©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA PANAITESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 30909/06)
Hotărâre
Strasbourg
10 aprilie 2012
Definitivă
10/07/2012
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Panaitescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 martie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 30909/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român, Ştefan Panaitescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 16 iunie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de F. L. Romosan, avocat în Oradea. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a invocat, în special, o încălcare a drepturilor sale garantate la art. 2 şi art. 3 din convenţie.
4. Fiul reclamantului, Alexandru Leonard Panaitescu, a informat Curtea, prin scrisoarea din 16 aprilie 2007, că tatăl său a decedat, iar prin scrisoarea din 10 februarie 2010 că, în calitate de moştenitor legal al tatălui său, doreşte continuarea procedurii. Din motive practice, Ştefan Panaitescu va fi numit în continuare „reclamant”, deşi se consideră acum că această calitate îi aparţine moştenitorului său [a se vedea Dalban împotriva României (MC), nr. 28114/95, pct. 1, 28 septembrie 1999].
5. La 14 decembrie 2010, cererea i-a fost comunicată Guvernului. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
6. Având în vedere că Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), Preşedintele Camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
7. Ştefan Panaitescu („reclamantul”) este resortisant român, s-a născut în 1944 și a locuit la Alejd, judeţul Bihor. A decedat la 3 decembrie 2006, iar procedura a fost continuată de fiul său, Alexandru Leonard Panaitescu.
A. Acţiuni civile având ca obiect recunoaşterea şi aplicarea dreptului la medicamente şi asistenţă medicală în mod gratuit, în temeiul Legii nr. 189/2000
8. La 8 mai 2002, reclamantul a formulat o acţiune împotriva Casei Judeţene de Pensii Bihor pentru anularea deciziei prin care i se refuza aplicarea Legii nr. 189/2000, care acorda despăgubiri şi anumite drepturi persoanelor persecutate de către autorităţile române cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice.
Prin decizia din 3 iunie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis cerera reclamantului şi a dispus pârâtei să îi acorde drepturile prevăzute în legea menţionată. Decizia a rămas definitivă la 28 ianuarie 2003.
Prin urmare, la 2 aprilie 2003, comisia însărcinată cu aplicarea Legii nr. 189/2000 a emis o nouă decizie prin care se confirma statutul de refugiat al reclamantului şi, drept consecinţă, de beneficiar al legii respective începând cu 1 aprilie 2001; decizia a confirmat că, inter alia, reclamantul avea dreptul la asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor.
9. La 20 aprilie 2005, reclamantul a fost diagnosticat cu cancer, iar la 4 mai 2005 a suferit o operaţie chirurgicală la Spitalul Clinic Judeţean Oradea pentru îndepărtarea unei tumori de pe rinichiul drept. În urma unor analize medicale, s-a descoperit că tumoarea ajunsese la gradul III şi că fusese afectat şi plămânul. Potrivit reclamantului, deşi a fost spitalizat în secţia oncologie, personalul medical nu i-a administrat tratamentul oncologic specific şi i s-au administrat doar perfuzii cu vitamine şi soluţie salină normală.
10. În aceste împrejurări, reclamantul s-a dus la Institutul Oncologic „Prof. dr. Ion Chiricuţă” din Cluj-Napoca.
La 16 septembrie 2005, prin scrisoarea adresată Spitalului Oradea, Dr. A.U., medic oncolog din cadrul Institutului Oncologic din Cluj-Napoca, a confirmat remisiunea parţială a afecţiunii reclamantului şi a recomandat, prin urmare, continuarea tratamentului cu Avastin şi Roferon, pe care l-a început pe propria cheltuială în iulie 2005. Recomandarea a fost făcută din nou în scrisoarea din 12 ianuarie 2006, în care Dr. A.U. preciza totodată că medicamentul Avastin, care i-a fost administrat pacientului de două ori pe săptămână începând de la 1 iulie 2005, fusese „procurat şi plătit integral de domnul Panaitescu pe toată durata tratamentului”.
11. Cu toate acestea, întrucât nu îşi mai permitea să continue pe termen nedefinit plata costurilor tratamentului, care constituia o mare sarcină financiară, reclamantul a sesizat Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Bihor („CAS”) şi Direcţia de Sănătate Publică Bihor la 22 şi, respectiv, 18 august 2005 şi a adresat numeroase cereri Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate („CNAS”), pentru a obţine medicamentele recomandate cu titlu gratuit.
