei ordonanţe prin OUG nr. 208/2008 nu au intrat în vigoare decât începând de la 15 decembrie 2008.
[...]
Domnul Tatu invocă, printr-o argumentaţie care corespunde celei prezentate în faţa instanţei de trimitere şi rezumată la punctele 21-23 din prezenta hotărâre, incompatibilitatea unei taxe precum cea în cauză în acţiunea principală cu articolul 110 TFUE. Guvernul ceh împărtăşeşte acest punct de vedere. Guvernul român şi Comisia Europeană susţin teza opusă.
Astfel cum a amintit avocatul general la punctul 20 şi următoarele din concluzii, o taxă încasată de un stat membru cu ocazia înmatriculării unor autovehicule pe teritoriul său în vederea unei puneri în circulaţie nu constituie nici o taxă vamală, nici o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale în sensul articolelor 28 TFUE şi 30 TFUE. O astfel de taxă este un impozit intern şi trebuie, aşadar, examinată în raport cu articolul 110 TFUE (a se vedea în special Hotărârea din 17 iunie 2003, De Danske Bilimportører, C‑383/01, Rec., p. I‑6065, punctul 34, precum şi Hotărârea din 5 octombrie 2006, Nádasdi şi Németh, C‑290/05 şi C‑333/05, Rec., p. I‑10115, punctele 38-41).
[...]
Nu este mai puţin adevărat că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre în condiţii normale de concurenţă. Acesta vizează eliminarea oricărei forme de protecţie care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii faţă de produsele provenind din alte state membre (a se vedea în special Hotărârea din 11 decembrie 1990, Comisia/Danemarca, C‑47/88, Rec., p. I‑4509, punctul 9, Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 27, şi Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C‑2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37).
În acest sens, primul paragraf al articolului 110 TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naţionale similare. Aceste dispoziţii ale tratatului vizează garantarea neutralităţii depline a impozitelor interne faţă de concurenţa dintre produsele care se află deja pe piaţa internă şi produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca, citată anterior, punctele 8 şi 9, precum şi Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C‑387/01, Rec., p. I‑4981, punctul 66).
[...]
Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale (Hotărârea Nádasdi şi Németh, citată anterior, punctul 47).
Pentru a verifica dacă o taxă precum cea în cauză în acţiunea principală creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate şi autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul naţional, este necesar, având în vedere întrebările instanţei naţionale şi observaţiile prezentate în faţa Curţii, să se examineze mai întâi dacă această taxă este neutră faţă de concurenţa dintre vehiculele de ocazie importate şi vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul naţional şi au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008. În continuare, va fi necesar să se examineze neutralitatea aceleiaşi taxe între vehiculele de ocazie importate şi vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul naţional anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.
[...]
Din principiile amintite mai sus rezultă că articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor şi să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naţionale şi descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
În acţiunea principală, în pofida prezenţei necontestate a unor date statistice care demonstrează o scădere foarte considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate în România de la intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2008, guvernul român a subliniat în faţa Curţii că obiectivul primordial urmărit de această reglementare este cel al protecţiei mediului.
Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curţii rezultă fără echivoc că reglementarea menţionată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr‑o vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiţii, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
În această privinţă, trebuie precizat, în lumina principiilor amintite la punctele 50-53 din prezenta hotărâre, că, deşi statele membre păstrează, în materie fiscală, competenţe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuşi să respecte interdicţia prevăzută la articolul 110 TFUE.
În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul Tatu, că obiectivul protecţiei mediului menţionat de guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulaţia în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 şi Euro 2 şi care au o capacitate cilindrică mare, şi, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanţarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet şi mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulaţie în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plăteşte.
Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.”
34. CJUE a trebuit să răspundă, de asemenea, la întrebări preliminare privind modificările legislative ulterioare ale OUG nr. 50/2008 în hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu (cauza C‑263/10). Conform CJUE, se impun aceleaşi consideraţii din hotărârea Tatu în ceea ce priveşte regimul de impozitare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 şi, respectiv, OUG nr. 117/2009. În opinia sa, versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr‑o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Hotărârea este redactată astfel în părţile relevante:
„Astfel cum a arătat Curtea la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr-o vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiţii, reglementarea naţională menţionată are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Aceleaşi consideraţii se impun în ceea ce priveşte regimul de impozitare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 şi, respectiv, OUG nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr-uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia şedinţei, care a avut loc după pronunţarea Hotărârii Tatu, citată anterior, guvernul român nu a susţinut că ar exista o diferenţă relevantă, în scopul examinării compatibilităţii cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea iniţială a OUG nr. 50/2008 şi versiunile ulterioare ale acesteia. [...]
În ipoteza în care hotărârea care urmează a fi pronunţată ar statua că articolul 110 TFUE se opune perceperii unei taxe precum cea instituită prin reglementarea naţională în cauză, guvernul român a solicitat Curţii, cu ocazia şedinţei, să limiteze efectele în timp ale hotărârii sale.
În conformitate cu o jurisprudenţă constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 TFUE lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate şi trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute şi constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite şi condiţiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanţelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot şi alţii, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, Skov şi Bilka, C‑402/03, Rep., p. I‑199, punctul 50, precum şi Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55).
Prin urmare, numai în mod excepţional, în aplicarea principiului general al securităţii juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziţie pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esenţiale, şi anume buna-credinţă a celor interesaţi şi riscul unor perturbări grave (Hotărârea Skov şi Bilka, citată anterior, punctul 51, precum şi Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50). În ceea ce priveşte riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existenţa unor consecinţe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară nu justifică, prin ea însăşi, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, Rec., p. I-6193, punctul 52, Hotărârea din 15 martie 2005, Bidar, C-209/03, Rec., p. I-2119, punctul 68, şi Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine obligaţia de a prezenta în faţa Curţii date cifrice care să stabilească riscul unor repercusiuni economice grave (Hotărârile Brzeziński, punctele 59 şi 60, şi Kalinchev, punctele 54 şi 55, citate anterior).
Or, în ceea ce priveşte repercusiunile economice care pot decurge dintr-o hotărâre prin care Curtea declară că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008, guvernul român s-a limitat în esenţă la menţionarea numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care s-ar ridica la aproximativ 40 000, şi să facă referire la criza economică de care este afectată România.
Trebuie să se constate că, în lipsa unor date cifrice mai precise care să permită să se concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile prezentei hotărâri, condiţia privind existenţa unor perturbări grave nu poate fi considerată stabilită. [...]
Din aceste consideraţii rezultă că nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei hotărâri.”
5. Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule
35. Expunerea de motive a Legii nr. 9/2012, publicată în Monitorul Oficial din 10 ianuarie 2012, precizează că, în urma hotărârii CJUE în cauza Tatu, citată anterior, se impunea abrogarea prevederilor legislative având ca efect descurajarea importului şi că trebuia instituită o nouă taxă pe poluare, aplicabilă fără deosebire atât autovehiculelor cumpărate de pe piaţa naţională, cât şi celor importate.
36. Potrivit legii menţionate, obligaţia de plată a noii taxe intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa pe poluare în momentul înmatriculării.
37. Legea prevede, de asemenea, că, în cazul în care taxa pe poluare achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 este mai mare decât taxa care trebuie plătită în temeiul noii legi, se pot restitui, la cerere, sumele reprezentând diferenţa de taxă plătită şi taxa datorată în temeiul noii legi.
Capete de cerere
38. Invocând, explicit sau pe fond, art. 6 şi art. 14 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, precum şi art. 14 din convenţie coroborat cu ambele dispoziţii citate anterior, toţi reclamanţii se plâng de faptul că taxa pe poluare pe care au fost obligaţi să o plătească în temeiul OUG nr. 50/2008 este incompatibilă cu dreptul Uniunii şi discriminatorie, în special prin faptul că este percepută pentru autovehiculele de ocazie importate în România din alt stat membru al Uniunii Europene şi înmatriculate pentru prima dată în România, în vreme ce, pentru autovehicule similare înmatriculate deja în România, taxa nu mai este percepută în urma revânzării lor ca autovehicule de ocazie.
39. În ceea ce priveşte cererea nr. 4189/11, reclamanta se plânge, invocând art. 6, de faptul că Curtea de Apel Timişoara i-a respins cererea de sesizare a CJUE cu o întrebare preliminară privind compatibilitatea OUG nr. 50/2008 cu dreptul comunitar.
