©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Notă de informare privind jurisprudența Curții nr. 203
Ianuarie 2017
Paradiso și Campanelli împotriva Italiei (MC) - 25358/12
Hotărârea din 24.1.2017(MC)
Art. 8
Art. 8 § 1
Respectarea vieții private
Îndepărtarea unui copil născut în străinătate, în urma unui contract de reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat, încheiat de un cuplu cu privire la care s-a constatat ulterior că nu are nicio legătură biologică cu respectivul copil: neîncălcare
În fapt - Reclamanții sunt un cuplu căsătorit. În 2006, aceștia obținuseră atestatul de adopție. După ce au făcut, în zadar, încercări de fertilizare in vitro, aceștia au decis să recurgă la metoda reproducerii asistate prin intermediul unei mame surogat pentru a deveni părinți. În acest scop, au contactat o clinică cu sediul în Moscova, specializată în metode de reproducere asistată, și au încheiat un contract de reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat cu o societate din Rusia. După o fertilizare in vitro reușită în luna mai 2010 – care ar fi fost realizată cu materialul seminal al reclamantului - doi embrioni „care le aparțineau” au fost implantați în uterul unei mame purtătoare. Bebelușul s-a născut în februarie 2011. Mama purtătoare și-a dat consimțământul în scris pentru înregistrarea copilului drept fiul reclamanților. În temeiul dreptului rus, reclamanții au fost înregistrați drept părinții nou-născutului. Certificatul de naștere rus, în care nu era menționată maternitatea surogat, a fost apostilat potrivit dispozițiilor Convenției de La Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine.
În mai 2011, având în vedere că au solicitat autorităților italiene înregistrarea certificatului de naștere, reclamanții au fost cercetați penal pentru „alterarea stării civile” și încălcarea legii privind adopția, deoarece aceștia au luat cu ei copilul fără să respecte legea și au eludat limitele impuse în acordul de adopție, care excludea posibilitatea adoptării de către aceștia a unui copil cu o vârstă atât de mică. La aceeași dată, Parchetul a solicitat deschiderea unei proceduri de adopție, având în vedere că respectivul copil trebuia considerat ca fiind într-o stare de abandon. În august 2011, a fost efectuat un test ADN, la cererea tribunalului. Acesta a arătat că, contrar declarațiilor reclamanților, nu exista nicio legătură genetică între reclamant și copil. În octombrie 2011, Tribunalul pentru minori a decis îndepărtarea copilului de la reclamanți. A fost interzis contactul între reclamanți și copil. În aprilie 2013, instanța a considerat legitim refuzul transcrierii certificatului de naștere rus și a dispus emiterea unui nou certificat de naștere, în care urma să se menționeze faptul că respectivul copil era fiul unor părinți necunoscuți și un nou nume. De atunci, copilul a fost adoptat de o altă familie. Instanța a apreciat că reclamanții nu mai aveau calitatea de a acționa în această procedură a adopției.
Printr-o hotărâre din 27 ianuarie 2015 (a se vedea Nota de informare nr. 181), o cameră a Curții a constatat, cu cinci voturi la două, că îndepărtarea copilului constituise o încălcare a art. 8 din Convenție, în special din cauza concluziei pripite conform căreia părinții beneficiari nu ar fi fost apți să ia în îngrijire copilul și din cauza luării insuficiente în considerare a interesului acestuia din urmă, care ar fi fost inexistent din punct de vedere juridic mai mult de doi ani.
La 1 iunie 2015, cauza a fost retrimisă în fața Marii Camere, la cererea Guvernului.
În drept – art. 8: Speța privește reclamanți care, fără să respecte nicio procedură de adopție legală, au introdus pe teritoriul Italiei un copil – care nu avea nicio legătură biologică cu niciunul dintre ei – care provenea din străinătate și care a fost conceput – potrivit instanțelor naționale – cu ajutorul unor metode de procreare asistată, care erau ilegale în temeiul dreptului Italian.
a) Aplicabilitate
i. Viață de familie – Încheierea relației dintre reclamanți și copil este consecința incertitudinii juridice căreia ei înșiși i-au dat naștere în ceea ce privește legătura în cauză, prin adoptarea unui comportament contrar dreptului italian și aducând copilul în Italia pentru a se stabili acolo. Autoritățile italiene au reacționat rapid la această situație, solicitând suspendarea autorității părintești și deschizând o procedură de adopție.
Având în vedere absența oricărei legături biologice dintre copil și părinții beneficiari, durata scurtă a relației lor cu copilul, adică aproximativ opt luni, și incertitudinea legăturilor juridice, în ciuda existenței unei dorințe de a deveni părinți și a calității legăturilor afective, nu sunt îndeplinite condițiile care permit stabilirea existenței unei vieți de familie de facto.
Prin urmare, Curtea a constatat absența vieții de familie în speță.
ii. Viață privată - Ținând seama de faptul că reclamanții și-au dorit cu adevărat să devină părinți și au explorat diversele posibilități de a-și îndeplini dorința – să iubească și să educe un copil - în speță este în joc dreptul la respectarea deciziei reclamanților de a deveni părinți, precum și dezvoltarea personală a persoanelor în cauză, prin intermediul rolului de părinți pe care intenționau să și-l asume față de copil. În cele din urmă, având în vedere că procedura în fața tribunalului pentru minori se raporta la aspectul existenței unor legături biologice între copil și reclamant, această procedură și stabilirea datelor genetice au avut un impact asupra identității acestuia din urmă, precum și asupra relațiilor dintre cei doi reclamanți.
Astfel, faptele cauzei țin de viața privată a reclamanților.
b) Cu privire la fond – Măsurile adoptate în privința copilului constituie o ingerință în viața privată a reclamanților. Această ingerință era prevăzută de lege și avea ca scop apărarea ordinii și protejarea drepturilor și libertăților altora.
Instanțele naționale și-au întemeiat deciziile pe absența oricărei legături genetice între reclamanți și copil și pe încălcarea legislației naționale privind adopția internațională și reproducerea medical asistată. Măsurile adoptate de autorități au avut ca scop întreruperea imediată și definitivă a oricărui contact între reclamanți și copil, precum și plasarea acestuia într-un centru și punerea acestuia sub tutelă.
Faptele cauzei privesc aspecte sensibile din punct de vedere etic – adopția, luarea în îngrijire a copilului de către stat, reproducerea asistată medical și reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat – în privința cărora statele membre beneficiază de o amplă marjă de apreciere.
Autoritățile interne s-au bazat, în special, pe două serii de argumente: ilegalitatea comportamentului reclamanților și urgența adoptării unor măsuri în privința copilului, pe care îl considerau ca fiind „într-o stare de abandon”, în sensul art. 8 din legea privind adopția.
Motivele invocate de instanțele interne sunt legate direct de scopul legitim al apărării ordinii și al protejării copilului – în speță și în general – având în vedere prerogativa statului de a stabili filiația prin adopție și prin interzicerea anumitor metode de reproducere medical asistată.
Cauza fiind examinată din perspectiva dreptului reclamanților la respectarea vieții lor private, având în vedere că în speță se află în joc dreptul acestora la dezvoltare personală prin intermediul relației lor cu copilul, motivele furnizate de instanțele interne, care se concentrau pe situația copilului și pe ilegalitatea comportamentului reclamanților, erau suficiente.
Instanțele interne au acordat o importanță semnificativă nerespectării de către reclamanți a legii privind adopția și faptului că aceștia au recurs, în străinătate, la metode de reproducere asistată medical care erau interzise în Italia. În cadrul procedurii interne, instanțele, care s-au concentrat pe necesitatea imperioasă de a adopta măsuri urgente, nu au oferit precizări privind interesele generale aflate în joc și nici nu au abordat explicit aspectele sensibile din punct de vedere etic, care se află la baza dispozițiilor juridice încălcate de reclamanți.
Principala preocupare a instanțelor interne era să pună capăt situației ilegale. Legile care au fost încălcate de reclamanți și măsurile adoptate ca răspuns la comportamentul lor aveau rolul de a proteja interese generale importante.
În ceea ce privește interesele copilului, tribunalul pentru minori a ținut seama de absența unei legături biologice între reclamanți și copil și a declarat că era necesar să fie identificat, cât mai repede posibil, un cuplu adecvat, care putea să îl ia în grijă. Ținând seama de vârsta mică a copilului și de perioada scurtă petrecută de acesta cu reclamanții, tribunalul a apreciat că simplul fapt de a separa minorul de persoanele care aveau grijă de el nu ar avea consecințe psihopatologice asupra lui, în absența altor factori de cauzalitate. Acesta a concluzionat că trauma cauzată de separare nu ar fi ireparabilă.