La 27 septembrie 2005, printr-un executor judecătoresc local, reclamantul a adresat CNAS o notificare în care solicita, în temeiul legislaţiei relevante şi a documentelor justificative, să i se aloce fonduri pentru medicamentele recomandate de oncologul său, şi anume Roferon şi Avastin. Partea relevantă din notificare este redactată după cum urmează:
„Vă rog să luaţi în considerare faptul că, dacă îmi refuzaţi cererea, veți răspunde civil şi penal pentru că mi-aţi cauzat moartea... Directorul Direcţiei de Sănătate Publică Bihor, Dr. M.A., mi-a confirmat că mi-aţi respins cererea. Acest fapt este o dovadă de netăgăduit a vinei dumneavoastră.... Având în vedere urgenţa cazului, vă solicit un răspuns în maxim zece zile, orice întârziere cauzându-mi o traumă ireversibilă, iar după expirarea termenului voi fi nevoit să solicit o ordonanţă preşedinţială în acest sens şi să încep acţiunea penală pe motiv că un refuz este egal cu o crimă. Ataşez documentele care atestă dreptul meu şi obligaţia dumneavoastră conform Legii privind organizarea CNAS, singura instituţie în măsură să îmi garanteze dreptul la viaţă în numele statului.”
Reclamantul a adresat numeroase alte petiţii altor instituţii de resort, inclusiv Guvernului României, dar în zadar.
12. De asemenea, „pentru a demonstra trauma pe care o suferea”, reclamantul a informat Curtea că, întrucât nu îşi permitea să plătească medicamentele, se adresase Spitalului Universitar Hamburg, în baza unei recomandări făcute de Dr. A.U., pentru a fi inclus în programul de testare al Concernului Bayer pentru un nou medicament numit Nexavar. La 18 mai 2006, reclamantul a semnat un contract cu instituţia sus-menţionată şi a început tratamentul cu Nexavar, ceea ce îl obliga să se prezinte la spitalul universitar o dată la fiecare două luni. Nu au fost oferite şi alte informaţii privind executarea contractului.
B. Acţiuni pentru a obliga CNAS şi CAS să îi acorde tratamentul specific
13. La 10 noiembrie 2005, reclamantul a formulat o acţiune în răspundere civilă împotriva CNAS, solicitând Curţii de Apel Oradea să oblige pârâtele să îi asigure medicamentele Roferon şi Avastin în mod gratuit şi prioritar pe toată perioadă recomandată de medicii săi, precum şi orice alte medicamente prescrise de medicii săi; acesta solicita, de asemenea, rambursarea costurilor medicamentelor pe care le-a plătit deja începând din iulie 2005 până în prezent. Mai solicita instanţei să comunice instituţiilor de resort faptul că dacă nu se vor conforma vor suporta consecinţele civile şi penale ale periclitării vieţii sale.
Prin hotărârea din 12 decembrie 2005, Curtea de Apel Oradea a admis pretenţiile reclamantului. În baza documentelor medicale şi a unui aviz care atesta remisiunea bolii în urma folosirii medicamentelor Avastin şi Roferon în combinaţie, instanţa a dispus CNAS şi CAS să asigure reclamantului cele două medicamente solicitate în mod gratuit şi prioritar în perioada recomandată de medici, împreună cu orice alte medicamente prescrise de medici; de asemenea, le obliga să deconteze reclamantului costul medicamentelor prescrise de medici, suportat până atunci de către reclamant.
