©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 29218/05 prezentată de Pantelimon şi Vasilica SAVU
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 11 octombrie 2011 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 2 august 2005,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamanţii, domnul Pantelimon Savu (primul reclamant) şi doamna Vasilica Savu (al doilea reclamant), sunt resortisanţi români şi locuiesc în Izvoarele. Aceştia sunt reprezentaţi în faţa instanţei de domnul G. Dumitrache, consilier juridic în Târgovişte.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Cererea de obţinere a unui titlu de proprietate de la primarul Comunei Voineşti
3. La 31 octombrie 2002, reclamanţii au depus o plângere împotriva primarului Comunei Voineşti („primarul”), având ca obiect obligarea acestuia din urmă să emită un titlu de proprietate asupra unui teren din comună în perioada 1959-1963, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Aceştia au precizat că aveau nevoie de titlul de proprietate în cadrul unui alt set de proceduri, care aveau ca scop obţinerea recunoaşterii dreptului de proprietate asupra unui teren (a se vedea procedurile descrise la punctele 5 şi 6 infra). Aceştia doreau să invoce titlul respectiv pentru a-şi dovedi dreptul de proprietate anterior asupra terenului revendicat. În hotărârea definitivă din 3 februarie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a hotărât că primarul ar trebui să emită titlul solicitat de reclamanţi, sub sancţiunea unor penalităţi cu titlu cominatoriu de 100 000 lei româneşti pe zi, până la executarea obligaţiei principale.
4. Reclamanţii au apelat la un executor judecătoresc pentru punerea în executare a hotărârii definitive din 3 februarie 2003, solicitând în principal plata de penalităţilor. Primarul a contestat toate încercările de executare silită. Tribunalul Dâmboviţa a pronunţat hotărâri definitive la 5 noiembrie 2004, 19 aprilie 2005 şi 29 septembrie 2008. Prima hotărâre a respins contestaţia primarului şi a dispus că hotărârea din 3 februarie 2003 putea fi pusă în executare. Ultimele două hotărâri au admis contestaţia primarului şi au declarat nule de drept toate măsurile de executare. Pronunţându-se astfel, tribunalul a menţionat că plata de penalităţi impusă de hotărârea definitivă din 3 februarie 2003, pe care reclamanţii urmăreau să o pună în executare, nu putea fi executată cu asistenţa unui executor judecătoresc, deoarece numai o instanţă poate stabili suma totală care trebuie plătită, prin aprecierea prejudiciului suferit de creditori ca rezultat al întârzierii în executarea hotărârii. În continuare, aceasta a stabilit că reclamanţii nu depuseseră o astfel de cerere în faţa instanţei.
2. Acţiunea în revendicarea terenului
5. La o dată nespecificată din 2002, primul reclamant a depus o cerere în faţa instanţei, cu scopul de a obţine recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra unui teren. În hotărârea definitivă din 27 august 2003, Curtea de Apel Ploieşti i-a admis cererea şi i-a recunoscut dreptul de proprietate, făcând referire, inter alia, la un titlu emis de Primăria Voineşti, care preciza că acesta deţinuse terenul respectiv în perioada 1959-1963.
6. Această hotărâre a fost executată parţial în 2004, când a fost emis un titlu de proprietate pentru o parte din teren. Primul reclamant a fost pus în posesia întregului teren la 25 septembrie 2008, iar la 5 ianuarie 2009 a fost emis un titlu de proprietate privind acelaşi teren.
B. Dreptul şi practica interne relevante
7. Art. 5803 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 574, astfel cum era în vigoare la momentul evenimentelor, prevedea că orice prejudiciu suferit ca urmare a neexecutării unei obligaţii de a face trebuia să fie stabilită de o instanţă, care se pronunţă prin încheiere irevocabilă după citarea părţilor.
8. În hotărârea definitivă din 12 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a interpretat dispoziţiile din Codul de procedură civilă menţionate anterior cu scopul de a armoniza diversele interpretări care fuseseră adoptate de instanţele interne. ÎCCJ a hotărât că penalităţile cu titlu cominatoriu, impuse într-o hotărâre judecătorească care constată existenţa unei obligaţii de a face sau de a nu face, nu erau direct aplicabile, ci trebuiau să fie cuantificate de o instanţă într-o hotărâre ulterioară. Această hotărâre judecătorească ar trebui să stabilească suma efectivă care trebuie plătită de debitor, care ar fi echivalentul prejudiciului suferit de creditor din cauza întârzierii în executarea obligaţiei principale.
9. Art. 5803 C. proc. civ. a fost modificat la 12 ianuarie 2007, prin adăugarea unui nou alineat care interzice în mod expres acordarea de daune cominatorii în favoarea creditorilor în contextul neexecutării unei obligaţii de a face sau de a nu face.
10. Noul Cod de procedură civilă, neintrat încă în vigoare, menţine această interdicţie.
Capete de cerere
11. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 6 şi 13 din convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, că hotărârile definitive din 3 februarie 2003 şi 27 august 2003 nu fuseseră puse în executare.