În ceea ce privește interesul reclamanților de a continua relația lor cu copilul, tribunalul pentru minori a subliniat că niciun element din dosar nu confirma declarațiile persoanelor în cauză, potrivit cărora transportaseră materialul genetic al reclamantului la clinica din Rusia. După ce au obținut acordul pentru realizarea unei adopții internaționale, aceștia au eludat legea privind adopția, aducând copilul în Italia, fără aprobarea Comisiei pentru adopții internaționale. Având în vedere acest comportament, tribunalul și-a exprimat îngrijorarea potrivit căreia copilul ar putea fi un instrument în vederea îndeplinirii unei dorințe narcisiste a cuplului sau ar putea fi destinat să rezolve o problemă individuală sau comună a cuplului. În plus, conduita reclamanților aruncă „o umbră de îndoială semnificativă asupra existenței unor capacități afective și educative reale și a unui instinct de solidaritate umană, de care trebuie să dispună persoanele care doresc să integreze copiii altor persoane în viața lor ca și cum ar fi propriii lor copii”.
Copilul nu este reclamant în speță. În plus, acesta nu era un membru al familiei reclamanților, în sensul art. 8 din Convenție. Totuși, acest lucru nu înseamnă că interesul superior al copilului și modul în care acesta a fost luat în considerare de instanțele interne nu au nicio relevanță.
Instanțele interne nu aveau obligația de a acorda prioritate menținerii relației dintre reclamanți și copil. Acestea se confruntau, mai degrabă, cu o alegere delicată: fie să le permită reclamanților să continue relația cu copilul și, astfel, să legalizeze situația impusă de aceștia ca un fapt împlinit, fie să ia măsuri pentru a-i oferi copilului o familie în conformitate cu legea privind adopția.
Instanțele italiene au acordat puțină importanță interesului reclamanților de a continua să dezvolte relația lor cu un copil ai cărui părinți doreau să fie. Acestea nu au abordat în mod explicit impactul pe care l-ar avea asupra vieții lor private separarea imediată și ireversibilă de copil. Cu toate acestea, cauza trebuie să fie examinată ținând seama de ilegalitatea comportamentului reclamanților și de faptul că relația lor cu copilul a devenit precară chiar din momentul în care au decis să locuiască în Italia împreună cu acesta. Această legătură a devenit și mai slabă atunci când s-a dovedit, odată cunoscut rezultatul testului ADN, că nu exista nicio legătură biologică între cel de-al doilea reclamant și copil.
Procedura avea un caracter urgent. Orice măsură de natură să prelungească șederea copilului la reclamanți, precum plasarea lui provizorie la aceștia, ar fi implicat riscul ca simpla trecere a timpului să nu determine o soluționare a cauzei.
Curtea nu subestimează impactul pe care separarea imediată și ireversibilă de copil trebuie să îl fi avut asupra vieții private a reclamanților. Deși Convenția nu consacră niciun drept de a deveni părinte, Curtea nu poate ignora durerea sufletească simțită de cei a căror dorință de a deveni părinți nu este sau nu poate fi îndeplinită. Cu toate acestea, interesul general aflat în joc cântărește greu în balanță, în vreme ce, prin comparație, este necesar să se acorde o importanță mai mică interesului reclamanților de a-și asigura dezvoltarea personală prin continuarea relației lor cu copilul. Faptul de a accepta ca respectivul copil să rămână cu reclamanții, posibil cu scopul ca aceștia să devină părinții săi adoptivi, ar echivala cu legalizarea situației create de aceștia prin încălcarea unor norme importante ale dreptului italian. Instanțele italiene, care au concluzionat că respectivul copil nu va suferi un prejudiciu grav sau ireparabil ca urmare a separării, au menținut un echilibru just între diversele interese aflate în joc, încadrându-se în limitele amplei marje de apreciere de care dispuneau acestea în speță.
Concluzie: neîncălcare (11 voturi la 6).
[A se vedea și Giusto, Bornacin și V. împotriva Italiei (dec.), 38972/06, 15 mai 2007, Nota de informare nr. 97; Wagner și J.M.W.L. împotriva Luxemburgului, 76240/01, 28 iunie 2007, Nota de informare nr. 98; Moretti și Benedetti împotriva Italiei, 16318/07, 27 aprilie 2010, Nota de informare nr. 129; Kopf și Liberda împotriva Austriei, 1598/06, 17 ianuarie 2012; Labassee împotriva Franței, 65941/11, 26 iunie 2014, Nota de informare nr. 175; și Mennesson împotriva Franței, 65192/11, 26 iunie 2014, Nota de informare nr. 175]
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Apăsaţi aici pentru a accesa Note de informare privind jurisprudența
Full & Egal Universal Law Academy