Instanţa a respins apărarea CNAS, potrivit căreia, în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 235/2005, reclamantul nu putea primi Avastin gratuit deoarece medicamentul Avastin nu era inclus în lista medicamentelor pentru pacienţi trataţi în ambulatoriu şi, prin urmare, nu putea fi decontat de la Fondul Naţional Unic de Asigurări de Sănătate („FNUASS”). Instanţa a motivat că orice listă de medicamente poate fi modificată în orice moment; altminteri, folosirea unui medicament nou dovedit că are efecte benefice asupra evoluţiei cancerului ar fi imposibilă pentru încă un an sau doi de când medicamentul devine disponibil din cauza barierelor administrative şi a formalităţilor logistice menite să se asigure că costul acestuia se poate rambursa din FNUASS; întârzierea ar avea numai repercusiuni negative asupra sănătăţii populaţiei. De asemenea, instanţa a declarat că, în măsura în care în cazul reclamantului nu exista niciun alt medicament care să substituie Avastin şi având în vedere faptul că nefolosirea acestuia va avea repercusiuni asupra bolii acestuia, autorităţile statului ar fi trebuit să lase posibilitatea includerii de urgenţă a medicamentului Avastin în lista medicamentelor decontate.
14. CNAS şi CAS au contestat hotărârea în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, argumentând în principal că în primă instanţă li s-a solicitat să deconteze reclamantului costul unor medicamente neincluse în lista medicamentelor decontate. Din acelaşi motiv, Avastin nu putea fi oferit gratuit reclamantului.
La 19 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul şi a confirmat hotărârea pronunţată în prima instanţă. Instanţa a hotărât că argumentul recurenților conform căruia reclamantul a fost tratat gratuit cu Intron A (echivalentul pentru Roferon) din noiembrie 2005 până în aprilie 2006 nu era susţinut de dovezi şi, în orice caz, perioada respectivă nu acoperea întreaga perioadă în care reclamantul ar fi trebuit să primească medicamente în mod gratuit.
Totodată, constatând că Avastin fusese deja aprobat de Agenţia Naţională a Medicamentului în iunie 2005, instanţa a considerat că nu existau piedici pentru recurenți să iniţieze procedurile legale pentru a include Avastin în lista medicamentelor decontate cu începere de la acea dată, având în vedere mai ales faptul că niciun alt medicament cu efecte terapeutice similare cu Avastin nu fusese inclus în listă.
15. La 23 mai 2006, reclamantul a scris la CAS solicitând executarea de urgenţă a hotărârii definitive, argumentând că remisiunea bolii se oprise şi că boala se agravase din cauza întârzierilor cauzate de pasivitatea autorităţilor statului. Acesta invoca totodată art. 2 din convenţie, solicitând apărarea dreptului său la viaţă.
16. Prin scrisoarea din 5 septembrie 2006, reclamantul a informat Curtea că hotărârea nu fusese executată; mai mult, acesta a afirmat că CAS nu intenţiona să se conformeze hotărârii definitive, după cum reieşea din faptul că au făcut contestaţii la executarea acesteia şi au formulat un recurs extraordinar, solicitând anularea acesteia (infra, pct. 17–18). Acesta a adăugat că medicamentul Roferon a fost înlocuit cu Intron, pe care încetase să îl ia în septembrie 2006 deoarece avea efecte secundare şi deoarece analizele medicale au indicat extinderea cancerului de la începerea folosirii medicamentului respectiv. Reclamantul a mai informat Curtea că, la 1 august 2006, tratamentul obişnuit cu citostatice fusese întrerupt fără nicio explicaţie.
Reclamantul a prezentat, de asemenea, rezultatele analizelor medicale efectuate în timpul tratamentului său cu Avastin şi Roferon, din data de 16 septembrie 2005, care confirmau că boala era în remisiune parţială, precum şi rezultatele analizelor de sânge din data de 3 martie 2006, după încetarea tratamentului, care păreau să ateste o agravare a bolii.
17. La 6 iunie 2006, CAS a formulat contestaţie la executarea hotărârii din 12 decembrie 2005, ce rămăsese definitivă la 19 aprilie 2006, susţinând că instituţia nu îi putea oferi reclamantului medicamentul solicitat din cauză că nu era îndreptăţită să cumpere şi să vândă medicamente. Mai mult, relaţia acesteia cu farmaciile era una de colaborare, nu una de subordonare, neputând în consecinţă să asigure în mod gratuit reclamantului medicamentele solicitate.
Referitor la pretenţiile materiale ale reclamantului, CAS considera că, deşi dovezile prezentate de reclamant arătau că anumite medicamente fuseseră cumpărate din străinătate, sumele de bani plătite nu erau precizate şi, prin urmare, instituţia nu era în măsură să efectueze vreo plată în acest sens. CAS solicita totodată suspendarea executării hotărârii atacate până la soluţionarea contestaţiei.