12. În scrisoarea din 9 februarie 2009, reclamanţii au declarat că, în urma executării hotărârii definitive din 27 august 2003, aceştia au solicitat Curţii să examineze doar capătul de cerere referitor la neexecutarea hotărârii definitive din 3 februarie 2003.
În drept
13. Reclamanţii s-au plâns de neexecutarea hotărârilor pronunţate în favoarea lor. Aceştia au invocat art. 6 § 1 şi art. 13 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, ale căror dispoziţii relevante se citesc după cum urmează:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale [...] de către o instanţă..., care va hotărî [...] asupra [...] drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 13
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
14. În ceea ce priveşte capătul de cerere care se referă la neexecutarea hotărârii definitive din 27 august 2003, Curtea ia act de scrisoarea reclamanţilor din 9 februarie 2009, care informează Curtea că problema fusese soluţionată şi că nu doreau să se continue examinarea acesteia de către Curte. Prin urmare, Curtea decide să radieze această parte din cerere în conformitate cu art. 37 § 1 c) din convenţie.
15. În ceea ce priveşte capătul de cerere care se referă la neexecutarea hotărârii definitive din 3 februarie 2003, Curtea remarcă, de la început, că această hotărâre a cuprins două elemente: în primul rând, obligaţia primarului de a emite un titlu de proprietate asupra unui teren deţinut în comuna Voineşti în perioada 1959-1963 şi, în al doilea rând, obligaţia primarului de a plăti penalităţi până la îndeplinirea primei obligaţii.
16. Curtea remarcă, de asemenea, că a doua obligaţie impusă primarului, plata de penalităţi, era secundară în raport cu prima obligaţie, scopul acesteia fiind de a obliga debitorul să îşi îndeplinească obligaţia principală. În această privinţă, trebuie să se observe că, în cauze anterioare împotriva României, Curtea a evidenţiat faptul că, în temeiul dreptului român, penalităţile zilnice nu erau direct aplicabile, deoarece creditorul trebuia să introducă întâi o cerere în faţa instanţei pentru fixarea sumei efective în conformitate cu prejudiciul suferit ca urmare a întârzierii în executarea sau a neexecutării obligaţiei principale (a se vedea Gavrileanu împotriva României, nr. 18037/02, pct. 66, 22 februarie 2007, şi Ciornei împotriva României, nr. 6098/05, pct. 26, 21 iulie 2009).
17. Ţinând seama de aceste elemente, Curtea consideră că, în continuare, trebuie să stabilească dacă acele capete de cerere ale reclamanţilor referitoare la neexecutarea hotărârii definitive din 3 februarie 2003 sunt admisibile în temeiul art. 35 din convenţie, astfel cum a fost modificat de Protocolul nr. 14 la convenţie, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2010.
18. Protocolul nr. 14 a adăugat un nou criteriu de admisibilitate la art. 35, redactat după cum urmează în părţile sale relevante:
„3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că:
[...]
b) reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin convenţie şi prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională.”
19. Curtea reiterează faptul că noua dispoziţie se aplică de la data intrării sale în vigoare tuturor cererilor pendinte în faţa Curţii, cu excepţia celor care au fost deja declarate admisibile [a se vedea Gaftoniuc împotriva României (dec.), nr. 30934/05, 22 februarie 2011].
20. Prin urmare, Curtea va examina din oficiu dacă în urma invocatei neexecutări: a) reclamanţii au suferit un prejudiciu important; b) respectarea drepturilor omului garantate prin convenţie şi prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii; şi c) cauza a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională.
1. Cu privire la stabilirea faptului dacă reclamanţii au suferit un prejudiciu important
21. Curtea remarcă faptul că principalul element al criteriului introdus de Protocolul nr. 14 se referă la problema stabilirii dacă reclamantul a suferit un prejudiciu important.
22. Curtea a hotărât anterior că acest criteriu se aplică în cazul în care, sub rezerva unei posibile încălcări a unui drept din punct de vedere pur juridic, nivelul de gravitate atins nu garantează luarea în considerare de către o instanţă internaţională [a se vedea Adrian Mihai Ionescu împotriva României (dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010; Korolev împotriva Rusiei (dec.), nr. 25551/05, 1 iulie 2010; şi Gaftoniuc, citată anterior] În continuare, nivelul de gravitate trebuie să fie apreciat în lumina impactului financiar al problemei în litigiu şi a importanţei cauzei pentru reclamant.
23. În circumstanţele prezentei cauze, Curtea reiterează faptul că obligaţia principală care trebuie să fie executată este obligaţia de a emite un titlu de proprietate asupra unui teren din comuna Voineşti în perioada 1959-1963. Ca atare, această obligaţie nu poate fi cuantificată din punct de vedere financiar. Totuşi, ţinând seama de argumentele reclamanţilor conform cărora acest titlu era necesar pentru ca aceştia să îşi poată dovedi dreptul de proprietate în cadrul procedurii în care solicitau restituirea unui teren, Curtea admite că această procedură priveşte un drept civil în sensul art. 6 § 1 din convenţie, care este important pentru reclamanţi.