În drept
A. Cu privire la conexarea cererilor
40. Curtea constată că cererile înregistrate cu nr. 57583/10, nr. 1245/11 şi nr. 4189/11 sunt similare în ceea ce priveşte capetele de cerere invocate şi problemele de fond pe care acestea le ridică. În consecinţă, consideră necesar să le conexeze, în temeiul art. 42 § 1 din regulament.
B. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, luat în considerare individual şi în coroborare cu art. 14
41. Reclamanţii se plâng, în principal, că au fost obligaţi să plătească o taxă pe poluare discriminatorie din perspectiva dreptului Uniunii Europene la înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie pe care le-au cumpărat din alte state membre ale Uniunii Europene.
42. În acest sens, invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, luat în considerare individual şi în coroborare cu art. 14 din convenţie. Dispoziţiile respective sunt redactate după cum urmează:
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Art. 14 din convenţie
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
43. În speţă, Curtea observă mai întâi că, în cazul a doi dintre cei trei reclamanţi, respectiv domnul Ioviţoni şi doamna Anghel (cererile nr. 57583/10 şi 4189/11), acţiunile lor au fost respinse de instanţe pe motivul neîndeplinirii procedurii administrative prealabile. În speţă se ridică aşadar chestiunea epuizării căilor de atac interne.
44. De asemenea, rămâne deschisă întrebarea dacă reclamanţii au obligaţia epuizării noii căi de atac, deschisă prin Legea nr. 9/2012, pentru remedierea pretinselor încălcări. Chiar şi în ipoteza că reclamanţii ar fi epuizat căile de atac interne, cererile lor sunt inadmisibile din următoarele motive.
45. Conform jurisprudenţei Curţii, o creanţă asupra statului ca urmare a unei taxe plătite în mod nejustificat se interpretează ca valoare patrimonială şi poate fi considerată aşadar un „bun” în sensul primei teze din art. 1 din Protocolul nr. 1 (S.A. Dangeville împotriva Franţei, nr. 36677/97, pct. 48, CEDO 2002‑III, Cabinet Diot şi S.A. Gras Savoye împotriva Franţei, nr. 49217/99 şi 49218/99, pct. 26, 22 iulie 2003 şi „Bulves” AD împotriva Bulgariei, nr. 3991/03, pct. 60, 22 ianuarie 2009). În cazul în care o astfel de taxă este percepută contrar dreptului Uniunii Europene se poate ridica, în special, o problemă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 [S.A. Dangeville împotriva Franţei, citată anterior, pct. 49-62 şi EEG-Slachthuis Verbist împotriva Belgiei (dec.), nr. 60559/00, CEDO 2005-XII]. În cauza S.A. Dangeville, citată anterior, Curtea a considerat că ingerinţa rezulta din omisiunea legiuitorului de a interveni pentru punerea în conformitate a dreptului naţional cu dreptul comunitar, combinată cu refuzul nejustificat al instanţelor interne de a deduce consecinţele unei norme de drept comunitar cât se poate de clară, precisă şi direct aplicabilă, care scutea de TVA activităţile comerciale precum cele ale societăţii reclamante (S.A. Dangeville, citată anterior, pct. 47, 56 şi 57).
46. În speţă, Curţii îi revine sarcina de a verifica dacă reclamanţii aveau, în momentul sesizării instanţelor interne, o „creanţă suficient individualizată pentru a fi exigibilă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a taxei pe poluare pe care au fost obligaţi să o plătească în temeiul OUG nr. 50/2008 şi care a fost declarată contrară dreptului Uniunii Europene în hotărârea Curţii de Justiţie Tatu din data de 7 aprilie 2011. Instanţele interne, care au pronunţat hotărârile definitive la 21 ianuarie, 6 iunie şi, respectiv, 27 aprilie 2010, aşadar anterior hotărârii Tatu, citată anterior, au răspuns negativ la această întrebare.
47. Curtea constată că, în cazul de faţă, norma aplicabilă din dreptul Uniunii Europene, astfel cum a fost identificată de CJUE, este art.110 TFUE, care „are drept obiectiv asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre în condiţii normale de concurenţă” şi „vizează eliminarea oricărei forme de protecţie care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii faţă de produsele provenind din alte state membre” (a se vedea Hotărârea CJUE din 7 aprilie 2011, Tatu, cauza C-202/09 şi hotărârile citate). Curtea observă că în acest caz este vorba despre o normă cu un caracter mult mai general decât norma aplicabilă în cauza S.A. Dangeville, citată anterior. Altfel spus, în vreme ce în cauza S.A. Dangeville era vorba despre o normă de drept comunitar care instituia o scutire de TVA pentru o anumită categorie de activităţi comerciale, în cazul de faţă este vorba despre o aplicare a însuşi principiului liberei circulaţii a mărfurilor.
48. Este adevărat că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a CJUE, „interpretarea unei norme a dreptului Uniunii Europene dată de Curte în exercitarea competenţei pe care i‑o conferă art. 267 TFUE lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare” [Hotărârea CJUE din 7 iulie 2011, Nisipeanu (cauza C-263/10) şi hotărârile citate].
49. Cu toate acestea, Curtea reţine că, înainte de hotărârea Tatu, citată anterior, practica instanţelor naţionale a fost oscilantă cu privire la chestiunea dacă OUG nr. 50/2008 este sau nu conformă cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor, consacrat prin art. 110 TFUE (supra, pct. 32). Rezultă că răspunsul la această problemă juridică nu era evident, ceea ce de altfel a făcut necesară intervenţia CJUE.
50. Prin urmare, în circumstanţele prezentei cauze, Curtea poate accepta cu greu faptul că, anterior datei de 7 aprilie 2011, data la care CUJE s-a pronunţat cu privire la incompatibilitatea OUG nr. 50/2008 cu norma UE citată anterior, reclamanţii „avea[u] drept[uri] de creanţă în temeiul unei norme de drept comunitar cât se poate de clară, precisă şi direct aplicabilă” (a contrario S.A. Dangeville, citată anterior, pct. 47). În acest sens, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte competenţa proprie, cu excepţia arbitrariului evident, nu poate judeca erorile de fapt şi de drept comise de instanţele interne, cărora le revine în primul rând interpretarea şi aplicarea dreptului intern [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 56, CEDO 2004‑IX şi Agro-B, Spol. S R.O. împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 740/05, 1 februarie 2011]. Ţinând seama de cele de mai sus, nu există elemente care să conducă Curtea la concluzia că hotărârile atacate de reclamanţii din speţă sunt în mod vădit nerezonabile sau arbitrare.
51. Rezultă că art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie nu este aplicabil în speţă şi că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.
52. În ceea ce priveşte discriminarea imputată, Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, art. 14 din convenţie completează celelalte clauze normative ale convenţiei şi protocoalelor. Acesta nu are o existenţă independentă deoarece este valabil numai pentru „a beneficia de drepturile şi libertăţile” pe care acestea le garantează. Desigur, art. 14 poate intra în discuţie chiar şi fără o încălcare a cerinţelor lor şi, în această măsură, are o însemnătate autonomă, dar nu s-ar putea aplica dacă faptele în litigiu nu ar intra sub incidenţa cel puţin uneia din clauzele respective (Gaygusuz împotriva Austriei, 16 septembrie 1996, pct. 36, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV).
53. Dat fiind că reclamanţii nu pot fi consideraţi titulari ai unui „bun” sau ai unei „creanţe suficient individualizate pentru a fi exigibilă” în sensul jurisprudenţei sale, Curtea concluzionează aşadar că această parte a cererilor nu intră sub incidenţa art. 14 din convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea, de asemenea, Epstein şi alţii împotriva Belgiei (dec.), nr. 9717/05, 8 ianuarie 2008].
54. Rezultă că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul şi trebuie respinse aşadar în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
C. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 din convenţie
55. În măsura în care reclamanţii invocă art. 6 în raport cu procedurile prin intermediul cărora contestau aplicarea, în cazul lor, a taxei pe poluare în forma reglementată prin OUG nr. 50/2008, Curtea reaminteşte că această dispoziţie din convenţie nu este aplicabilă contenciosului fiscal în materie de impuneri cu caracter nerepresiv [a se vedea, pentru o cauză referitoare tot la aplicarea dreptului Uniunii Europene, Emesa Sugar N.V. împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 62023/00, 13 ianuarie 2005 şi Jussila împotriva Finlandei (MC), nr. 73053/01, pct. 38-39, CEDO 2006‑XIII].
56. Reiese că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 4.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide să conexeze cererile;
Declară cererile inadmisibile.
Marialena Tsirli Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
[1] OUG nr. 50/2008 a fost abrogată prin art. 16 din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenind de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial nr. 17 din 10 ianuarie 2012.
Full & Egal Universal Law Academy