18. Fiul reclamantului a informat Curtea că procedura s-a încheiat la 22 martie 2010, când contestaţia a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă; CAS a argumentat că pretenţiile materiale deveniseră caduce, în vreme ce obligaţia de a-i asigura reclamantului medicamentul în litigiu rămăsese fără obiect în urma decesului reclamantului.
CAS mai preciza că recursul său extraordinar împotriva hotărârii atacate (supra, pct. 16) a fost respins şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Nu a fost prezentată nicio copie a hotărârii pronunţate în procedura respectivă.
II. Dreptul intern relevant
19. Legea nr. 189/2000 acordă despăgubiri persoanelor persecutate din motive etnice care au fost strămutate din teritoriile ocupate în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Art. 5 lit. a) prevede că persoanele prevăzute la art. 1 şi art. 3 vor beneficia de „asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor”.
20. Hotărârea Guvernului nr. 627/2005 modifică şi completează Hotărârea Guvernului nr. 235/2005 privind aprobarea pentru anul 2005 a listei medicamentelor de care beneficiază asiguraţii în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală. Pentru persoanele prevăzute în legi speciale, care beneficiază de gratuitate suportată din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii, procentul de compensare a medicamentelor prevăzute în liste este de 100% din preţul de referinţă. Avastin nu era inclus în listă.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 şiart. 3 din convenţie
21. Reclamantul s-a plâns că instituţiile statului, prin refuzul „cinic şi abuziv” de a executa hotărârile definitive ale instanţelor privind acordarea, în mod gratuit, a tratamentului medical corespunzător bolii sale aflate în fază terminală, i-au pus viaţa în pericol, ceea ce constituie totodată un tratament inuman, contrar art. 2 şi 3 din convenţie.
Articolele pe care s-a întemeiat reclamantul, în măsura în care sunt relevante, sunt redactate după cum urmează:
Art. 2
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. [...]”
Art. 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
22. Guvernul a contestat acuzaţiile reclamantului.
23. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
24. Având în vedere circumstanţele prezentei cauze, mai ales decesul reclamantului în timpul procedurii pendinte în faţa Curţii, capetele de cerere vor fi examinate în primul rând din perspectiva art. 2 din convenţie, înainte de a evalua necesitatea examinării lor şi din perspectiva art. 3 (a se vedea Gagiu împotriva României, nr. 63258/00, hotărârea din 24 februarie 2009, pct. 54).
1. Argumentele părţilor
25. Argumentele Guvernului se bazează pe informaţiile oferite de CNAS şi CAS, care indicau că reclamantul a primit medicamente gratuite, şi anume Intron A, identic cu Roferon, în perioadele noiembrie 2005–aprilie 206 şi mai–octombrie 2006. Pe lângă Intron A, reclamantul a primit şi alte medicamente gratuite, de la 1 decembrie 2005 până la decesul său, şi anume Preductal, Enalapril, Betaloc, Ampicilină, Trimetazidine, NeoRecormon, Controloc, Tramadol etc. Pe durata spitalizării, acesta a beneficiat şi de asistenţă medicală adecvată.
În condiţiile în care Avastin a fost inclus în lista medicamentelor decontate abia din decembrie 2006, nu a fost posibil să i se asigure reclamantului medicamentul în mod gratuit anterior datei menţionate.
Guvernul susţinea astfel că obligaţia statului de a proteja sănătatea reclamantului asigurându-i serviciile medicale necesare şi medicamentele gratuite corespunzătoare fusese îndeplinită.
Mai mult, nu exista nicio legătură între decesul reclamantului şi acţiunile sau omisiunile autorităţilor statului, întrucât reclamantul nu a furnizat niciun document medical care să susţină această constatare.
Mai mult, conform jurisprudenţei Curţii, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul membrilor personalului din domeniul sănătăţii şi protejarea vieţilor pacienţilor, Curtea nu acceptă ideea că asemenea chestiuni precum eroarea de judecată a unui angajat din domeniul sănătăţii sau coordonarea neglijentă între angajaţii din domeniul sănătăţii în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat membru din perspectiva obligaţiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenţie pentru protecţia vieţii (a se vedea, printre multe altele, Byrzykowski împotriva Poloniei, nr. 11562/05, pct. 104, 27 iunie 2006).
Având în vedere faptul că mare parte din tratamentul medical recomandat de doctori i-a fost asigurat gratuit reclamantului în perioadele menţionate anterior, capătul său de cerere, conform căruia fusese supus unor tratamente inumane şi degradante, era nefondat.
Prin urmare, capetele de cerere ale reclamantului întemeiate pe art. 2 şi art. 3 erau nefondate.
26. Reclamantul susţinea că cele două medicamente recomandate de medicii specialişti, Avastin şi Roferon, care erau esenţiale pentru succesul tratamentului, trebuiau administrate concomitent, nu alternativ; acest aspect a fost confirmat de corespondenţa medicală ce atesta remisiunea bolii în cazul reclamantului ca urmare a administrării concomitente a ambelor medicamente pentru o anumită perioadă de timp.
Prin urmare, deşi reclamantului i se administrase în mod gratuit Intron A, chiar dacă nu pe toată durata tratamentului şi numai în urma unor eforturi considerabile din partea sa, nu au existat efectele pozitive scontate în condiţiile în care acesta nu fusese combinat permanent cu Avastin. Întrucât acest din urmă medicament nu îi era asigurat reclamantului de către autorităţile statului, acesta şi l-a procurat pe cheltuială proprie atâta timp cât şi-a permis, adică pentru doar câteva luni (iulie–decembrie 2005), Avastin fiind un medicament scump.
În baza documentelor medicale, care dovedeau că existase o remisiune a bolii în urma administrării concomitente a ambelor medicamente recomandate de doctori, şi având totodată în vedere hotărârile instanţelor interne care confirmau dreptul reclamantului la acordarea medicamentelor respective în mod gratuit, este evidentă legătura de cauzalitate dintre decesul reclamantului şi neîndeplinirea obligaţiilor de către autorităţile statului. Mai mult, refuzul nejustificat al autorităţilor de a executa hotărârile, cu toate că aveau cunoştinţă de deteriorarea sănătăţii reclamantului, l-au supus unei profunde suferinţe psihologice, încălcând astfel art. 3 din convenţie.
2. Motivarea Curţii
27. Curtea observă că prima teză din art. 2 impune o obligaţie pozitivă statelor membre.
Obligaţia statelor de a proteja dreptul la viaţă nu se limitează la abţinerea de la luarea unei vieţi în mod intenţionat şi ilegal, ci implică totodată obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a proteja vieţile celor aflaţi sub jurisdicţia lor (a se vedea L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 36, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III).
28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele şi omisiunile autorităţilor în materie de politica sănătăţii să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaţilor din domeniul sănătăţii şi protejarea vieţilor pacienţilor, Curtea nu poate accepta ideea că nişte chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătăţii sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătăţii în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligaţiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenţie pentru apărarea vieţii [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V şi Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII].
29. Curtea reaminteşte că abordarea sa faţă de interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul şi scopul convenţiei ca instrument pentru protecţia persoanelor impune interpretarea dispoziţiilor sale şi aplicarea lor astfel încât garanţiile acesteia să fie practice şi efective (a se vedea, de exemplu, Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 64, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI).
30. În cazul de faţă, capătul de cerere invocat în faţa Curţii este că autorităţile naţionale nu au făcut ceea ce era de aşteptat din partea lor, nu numai de către reclamant, ci şi de către instanţele interne (supra, pct. 13–14), care le-au ordonat să îi asigure reclamantului medicamentele necesare ca să se trateze de boala care în cele din urmă i-a cauzat moartea.