24. Curtea remarcă, în continuare, că, în hotărârea definitivă din 27 august 2003, instanţele interne au recunoscut dreptul de proprietate al primului reclamant asupra unui teren pe care îl revendica, întemeindu-şi hotărârea pe un titlu care fusese emis de primărie în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra unui teren din comuna Voineşti în perioada 1959-1963.
25. Fără să considere necesar să se pronunţe dacă titlul folosit în cadrul procedurii privind dreptul de proprietate al primului reclamant era exact acelaşi titlu care a făcut obiectul procedurii împotriva primarului, Curtea constată că, începând cu 27 august 2003, atunci când dreptul de proprietate asupra terenului revendicat a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fusese atins scopul pentru care aceştia au dorit să obţină titlul. Reclamanţii nu au expus niciun alt motiv pentru a justifica scopul plângerii lor împotriva primarului, în afara afirmaţiei conform căreia aveau nevoie de titlu pentru a-şi dovedi dreptul anterior de proprietate asupra terenului pretins în procedura descrisă la punctele 5 şi 6 supra.
Prin urmare, rezultă că, de la data la care dreptul lor de proprietate asupra terenului revendicat fusese recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi scopul pentru care au dorit să obţină titlul fusese atins, nu se poate considera că reclamanţii au suferit un prejudiciu important ca urmare a pretinsei neexecutări a hotărârii judecătoreşti din 3 februarie 2003 în ceea ce priveşte obligaţia de a emite un titlu.
26. În plus, luând în considerare natura secundară a obligaţiei de a plăti penalităţi, ca mecanism pentru obligarea debitorului să îşi respecte obligaţia principală, Curtea consideră, de asemenea, că neexecutarea hotărârii respective în ceea ce priveşte această obligaţie secundară nu le-a cauzat reclamanţilor un prejudiciu important.
27. În ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 27 august 2003, Curtea nu consideră excesivă întârzierea de aproape şapte luni [a se vedea, mutatis mutandis, Fedorov şi alţii împotriva Rusiei (dec.), nr. 33382/04, 17 ianuarie 2008]. Prin urmare, concluzionează că nici această întârziere nu le-a cauzat reclamanţilor un prejudiciu important.
28. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamanţii nu au suferit un prejudiciu important ca urmare a pretinsei neexecutări a hotărârii definitive din 3 februarie 2003.
2. Cu privire la stabilirea faptului dacă respectarea drepturilor omului garantate prin convenţie şi prin protocoalele sale impune o examinare pe fond a cererii
29. În continuare, Curtea remarcă faptul că, în România, problema neexecutării a fost abordată în hotărârile sale în numeroase ocazii (a se vedea, printre multe altele, Durdan împotriva României, nr. 6098/03, 26 aprilie 2007, şi Şurtea împotriva României, nr. 24464/03, 25 noiembrie 2008). Examinarea acestei cereri pe fond nu ar introduce niciun element nou în această privinţă (a se vedea Gaftoniuc, citată anterior).
30. Prin urmare, Curtea concluzionează că respectarea drepturilor omului garantate prin convenţie şi prin protocoalele sale nu impune examinarea pe fond a cererii.
3. Cu privire la examinarea corespunzătoare a prezentei cauze de către o instanţă naţională
31. Curtea remarcă faptul că art. 35 § 3 b) nu permite respingerea unei cereri în temeiul noului criteriu de admisibilitate în cazul în care cauza nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională.
32. În opinia Curţii, faptele cauzei de faţă privite în ansamblu nu indică denegarea de justiţie la nivel intern. Plângerile iniţiale ale reclamanţilor împotriva primarului au fost examinate la două niveluri de jurisdicţie şi pretenţiile lor au fost admise. De asemenea, la momentul faptelor, în legislaţia românească era prevăzut un mecanism de executare a hotărârilor pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor pozitive impuse statului în această privinţă [a se vedea mutatis mutandis, Korolev, citată anterior, şi Burov împotriva Moldovei (dec.), nr. 38875/03].
33. Încercările ulterioare ale reclamanţilor de a pune în executare hotărârea au eşuat, deoarece instanţele naţionale au constatat că aceştia au introdus o acţiune judiciară pentru a stabili valoarea efectivă a penalităţilor datorate. Această situaţie nu constituie o denegare de justiţie imputabilă autorităţilor.
34. Prin urmare, Curtea concluzionează că această cauză a reclamanţilor a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională în sensul art. 35 § 3 b).
4. Concluzie
35. Având în vedere că cele trei condiţii din cadrul noului criteriu de inadmisibilitate au fost, în consecinţă îndeplinite, Curtea constată că această plângere trebuie să fie declarată inadmisibilă în temeiul art. 35 § 3 b) şi § 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Hotărăşte să radieze capătul de cerere privind neexecutarea hotărârii definitive din 27 august 2003, în conformitate cu art. 37 § 1 c) din convenţie;
Declară celelalte capete de cerere inadmisibile în conformitate cu art. 35 § 3 b) şi § 4 din convenţie.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy