©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Marea Cameră
CAUZA PALOMO SÁNCHEZ ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA SPANIEI
(Cererile nr. 28955/06, 28957/03, 28959/06 şi 28964/06)
Hotărâre
Strasbourg
12 septembrie 2011
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Palomo Sánchez şi alţii împotriva Spaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Nicolas Bratza, preşedinte, Peer Lorenzen, Françoise Tulkens, Elisabeth Steiner, David Thór Björgvinsson, Danutė Jočienė, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefèvre, Päivi Hirvelä, Luis López Guerra, Mirjana Lazarova Trajkovska, Ledi Bianku, Işıl Karakaş, Nebojša Vučinić, Kristina Pardalos, judecători, şi Vincent Berger, jurist,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 8 decembrie 2010 şi 29 iunie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererile nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06, 28964/06, 28389/06 şi 28961/06 îndreptate împotriva Regatului Spaniei, prin care şase resortisanţi ai acestui stat, domnii Juan Manuel Palomo Sánchez, Francisco Antonio Fernández Olmo, Agustín Alvarez Lecegui, Francisco José María Blanco Balbas, José Antonio Aguilera Jiménez şi Francisco Beltrán Lafulla („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 13 iulie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de L. García Quinteiro, avocat în Barcelona. Guvernul spaniol („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, F. Irurzun Montoro, avocat al statului.
3. În cererile respective, reclamanţii invocau, în special, faptul că fuseseră concediaţi ca represalii pentru apartenenţa lor la un sindicat şi din cauza revendicărilor acestuia, sub pretextul conţinutului pretins injurios al buletinului informativ al sindicatului respectiv. Aceştia invocă art. 10 şi art. 11 din convenţie.
4. Cererile au fost repartizate Secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). La 11 decembrie 2008, preşedintele secţiei a decis să le comunice Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 (fostul art. 29 § 3) din convenţie şi art. 54A din regulament, preşedintele a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzelor vor fi examinate împreună.
5. La 17 noiembrie 2009, Camera, compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra şi Ann Power, judecători, precum şi Santiago Quesada, grefier de secţie, a decis, în temeiul art. 42 § 1 din regulament, conexarea cauzelor înregistrate sub nr. 28389/06, 28955/06, 28957/06, 28959/06, 28961/06 şi 28964/06. Camera a declarat admisibile cererile (nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06) prezentate de Juan Manuel Palomo Sánchez, Francisco Antonio Fernández Olmo, Agustín Alvarez Lecegui şi Francisco José María Blanco Balbas (denumiţi în continuare, „reclamanţii”) şi inadmisibile pe cele (nr. 28389/06 şi 28961/06) prezentate de domnii Aguilera Jiménez şi Beltrán Lafulla. La 8 decembrie 2009, Camera a pronunţat hotărârea Aguilera Jiménez şi alţii împotriva Spaniei, în care a hotărât, cu şase voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 10 din convenţie şi că nu se ridica vreo chestiune distinctă în raport cu art. 11 din convenţie.
6. La 7 martie 2010, reclamanţii au cerut retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere în temeiul art. 43 din convenţie şi art. 73 din regulament, susţinând că au fost încălcate art. 10 şi art. 11. La 10 mai 2010, colegiul Marii Camere a admis cererea.
7. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 26 § 4 şi 5 din convenţie şi art. 24 din regulament.
8. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus memorii în faţa Marii Camere.
9. La 8 decembrie 2010, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).
S-au înfăţişat:
–– pentru GuvernF. Irurzun Montoro, avocat al statului, agent;
– pentru reclamanţi L. Garcia Quinteiro, avocat, consilier.
Curtea a ascultat declaraţiile acestora.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
10. Reclamanţii locuiesc în Barcelona.
11. Aceştia făceau parte din personalul de livrare al societăţii P., împotriva căreia deschiseseră mai multe procese individuale în faţa instanţelor pentru conflicte de muncă. Reclamanţii solicitau ca angajatorul lor să accepte calitatea lor de lucrători salariaţi cu caracter special, confirmată prin hotărârile din 2 mai şi 30 decembrie 1995 ale Tribunal Superior de Justícia de Catalunya în vederea integrării acesteia în sistemul de securitate socială. În cadrul acestor procese, reprezentanţi ai unui comitet al personalului de livrare nesalariaţi din cadrul societăţii P. au depus mărturie împotriva reclamanţilor.
12. La 21 mai 2001, reclamanţii au înfiinţat sindicatul „Nueva alternativa asamblearia” (N.A.A.) pentru a apăra interesele proprii şi pe cele ale personalului de livrare salariat faţă de iniţiativele luate de societatea P. pentru a-i determina să renunţe la calitatea de salariaţi. Reclamanţii au devenit membri ai comitetului executiv al sindicatului. La 3 august 2001, reclamanţii au informat societatea P. de înfiinţare a secţiei sindicale în cadrul întreprinderii, de compunerea acesteia şi de numirea lor ca membri ai comitetului executiv al respectivei secţii sindicale. Juan Manuel Palomo Sánchez era delegatul sindical, Francisco Antonio Fernández Olmo – trezorierul, Agustín Alvarez Lecegui – secretarul de presă şi comunicare, iar José María Blanco Balbas – secretarul organizaţiei. De la constituirea sindicatului nu a avut loc nicio modificare a numirii membrilor sindicatului şi a funcţiilor acestora.
13. Sindicatul N.A.A. publica un buletin informativ lunar. Buletinul lunii martie 2002 informa despre hotărârea din 2 aprilie 2002 pronunţată de instanţa pentru litigii de muncă nr. 13 din Barcelona, care admisese parţial pretenţiile reclamanţilor obligând societatea P. la plata unor sume de bani pentru salariile pe care le datora.
Pe coperta revistei, un desen cu bule de dialog arăta o caricatură a directorului de resurse umane, G., aşezat după un birou sub care se afla o persoană în patru labe, aşezată cu spatele, iar alături erau alte două persoane, A. şi B., de asemenea angajaţi ai societăţii P. şi reprezentanţi ai unui comitet pentru personalul de livrare nesalariat din cadrul acesteia din urmă, care contemplau scena şi aşteptau să ocupe locul de sub birou şi să îl satisfacă la rândul lor pe director. În buletin, două articole denunţau foarte intens faptul că cele două persoane depuseseră mărturie în favoarea societăţii P. în cadrul unui proces iniţiat de reclamanţi împotriva societăţii. Buletinul a fost distribuit lucrătorilor şi afişat la panoul sindicatului N.A.A. amplasat în interiorul societăţii.
14. La 3 iunie 2002, societatea a comunicat reclamanţilor concedierea lor pentru abatere gravă, în acest caz prin atingerea adusă onoarei lui G., A. şi B., în temeiul art. 54 § 1 şi 2 lit. c) din Statutul lucrătorilor, care permite desfacerea contractului de muncă în caz de nerespectare gravă a obligaţiilor contractuale şi de vinovăţie a lucrătorului.
15. Reclamanţii au atacat decizia în faţa instanţei pentru litigii de muncă nr. 17 din Barcelona care, prin hotărârea din 8 noiembrie 2002, a respins acţiunea şi a considerat că desfacerea contractelor de muncă era justificată, în conformitate cu art. 54 § 1 şi 2 lit. c) din Statutul lucrătorilor. Instanţa a considerat că decizia societăţii de a concedia reclamanţii era bazată pe o cauză reală şi serioasă, respectiv publicarea şi afişarea pe un panou situat în interiorul societăţii a unui buletin care conţinea un desen cu bule de dialog şi două articole ofensatoare care aduceau atingere demnităţii persoanelor vizate. În articolul intitulat „Martorii ... cui? Tot ai lor”, apăreau caricaturi ale lui A. şi B., cu gura acoperită de o batistă înnodată la spate, iar dedesubt apărea următorul text:
„Ştiam cine erau şi cum acţionau, dar nu ştiam până unde erau capabili să meargă pentru a-şi păstra în continuare scaunele şi postul preferat fără să facă nimic.
[Noi], angajaţii P. ne câştigăm traiul vânzând produse în stradă. A. şi B. îşi câştigă traiul vânzând angajaţii în instanţe. Nu le ajunge că fac asta prin intermediul acordurilor adoptate întorcând spatele colectivului. Acum merg mai departe, fură în totală impunitate, pe faţă şi cu încrederea celui care se simte complet intangibil. Ăştia fac pe zeii.
[...] dar ei, preşedintele şi secretarul reprezentanţilor angajaţilor, au acceptat, precum un câine de pază, să se rostogolească pe jos şi să facă giumbuşlucuri în schimbul unei mângâieri pe creştet din partea stăpânului lor. [...]”
Instanţa a observat că textul răspundea faptelor care au avut loc în cadrul unui proces iniţiat de reclamanţi în faţa instanţei pentru conflicte de muncă nr. 13 din Barcelona, în care A. şi B. au participat ca martori împotriva reclamanţilor şi în susţinerea angajatorului lor.
Articolul intitulat „Cine îşi închiriază fundul, nu îşi satisface nevoile după bunul plac” cuprindea următoarele:
„Dacă faceţi parte dintr-un comitet de întreprindere şi trebuie să semnaţi cu angajatorul acorduri «de închis gura» care vor rămâne fără efect: acorduri de restructurare în favoarea amicilor proprii, reduceri salariale şi diferite fişe de pontaj, [înseamnă că] v-aţi schimbat demnitatea pe un fotoliu, [că] aveţi meritul dubios de a fi ajuns la acelaşi nivel de infamie ca politicienii şi poliţiştii; vedeţi, tăceţi şi consimţiţi cu şiretenie la aceste escrocherii. Cine îşi închiriază fundul, nu îşi satisface nevoile după bunul plac. Dacă sunteţi un infam sindicalist de profesie şi dacă, prin urmare, v-aţi vândut sufletul sindicatului, nu veţi avea niciodată un impuls de sinceritate, deoarece statutul vostru ar fi ameninţat. Spuneţi ceea ce vă spune sindicatul şi cum aceştia sunt «capacele» libertăţii, buzele vă sunt pecetluite ca şi sfincterul fiindcă v-aţi închiriat fundul şi nu vă satisfaceţi nevoile după bunul plac.
Deşi aveţi capacitatea de a vedea nedreptăţile comise împotriva propriilor colegi, maniera complet iraţională de a cântări problemele lor şi persecuţia constantă la care ei sunt supuşi, o ţineţi totuşi pentru sine de teamă să nu atrageţi atenţia asupra propriei persoane. Înainte, în vremuri apuse, eraţi un rebel care critica sistemul, ridicaţi vocea împotriva convenţionalismului şi vă luaţi de regulile impuse. Acid, dinamic, acerb, impulsiv şi jovial. Însă două favoruri „primite” v-au schimbat încet-încet temperamentul arzător, lustruindu-vă capacitatea de autoevaluare şi limitându-vă sentimentele. Din când în când v-aţi lăsat purtat de nostalgie şi v-aţi dorit să dispăreţi, dar sfincterul vostru este închis deoarece vă închiriaţi fundul şi nu vă satisfaceţi nevoile după bunul plac.
V-aţi săturat de propriul serviciu, sunteţi iritat, speriat, stresat şi disperat din cauza programului de lucru prelungit şi a responsabilităţilor, produselor, promoţiilor şi presiunilor. Aţi putea face orice şi oriunde fără să trebuiască să vă sculaţi la ora la care alţii se culcă. Aţi sparge, smulge, strivi şi distruge ... dar sunteţi legat de credite, bilete la ordin şi datorii. Sunteţi prins la înghesuială de noua maşină de teren, de activităţile extraşcolare ale copiilor şi de creditul pe 25 de ani pentru locuinţa semi-independentă. Vă umiliţi, înghiţiţi, tăceţi şi acceptaţi deoarece cine îşi închiriază fundul nu îşi satisface nevoile când vrea.”
Buletinul a fost distribuit salariaţilor şi afişat la panoul sindicatului amplasat în interiorul societăţii.
Instanţa pentru litigii de muncă a observat pentru început că motivul concedierii era conţinutul buletinului, nu afilierea reclamanţilor la sindicat. Instanţa s-a referit în hotărâre la exercitarea libertăţii de exprimare în cadrul raporturilor de muncă şi la caracterul limitat al acesteia. Instanţa a considerat că limitele acestui drept ar trebui interpretate conform principiului bunei-credinţe, ceea ce, în cadrul raporturilor de muncă, trebuia să ţină seama de respectarea intereselor angajatorului şi a cerinţelor minime de convieţuire într-un mediu profesional. Hotărârea relua jurisprudenţa Tribunal Constitucional, conform căreia exercitarea dreptului la respectarea libertăţii de exprimare este supusă unor limite derivate din raportul de muncă, în măsura în care contractul de muncă creează un ansamblu de drepturi şi obligaţii reciproce care condiţionează exercitarea dreptului la respectarea libertăţii de exprimare. Din acest motiv, anumite manifestări ale dreptului respectiv care ar putea fi legitime în alt context nu mai sunt legitime în cadrul raportului de muncă, deşi cerinţa de a acţiona cu bună-credinţă nu implică totuşi o obligaţie de loialitate care să ajungă până la supunerea lucrătorului faţă de interesele angajatorului.
Referitor la conţinutul buletinului, instanţa a considerat că desenul şi bulele de dialog de pe copertă, precum şi articolele din interior erau ofensatorii şi depăşeau limitele libertăţii de exprimare şi de informare, aducând atingere onoarei şi demnităţii directorului de resurse umane, lucrătorilor A. şi B. şi imaginii societăţii P. În fine, instanţa a reţinut că respectiva concediere nu putea fi considerată nulă, în măsura în care se baza pe o abatere gravă prevăzută de lege, şi că drepturile fundamentale ale reclamanţilor nu fuseseră încălcate.
16. Reclamanţii au făcut apel împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea pronunţată la 7 mai 2003, Tribunal Superior de Justícia de Catalunya a confirmat hotărârea atacată în ceea ce îi privea pe reclamanţi.
Instanţa s-a referit, în special, la limitele impuse de principiul bunei-credinţe între părţi la un contract de muncă şi la echilibrul necesar pe care hotărârile judecătoreşti trebuie să îl menţină între obligaţiile dintr-un contract de muncă pentru lucrător şi libertatea de exprimare a acestuia. Ponderarea efectuată trebuia să permită să se stabilească dacă reacţia societăţii, care a luat măsura concedierii, era sau nu legitimă. Pentru instanţă, divulgarea desenului şi articolelor în litigiu constituia clar o atingere adusă demnităţii persoanelor vizate şi depăşea limitele criticii admisibile, exercitarea libertăţii de exprimare nejustificând folosirea unor insulte, injurii sau ofense care depăşesc exercitarea legitimă a dreptului la critică şi aduc clar atingere onorabilităţii persoanelor criticate. Societatea P. a demonstrat, de altfel, potrivit legii, că demiterea reclamanţilor nu constituia represalii sau o pedeapsă, ci un motiv real, serios şi suficient pentru adoptarea deciziei de desfacere a contratelor de muncă ale acestora.
17. Reclamanţii au introdus recurs pentru uniformizarea jurisprudenţei. Prin hotărârea din 11 martie 2004, Tribunal Supremo a respins recursul pe motiv că hotărârea invocată ca element de comparaţie, respectiv hotărârea Tribunal Superior de Justícia din Madrid din 31 iulie 1992, nu era relevantă.
18. Invocând art. 24 (dreptul la un proces echitabil) din Constituţie, precum şi art. 20 şi art. 28 coroborate (libertatea de exprimare şi libertatea sindicală), reclamanţii au formulat un recurs „de amparo” în faţa Tribunal Constitucional. Prin decizia din 11 ianuarie 2006, notificată la 13 ianuarie 2006, instanţa constituţională a declarat recursul inadmisibil ca fiind lipsit de conţinut constituţional. Decizia avea următorul text:
„[...] În primul rând [...] nu există indicii care să conducă la concluzia că demiterea [reclamanţilor] constituia un act de represalii din partea societăţii pârâte motivat de procesele iniţiate de reclamanţi pentru a-şi apăra drepturile [...]. În al doilea rând, atingerea [prezumtiv] adusă libertăţii sindicale garantate prin art. 28 din Constituţie (obiecţie în care se integrează cea întemeiată pe art. 14 din Constituţie în măsura în care aceştia denunţau o discriminare pe motive sindicale) nu este admisibilă, în măsura în care [reclamanţii] nu au oferit dovezi care să demonstreze că acţiunea societăţii urmărea să restrângă, să îngreuneze sau să împiedice exercitarea libertăţii sindicale a reclamanţilor ca urmare a afilierii lor sindicale sau a activităţii lor sindicale. În conformitate cu ceea ce instanţa a declarat în mod repetat, dovada nu constă într-o simplă alegaţie a unei încălcări a Constituţiei, ci trebuie să ajute la deducerea posibilităţii ca aceasta să se fi putut produce [...], ceea ce nu este cazul în speţă în măsura în care circumstanţele invocate nu produc nicio suspiciune în privinţa încălcării invocate. Astfel, în afirmaţiile lor, reclamanţii se limitează la a-şi exprima dezacordul faţă de hotărârile judecătoreşti atacate, în care s-a considerat într-un mod motivat şi vădit rezonabil că aceştia comiseseră faptele pe care li le imputa societatea în deciziile de concediere.
În al treilea rând, nici art. 28 alin. (1) din Constituţie coroborat cu art. 20 alin. (1) lit. a) nu a fost încălcat în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la libertate de exprimare al reclamanţilor într-un context sindical, în măsura în care acest drept fundamental nu garantează dreptul la insultă. Aşa cum s-a declarat recent în hotărârea Tribunal Constitucional nr. 39/2005 din 28 februarie, temeiul juridic nr. 4, reiterând jurisprudenţa anterioară, deşi Constituţia nu interzice folosirea unor expresii vătămătoare, jenante sau agresive în orice împrejurare, protecţia constituţională acordată de art. 20 alin. (1) lit. a) din Constituţie nu include totuşi expresiile absolut ofensatoare care, ţinând seama de circumstanţele concrete ale cauzei şi independent de veracitatea lor sau de lipsa lor de veracitate, sunt ofensatoare, infame şi irelevante pentru exprimarea opiniilor sau informaţiilor în cauză. Aplicarea acestei jurisprudenţe în prezenta speţă conduce la inexistenţa unei încălcări a dreptului la libertatea de exprimare al reclamanţilor, care au făcut uz de acest drept fără măsură, prin judecăţi de valoare exprimate prin desene şi expresii ofensatoare şi umilitoare pentru persoanele în cauză şi care aduc atingere onoarei şi reputaţiei acestora. [Aceste desene şi expresii] nu erau necesare pentru a contribui la formarea unei opinii asupra faptelor pe care reclamanţii doreau să le denunţe, fiind aşadar gratuite şi lipsite de necesitate pentru exercitarea dreptului la libertate de exprimare în context sindical.”
II. Dreptul intern relevant
19. Dispoziţiile relevante din Constituţie sunt redactate astfel:
Art. 20
„1. Sunt recunoscute şi ocrotite următoarele drepturi
a) de a exprima şi răspândi liber gândurile, ideile şi opiniile prin viu grai, prin scris sau prin orice alt mijloc de comunicare;
[...]
d) de a comunica sau primi, liber, informaţii reale prin orice mijloc de difuzare. [...]
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restrânsă prin nicio formă de cenzură prealabilă.
[...]
4. Aceste libertăţi vor fi limitate de respectarea drepturilor recunoscute în acest Titlu, a prevederilor legilor care le reglementează şi în speciala a dreptului la onoare, la intimitate, la propria imagine şi la protecţia tinerilor şi copiilor.”
Art. 28
„1. Toţi cetăţenii au dreptul de a se asocia liber în sindicate. [...] Libertatea sindicală cuprinde dreptul de a înfiinţa sindicate şi de a se afilia la altele, de asemenea dreptul de a forma confederaţii şi de a înfiinţa organizaţii sindicale internaţionale sau de a se afilia la acestea. Nimeni nu poate fi obligat să se afilieze la un sindicat.
[...]”
20. Dispoziţiile relevante din Statutul lucrătorilor (aprobat prin Decretul regal legislativ nr. 1/1995 din 24 martie 1995) prevedeau următoarele:
Art. 54. Concedierea pe motiv disciplinar
„1. Angajatorul poate decide desfacerea unui contract de muncă prin concedierea angajatului pentru nerespectarea gravă şi culpabilă a obligaţiilor sale.
2. Se consideră neexecutări ale contractului:
[...]
c) Ofensele verbale sau fizice la adresa angajatorului sau persoanelor care lucrează în întreprindere ori a membrilor familiei care locuiesc cu aceştia.”
Art. 55 alin. (7)
„Concedierea justificată atrage după sine încetarea contractului fără drept la indemnizaţie [...]”
III. Documentele şi practicile internaţionale relevante
A. Organizaţia Internaţională a Muncii
21. La 23 iunie 1971, Conferinţa generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii („OIM”) a adoptat Recomandarea nr. 143 privind reprezentanţii lucrătorilor, în care pct. 15 prevede următoarele:
„(1) Reprezentanţii angajaţilor care acţionează în numele sindicatului ar trebui să fie autorizaţi să afişeze avize sindicale în întreprindere în unul sau mai multe locuri care vor fi stabilite de comun acord cu conducerea şi la care angajaţii vor avea acces cu uşurinţă.
(2) Conducerea ar trebui să autorizeze pe reprezentanţii angajaţilor care acţionează în numele unui sindicat să distribuie angajaţilor întreprinderii buletine informative, broşuri, publicaţii şi alte documente ale sindicatului.
(3) Avizele şi documentele sindicale menţionate în prezentul alineat ar trebui să privească activităţile sindicale normale; afişarea şi distribuirea acestora nu ar trebui să aducă atingere funcţionării normale şi nici proprietăţii întreprinderii.”
22. În cadrul celei de a 54-a sesiuni, în iunie 1970, Conferinţa Internaţională a Muncii a adoptat rezoluţia privind drepturile sindicale şi relaţiile lor cu libertăţile civile. Documentul enumera explicit drepturile fundamentale necesare exercitării libertăţii sindicale, în special: a) dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei, precum şi la protecţie împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare; b) libertatea de opinie şi de exprimare, în special dreptul la propriile opinii fără nicio ingerinţă şi de a căuta, primi şi răspândi, independent de frontiere, informaţii şi idei prin orice fel de mijloc de exprimare; c) libertatea de întrunire; d) dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe independente şi parţiale; e) dreptul la apărarea bunurilor sindicatelor.
23. În 1994, OIM a publicat un raport intitulat „Libertatea sindicală şi negocierea colectivă: drepturi sindicale şi libertăţi civile şi politice”. Pasajele relevante din raport au următorul cuprins:
„Partea I. Libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical
Capitolul II. Drepturi sindicale şi libertăţi civile şi politice
Introducere
[...]
24. Declaraţia de la Philadelphia [...] a recunoscut oficial legătura dintre libertăţile publice şi drepturile sindicale. Aceasta proclamă la art. I lit. b) că libertatea de exprimare şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui progres susţinut şi la art. II lit. a) face trimitere la drepturile fundamentale inerente demnităţii umane. De atunci, această legătură a fost afirmată şi explicitată în mod constant, atât de către organismele de control ale OIM, cât şi în convenţiile, recomandările şi rezoluţiile adoptate de Conferinţa internaţională a muncii.
[...]
27. Datele disponibile, în special cu privire la natura plângerilor înaintate Comitetului pentru libertate sindicală, arată că principalele dificultăţi întâmpinate de organizaţiile sindicale şi conducerea acestora în acest sens se referă la drepturile fundamentale, în special dreptul la siguranţa persoanei, libertatea de întrunire, libertatea de opinie şi de exprimare, precum şi dreptul la protejarea sediilor şi bunurilor sindicale. [...]
Libertatea de opinie şi de exprimare
38. Un alt element esenţial al drepturilor sindicale este dreptul de a exprima opinii prin intermediul presei sau alte modalităţi. Deplina exercitare a drepturilor sindicale necesită libera circulaţie a informaţiilor, opiniilor şi ideilor: angajaţii, angajatorii şi organizaţiile acestora trebuie să beneficieze de libertatea de opinie şi de exprimare în cadrul întrunirilor, publicaţiilor şi altor activităţi ale acestora. În cazul în care publicarea ziarului unei organizaţii necesită o autorizaţie, acordarea acesteia din urmă nu trebuie să depindă de puterea discreţionară a autorităţilor, nici să fie folosită ca mijloc de a exercita un control prealabil asupra subiectelor tratate în ziar; mai mult, orice cerere pentru autorizaţie ar trebui tratată rapid. [...] Diversele măsuri de control administrativ – de exemplu retragerea licenţei acordate unui ziar sindical, controlul asupra imprimeriilor sau asupra aprovizionării cu hârtie – ar trebui subordonate unui control judecătoresc independent care ar trebui să intervină cât mai repede posibil.
39. Un aspect important al libertăţii de exprimare priveşte libertatea cuvântului delegaţilor organizaţiilor de angajatori şi de angajaţi în cadrul congreselor, conferinţelor şi întrunirilor, în special în cadrul Conferinţei internaţionale a muncii. [...]
43. Comisia este de părere că garanţiile formulate în convenţiile internaţionale ale muncii, în special cele referitoare la libertatea sindicală, nu pot fi efective decât în măsura în care totodată se recunosc şi se apără libertăţile civile şi politice consacrate de Declaraţia universală a drepturilor omului şi celelalte instrumente internaţionale în materie, în special Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Aceste principii intangibile, cu vocaţie universală, a căror importanţă comisia doreşte să o sublinieze în special cu ocazia aniversării a 75 de ani de la instituirea OIM şi a 50 de ani de la Declaraţia de la Philadelphia, ar trebui să constituie idealul comun de atins de către toate popoarele şi naţiunile.”
24. A cincea ediţie (revizuită) a Culegerii de decizii şi principii a Comitetului pentru libertate sindicală din cadrul Consiliului de administraţie al Biroului Internaţional al Muncii (BIM), publicată în 2006, conţine un rezumat care urmăreşte principiile formulate de comitet în cadrul examinării unor plângeri individuale sau colective privind pretinse încălcări ale drepturilor sindicale. Printre principiile generale referitoare la libertatea de opinie şi de exprimare se numără următoarele:
„154. Deplina exercitare a drepturilor sindicale necesită libera circulaţie a informaţiilor, opiniilor şi ideilor, astfel încât angajaţii şi angajatorii, ca şi organizaţiile acestora, ar trebui să beneficieze de libertatea de opinie şi de exprimare în cadrul reuniunilor, publicaţiilor şi altor activităţi sindicale. Cu toate acestea, în exprimarea opiniilor proprii, organizaţiile sindicale nu ar trebui să depăşească limitele convenabile ale polemicii şi ar trebui să se abţină de la un limbaj excesiv (a se vedea Culegerea 1996, pct. 152; raportul nr. 304, cazul nr. 1850, pct. 210; raportul nr. 306, cazul nr. 1885, pct. 140; raportul nr. 309, cazul nr. 1945, pct. 67; raportul nr. 324, cazul nr. 2014, pct. 925 şi raportul nr. 336, cazul nr. 2340, pct. 652.)
155. Dreptul de a exprima opinii prin intermediul presei sau alte modalităţi constituie unul dintre elementele esenţiale ale drepturilor sindicale (Culegerea 1996, pct. 153; raportul nr. 299, cazul nr. 1640/1646, pct. 150; raportul nr. 302, cazul nr. 1817, pct. 324; raportul nr. 324, cazul nr. 2065, pct. 131; raportul nr. 327, cazul nr. 2147, pct. 865; raportul nr. 328, cazul nr. 1961, pct. 42; raportul nr. 332, cazul nr. 2090, pct. 354 şi raportul nr. 333, cazul nr. 2272, pct. 539.)
156. Dreptul de a exprima opinii, fără autorizaţie prealabilă, prin intermediul presei sindicale constituie unul dintre elementele esenţiale ale drepturilor sindicale (a se vedea Culegerea 1996, pct. 154).
157. Libertatea de exprimare de care ar trebui să beneficieze organizaţiile sindicale şi liderii acestora ar trebui totodată să fie garantată în cazul în care aceştia doresc să formuleze critici la adresa politicii economice şi sociale a guvernului (a se vedea Culegerea 1996, pct. 155.)
[...]
163. Interdicţia de a pune afişe care exprimă punctele de vedere ale unei centrale sindicale constituie o restricţie inacceptabilă asupra activităţilor sindicatelor (a se vedea Culegerea 1996, pct. 467.)
[...]
166. Publicarea şi distribuirea ştirilor şi informaţiilor de interes în special pentru sindicate şi membrii acestora constituie o activitate sindicală licită, iar aplicarea unor măsuri de control asupra publicaţiilor şi mijloacelor de informare poate implica o ingerinţă gravă a autorităţilor administrative în aceste activităţi. În aceste cazuri, exercitarea competenţelor administrative ar trebui subordonate unui control judecătoresc care ar trebui să intervină cât mai repede posibil (a se vedea Culegerea 1996, pct. 161; raportul nr. 320, cazul nr. 2031, pct. 172 şi raportul nr. 327, cazul nr. 1787, pct. 341.)
[...]
168. Dacă instituirea unei cenzuri generale este înainte de toate o chestiune care ţine de libertăţile civile şi nu de drepturile sindicale, aplicarea cenzurii presei în timpul unui litigiu de muncă poate să aibă efecte directe asupra evoluţiei acestui conflict şi să aducă astfel atingere părţilor împiedicând comunicarea unor fapte corecte (a se vedea Culegerea 1996, pct. 163.)
169. Organizaţiile sindicale, atunci când emit publicaţii, trebuie să ţină seama, în interesul dezvoltării mişcării sindicale, de principiile formulate de Conferinţa internaţională a muncii în cadrul celei de a 35-a sesiuni (1952), pentru apărarea libertăţii şi independenţei mişcării sindicale şi protejarea misiunii fundamentale a acesteia, aceea de a asigura dezvoltarea bunăstării economice şi sociale a tuturor angajaţilor (a se vedea Culegerea 1996, pct. 165.)
170. În cazul în care un ziar sindical care ar părea, prin aluziile şi acuzaţiile sale la adresa guvernului, că a depăşit limitele admisibile ale polemicii, comitetul a semnalat că redactorii publicaţiilor sindicale ar trebui să se abţină de la ultraj în limbaj. Cel dintâi rol al unor asemenea publicaţii ar trebui să fie de a trata în cadrul rubricilor chestiuni care privesc în principiu apărarea şi promovarea intereselor sindicatelor şi, cu titlu mai general, ale câmpului muncii. Comitetul a recunoscut totuşi că graniţa dintre ceea ce este politic şi ceea ce este propriu-zis sindical este dificil de trasat cu claritate. Comitetul a semnalat că cele două noţiuni se întrepătrund şi că este inevitabil, iar uneori normal, ca publicaţiile sindicale să includă luări de poziţie faţă de chestiuni care prezintă aspecte politice, ca de exemplu chestiuni strict economice şi sociale (a se vedea Culegerea 1996, pct. 166.)”
B. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului
25. Convenţia americană include un protocol adiţional special, care abordează drepturile economice, sociale şi culturale, denumit „Protocolul de la San Salvador”. Adoptat şi deschis spre semnare la 17 noiembrie 1988, a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1999. Art. 8 din protocol, intitulat „Drepturi sindicale”, prevede următoarele:
„Statele contractante garantează:
a) Dreptul angajaţilor de a organiza sindicate şi de a se afilia la cele preferate pentru a-şi apăra şi promova interesele. În baza acestui drept, statele contractante vor permite sindicatelor să constituie federaţii şi confederaţii naţionale, de a se asocia la cele existente deja, de a constitui organizaţii sindicale internaţionale şi de a se afilia la cele preferate. Statele contractante vor permite de asemenea ca sindicatele, federaţiile şi confederaţiile să funcţioneze liber;
b) Dreptul la grevă.
2. Exercitarea drepturilor formulate anterior nu poate face obiectul decât al unor restricţii care sunt prevăzute de lege şi care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru apărarea ordinii publice şi protecţia sănătăţii sau a moralei publice, precum şi a drepturilor şi libertăţilor altora. Membrii forţelor armate şi de poliţie, precum şi ai celorlalte servicii publice fundamentale îşi exercită aceste drepturi ţinând seama de restricţiile prevăzute de lege.
3. Nimeni nu poate fi obligat să adere la un sindicat.”
26. În Avizul consultativ OC-5/85193, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a subliniat natura fundamentală a libertăţii de exprimare pentru existenţa unei societăţi democratice, punând accentul, între altele, pe faptul că libertatea de exprimare este o condiţie sine qua non pentru dezvoltarea sindicatelor. Aceasta s-a exprimat după cum urmează (idem, pct. 70):
„Libertatea de exprimare este piatra de temelie care serveşte ca fundament pentru existenţa oricărei societăţi democratice. Aceasta este indispensabilă pentru formarea opiniei publice. Aceasta este, de asemenea, o condiţie sine qua non pentru dezvoltarea partidelor politice, a sindicatelor, asociaţiilor ştiinţifice şi culturale şi, în general, a celor care doresc să exercite o influenţă asupra publicului. Pe scurt, aceasta este mijlocul care permite comunităţii, atunci când îşi exercită dreptul de a alege, să dispună de informaţii suficiente. În consecinţă, se poate spune că o societate care nu este bine informată este o societate care nu este cu adevărat liberă.”
IV. Elemente de drept comparat
27. Reiese dintr-o cercetare de drept comparat că există o mare diversitate între competenţele disciplinare ale angajatorilor în statele membre ale Consiliului Europei. Există o convergenţă a sistemelor juridice între cele 35 de state examinate: acestea prevăd şi organizează libertatea de exprimare şi libertatea sindicală a salariaţilor, cel mai adesea prin prevederi constituţionale sau, atunci când nu este cazul, prin norme legislative. Salariaţii care au responsabilităţi reprezentative beneficiază de o protecţie sporită care le facilitează exercitarea mandatului. În toate statele, reglementarea, în vederea concilierii exercitării acestui drept cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale altor persoane, stabileşte norme care permit sancţionarea unui abuz în exercitarea acestui drept. Prerogativele de care dispune angajatorul îi permit, în caz de necesitate, să exercite o acţiune disciplinară împotriva salariatului sau agentului care a avut un comportament ce constituie abuz de libertatea sa de exprimare. Jurisprudenţa în materie este concordantă şi se caracterizează printr-un demers de examinare sistematică a proporţionalităţii dintre măsura concedierii şi faptele care au determinat-o.
28. Legislaţia internă sancţionează comportamentul salariatului de natură să prejudicieze drepturile sau libertăţile altei persoane.
Aceste norme pot fi stabilite, în primul rând, prin Codul penal sau prin dispoziţii care permit formularea unui acţiuni în răspundere. Cel mai adesea, noţiunile penale de atingere adusă onoarei sau reputaţiei, injurie, calomnie etc. vor îndreptăţi persoana care se consideră victima unui abuz să angajeze răspunderea autorului afirmaţiilor în cauză.
Normele prevăzute în Codul muncii sau normele aplicabile funcţiei publice sunt, de asemenea, în măsură să încadreze exercitarea libertăţii de exprimare a salariaţilor sau agenţilor şi, după caz, să sancţioneze orice abuz care s-ar comite. Limite de aceeaşi natură sunt opozabile agenţilor publici, fie că au sau nu calitate de funcţionar.
29. Deţinerea unei competenţe disciplinare constituie una dintre prerogativele fundamentale ale oricărei persoane cu funcţie de conducere, fie că este din sectorul privat sau din sectorul public. Aceasta are, în materie, o amplă marjă de apreciere care îi permite să pronunţe sancţiunea pe care o consideră cea mai potrivită pentru faptele imputate salariatului; gama de sancţiuni posibile include capacitatea de a se dispensa de persoana care a compromis grav interesele întreprinderii sau ale serviciului public. În paralel, competenţa de a concedia este însoţită de interdicţia impusă persoanei cu funcţie de conducere de a se dispensa de salariat pentru motive legate de sindicat. Greşeala sau motivul legitim pot justifica măsura concedierii. Primul concept se referă la un comportament specific, identificat. Cel de al doilea se referă la un comportament considerat în ansamblu.
30. Proporţionalitatea măsurii concedierii în raport cu comportamentul salariatului este subiacentă tuturor legislaţiilor studiate.
31. Dreptul aplicabil în statele comparate permite constatarea că abuzul de libertatea de exprimare de care dispun salariaţii sau agenţii autorităţilor publice este considerat întotdeauna un fapt reprobabil de natură să permită acţiuni disciplinare care ar putea merge până la concediere. În acest scop, se iau în considerare elemente factuale, cu caracter obiectiv, ca de exemplu: i) gravitatea abaterii; ii) încadrarea afirmaţiilor, magnitudinea difuzării acestora, precum şi elemente cu caracter subiectiv. Printre acestea din urmă se numără situaţia personală a autorului afirmaţiilor, eventualele abuzuri faţă de libertatea de exprimare, stabilirea conţinutului unei activităţi sindicale „normale”.
32. În toate ţările analizate, normele generale permit concilierea dreptului la libertatea de exprimare al salariatului cu drepturile şi prerogativele angajatorului. Punerea lor în aplicare este mai delicată, în măsura în care o restricţie asupra unui drept fundamental nu poate fi admisă decât dacă, ţinând seama de atingerea comisă, este proporţională cu scopul urmărit. Numai un demers cazuistic permite aprecierea conţinutului soluţiei jurisprudenţiale reţinute în fiecare dintre cazurile respective.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie, analizat în funcţie de art. 11
33. Reclamanţii, care sunt membri ai comitetului executiv al sindicatului N.A.A., se plâng de faptul că au fost concediaţi din cauza conţinutului buletinului informativ al sindicatului respectiv din martie 2002. Aceştia susţin că societatea P. nu a verificat deloc care era participarea şi răspunderea subiectivă a fiecăruia dintre ei. Susţin că au fost concediaţi drept represalii pentru revendicările sindicatului, conţinutul prezumtiv injurios al buletinului informativ al sindicatului fiind un pretext. Aceştia consideră că cele două articole şi caricaturile în litigiu nu au depăşit limitele criticii permise de art. 10 din convenţie, întrucât expresiile critice ar fi fost proferate pe un ton glumeţ mai degrabă decât cu ton de insultă.
Reclamanţii invocă art. 10 şi art. 11 din convenţie, care prevăd următoarele:
Art. 10
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice [...].
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică [...] protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]”
Art. 11
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora [...]”
A. Hotărârea Camerei
34. În hotărârea din 8 decembrie 2009, după ce a amintit că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, Camera a precizat că această libertate este supusă unor excepţii care trebuie interpretate cu stricteţe; necesitatea acestor excepţii trebuie justificată printr-o nevoie socială imperioasă. În speţă, ingerinţa respectivă era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, şi anume protejarea reputaţiei sau drepturilor altuia. Pentru a aprecia dacă această ingerinţă era necesară într-o societate democratică, era necesar să se facă referire la contextul special în care se încadra prezentul litigiu, în care reclamanţii iniţiaseră o procedură împotriva angajatorului lor în faţa instanţelor pentru conflicte de muncă. Deşi subliniază că un sindicat care nu şi-ar putea exprima liber ideile ar fi lipsit de fondul şi obiectivele lui, Camera a considerat că, în speţă, instanţele spaniole au pus în balanţă, în raport cu dreptul naţional, interesele aflate în conflict pentru a concluziona că reclamanţii depăşiseră limitele acceptabile ale dreptului la critică astfel încât hotărârile pronunţate de instanţele interne nu puteau fi considerate nerezonabile sau arbitrare. În consecinţă, Camera a concluzionat că nu a fost încălcat art. 10 din convenţie. În plus, Camera a considerat că nu exista o chestiune distinctivă în raport cu art. 11 din convenţie.
B. Argumentele părţilor
1. Reclamanţii
35. Reclamanţii subliniază că angajatorul lor, societatea P., refuza să le accepte calitatea de lucrători salariaţi şi calcularea contribuţiilor la asigurări sociale corespunzătoare, chiar dacă fuseseră recunoscuţi pe cale judiciară ca lucrători salariaţi. În opinia acestora, Camera nu a luat suficient în considerare litigiul îndelungat şi complex dintre sindicatul la care aceştia erau afiliaţi şi angajatorul lor secondat de o asociaţie de lucrători nesalariaţi înfiinţată şi susţinută de acesta din urmă, de care aparţineau cei doi martori citaţi în buletinul sindical.
36. Reclamanţii au susţinut că, începând din aprilie 2001, în urma refuzului lucrătorilor afiliaţi la sindicatul N.A.A. de a renunţa la drepturile recunoscute pe cale judiciară, întreprinderea P. a decis sancţionarea acestora printr-o reducere semnificativă a salariului. În consecinţă, aceştia consideră că se impune situarea buletinului sindical la originea prezentei cauze în contextul său, respectiv hărţuirea şi presiunea sistematică practicate de angajator şi asociaţia lucrătorilor nesalariaţi instituită de angajator pentru a împiedica înmulţirea cererilor lucrătorilor şi pentru ca aceştia să renunţe la drepturile dobândite pe cale judiciară. Aceştia susţin că directorul de resurse umane al societăţii P. a încercat să cumpere serviciile unor lucrători pentru a convinge alţi membri ai personalului de livrare salariaţi să renunţe la reclamarea propriilor drepturi. Directorul de resurse umane ar fi oferit bani pentru aceste servicii, iar asociaţia lucrătorilor nesalariaţi de care aparţineau martorii A. şi B. ar fi devenit astfel complicele angajatorului. Rezultatul final nu este numai concedierea fără indemnizaţie a reclamanţilor, singurii salariaţi din personalul de livrare care nu au renunţat la drepturile lor, ci şi desfiinţarea sindicatului. În consecinţă, aceştia consideră că libertăţile consacrate la art. 10 şi art. 11 din convenţie au fost încălcate.
37. Reclamanţii susţin că, atât caricatura de pe coperta buletinului sindical, cât şi cele două articole în litigiu, au avut o intenţie critică şi informativă în legătură cu acţiunea pentru plata salariilor în faţa instanţei pentru conflicte de muncă şi cu comportamentul membrilor asociaţiei personalului de livrare nesalariat. Utilizarea unui desen satiric şi a unor expresii care ar putea fi considerate grosolane sau şocante nu face trimitere la domeniul personal sau intim al persoanelor vizate, ci la rolul lor în conflictul care constituie obiectul litigiului. Nu este un atac personal în tonul lor burlesc şi vădit ironic, inspirat de animus iocandi şi nu iniurandi.
38. Reclamanţii susţin că articolele şi desenele nu sunt semnate şi privesc o controversă exclusiv socială şi sindicală prin intermediul unui mijloc de exprimare al sindicatului. Este aşadar arbitrar să se considere că toate persoanele afiliate sunt răspunzătoare personal pentru respectiva publicaţie, indicând fie o răspundere disciplinară cu caracter colectiv, fie o „cale de fapt” care impune dizolvarea unui sindicat al întreprinderii optând pentru concedierea membrilor fondatori ai acestuia contrar art. 11 din convenţie.
39. În fine, reclamanţii observă că, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că criticile din buletin aduceau atingere dreptului fundamental la onoarea şi reputaţia altora, aplicarea unei sancţiuni precum concedierea depăşeşte protecţia legitimă a acestui drept şi nu are legătură cu scopul urmărit.
2. Guvernul
a)Faptele
40. Guvernul ţine să precizeze, în legătură cu afirmaţiile reclamanţilor din cererea de trimitere în faţa Marii Camere, că „membrii sindicali scutiţi de muncă” criticaţi în buletin nu sunt lucrători pe care şeful întreprinderii îi „scuteşte de obligaţia de a munci” în schimbul unui „comportament favorabil întreprinderii” şi subliniază că aceştia nu sunt finanţaţi de patronat şi că acordarea unui număr de ore, fără pierdere salarială, pentru ca aceşti reprezentanţi să îşi exercite funcţia sindicală constituie o obligaţie legală (prevăzută la art. 68 din Statutul lucrătorilor).
b)Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenţie
41. Guvernul admite că o ingerinţă în libertatea de exprimare poate avea loc, de asemenea, în cadrul unui raport de drept privat: totuşi, în acest caz, nu există o ingerinţă directă a statului în libertatea de exprimare a reclamanţilor ci, după caz, nerespectarea obligaţiilor sale pozitive de apărare a acestei libertăţi.
42. Guvernul aminteşte că rezilierea contractului de muncă pe motivul unor ofense la adresa angajatorului sau lucrătorilor este prevăzută de lege şi are un scop legitim: protecţia reputaţiei altora. Instanţele spaniole au considerat că reclamanţii au depăşit limitele inerente exercitării libertăţii de exprimare pentru a prejudicia reputaţia angajatorului şi a altor lucrători. Nu este vorba, în speţă, de expresii formulate în mijloace de informare în masă, ci în cadrul restrâns al unei societăţi şi în legătură cu persoane care lucrează acolo, şi anume directorul de resurse umane şi colegi de muncă, adică persoane care nu exercită o funcţie publică. Amploarea criticii admisibile este mai restrânsă atunci când este vorba de critică la adresa unei simple persoane fizice decât atunci când este vorba despre autorităţi sau instituţii publice (a se vedea, a contrario, Dink împotriva Turciei, nr. 2668/07, 6102/08, 30079/08, 7072/09 şi 7124/09, pct. 133, CEDO 2010-...). Acest context agravează prejudiciile cauzate reputaţiei de buletinul respectiv în măsura în care destinatarii potenţiali ai comunicării cunoşteau persoanele criticate şi caricaturizate.
43. Reclamanţii s-au exprimat în scris (nu în cadrul unui schimb oral şi spontan de opinii) şi cu comunicare generală la nivelul întreprinderii, prin intermediul buletinului sindical şi al panoului de afişaj. În consecinţă, este vorba despre o activitate chibzuită de reclamanţi, care erau pe deplin conştienţi de consecinţele actelor lor şi de modul în care puteau prejudicia reputaţia altor persoane.
44. Referitor la conţinutul expresiilor emise de reclamanţi, Guvernul susţine că nu este vorba despre o opinie sau o evaluare privind chestiuni de interes general (a se vedea, a contrario, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, nr. 39293/98, 29 februarie 2000), ci exact ca şi în cauza De Diego Nafría împotriva Spaniei (nr. 46833/99, 14 martie 2002), de cuvinte folosite în cadrul unei conflict strict profesional cu societatea în care reclamanţii lucrau. De asemenea, nu este vorba nici despre o dezbatere de politică sindicală sau o dezbatere care afecta toţi lucrătorii societăţii, ci de o reacţie împotriva celor care depuseseră mărturie împotriva lor în cadrul procesului în care reclamanţii invocaseră în mod legitim drepturile lor individuale.
45. Instanţele spaniole au considerat că critica legitimă ce putea fi inclusă în buletin fusese exprimată printr-o insultă grosolană, atribuind persoanelor criticate în mod peiorativ un „favor sexual” în schimbul altui tip de favor şi atribuindu-le calificativul de hoţi. În hotărârea Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei [(MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, 22 octombrie 2007, CEDO 2007-XI], Curtea a considerat că libertatea de exprimare nu protejează cuvinte similare referitoare la o persoană publică din politică; acelaşi lucru este valabil a fortiori atunci când asemenea expresii privesc simple persoane particulare.
46. În ceea ce priveşte caricaturile, în prezenta speţă există diferenţe substanţiale în raport cu cauza Vereinigung Bildender Künstler împotriva Austriei (nr. 68354/01, 25 ianuarie 2007). Astfel, în speţă, nu este vorba de formarea unei opinii publice democratice prin intermediul lumii artei, ci de expresii folosite în contextul unor raporturi între angajator şi lucrător.
47. Guvernul consideră, în temeiul hotărârii Constantinescu împotriva României (nr. 28871/95, pct. 72-75, CEDO 2000-VIII), că atingerile aduse reputaţiei altora, în exercitarea de către reclamanţi a libertăţii lor de exprimare, nu poate fi considerată ca fiind justificată de condiţia sindicală a acestora din urmă. Limitele libertăţii de exprimare menţionate la art. 10 § 2 sunt aplicabile, de asemenea, reprezentanţilor sindicali.
48. Guvernul aminteşte că natura şi severitatea sancţiunii aplicate sunt, de asemenea, elemente care se iau în considerare atunci când se impune aprecierea proporţionalităţii ingerinţei în raport cu art. 10 din convenţie. În hotărârea De Diego Nafría împotriva Spaniei, citată anterior, Curtea a considerat că, deşi concedierea este o consecinţă gravă pentru raportul de muncă al lucrătorului care a depăşit limitele acceptabile ale dreptului la critică, trebuia să se ia în considerare totalul circumstanţelor cazului concret. În speţă, instanţele spaniole au apreciat o atingere directă adusă reputaţiei persoanelor citate în buletinul sindical, comisă prin expresii şi imagini grosolane şi injurioase. Chiar dacă ar putea fi legitime, opiniile reclamanţilor au fost exprimate într-un mod gratuit ofensator, fiind exprimate în scris şi în mod premeditat.
49. Guvernul a concluzionat, în consecinţă, că ingerinţa în cauză este justificată de urmărirea unui scop legitim şi proporţională cu acesta.
c)Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 11 din convenţie
50. Potrivit Guvernului, acest capăt de cerere nu are un conţinut propriu şi trebuie examinat în coroborare cu cel întemeiat pe art. 10. În realitate, reclamanţii par să susţină că expresiile care constituie cauza rezilierii contractelor lor de muncă trebuie considerate în cadrul exercitării sarcinilor lor de reprezentare sindicală. Dreptul de a constitui un sindicat sau dreptul de afiliere la acesta nu au fost totuşi afectate de decizia angajatorului confirmată pe cale judiciară; ceea ce necesită examinare în speţă este sfera sau limitele libertăţii de exprimare a delegaţilor sindicali.
51. Libertatea recunoscută la art. 11 din convenţie implică obligaţii pozitive de protecţie din partea statului, inclusiv unele referitoare la posibilitatea de a exprima opinii individuale. Totuşi, nu ar exista o încălcare a acestor obligaţii pozitive decât dacă dreptul de asociere ar fi atins (a se vedea, în special, Gustafsson împotriva Suediei, 25 aprilie 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II). Reclamanţii nu au demonstrat că scopul deciziei de concediere ar fi fost de a exercita represalii împotriva unui anumit sindicat în raport cu altele. Buletinul respectiv se limitează la criticarea mărturiilor depuse, în litigiile care îi afectează pe reclamanţi în mod individual, de anumiţi reprezentanţi sindicali, făcând o comparaţie cu practicarea unor favoruri sexuale sau cu acte de furt. În consecinţă, nu este vorba de încălcarea dreptului la libertatea de asociere, ci de o chestiune referitoare la sfera sau limitele libertăţii de exprimare a delegaţilor sindicali, care trebuie examinată exclusiv din perspectiva art. 10 din convenţie.
C. Motivarea Curţii
1. Cu privire la dispoziţia aplicabilă în speţă
52. Curtea observă, pentru început, că faptele cauzei sunt de aşa natură încât chestiunea libertăţii de exprimare este strâns asociată cu cea a libertăţii de asociere în context sindical. Instanţa aminteşte, în această privinţă, că protejarea opiniilor personale, garantată prin art. 10, se numără printre obiectivele libertăţii de întrunire şi de asociere aşa cum o consacră art. 11 (Ezelin împotriva Franţei, 26 aprilie 1991, pct. 37, seria A nr. 202, precum şi Barraco împotriva Franţei, nr. 31684/05, pct. 27, CEDO 2009-...). Părţile au prezentat de altfel argumente din perspectiva celor două dispoziţii.
Totuşi, se impune precizarea că acest capăt de cerere al reclamanţilor priveşte în principal măsura concedierii care le-a fost aplicată pe motiv că, în calitate de membri ai comitetului executiv al unui sindicat, au publicat articolele şi au afişat caricaturile în litigiu. Pe de altă parte, instanţele interne nu au considerat ca fiind demonstrat faptul că respectivele concedieri ar fi avut drept cauză apartenenţa reclamanţilor la sindicatul respectiv. Instanţele au făcut trimitere la exercitarea dreptului la libertate de exprimare în cadrul raporturilor de muncă şi au remarcat că acest drept nu este nelimitat din cauza caracteristicilor specifice raporturilor de muncă ce trebuie luate în considerare. De altfel, Tribunal Superior de Justícia de Catalunya a considerat nelegală, potrivit art. 54 §1 şi § 2 lit. c) din Statutul lucrătorilor, concedierea celorlalţi doi membri ai personalului de livrare salariat pe motiv că aceştia erau în incapacitate temporară de muncă la data publicării şi difuzării buletinului în litigiu respectiv, ceea ce nu permite considerarea acestora ca participanţi la publicarea şi difuzarea buletinului respectiv şi, în consecinţă, ca responsabili de o atingere adusă demnităţii persoanelor vizate de publicaţiile în litigiu. În plus, instanţa pentru litigii de muncă a luat act de faptul că respectivii încă erau membri ai sindicatului în cauză (supra, pct. 15). Acest fapt confirmă că apartenenţa reclamanţilor la sindicat nu a jucat un rol decisiv în concedierea reclamanţilor.
Prin urmare, Curtea consideră cel mai indicat să examineze faptele din perspectiva art. 10, care va fi totuşi interpretat în lumina art. 11 [Women On Waves şi alţii împotriva Portugaliei, nr. 31276/05, pct. 28, CEDO 2009-... (extrase)].
2. Cu privire la respectarea art. 10 din convenţie, analizat în funcţie de art. 11
a) Principii generale în materia libertăţii de exprimare
53. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai pentru „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: aceasta este dorinţa pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise fără de care nu există „societate democratică”. În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător (a se vedea, printre altele, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July, citată anterior). De asemenea, în afară de substanţa ideilor şi informaţiilor prezentate, art. 10 protejează şi modul lor de exprimare (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 48, Culegere 1997-I).
54. Nu este mai puţin adevărat că este indicat să se ţină seama de echilibrul ce trebuie menţinut între diversele interese aflate în joc. Graţie contactelor lor directe şi constante cu realităţile ţării, instanţele unui stat se află într‑o poziţie mai bună decât o instanţă internaţională pentru a preciza unde se situează, la un moment dat, echilibrul just de menţinut. Din acest motiv, în domeniul art. 10 din convenţie, statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a evalua necesitatea şi amploarea unei ingerinţe în libertatea de exprimare protejată de dispoziţia menţionată [Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 60, CEDO 2001-I, şi Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 68, CEDO 2004-XI], în special când este vorba de a pune în balanţă interese private aflate în conflict.
55. Totuşi, această marjă este pe picior de egalitate cu un control european asupra atât a legii, cât şi a deciziilor de aplicare a acestuia, chiar dacă acestea sunt emise de o instituţie independentă (a se vedea, mutatis mutandis, Peck împotriva Regatului Unit, pct. 77, CEDO 2003‑I, şi Karhuvaara şi Iltalehti împotriva Finlandei, nr. 53678/00, pct. 38, 16 noiembrie 2004). În exercitarea competenţei sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, ci îi revine sarcina de a verifica, în contextul cauzei, dacă deciziile pronunţate de instanţe potrivit competenţelor acestora de apreciere se conciliază cu dispoziţiile invocate din convenţie [Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 60, CEDO 1999-III, Petrenco împotriva Moldovei, nr. 20928/05, pct. 54, 30 martie 2010, Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 41, 21 septembrie 2010, şi Petrov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 27103/04, 2 noiembrie 2010].
56. Curtea consideră că membrii unui sindicat trebuie să aibă posibilitatea de a exprima în faţa angajatorului revendicările lor pentru îmbunătăţirea situaţiei lucrătorilor din întreprindere. În această privinţă, Curtea observă că Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a subliniat, în avizul consultativ OC-5/85193, faptul că libertatea de exprimare este o „condiţie sine qua non pentru dezvoltarea sindicatelor” (supra, pct. 26; a se vedea, de asemenea, pct. 24 şi, în special, pct. 155). Un sindicat care nu are posibilitatea de a-şi exprima liber ideile în acest cadru s-ar vedea într-adevăr privat de un mijloc de acţiune fundamental. Prin urmare, pentru a asigura caracterul real şi efectiv al drepturilor sindicale, autorităţile naţionale trebuie să se asigure că sancţiuni disproporţionale nu descurajează reprezentanţii sindicali de la încercarea de a exprima şi apăra interesele membrilor lor. Exprimarea sindicală poate lua forma unor buletine informative, broşuri, publicaţii şi alte documente ale sindicatului, a căror distribuţie de către reprezentanţii lucrătorilor care acţionează în numele unui sindicat trebuie, prin urmare, să fie autorizată de conducere, aşa cum prevede Conferinţa generală a OIM în Recomandarea nr. 143 din 23 iunie 1971 (supra, pct. 21).
57. În speţă, instanţele spaniole au fost sesizate să pună în balanţă dreptul la libertatea de exprimare al reclamanţilor, garantat prin art. 10 din convenţie, şi dreptul la onoare şi demnitate al domnilor G., A. şi B. (supra, pct. 15-18) în contextul unui raport de muncă. Astfel, art. 10 din convenţie nu garantează o libertate de exprimare nelimitată, iar protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, în speţă cea a persoanelor vizate în caricatură şi textele în litigiu, constituie un scop legitim care permite restrângerea acestei libertăţi de exprimare. În cazul în care motivarea hotărârilor instanţelor interne privind limitele libertăţii de exprimare atunci când priveşte reputaţia altora este suficientă şi conformă criteriilor stabilite de jurisprudenţa Curţii, sunt necesare motive serioase pentru ca opinia Curţii să se substituie celei emise de instanţele interne (MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 150 şi 155, 18 ianuarie 2011).
b) Cu privire la obligaţiile pozitive impuse statului contractant în temeiul art. 10 din convenţie, interpretat în lumina art. 11
58. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 1 din convenţie, statele contractante „recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul [...] al prezentei convenţii.” Aşa cum s-a pronunţat Curtea în cauza Marckx împotriva Belgiei (13 iunie 1979, pct. 31, seria A nr. 31; a se vedea, de asemenea, Young, James şi Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981 pct. 49, seria A nr. 44), la angajamentul mai mult negativ al unui stat de a se abţine de la orice ingerinţă în drepturile garantate de convenţie „se pot adăuga obligaţii pozitive inerente” acestor drepturi.
59. Acesta este şi cazul libertăţii de exprimare, a cărei exercitare reală şi efectivă nu depinde pur şi simplu de obligaţia statului de a se abţine de la orice ingerinţă, ci poate necesita măsuri pozitive de protecţie până şi în raporturile dintre indivizi. Astfel, în anumite cazuri, statul are obligaţia pozitivă de a apăra dreptul la libertate de exprimare, chiar şi împotriva atingerilor aduse de persoane particulare (Fuentes Bobo împotriva Spaniei, nr. 39293/98, pct. 38, 29 februarie 2000, Özgür Gündem împotriva Turciei, nr. 23144/93, pct. 42-46, CEDO 2000-III, şi Dink şi alţii împotriva Turciei, nr. 2668/07, 6102/08, 30079/08, 7072/09 şi 7124/09, pct. 106, 14 septembrie 2010).
60. În speţă, măsura atacată de reclamanţi, respectiv concedierea lor, nu a fost luată de o autoritate publică, ci de o societate comercială. În urma publicării buletinului sindical din martie 2002 şi a expresiilor din interior, reclamanţilor li s-a aplicat, de către angajator, sancţiunea disciplinară a concedierii pentru abatere gravă (supra, pct. 14), pe care instanţele naţionale au confirmat-o. Concedierile reclamanţilor nu rezultă dintr-o intervenţie directă a autorităţilor naţionale. Răspunderea acestora din urmă ar fi totuşi angajată dacă faptele incriminate ar rezulta din neîndeplinirea obligaţiei acestora de a garanta reclamanţilor beneficiul dreptului consacrat prin art. 10 din convenţie (cf., mutatis mutandis, Gustafsson citată anterior, pct. 45).
61. În aceste condiţii, Curtea consideră că este necesară examinarea prezentelor cereri din perspectiva obligaţiilor pozitive care îi revin statului pârât în domeniul art. 10 coroborat cu art. 11. Curtea va cerceta aşadar dacă, în speţă, autorităţile spaniole erau obligate să admită cererile de anulare a concedierilor în litigiu pentru a menţine libertatea de exprimare a reclamanţilor în contextul raporturilor de muncă.
62. Deşi limita dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului în raport cu convenţia nu se pretează unei definiţii precise, principiile aplicabile sunt totuşi comparabile. În special, în cele două cazuri, trebuie luat în considerare echilibrul just de menţinut între interesul general şi interesele individuale, statul beneficiind în orice situaţie de o marjă de apreciere (Karhuvaara şi Iltalehti, citată anterior, pct. 42).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta speţă
63. Aşa cum Curtea a observat anterior (supra, pct. 61), principala problemă care se pune în speţă este de a stabili dacă statul pârât era obligat să garanteze respectarea libertăţii de exprimare a reclamanţilor anulând concedierea acestora. Sarcina Curţii este aşadar aceea de a determina dacă, în contextul cauzei, sancţiunea aplicată reclamanţilor era proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica erau „relevante şi suficiente” (Fuentes Bobo, citată anterior, pct. 44).
i. Cu privire la chestiunea dacă afirmaţiile reclamanţilor puteau fi de natură să lezeze reputaţia altora
64. Curtea observă că instanţele interne au examinat dacă drepturile fundamentale invocate de reclamanţi au fost încălcate, ceea ce ar fi implicat, în caz de răspuns afirmativ, nulitatea concedierilor al căror obiect fuseseră. Instanţele au observat că nu s-a adus nicio atingere dreptului la libertate sindicală, în măsura în care concedierile aveau drept cauză tocmai conţinutul buletinului în litigiu, nicidecum afilierea reclamanţilor la sindicatul N.A.A.
65. Instanţele au făcut trimitere la exercitarea dreptului la libertate de exprimare în cadrul raporturilor de muncă şi au remarcat că acest drept nu este nelimitat din cauza caracteristicilor specifice raporturilor de muncă ce trebuie luate în considerare. Instanţa pentru litigii de muncă nr. 17 din Barcelona a considerat, într-adevăr, că atât caricatura şi bulele de dialog de pe coperta buletinului sindical, cât şi cele două articole din cuprins erau ofensatoare şi aduceau atingere onoarei persoanelor vizate, deoarece depăşiseră limitele libertăţii de exprimare şi de informare şi puseseră în discuţie onoarea şi demnitatea directorului de resurse umane, ale unui număr de doi lucrători, precum şi imaginea societăţii P. (supra, pct. 15).
66. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa pentru litigii de muncă nr. 17 din Barcelona a procedat la o analiză detaliată a faptelor în litigiu şi, în special, a contextului în care reclamanţii publicaseră buletinul informativ, obiectul controversei. Curtea nu observă niciun motiv pentru a contesta constatările făcute astfel de instanţele interne, conform cărora desenul şi cele două articole în litigiu erau ofensatoare şi de natură să prejudicieze reputaţia altora.
67. În această privinţă, se impune observaţia că reclamanţii s-au exprimat prin intermediul unei caricaturi care îi arăta pe directorul resurse umane, G., aşezat după un birou sub care se afla o persoană în patru labe, aşezată cu spatele, şi pe A. şi B., reprezentanţi ai lucrătorilor, care contemplau scena şi îşi aşteptau rândul ca să îl satisfacă pe director, totul însoţit de bule de dialog suficient de explicite. Referitor la cele două articole (supra, pct. 15), acestea conţineau reproşuri explicite de „infamie” la adresa lui A. şi B., acuzaţi că i-au „vândut” pe ceilalţi angajaţi şi că au renunţat la demnitatea lor pentru a-şi păstra postul. Aceste reproşuri erau exprimate în termeni ofensatori şi jignitori pentru persoanele vizate. Curtea reaminteşte că trebuie făcută o distincţie clară între critică şi insultă, aceasta din urmă putând, în principiu, să justifice sancţiuni (a se vedea, mutatis mutandis, Skalka împotriva Poloniei, nr. 43425/98, pct. 34, 27 mai 2003). Curtea face trimitere, de asemenea, la principiile generale privind libertatea de opinie şi libertatea de exprimare din a cincea ediţie (revizuită) a Culegerii de decizii şi principii a Comitetului pentru libertate sindicală din cadrul Consiliului de administraţie al Biroului Internaţional al Muncii (BIM) şi, în special, la pct. 154, conform căruia „în exprimarea opiniilor proprii, organizaţiile sindicale nu ar trebui să depăşească limitele convenabile ale polemicii şi ar trebui să se abţină de la un limbaj excesiv” (supra, pct. 24).
68. În lumina considerentelor precedente, Curtea consideră că motivele reţinute de instanţele naţionale se conciliau cu scopul legitim constând în protejarea reputaţiei persoanelor fizice vizate în caricatură şi textele în litigiu, iar concluzia că reclamanţii depăşiseră limitele criticii admisibile în cadrul raporturilor de muncă nu ar putea fi considerată ca nefondată sau lipsită de temei faptic rezonabil.
ii. Cu privire la chestiunea dacă concedierea ca sancţiune era proporţională în raport cu gravitatea afirmaţiilor în litigiu
69. Rămâne de cercetat dacă sancţiunea aplicată reclamanţilor, respectiv concedierea acestora de către angajator, era proporţională, ţinând seama de circumstanţele cauzei.
70. Pentru a se pronunţa asupra acestei chestiuni, Curtea va ţine seama în special de cuvintele folosite în caricatură şi în articolele în litigiu şi de contextul profesional în care au apărut acestea.
71. Curtea observă, în primul rând, că afirmaţiile în litigiu se încadrau într-un context special: reclamanţii, membri ai unui sindicat, formulaseră o acţiune în faţa instanţei pentru litigii de muncă împotriva angajatorului lor; în cadrul acestei acţiuni, A. şi B., membri ai personalului de livrare nesalariat, depuseseră mărturie în favoarea societăţii P. şi deci împotriva reclamanţilor (supra, pct. 11). Caricatura şi articolele în litigiu publicate în buletinul secţiunii sindicale de care aparţineau reclamanţii se înscriau aşadar în cadrul unui conflict între reclamanţi şi societatea P. Nu este mai puţin adevărat că acestea conţineau critici şi acuzaţii adresate nu direct acesteia din urmă, ci celor doi lucrători nesalariaţi şi directorului resurse umane. Curtea aminteşte, în acest sens, că limitele criticii admisibile sunt categoric mai stricte în raport cu persoanele particulare decât în raport cu politicienii şi funcţionarii aflaţi în exerciţiul funcţiilor lor (a se vedea, a contrario, Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 42, seria A nr. 103, şi Nikula împotriva Finlandei, nr. 31611/96, pct. 48, CEDO 2002-II).
72. Curtea nu este de acord cu argumentul Guvernului, conform căruia conţinutul articolelor în litigiu nu ridica o problemă de interes general (supra, pct. 44). Publicaţia incriminată intervenea într-un litigiu de muncă în cadrul societăţii de la care reclamanţii revendicau anumite drepturi. Cel dintâi rol al unei asemenea publicaţii „ar trebui să fie de a trata chestiuni care privesc în principiu apărarea şi promovarea intereselor sindicatelor şi, cu titlu mai general, ale câmpului muncii” (a se vedea supra, pct. 24, în special Culegerea BIT, pct. 170). Dezbaterea nu era aşadar pur privată; era vorba cel puţin de o chestiune de interes general pentru lucrătorii societăţii P. [a se vedea, mutatis mutandis, Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, pct. 50, CEDO 1999-I, şi Boldea împotriva României, nr. 19997/02, pct. 57, CEDO 2007-II (extrase)].
73. Cu toate acestea, existenţa unei asemenea chestiuni nu poate justifica folosirea unor caricaturi şi expresii injurioase, nici măcar în cadrul raportului de muncă (supra, pct. 24, pct. 154). Mai mult, acestea din urmă nu constituiau o reacţie instantanee şi nechibzuită în cadrul unui schimb oral rapid şi spontan, care se caracterizează prin excese verbale. Din contră, era vorba despre afirmaţii scrise, publicate în deplină luciditate şi afişate public în interiorul societăţii P. (a se compara cu De Diego Nafría, citată anterior, pct. 41).
74. Instanţele naţionale au ţinut seama de toate aceste elemente atunci când au evaluat acţiunea reclamanţilor. Într-adevăr, instanţele s-au dedicat unei examinări minuţioase a circumstanţelor cauzei şi au pus în balanţă interesele divergente aflate în joc, ţinând seama de limitele dreptului la libertate de exprimare precum şi de drepturile şi obligaţiile reciproce specifice contractului de muncă şi domeniului profesional. Acestea au confirmat sancţiunile aplicate de angajator, considerând că acestea nu fuseseră disproporţionale cu scopul legitim urmărit, respectiv protecţia reputaţiei domnilor G., A. şi B. în acel context. Instanţele au considerat, de asemenea, că atitudinea în litigiu nu ţinea direct de activitatea sindicală a reclamanţilor, că, din contră, aceasta a condus la încălcarea principiului bunei-credinţe în cadrul raporturilor profesionale şi că nu respectase cerinţele minime de convieţuire într-un mediu profesional (supra, pct. 15). În fine, instanţele s-au referit pe larg în speţă la jurisprudenţa Tribunal Constitucional referitoare la dreptul la libertatea de exprimare în cadrul raporturilor de muncă şi la caracterul limitat al acesteia. În opinia Curţii, concluziile la care au ajuns acestea nu ar putea fi considerate nerezonabile. În această privinţă, Curtea subliniază astfel, pe lângă caracterul injurios al caricaturii şi textelor în litigiu, faptul că acestea erau destinate mai mult să îi atace pe colegi pentru mărturia depusă în instanţă decât să promoveze o acţiune sindicală în privinţa angajatorului.
75. Pe de altă parte, o examinare a elementelor de drept comparat de care dispune Curtea arată că angajatorul are, în general, o amplă marjă de apreciere la stabilirea celei mai potrivite sancţiuni pentru acuzaţiile aduse unui salariat, scala sancţiunilor posibile incluzând, între altele, competenţa de a se despărţi de o persoană care a compromis grav interesele întreprinderii. În statele comparate, legislaţia urmăreşte să concilieze dreptul la libertate de exprimare al salariatului cu drepturile şi prerogativele angajatorului, impunând în special ca măsura concedierii să fie proporţională în raport cu comportamentul salariatului căruia i se aplică (supra, pct. 27, 30 şi 31). Caracterul omogen al sistemelor juridice europene în acest domeniu este un element relevant atunci când se pun în balanţă diversele drepturi şi interese aflate în joc în speţă.
76. Curtea aminteşte că pentru a putea prospera, raporturile de muncă trebuie să se bazeze pe încredere între persoane. Aşa cum a subliniat instanţa pentru litigii de muncă în mod întemeiat, chiar dacă buna-credinţă care trebuie respectată în cadrul unui contract de muncă nu implică o obligaţie de loialitate absolută şi nici o obligaţie de rezervă implicând supunerea lucrătorului faţă de interesele angajatorului, anumite manifestări ale dreptului la libertate de exprimare care ar putea fi legitime în alte contexte nu mai sunt legitime în cadrul în cadrul unui raport de muncă (a se vedea, mutatis mutandis, Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 51 şi 59, seria A nr. 323). De asemenea, o atingere adusă onoarei persoanelor prin intermediul unor expresii grosolane care constituie insulte sau injurii într-un mediu profesional prezintă, din cauza efectelor perturbatoare, o gravitate deosebită, în măsură să justifice sancţiuni severe.
77. Acest fapt determină Curtea să considere că, în circumstanţele deosebite ale speţei, măsura concedierii aplicată reclamanţilor nu constituia o sancţiune vădit disproporţionată sau excesivă, de natură să oblige statul să o remedieze prin anularea acesteia sau înlocuirea ei cu o sancţiune mai puţin severă.
iii. Concluzie
78. În aceste condiţii, Curtea consideră că statul pârât nu este vinovat de nerespectarea obligaţiilor sale faţă de reclamanţi în temeiul art. 10 din convenţie, interpretat în lumina art. 11.
79. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 10 din convenţie, interpretat în lumina art. 11.
Pentru aceste motive, Curtea
Hotărăşte, cu 12 voturi la 5, că nu a fost încălcat art. 10 din convenţie, interpretat în lumina art. 11.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 12 septembrie 2011.
Vincent BergerNicolas Bratza
JuristPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a judecătorilor Tulkens, David Thór Björgvinsson, Jočienė, Popović şi Vučinić.
N.B.
V.B.
Opinia separată a judecătorilor Tulkens, Davíd Thór Björgvinsson, Jočienė, Popović şi Vučinić
1. Noi nu suntem de acord cu decizia majorităţii, conform căreia, în speţă, nu a fost încălcat art. 10 din convenţie, interpretat în lumina art. 11. Prin circumstanţele concrete ale prezentei cauze se ridică probleme de principiu importante în ceea ce priveşte conţinutul şi sfera libertăţii de exprimare în cadrul raportului de muncă şi ale libertăţii de exprimare sindicale.
2. Să recapitulăm pe scurt faptele deoarece acestea sunt importante pentru a remarca sfera şi miza dezbaterii.
Reclamanţii fac parte din personalul de livrare al unei societăţi de panificaţie industrială. Aceştia au formulat împotriva societăţii o acţiune în faţa instanţelor pentru litigii de muncă în vederea recunoaşterii statului lor de lucrători salariaţi (în loc de personal de livrare comercial sau nesalariat) pentru a fi integraţi în sistemul corespunzător de asigurări sociale. În cadrul acestor proceduri, reprezentanţi ai unui comitet reprezentând personalul de livrare nesalariat din societate au depus mărturie împotriva reclamanţilor. În 2001, reclamanţii au înfiinţat sindicatul Nueva alternativa asamblearia (N.A.A.) pentru apărarea intereselor lor şi ale restului personalului de livrare faţă de presiunile din partea societăţii pentru a renunţa la statutul de salariaţi care le fusese recunoscut de instanţele pentru litigii de muncă. Reclamanţii nu erau reprezentanţi sindicali, având în vedere faptul că, la momentul concedierilor, nu avuseseră loc alegeri sindicale în cadrul societăţii din 1991, dar deveniseră membri ai comitetului executiv al sindicatului N.A.A., iar primul reclamant era delegat sindical.
Buletinul informativ lunar al sindicatului din mai 2002 informa despre hotărârea din aprilie 2002 pronunţată de instanţa pentru litigii de muncă nr. 13 din Barcelona, care admisese pretenţiile reclamanţilor obligând societatea la plata unor sume de bani pentru salariile pe care le datora. Pe coperta buletinului, o caricatură satirică îl arăta pe directorul de resurse umane al societăţii acceptând favoruri sexuale în schimbul unor avantaje acordate anumitor lucrători. În cuprinsul buletinului, două articole criticau virulent două persoane din cadrul aceleiaşi societăţi, reprezentante însă ale unui comitet al personalului de livrare nesalariat, acuzaţi că i‑au „vândut pe ceilalţi angajaţi şi au renunţat la demnitatea lor pentru a-şi păstra postul”.
La 3 iunie 2002, reclamanţii au fost concediaţi pentru abatere gravă, în speţă atingere adusă onoarei persoanelor menţionate, în temeiul art. 54 § 1 din Statutul lucrătorilor, care permite desfacerea contractului de muncă în caz de nerespectare gravă a obligaţiilor contractuale şi culpabilă a lucrătorului. Conform art. 54 § 2 lit. c), constituie abatere gravă „ofensele verbale sau fizice la adresa angajatorului sau persoanelor care lucrează în întreprindere ori a membrilor familiei care locuiesc cu aceştia”. De asemenea, sindicatul N.A.A. a fost desfiinţat.
3. În mod întemeiat, Curtea observă pentru început că „faptele cauzei sunt de aşa natură încât chestiunea libertăţii de exprimare este strâns asociată cu cea a libertăţii de asociere în context sindical” (pct. 52 primul paragraf din hotărâre). Cu toate acestea, în continuare, Curtea se orientează într-o altă direcţie şi exclude, artificial, dimensiunea sindicală a cauzei. Curtea asumă poziţia instanţelor interne care „nu au considerat ca fiind demonstrat faptul că respectivele concedieri ar fi avut drept cauză apartenenţa reclamanţilor la sindicatul respectiv” şi, nuanţând-o un pic, confirmă că „apartenenţa reclamanţilor la sindicat nu a jucat un rol decisiv în concedierea reclamanţilor” (idem, al doilea paragraf).
4. Prin urmare, Curtea alege ca perspectivă pentru examinarea principală art. 10 din convenţie, deşi precizează că această dispoziţie va fi interpretată în lumina art. 11[1]. Totuşi, această lămurire anunţată se dovedeşte concret iluzorie, ba chiar teoretică. Astfel, atât la aprecierea sa în privinţa faptelor, cât şi la punerea în balanţă a intereselor, majoritatea nu ţine practic seama de faptul că reclamanţii erau membri ai unui sindicat, nici că aceştia exprimau revendicări în materie profesională şi socială; în plus, litigiul respectiv se afla în centrul unei dezbateri asupra libertăţii sindicale din moment ce punea în opoziţie nu numai un sindicat şi angajatorul, ci şi cele două sindicate între ele.
5. Dreptul la libertate sindicală nu poate fi disociat de dreptul la libertate de exprimare şi de informare. La rândul ei, libertatea de exprimare sindicală este unanim considerată un aspect esenţial şi indispensabil al dreptului sindical, o condiţie necesară realizării obiectivelor asociaţiilor şi sindicatelor, aşa cum reiese foarte clar din documentele Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi din jurisprudenţa Curţii Interamericane a Drepturilor Omului citate în hotărârea Marii Camere ca texte relevante (pct. 21 şi urm. din hotărâre). Pentru a-l cita pe M. O’Boyle, „se poate considera că libertatea de exprimare este oxigenul din care îşi extrag vitalitatea drepturile aferente libertăţii de asociere”[2]. Considerăm, ca şi alţii, că „în măsura în care sindicatele joacă un rol important prin faptul că exprimă şi apără idei de interes public în materie profesională şi socială, libertatea lor de a emite opinii merită un nivel de protecţie ridicat”[3].
6. Fără să pretindă că apartenenţa sindicală a reclamanţilor constituia cauza concedierilor, este cert că articolele şi caricatura în litigiu publicate în buletinul sindical prezentau un aspect sindical; prin urmare, acestea trebuiau apreciate în raport cu conflictul social existent în cadrul întreprinderii, precum şi cu contextul în care au fost publicate.
7. Desigur, nu există, în prezent, o jurisprudenţă specifică a convenţiei care să pună în raport dreptul la libertate sindicală, sub aspectul „dreptului ca acesta [sindicatul] să fie ascultat în vederea apărării intereselor proprii”[4], cu libertatea de exprimare. Cu toate acestea, considerăm că jurisprudenţa aplicabilă libertăţii de exprimare în contextul presei se poate aplica, mutatis mutandis şi cu toate precauţiile necesare, în cazuri precum cel în litigiu. Într‑adevăr, o funcţie similară celei de „câine de pază” a presei este exercitată de un sindicat care acţionează în numele lucrătorilor întreprinderii pentru a asigura apărarea intereselor lor profesionale şi sociale. În hotărârea Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei din 27 mai 2004, Curtea a extins statutul privilegiat rezervat presei pentru a include grupurile de protecţie a mediului. Acest lucru este valabil şi în privinţa asociaţiilor din hotărârea Mamère împotriva Franţei din 7 noiembrie 2006.
8. În această situaţie, este de la sine înţeles că libertatea de exprimare şi libertatea de exprimare sindicală nu sunt nelimitate şi că exercitarea acestora este supusă aceloraşi limite şi restricţii necesare într-o societate democratică.
9. Cu privire la art. 10 din convenţie, cauza trebuie examinată din perspectiva obligaţiilor pozitive care pot reveni statului pârât pentru a garanta reclamanţilor beneficiul dreptului la libertate de exprimare, măsura contestată de reclamanţi, şi anume concedierea lor, nefiind luată de o autoritate publică, ci de o societate privată. Problema care se ridică este de a stabili dacă sancţiunea disciplinară a concedierii reclamanţilor pentru abatere gravă, care implica pierderea imediată şi definitivă a locului de muncă, răspundea unei „nevoi sociale imperioase” şi era „proporţională cu scopul legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru justificarea acesteia erau „relevante şi suficiente”. Noi credem că nu, deşi putem admite că scopul legitim era protejarea reputaţiei sau drepturilor altora.
10. La punerea în balanţă a libertăţii de exprimare şi a dreptului la onoare şi la reputaţie al persoanelor vizate, Curtea reiterează integral şi aproape textual constatările instanţelor naţionale care au considerat, fără să ţină seama de art. 10 din convenţie, că articolele şi caricatura în litigiu constituiau ofense şi aduceau atingere onoarei persoanelor în cauză şi societăţii (pct. 65 din hotărâre). Curtea nu examinează concret, în niciun moment, dacă acestea depăşesc limita afirmaţiilor care „şochează, rănesc şi îngrijorează” şi care sunt protejate de art. 10 din convenţie ca expresie a pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise fără de care nu există societate democratică. Libertatea de exprimare are valoarea cea mai mare tocmai atunci când se prezintă idei care rănesc şi şochează[5].
11. În ceea ce priveşte desenul de pe copertă, este vorba despre o caricatură, desigur vulgară şi cu gust îndoielnic, care însă trebuie considerată ca atare, respectiv o imagine satirică. În alte cauze, Curtea a recunoscut caracterul satiric al unei exprimări, al unei publicaţii sau al unei caricaturi[6]. Prin refuzul de a ţine seama de acest caracter în speţă, hotărârea dă impresia stranie de punere a libertăţii de exprimare sindicală într-un rang inferior celui al libertăţii artistice şi de tratare a acesteia într-un mod mai strict[7].
12. Pe de altă parte, referitor la conţinutul articolelor în litigiu, care sunt fără îndoială dure şi grosolane, acestea trebuie apreciate în raport cu conflictul social existent în cadrul întreprinderii. Criticile intense nu se refereau la intimitatea persoanelor sau a altor drepturi conexe vieţii lor private. Acestea priveau exclusiv rolul anumitor colegi în conflictul social şi conduita lor profesională în controversa juridică legată de respectarea drepturilor recunoscute legal lucrătorilor. De altfel, tocmai promovarea şi apărarea acestor drepturi constituiseră motivul fundamental al înfiinţării sindicatului. În această privinţă, criticile respective nu ne par a fi de natură să cauzeze un prejudiciu „exercitării personale a dreptului la respectarea vieţii private” (A. împotriva Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, pct. 64). De altfel, este important de constatat că nu reiese din dosar că persoanele vizate de afirmaţiile ofensatoare ale reclamanţilor ar fi formulat acţiune în instanţă pentru calomnie sau injurii împotriva reclamanţilor, cum s-a întâmplat în cauza Fuentes Bobo împotriva Spaniei[8]. Astfel, coperta buletinului făcea trimitere la faptul că anumiţi reprezentanţi ai asociaţiei depuseseră mărturie în favoarea întreprinderii şi că, în schimb, primiseră avantaje. În articolul incriminat „Martorii ... cui? Tot ai lor”, se ridica aceeaşi problemă, desigur în termeni ironici şi exageraţi, afirmând că martorii nu joacă un rol în apărarea intereselor unor persoane precum membrii asociaţiei profesionale printre reprezentanţii cărora se numără ei înşişi.
13. La pct. 74 din hotărâre, în vederea fundamentării evaluării sale, Curtea subliniază „pe lângă caracterul injurios al caricaturii şi textelor în litigiu, faptul că acestea erau destinate mai mult să îi atace pe colegi pentru mărturia depusă în instanţă decât să promoveze o acţiune sindicală în privinţa angajatorului”. Curtea separă, din nou, textele în litigiu de contextul lor, acţiunea sindicală fiind determinată tocmai de mărturia depusă în instanţă de membrii celuilalt comitet (cf. supra, pct. 2.) Pe de altă parte, o asemenea afirmaţie – în privinţa căreia se poate pune întrebarea dacă aceasta chiar ţine de competenţa Curţii – indică o speculaţie şi denotă o relativă necunoaştere a acţiunii sindicale, ba chiar o oarecare neîncredere în locul acesteia.
14. Ca şi camera, Marea Cameră insistă pe faptul că articolele şi caricatura ofensatoare „nu constituiau o reacţie instantanee şi nechibzuită în cadrul unui schimb oral rapid şi spontan, care se caracterizează prin excese verbale. Din contră, era vorba despre afirmaţii scrise, publicate în deplină luciditate şi afişate public în interiorul societăţii P.” (pct. 73 din hotărâre). Această apreciere permite în fapt Curţii să distingă prezenta cauză de hotărârea Fuentes Bobo împotriva Spaniei din 29 februarie 2000, în care era vorba de afirmaţii orale pronunţate în timpul unor emisiuni radiofonice şi în direct, ceea ce îi lăsase pe reclamanţi fără posibilitatea de a le reformula, de a le corecta sau chiar de a le retrage înainte de a fi făcute publice[9]. Caracterul relativ artificial al acestei deosebiri, tocmai în contextul raportului de muncă, poate cauza temerea ca prezenta hotărâre să nu constituie un regres în raport cu hotărârea Fuentes Bobo, care se referă la concedierea unui jurnalist ca urmare a criticilor intense din timpul unei emisiuni radiofonice şi în care Curtea a constatat încălcarea art. 10 din convenţie în cadrul unui raport de muncă.
15. În ceea ce priveşte gravitatea sancţiunii, reclamanţilor li s-a aplicat sancţiunea maximă prevăzută de Statutul lucrătorilor, respectiv desfacerea definitivă a contractului de muncă, fără preaviz, fără avertisment şi fără despăgubiri. Este incontestabil că această sancţiune este cea mai severă dintre sancţiunile care se pot aplica lucrătorilor, în vreme ce alte sancţiuni disciplinare, mai uşoare şi mai potrivite, ar fi putut/trebuit să fie avute în vedere, aşa cum recunoaşte Curtea în hotărârea Fuentes Bobo[10].
16. Trebuie remarcat, de asemenea, că reclamanţii au fost concediaţi pentru nerespectarea gravă şi imputabilă a obligaţiilor lor, cu toate că „ofensele” comise în scris nu sunt menţionate expres la art. 54 § 2 din Statutul lucrătorilor, care nu se referă decât la „ofense orale sau fizice faţă de angajator sau persoanele care lucrează în întreprindere [...]” printre cazurile care ar putea fi considerate neexecutare a contractului. În orice caz, sancţiunea de aplicat depindea de încadrarea ca „gravă” de către angajator a conduitei în litigiu în speţă şi, prin urmare, de voinţa acestuia din urmă de a desface contractele de muncă ale reclamanţilor, în măsura în care art. 54 § 1 din Statutul lucrătorilor nu impune imperativ concedierea în acest caz exemplificator, ci prevede doar posibilitatea acesteia.
17. Alegerea unei sancţiuni atât de dure aplicate membrilor unui sindicat care acţionează în nume propriu, dar şi în apărarea intereselor altor lucrători, poate avea în general un „efect disuasiv” (chilling effect) asupra conduitei sindicaliştilor faţă de angajator şi poate constitui o atingere directă adusă raţiunii de a fi a unui sindicat[11]. În această privinţă, trebuie remarcat că simpla ameninţare cu concedierea, care implică pierderea mijloacelor de subzistenţă, a fost considerată în jurisprudenţa Curţii o formă foarte gravă de constrângere care atinge însuşi fondul libertăţii de asociere consacrate de art. 11 (Young, James şi Webster împotriva Regatului Unit, hotărârea din 13 august 1981, pct. 55).
18. În fine, majoritatea nu ezită să afirme că anumite manifestări ale dreptului la libertatea de exprimare care ar putea fi legitime în alte contexte nu mai sunt legitime în cadrul raporturilor de muncă. Şi adaugă: „De asemenea, o atingere adusă onoarei persoanelor prin intermediul unor expresii grosolane care constituie insulte sau injurii într-un mediu profesional prezintă, din cauza efectelor perturbatoare, o gravitate deosebită, în măsură să justifice sancţiuni severe. Acest fapt determină Curtea să considere că, în circumstanţele deosebite ale speţei, măsura concedierii aplicată reclamanţilor nu constituia o sancţiune vădit disproporţională sau excesivă, de natură să oblige statul să o remedieze prin anularea acesteia sau înlocuirea ei cu o sancţiune mai puţin severă” (pct. 76 şi 77 din hotărâre). Suntem uimiţi de această afirmaţie.
Mai întâi, argumentul eventualelor tulburări la locul de muncă este un argument care a fost invocat în mod tradiţional pentru a justifica suplimentar apărarea libertăţii de exprimare, nu o apărare redusă. „Many people, [...] economically dependent as they are upon their employer, hesitate to speak out not because they are afraid of getting arrested, but because they are afraid of being fired. And they are right.” [Mulţi oameni, fiind dependenţi economic de angajatorul lor, ezită să se exprime nu din cauză că se tem că vor fi arestaţi, ci din cauză că se tem că vor fi concediaţi. Şi au dreptate][12].
Apoi, această luare de poziţie singulară a Curţii neglijează din nou dimensiunea socială a situaţiei în litigiu şi ni se pare detaşată de realitatea actuală. Concedierea imediată şi definitivă pentru abatere gravă i-a lipsit pur şi simplu pe reclamanţi de mijloacele lor de trai. Se pot compara în prezent într-un mod rezonabil, în termeni de proporţionalitate, într-o situaţie generalizată de criză a locurilor de muncă ce afectează numeroase ţări, şi în termeni de pace socială, eventualele efecte perturbatoare ale textelor în litigiu în cadrul societăţii cu îndepărtarea definitivă şi în consecinţă punerea lucrătorilor într-o situaţie precară? Noi credem că nu.
19. În concluzie, având în vedere considerentele precedente, interdependenţa libertăţilor de exprimare şi de asociere, contextul social şi profesional în care au avut loc faptele, gravitatea sancţiunii, efectul disuasiv al acesteia şi caracterul ei disproporţional, considerăm că ingerinţa în litigiu nu răspundea unei „nevoi sociale imperioase”, care nu ar putea fi considerată „necesară într-o societate democratică” şi se dovedeşte vădit disproporţională cu obiectivele urmărite. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din convenţie, interpretat în lumina art. 11.
[1]. Este cert că cele două libertăţi garantate prin art. 10 şi, respectiv, art. 11 din convenţie sunt în strânsă legătură. Totuşi, se pare că Curtea încă duce lipsă de coerenţă în modul în care tratează cauzele în care cele două dispoziţii sunt invocate împreună. La examinarea jurisprudenţei, se constată că Curtea a examinat majoritatea acestor cauze din perspectiva art. 11, dispoziţie considerată lex specialis în raport cu art. 10, lex generalis; cu toate acestea, Curtea a examinat cauze similare cu prezenta speţă exclusiv din perspectiva art. 10.
[2]. M. O’Boyle, „Right to Speak and Associate under Strasbourg Case-Law with Reference to Eastern and Central Europe”, Conn. J. Int’l L., vol. 8, 1993, p. 282.
[3]. J.-P. Marguénaud şi J. Mouly, „La liberté d'expression syndicale, parent pauvre de la démocratie”, Rec. Dalloz, 2010, p. 1456. A se vedea, de asemenea, D. Voorhoof şi J. Englebert, „La liberté d’expression syndicale mise à mal par la Cour européenne des droits de l’homme”, Rev. trim. dr. h., nr. 83, 2010, p. 743.
[4]. CEDO, hotărârea Syndicat national de la police belge împotriva Belgiei din 27 octombrie 1975, pct. 39.
[5]. CEDO, hotărârea Women on waves şi alţii împotriva Portugaliei din 3 februarie 2009, pct. 42.
[6]. CEDO, hotărârea Sokolowski împotriva Poloniei din 29 martie 2005; CEDO, hotărârea Ukrainian Media Group împotriva Ucrainei din 29 martie 2005; CEDO, hotărârea Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlags GmbH (nr. 3) împotriva Austriei din 13 decembrie 2005; CEDO, hotărârea Alinak împotriva Turciei din 4 mai 2006; CEDO, hotărârea Klein împotriva Slovaciei din 31 octombrie 2006; CEDO, hotărârea Nikowitz şi Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei din 22 februarie 2007; CEDO, hotărârea A.S. Diena şi Ozolins împotriva Letoniei din 12 iulie 2007; CEDO, hotărârea Cihan Öztürk împotriva Turciei din 9 iunie 2009; CEDO, hotărârea Bodrozic şi Vuijn împotriva Serbiei din 23 iunie 2009; CEDO, hotărârea Kulis şi Rozycki împotriva Poloniei din 6 octombrie 2009; CEDO, hotărârea Alves Da Silva împotriva Portugaliei din 20 octombrie 2009. A se vedea, de asemenea, CEDO, hotărârea Vereinigung Demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi împotriva Austriei din 19 decembrie 1994.
[7]. J.-P. Marguénaud şi J. Mouly, „La liberté d'expression syndicale, parent pauvre de la démocratie”, op. cit.
[8]. CEDO, hotărârea Fuentes Bobo împotriva Spaniei din 29 februarie 2000, pct. 48.
[9]. Idem, pct. 46.
[10]. Idem, pct. 49-50.
[11]. Cu privire la efectul disuasiv vădit pe care temerea de sancţiuni îl implică pentru exercitarea, de către jurnalişti, a libertăţii lor de exprimare, a se vedea, mutatis mutandis, CEDO (MC), hotărârea Wille împotriva Liechtensteinului din 28 octombrie 1999, pct. 50; CEDO, hotărârea Nikula împotriva Finlandei din 21 martie 2002, pct. 54; CEDO, hotărârea Goodwin împotriva Regatului Unit din 27 martie 1996, pct. 39; CEDO, hotărârea Elci şi alţii împotriva Turciei din 13 noiembrie 2003, pct. 714.
[12]. I. Glasser, „You Can Be Fired for Your Politics”, Civil Liberties, nr. 327, aprilie 1979, p. 8.
Full & Egal Universal Law Academy