Prin urmare, sarcina Curţii este de a stabili dacă, în circumstanţele cauzei, statul a făcut tot ceea ce era necesar pentru a preveni ca viaţa reclamantului să fie supusă unui risc evitabil asigurându-i la timp asistenţa medicală corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, L.C.B., citată anterior, pct. 36). În evaluarea sa asupra acestei chestiuni, Curtea consideră că trebuie să se ghideze după criteriul obligaţiei de diligenţă, întrucât obligaţia statului în acest sens priveşte mijloacele, nu rezultatul. În special, simplul fapt al deteriorării stării de sănătate a reclamantului nu ar fi suficient, ca atare, pentru constatarea încălcării obligaţiilor pozitive ale statului în temeiul art. 2 sau art. 3 din convenţie decât dacă, pe de altă parte, se poate stabili că autorităţile interne de resort au recurs în timp util la toate măsurile medicale rezonabil posibile într-un efort conştient de a împiedica evoluţia bolii în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Aleksanyan împotriva Rusiei, nr. 46468/06, pct. 139, 22 decembrie 2008).
31. Curtea observă, în primul rând că, în temeiul Legii nr. 189/2000, reclamantul avea dreptul la medicamente şi asistenţă medicală în mod gratuit, care ar fi trebuit să îi fie oferite în mod prioritar. Acest drept a fost recunoscut de instanţele interne în cadrul unor proceduri finalizate cu hotărârea din 3 iunie 2002 şi confirmat apoi de comisia care a emis decizia din 2 aprilie 2003 prin care reclamantului i se recunoşteau drepturile în litigiu cu începere din 1 aprilie 2001 (supra, pct. 8).
Acest drept a fost confirmat în acţiunea intentată de reclamant în 2005 în legătură cu tratamentul anti-cancer recomandat. Instanţele interne, atât cea de prim grad, cât şi cea de apel, s-au pronunţat în favoarea reclamantului şi au dispus pârâtelor, autorităţi ale statului, să îi asigure medicamentele anti-cancer prescrise şi să îi deconteze costurile suportate de acesta pentru medicamentele respective; mai mult, instanţele au respins argumentul pârâtelor, conform căruia Avastin nu i-a fost asigurat deoarece nu era inclus în lista medicamentelor decontate, ţinând seama şi de faptul că medicamentul nu fusese înlocuit de unul echivalent.
32. Rezultă că, în prezenta cauză, accesul reclamantului la asistenţă medicală gratuită, aşa cum era îndreptăţit, a fost împiedicat de mai multe ori, acesta fiind constrâns de mai multe ori să facă eforturi constante şi repetate ca să primească tratamentul medical anti-cancer necesar în mod gratuit. Pentru o perioadă, acesta a suportat costul tratamentului, deşi hotărârile definitive îi conferiseră dreptul de a primi medicamentele prescrise în mod gratuit şi prioritar.
Executarea tardivă şi parţială a hotărârii din 12 decembrie 2005, care obliga autorităţile statului să îi asigure în mod gratuit medicamentele recomandate de doctorii săi, a coincis cu deteriorarea sănătăţii sale, mai ales după ce reclamantul nu şi-a mai permis să suporte personal costul tratamentului. Deteriorarea a culminat cu moartea reclamantului la data de 3 decembrie 2006.
33. În contextul celor de mai sus, Curtea consideră că motivele reclamantului de a solicita ceva ce experţii medicali îi prescriseseră şi pentru care nu era obligat să plătească, în conformitate cu hotărârile instanţelor interne, nu pot fi considerate nişte exagerări.
34. Curtea constată, de asemenea, că, în pofida faptului că reclamantul avea dreptul la acordarea medicamentelor în mod gratuit, acest drept a fost contestat în mod repetat, mai ales din motive birocratice (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 13–14), rezultatul fiind că reclamantul nu a putut continua în mod corespunzător tratamentul recomandat; mai mult, cu toate că instanţele interne nu au găsit nicio justificare pentru comportamentul autorităţilor statului, tratamentul necesar încă nu i-a fost asigurat reclamantului în timp util, aşa cum necesita gravitatea bolii sale.
35. De asemenea, Curtea consideră, în acest sens, că, tot aşa cum o autoritate statală nu are voie să invoce lipsa de fonduri sau resurse ca scuză pentru a nu onora o obligație izvorâtă dintr-o hotărâre judecătorească (a se vedea, mutatis mutandis, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 35, CEDO 2002-III), acelaşi principiu se aplică a fortiori atunci când există necesitatea de a asigura protecţia practică şi efectivă a dreptului garantat la art. 2, un drept fundamental în structura convenţiei.
36. Prin urmare, în timp ce conştientizează natura gravă şi complexă a bolii de care suferea reclamantul, Curtea nu poate ignora faptul că, potrivit informaţiilor medicale disponibile, medicamentele recomandate au dovedit că au efecte pozitive cât timp au fost administrate, iar doctorul a constatat o „remisiune parţială a bolii” cât timp tratamentul a fost urmat; din acest motiv, Curtea consideră că autorităţile statului cunoşteau sau ar fi trebuit să cunoască necesitatea tratamentului corespunzător în cazul reclamantului, în lipsa căruia exista un risc real şi imediat pentru viaţa reclamantului. Acest aspect a fost evidenţiat şi de concluziile instanţelor interne. Cu toate acestea, autorităţile nu au luat la timp măsuri ţinând de competenţele lor care ar fi fost, ba chiar erau, aşteptate din partea lor, aşa cum a confirmat hotărârea din 12 decembrie 2005, pentru a evita acest risc. Prin urmare, Curtea nu poate exclude faptul că omisiunea statului de a asigura reclamantului tratamentul adecvat a contribuit la agravarea bolii sale.
37. Prin urmare, Curtea hotărăşte că, în circumstanţele speciale ale prezentei cauze, statul a omis să prevină ca viaţa reclamantului să fie supusă unui risc evitabil asigurându-i asistenţa medicală adecvată conform dispoziţiilor instanţelor naţionale, încălcându-şi obligaţiile procedurale prevăzute la art. 2 din convenţie.
38. Având în vedere situaţia în fapt din cauză, declaraţiile părţilor şi constatarea de încălcare procedurală a art. 2 (supra, pct. 34–37), Curtea consideră că a analizat principalele probleme de drept invocate în prezenta cerere. Prin urmare, constată că nu este necesar să analizeze dacă a fost încălcat şi art. 3 din convenţie (a se vedea, de exemplu, Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007 şi Gagiu, citată anterior, pct. 73).
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcăriale convenţiei
39. Reclamantul s-a plâns totodată, în temeiul art. 14 din convenţie, de discriminare, comparând cazul său cu cel al altor beneficiari prevăzuţi în legile speciale, precum ofiţerii de poliţie, procurorii, magistraţii, funcţionarii publici şi parlamentarii, ale căror drepturi au fost respectate întotdeauna deoarece au fost consideraţi semnificativ mai importanţi decât el. Art. 14 este redactat după cum urmează:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [prezenta] convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
40. Curtea constată că reclamantul nu a fost în măsură să justifice afirmaţia că a fost supus unui tratament discriminatoriu în baza statutului său social. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
41. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
42. Reclamantul a solicitat, cu titlu de prejudiciu material, suma de 52 832 de euro (EUR), reprezentând suma pe care a plătit-o deja pentru a-şi procura medicamentele necesare (în jur de 5 000 EUR) şi suma pe care ar fi plătit-o dacă şi-ar fi procurat Avastin, pe propria cheltuială, timp de 12 luni (48 000 EUR). De asemenea, reclamantul a solicitat 850 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
43. Guvernul nu a contestat suma solicitată cu titlu de prejudiciu material, în măsura în care aceasta era justificată de documente şi reprezenta banii cheltuiţi deja de reclamant pentru procurarea medicamentelor în perioada iulie–decembrie 2005. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul a considerat că suma solicitată este nejustificat de mare şi a solicitat o evaluare efectuată pe un temei al echităţii, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii în materie.
44. Curtea nu consideră pretinsul prejudiciu material ca fiind justificat în totalitate, dar nu consideră nerezonabilă supoziţia că reclamantul a suportat în mod cert cheltuieli cauzate în mod direct de încălcarea constatată. De asemenea, aceasta consideră că, drept urmare a încălcării constatate, reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral care nu poate fi reparat doar prin constatarea unei încălcări.
În consecinţă, ţinând seama de circumstanţele speţei în ansamblu şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu material şi moral motivat, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
B. Cheltuieli de judecată
45. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
46. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 2 şi art. 3 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat, sub aspect procedural, art. 2 din convenţie;
3. Hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească lui Alexandru Leonard Panaitescu, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 20 000 EUR (douăzeci de mii de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul material şi moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 10 aprilie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy