CASE OF PARADISO AND CAMPANELLI v. ITALY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A DOUA

HOTĂRÂREA

din 27 ianuarie 2015

În cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei

(Cererea nr. 25358/12)

Strasbourg

Retrimitere în faţa Marii Camere

01/06/2015

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din Işýl Karakaş, preşedinte, Guido Raimondi, András Sajó, Nebojša Vuèiniæ, Helen Keller, Egidijus Kûris, Robert Spano, judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 decembrie 2014,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 25358/12 îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, doamna Donatina Paradiso şi domnul Giovanni Campanelli („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 27 aprilie 2012, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Reclamanţii au introdus cererea şi în numele copilului care, potrivit certificatului de naştere emis de autorităţile ruse la 1 martie 2011, ar fi fiul acestora, născut la 27 februarie 2011, şi s-ar numi Teodoro Campanelli.

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de K. Svitnev, avocat în Moscova, care lucrează pentru societatea Rosjurconsulting. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna E. Spatafora.

3. Reclamanţii susţin în special că refuzul de a transcrie certificatul de naştere al copilului în registrele de stare civilă italiene şi îndepărtarea minorului sunt incompatibile cu art. 8 din Convenţie.

4. La 9 mai 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. Guvernul pârât şi reclamanţii şi-au prezentat observaţiile. La 20 februarie 2014, părţilor li s-a adresat o întrebare suplimentară pentru a stabili dacă exista o cale de atac eficientă pentru a contesta decizia Curţii de Apel Campobasso din 13 aprilie 2013, prin care a fost confirmat refuzul de a transcrie certificatul de naştere, şi pentru a contesta decizia Tribunalului pentru minori Campobasso din 5 iunie 2013, care a declarat că reclamanţii nu mai aveau calitate procesuală activă. Guvernul a fost invitat să prezinte jurisprudenţa relevantă cu privire la eficienţa căilor de atac a căror existenţă o putea susţine.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamanţii s-au născut în 1967 şi, respectiv, 1955 şi au domiciliul în Colletorto.

6. Reclamanţii sunt un cuplu căsătorit. In formularul de cerere, aceştia au susţinut că, după ce au făcut în zadar încercări de fertilizare in vitro, aceştia au decis să recurgă la metoda reproducerii asistate prin intermediul unei mame surogat pentru a deveni părinţi. În acest scop, au contactat o clinică cu sediul în Moscova, specializată în tehnicile de reproducere asistată. Aceştia au încheiat cu societatea Rosjurconsulting un contract de reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat. După o fertilizare in vitro reuşită la 19 mai 2010, doi embrioni „care le aparţineau” au fost implantaţi în uterul unei mame purtătoare la 19 iunie 2010. Nu exista nicio legătură genetică între aceasta din urmă şi embrioni.

7. Bebeluşul s-a născut la 27 februarie 2011. Mama purtătoare şi-a dat consimţământul în scris pentru înregistrarea copilului drept fiul reclamanţilor. Declaraţia scrisă dată de aceasta în aceeaşi zi, citită cu voce tare la spital, în prezenţa medicului ei, a medicului şef şi a şefului secţiei (spitalului) se citeşte astfel (traducerea franceză a versiunii originale în limba rusă):

„Subsemnata (...) am născut un băiat în maternitatea clinicii (...) din Moscova. Părinţii copilului sunt un cuplu căsătorit de italieni, Giovanni Campanelli, născut la (...) şi Donatina Paradiso, născută la (...), care au declarat în scris că doresc să îşi implanteze embrionii în uterul meu.

Pe baza celor menţionate anterior şi în conformitate cu alin. 16 paragraful 5 din Legea federală privind starea civilă şi al alin. 51 paragraful 4 din Codul familiei, îmi dau consimţământul pentru înscrierea în actul şi în certificatul de naştere a cuplului menţionat anterior ca fiind părinţii copilului pe care l-am născut (...)”

Această declaraţie, în traducerea italiană anexată la original, se citeşte astfel (versiunea franceză):

„Subsemnata (...) am născut un băiat în maternitatea clinicii (...) din Moscova. Părinţii genetici ai copilului sunt un cuplu căsătorit de italieni, Giovanni Campanelli, născut la (...) şi Donatina Paradiso, născută la (...), care au declarat în scris că doresc să îşi implanteze embrionii în uterul meu.

Pe baza celor menţionate anterior şi în conformitate cu alin. 16 paragraful 5 din Legea federală privind starea civilă şi al alin. 51 paragraful 4 din Codul familiei, îmi dau consimţământul pentru înscrierea în actul şi în certificatul de naştere a cuplului menţionat anterior ca fiind părinţii copilului pe care l-am născut (...)”

8. La 10 martie 2011, în temeiul dreptului rus, reclamanţii au fost înregistraţi drept părinţii nou-născutului. Având în vedere că în certificatul de naştere rus nu era menţionată maternitatea surogat, acesta a fost apostilat potrivit dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1961 (infra „Convenţia de la Haga”) cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine.

9. La 29 aprilie 2011, reclamanta s-a dus la Consulatul Italiei din Moscova pentru a obţine documentele care să îi permită nou-născutului să plece în Italia cu ea. Reclamanta a răspuns unor întrebări şi a depus dosarul privind naşterea copilului. Consulatul Italiei a emis documentele care i-au permis acestuia din urmă să plece în Italia împreună cu reclamanta.

10. La 30 aprilie 2011, reclamanta şi copilul au sosit în Italia. Câteva zile mai târziu, reclamantul a solicitat Primăriei oraşului Colletorto înregistrarea certificatului de naştere.

11. Printr-o notă din 2 mai 2011 – care nu a fost depusă la dosar – Consulatul Italiei din Moscova a comunicat Tribunalului pentru minori din Campobasso, Ministerului Afacerilor Externe, Prefecturii şi Primăriei oraşului Colletorto că dosarul privind naşterea copilului conţinea informaţii false.

12. La 5 mai 2011, reclamanţii au fost cercetaţi penal pentru „alterarea stării civile” în sensul art. 567 din Codul penal, pentru fals în sensul art. 489 şi 479 din Codul penal şi, în plus, pentru încălcarea art. 72 din legea privind adopţia (legea nr. 183/1984), deoarece aceştia au luat cu ei copilul fără să respecte legea şi au eludat limitele impuse în acordul de adopţie încheiat la 7 decembrie 2006, care excludea adoptarea de către aceştia a unui copil cu o vârstă atât de mică.

13. La 5 mai 2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru minori din Campobasso a solicitat deschiderea procedurii de adopţie, având în vedere că respectivul copil trebuia considerat ca fiind într-o stare de abandon, în sensul legii. În aceeaşi zi, tribunalul pentru minori a numit un curator special în sensul art. 8 din Legea nr. 184/1983 şi a deschis procedura de adopţie. La 16 mai 2011, Procurorul Republicii a solicitat plasarea copilului sub curatelă în sensul art. 8 şi 10 din Legea nr. 184/83. Tribunalul a numit un curator. Din dosar reiese că reclamanţii s-au opus măsurilor luate faţă de copil şi au solicitat să li se permită să adopte minorul.14. La 25 mai 2011, reclamanta, asistată de avocatul său ales, a fost interogată de carabinierii din Larino. Persoana în cauză a declarat că a mers singură în Rusia, în septembrie 2008, cu lichidul seminal al soţului ei, recoltat anterior. Aceasta a încheiat un contract cu societatea Rosjurconsulting, care se angajase să găsească o mamă purtătoare, dispusă să i se introducă în uter materialul genetic al reclamantei şi al soţului ei, prin intermediul clinicii Vitanova din Moscova. Această practică era perfect legală în Rusia şi permitea obţinerea unui certificat de naştere în care era menţionată identitatea reclamanţilor în calitate de părinţi. În iunie/iulie 2010, reclamanta a fost contactată de societatea rusă, pe motiv că fusese găsită o mamă purtătoare, şi şi-a dat consimţământul pentru intervenţie. La 10 martie 2011, reclamanta s-a dus la Moscova. În aprilie 2011, după ce a intrat în posesia unui certificat de naştere emis la 10 martie 2011 de către autorităţile ruse, aceasta s-a dus la Consulatul Italiei din Moscova pentru a obţine documentele care să îi permită copilului să iasă din Rusia şi să meargă în Italia. Certificatul de naştere preciza numele reclamanţilor şi calitatea lor de părinţi.

15. La 27 iunie 2011, reclamanţii au fost audiaţi de tribunalul pentru minori. Reclamanta a declarat că, după opt încercări nereuşite de fertilizare in vitro, care i-au pus sănătatea în pericol, aceasta a apelat la clinica din Rusia deoarece, în această ţară, era posibilă utilizarea ovulelor unei donatoare, care erau ulterior implantate în uterul mamei purtătoare.

16. De asemenea, curatorul copilului a solicitat tribunalului să suspende autoritatea părintească a reclamanţilor, în sensul art. 10 alin. 3 din Legea nr. 184/1983.

17. La 7 iulie 2011, tribunalul a dispus efectuarea unui test ADN pentru a stabili dacă reclamantul era tatăl biologic al copilului.

18. La 11 iulie 2011, Ministerul de Interne a solicitat Oficiului Stării Civile să refuze înregistrarea actului de naştere.

19. La 1 august 2011, reclamantul şi copilul au fost supuşi testului ADN. Rezultatul acestui test a arătat că nu exista nicio legătură biologică între ei.

20. La 4 august 2011, Oficiul Stării Civile a refuzat înregistrarea certificatului de naştere. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestui refuz în faţa Tribunalului din Larino. Parchetul a solicitat acestui tribunal să îi dea copilului o nouă identitate şi să emită un nou certificat de naştere.

21. Având în vedere că Tribunalul din Larino şi-a declinat competenţa la 29 septembrie 2011, procedura a fost reluată în faţa Curţii de Apel Campobasso. Reclamanţii au insistat să fie transcris certificatul de naştere rus.

22. La 20 octombrie 2011, pe baza expertizei genetice şi a concluziilor părţilor, inclusiv cele ale curatorului copilului, tribunalul pentru minori a decis îndepărtarea copilului de reclamanţi. Această decizie era imediat executorie. La adoptarea acestei decizii, tribunalul a luat în considerare următoarele elemente: reclamanta a declarat că nu este mama genetică; ovulele proveneau de la o femeie necunoscută; testul ADN efectuat asupra reclamantului şi a copilului a demonstrat că nu exista nicio legătură genetică între ei; reclamanţii au plătit o sumă importantă de bani [49 000 euro (EUR)]; contrar afirmaţiilor reclamantului, nimic nu dovedea că materialul genetic al acestuia a fost transportat într-adevăr în Rusia. Singurul lucru cert în această poveste era identitatea mamei purtătoare, care nu era mama biologică şi care a renunţat la copilul pe care îl născuse. Părinţii biologici rămâneau necunoscuţi. În această situaţie, nu era vorba despre un caz de maternitate surogat, deoarece copilul nu avea nicio legătură genetică cu reclamanţii. Aceştia din urmă se aflau în ilegalitate: au adus un copil în Italia făcând să pară că era vorba de fiul lor. Astfel, aceştia au încălcat în primul rând dispoziţiile privind adopţia internaţională (Legea nr. 184 din 4 mai 1983), care prevedea, la art. 72, o infracţiune penală, a cărei apreciere nu era totuşi de competenţa tribunalului pentru minori. În al doilea rând, acordul încheiat de reclamanţi cu societatea Rosjurconsulting contravenea legii privind reproducerea asistată medical (legea nr. 40 din 19 februarie 2004) care interzicea, la art. 4, fecundarea asistată eterologă. Era necesar să se pună capăt acestei situaţii ilegale şi singura modalitate era îndepărtarea copilului de reclamanţi. Cu siguranţă că separarea îi va cauza un prejudiciu copilului, dar, având în vedere perioada scurtă petrecută cu reclamanţii şi vârsta fragedă a acestuia, copilul va depăşi toate aceste probleme. Vor fi iniţiate imediat demersuri pentru găsirea unui cuplu de părinţi adoptivi. În plus, având în vedere că reclamanţii au preferat să scurt-circuiteze legea privind adopţia, în ciuda acordului pe care îl obţinuseră, se putea crede că acest copil rezultase dintr-o dorinţă narcisistă a cuplului sau că era destinat să rezolve anumite probleme ale cuplului. În consecinţă, tribunalul se îndoia de capacitatea afectivă şi educativă reală a acestora. Având în vedere că respectivul copil nu avea nici o familie biologică şi nici pe mama purtătoare, deoarece aceasta renunţase la el, tribunalul a apreciat că, în speţă, se aplica legea italiană privind adopţia (în sensul art. 37bis din legea nr. 184/1983), a încredinţat copilul serviciilor sociale şi a numit un tutore în apărarea acestuia.

23. Copilul a fost plasat într-un centru pentru copii (casa famiglia), într-o locaţie necunosută de reclamanţi. A fost interzis contactul între reclamanţi şi copil.

24. Reclamanţii au formulat recurs în faţa Curţii de Apel Campobasso. Între altele, aceştia susţineau că instanţele italiene nu puteau contesta certificatul de naştere. În plus, aceştia au solicitat să nu fie adoptate măsuri în ceea ce priveşte copilul, atâta timp cât erau pendinte procedura penală iniţiată împotriva lor şi procedura iniţiată pentru contestarea refuzului de a transcrie certificatul de naştere.

25. Prin decizia din 28 februarie 2012, Curtea de Apel Campobasso a respins recursul. Din această decizie reiese în special că art. 33 din Legea nr. 218/95 (legea privind dreptul internaţional privat) nu împiedica autoritatea judecătorească italiană să dea curs informaţiilor din certificate provenite de la un stat străin. Nu exista nicio lipsă de competenţă, deoarece art. 37bis din legea privind adopţia internaţională (legea nr. 184/1983) prevedea aplicarea legii italiene dacă minorul străin se afla în stare de abandon şi aceasta era situaţia în speţă. În plus, era inutil să se aştepte rezultatul procedurii penale, deoarece răspunderea penală a reclamanţilor nu juca niciun rol. Dimpotrivă, era necesară adoptarea de urgenţă a unei măsuri cu privire la copil, pentru a pune capăt situaţiei de ilegalitate în care se aflau persoanele în cauză. Nu era posibilă formularea unui recurs împotriva acestei din urmă decizii.

26. Dintr-o notă din 22 mai 2012, adresată Ministerului Justiţiei de către tribunalul pentru minori, reiese că respectivul copil nu fusese încă declarat adoptabil, deoarece procedura care privea transcrierea certificatului de naştere al copilului era pendinte în faţa Curţii de Apel Campobasso.

27. Între timp, la 30 octombrie 2011, Procurorul Republicii de pe lângă Tribunalul din Larino a dispus sechestrul asigurător al certificatului de naştere rus, pe motiv că acesta constituia o probă esenţială. Astfel, din dosar reiese că reclamanţii nu numai că au săvârşit într-adevăr faptele imputate, dar au şi încercat să le disimuleze. Între altele, au declarat că sunt părinţii biologici ai copilului şi şi-au corectat versiunile asupra faptelor pe măsură ce acestea erau dezminţite.

28. Reclamanţii au atacat decizia de instituire a sechestrului asigurător.

29. Printr-o decizie din 20 noiembrie 2012, Tribunalul Campobasso a respins recursul reclamanţilor. Din această decizie reiese că existau grave suspiciuni cu privire la săvârşirea infracţiunilor imputate. În special, reclamanta a răspândit zvonul cu privire la sarcina sa; s-a prezentat la Consulat lăsând să se subînţeleagă că era mama naturală; ulterior, aceasta a recunoscut că respectivul copil fusese adus pe lume de o mamă surogat; la 25 mai 2011, aceasta le-a declarat carabinierilor că reclamantul era tatăl biologic, deşi testele ADN au dezminţit acest lucru şi, aşadar, aceasta a făcut declaraţii false; a făcut afirmaţii foarte vagi cu privire la mama genetică; documentele privind maternitatea surogat afirmau că cei doi reclamanţi au fost văzuţi de medici ruşi, ceea ce nu corespundea cu faptul că reclamantul nu a fost în Rusia; documentele privind naşterea nu aveau o dată dovedită. Singurul lucru cert era că respectivul copil s-a născut şi i-a fost dat reclamantei în schimbul sumei de aproape 50 000 EUR. Ipoteza conform căreia reclamanţii au avut un comportament ilegal, cu scopul de a obţine transcrierea naşterii şi de a eluda legile italiene, părea aşadar întemeiată.

30. În noiembrie 2012, decizia privind sechestrul asigurător a fost trimisă tribunalului pentru minori de către Ministerul Public, deoarece aceasta avea următoarele implicaţii. Capătul de acuzare întemeiat pe art. 72 din legea nr. 184/1983 priva reclamanţii de posibilitatea de a primi copilul în plasament (affido) şi de a-l adopta sau de a adopta alţi minori. Prin urmare, nu exista altă soluţie decât să se continue procedura adopţiei copilului. Plasarea provizorie la o familie a fost solicitată în temeiul art. 8 şi 10 din Legea nr. 184/83. Ministerul Public a reiterat solicitarea acestuia şi a subliniat că respectivul copil fusese îndepărtat cu mai mult de un an înainte şi că, de atunci, trăia într-un centru de plasament (casa famiglia), unde stabilise relaţii semnificative cu persoanele care trebuiau să se ocupe de el. Aşadar, nu fusese găsit încă pentru copil un mediu familial care îl putea înlocui pe acela oferit în mod ilegal de cei care îl aduseseră în Italia. Acest copil părea destinat unei noi separări, mult mai dureroasă decât separarea de mama care îi dăduse viaţă şi, ulterior, separarea de aceea care pretindea că îi este mamă.

31. Din dosar reiese că, la 26 ianuarie 2013, copilul a fost plasat într-o familie substitutivă.

32. În martie 2013, la solicitarea tutorelui, a fost efectuată o expertiză care avea ca scop stabilirea vârstei minorului. Aceasta a stabilit că respectivul copil avea într-adevăr 30 de luni şi că era posibil să existe o marjă de trei luni în plus sau în minus.

33. În plus, la începutul lunii aprilie 2013, tutorele a solicitat tribunalului pentru minori să îi atribuie copilului o identitate convenţională, pentru ca acesta să poată fi înscris la şcoală fără probleme. Acesta a comunicat faptul că, la 26 ianuarie 2013, copilul a fost plasat într-o familie, dar că acesta nu avea o identitate. Această „inexistenţă” avea un impact puternic asupra unor chestiuni administrative: sub ce identitate putea fi înscris copilul la şcoală, în carnetul său de vaccinări, la domiciliul acestuia. Este adevărat că această situaţie îndeplinea scopul de a nu permite familiei de origine, adică reclamanţilor, să afle unde era copilul, astfel încât să fie protejat mai bine. Cu toate acestea, o identitate convenţională temporară ar fi permis păstrarea secretului privind identitatea reală a copilului şi totodată i-ar fi permis acestuia să aibă acces la serviciile publice, în vreme ce acesta avea posibilitatea de a utiliza doar serviciile medicale de urgenţă.

34. Printr-o decizie imediat executorie din 3 aprilie 2013, Curtea de Apel Campobasso s-a pronunţat asupra problemei certificatului de naştere, cu privire la care trebuia să se stabilească dispunerea sau nu a transcrierii [în sensul art. 95 din Decretul Preşedintelui Republicii („DPR”) nr. 396/00]. Aceasta a respins excepţia invocată de tutore, conform căreia reclamanţii nu aveau calitate procesuală în faţa instanţei; aceasta le-a recunoscut reclamanţilor calitatea procesuală, în măsura în care din actul de naştere pe care doreau să îl transcrie rezulta că aceştia erau „părinţii”. Cu toate acestea, era evident că reclamanţii nu erau părinţii biologici. Prin urmare, nu a fost vorba despre o reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat, deşi, în memoriul lor, reclamanţii au vorbit despre fecundarea asistată heterologă; părţile au fost de acord cu faptul că legea rusă presupunea o legătură biologică între copil şi cel puţin unul dintre potenţialii părinţi, pentru a putea vorbi despre o maternitate de substituţie. Aşadar, actul de naştere era fals (ideologicamente falso). În continuare, având în vedere că nimic nu demonstra că respectivul copil avea cetăţenie rusă, argumentul reclamanţilor întemeiat pe inaplicabilitatea legii italiene contravenea art. 33 din Legea nr. 218/95, potrivit căruia filiaţia era stabilită de legea naţională a copilului în momentul naşterii. În plus, transcrierea certificatului în litigiu era contrar ordinii publice, deoarece acesta era fals. Reclamanţii au pledat pentru buna-credinţă a acestora şi au susţinut că nu reuşeau să îşi explice de ce clinica din Rusia nu folosise lichidul seminal al reclamantului; totuşi, acest lucru nu schimba cu nimic situaţia şi nu remedia faptul că reclamantul nu era tatăl biologic al copilului. În concluzie, refuzul de a transcrie certificatul de naştere rus şi respingerea cererii Ministerului Public de a întocmi un nou act de naştere erau legitime. În consecinţă, instanţa a dispus emiterea unui nou certificat de naştere, în care se va menţiona faptul că respectivul copil era fiul unor părinţi necunoscuţi, că acesta s-a născut la Moscova la 27 februarie 2011, precum şi un nou nume (stabilit în sensul DPR nr. 396/00).

35. Procedura adopţiei copilului a fost reluată în faţa tribunalului pentru minori. Reclamanţii au confirmat că se opun plasării copilului la terţe persoane. Tutorele a solicitat să se declare că reclamanţii nu mai aveau locus standi. Ministerul Public a solicitat tribunalului să nu se pronunţe cu privire la cererea acestuia de declarare a copilului ca fiind adoptabil folosind numele pe care acesta îl avea iniţial, pe motiv că, între timp, iniţiase o a doua procedură de solicitare a declarării adoptabilităţii copilului sub noua identitate a acestuia, şi anume de copil cu părinţi necunoscuţi. La 5 iunie, ţinând seama de elementele din dosar, tribunalul pentru minori a declarat că reclamanţii nu mai aveau calitate procesuală activă în procedura adopţiei pe care o iniţiaseră, având în vedere că aceştia nu erau nici părinţii, nici membri ai familiei copilului, în sensul art. 10 din Legea nr. 184/1983. Tribunalul a declarat că urma să soluţioneze problema adopţiei copilului în cadrul altei proceduri de adopţie, la care făcuse referire Ministerul Public.

ii. Dreptul şi practica interne relevante

A. Legea privind dreptul internaţional privat

36. În conformitate cu art. 33 din Legea nr. 218 din 1995 privind dreptul internaţional privat, filiaţia este stabilită de legea naţională a copilului în momentul naşterii.

B. Legea de simplificare a procedurilor de stare civilă

37. Decretul Preşedintelui Republicii din 3 noiembrie 2000, nr. 396 (legea de simplificare a procedurilor de stare civilă) prevede că declaraţiile de naştere care se referă la resortisanţi italieni şi care au fost realizate în străinătate trebuie să fie transmise autorităţilor consulare (art. 15). Autorităţile consulare transmit copii ale actelor în vederea transcrierii în registrul de stare civilă al comunei unde persoana în cauză intenţionează să îşi stabilească reşedinţa (art. 17). Actele întocmite în străinătate nu pot fi transcrise dacă acestea sunt contrare ordinii publice (art. 18). Pentru a produce efecte în Italia, deciziile (provvedimenti) străine pronunţate în ceea ce priveşte capacitatea persoanelor sau existenţa unor relaţii familiale (...) nu trebuie să contravină ordinii publice (art. 65).

C. Legea privind reproducerea medical asistată

38. Art. 4 din Legea nr. 40 din 19 februarie 2004 prevedea interdicţia de a recurge la procrearea heterologă. Nerespectarea acestei dispoziţii atrăgea o sancţiune pecuniară cuprinsă între 300 000 EUR şi 600 000 EUR.

Printr-o hotărâre din 9 aprilie 2014, Curtea Constituţională a declarat aceste dispoziţii neconstituţionale.

D. Dispoziţiile relevante în materie de adopţie

39. Dispoziţiile referitoare la procedura adopţiei sunt consemnate în Legea nr. 184/1983.

În temeiul art. 2, minorul care a rămas temporar fără un mediu familial adecvat poate fi încredinţat unei alte familii, care să aibă copii minori, dacă este posibil, sau unei persoane singure sau unei comunităţi de tip familial, pentru a i se asigura subzistenţa, educaţia şi instruirea. În cazul în care nu este posibil plasamentul într-un mediu familial adecvat, este permisă plasarea minorului într-un centru de asistenţă public sau privat, de preferat în regiunea de reşedinţă a minorului.

Art. 5 prevede că familia sau persoana căreia îi este încredinţat minorul trebuie să îi asigure acestuia subzistenţa, educaţia şi instruirea (...), ţinând seama de indicaţiile tutorelui şi respectând dispoziţiile autorităţii judiciare. În toate cazurile, familia substitutivă exercită răspunderea părintească în ceea ce priveşte raporturile cu şcoala şi serviciile medicale naţionale. Familia substitutivă trebuie să fie audiată în cadrul procedurii de plasament şi în cadrul procedurii de declarare a adoptabilităţii.

În plus, art. 7 prevede că adopţia este posibilă în favoarea minorilor declaraţi adoptabili.

Art. 8 prevede că „pot fi declaraţi în stare de adoptabilitate, de către tribunalul pentru minori, chiar din oficiu, (...) minorii aflaţi în situaţia de abandon, deoarece aceştia nu beneficiază de niciun fel de asistenţă morală sau materială din partea părinţilor sau a familiei care are obligaţia să o furnizeze, cu excepţia cazului în care lipsa asistenţei se datorează unei cauze de forţă majoră de natură tranzitorie”. În continuare, art. 8 prevede că „[s]ituaţia de abandon există în continuare (...) chiar dacă minorii se află într-un centru de asistenţă sau sunt plasaţi într-o familie”. În cele din urmă, această dispoziţie prevede că respectiva cauză de forţă majoră încetează dacă părinţii sau alţi membri ai familiei minorului, care au obligaţia de a se ocupa de acesta, refuză măsurile de asistenţă publică şi dacă acest refuz este considerat nejustificat de către instanţă. Situaţia de abandon poate fi semnalată autorităţii publice de orice persoană particulară şi poate fi pusă în discuţie de către instanţă din oficiu. Pe de altă parte, orice funcţionar public, precum şi familia minorului, care au cunoştinţă de starea de abandon a acestuia din urmă, sunt obligaţi să o denunţe. În plus, centrele de asistenţă au obligaţia de a informa periodic autoritatea judiciară cu privire la situaţia minorilor pe care îi găzduiesc (art. 9).

În continuare, art. 10 prevede că tribunalul poate dispune, până la plasarea minorului în familia substitutivă, în etapa preliminară adopţiei, orice măsură temporară în interesul minorului, inclusiv, după caz, suspendarea autorităţii părinteşti.

Articolele 11-14 prevăd efectuarea unei anchete pentru a clarifica situaţia minorului şi a stabili dacă acesta din urmă se află în stare de abandon. În special, art. 11 prevede că, în cazul în care, în cursul anchetei, reiese că respectivul copil nu are legătură cu niciunul din membrii familiei sale de până la gradul al patrulea, se poate declara starea de adoptabilitate a acestuia, cu excepţia cazului în care există o cerere de adopţie în sensul art. 44.

În cazul în care starea de abandon, în sensul art. 8, persistă şi după încheierea procedurii prevăzute la aceste ultime articole, tribunalul pentru minori declară minorul adoptabil dacă: a) părinţii sau ceilalţi membri ai familiei nu s-au prezentat în cursul procedurii; b) audierea lor a demonstrat persistenţa lipsei unei asistenţe morale şi materiale, precum şi incapacitatea persoanei (persoanelor) în cauză de a remedia situaţia; c) cerinţele impuse în temeiul art. 12 nu au fost puse în aplicare din vina părinţilor (art. 15). Art. 15 prevede că declararea stării de adoptabilitate este pronunţată prin decizie motivată, de tribunalul pentru minori, reunit în camera de consiliu, după audierea Ministerului Public, a reprezentatului centrului în care a fost plasat minorul sau a eventualei familii substitutive a acestuia, a tutorelui şi a minorului, dacă acesta are peste 12 ani sau, dacă este mai mic, în cazul în care este necesară audierea acestuia.

Art. 17 prevede că, împotriva deciziei de declarare a minorului ca fiind adoptabil, se poate depune contestaţie în termen de treizeci de zile de la data comunicării către reclamantă.

Art. 19 prevede că, în timpul stării de adoptabilitate, exercitarea autorităţii părinteşti este suspendată.

În cele din urmă, art. 20 prevede că starea de adoptabilitate încetează în momentul în care minorul este adoptat sau dacă acesta devine major. În plus, starea de adoptabilitate poate fi revocată, din oficiu sau la solicitarea părinţilor sau a Ministerului Public, dacă, între timp, nu mai există condiţiile prevăzute la art. 8. Cu toate acestea, starea de adoptabilitate nu poate fi revocată dacă minorul a fost plasat într-o familie în vederea adopţiei (affidamento preadottivo) în sensul art. 22-24.

Art. 44 prevede unele cazuri de adopţie specială: adopţia este posibilă în beneficiul minorilor care nu au fost încă declaraţi adoptabili. În special, art. 44 litera d) prevede adopţia în cazul în care este imposibil plasamentul în vederea adopţiei.

40. Art. 37bis din această lege prevede că legea italiană se aplică minorilor străini care se află în Italia în ceea ce priveşte adopţia, plasamentul şi măsurile de urgenţă.

În sensul art. 72 din legea privind adopţia internaţională, persoana care introduce pe teritoriul statului un minor străin, cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de legea în cauză, în scopul obţinerii unei sume de bani sau a altor beneficii şi pentru ca minorul să fie încredinţat definitiv unor cetăţeni italieni, săvârşeşte o infracţiune, care se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani. Această pedeapsă se aplică şi persoanelor care, în schimbul unei sume de bani sau al altor beneficii, primeşte minori străini în „plasament” în mod definitiv. Condamnarea pentru această infracţiune generează imposibilitatea de a primi copii în plasament (affidi) şi incapacitatea de a deveni tutore.

E. Recursul în temeiul art. 111 din Constituţie

41. În temeiul art. 111 paragraful 7 din Constituţie, este posibilă întotdeauna formularea unui recurs pentru a susţine încălcarea legii, atunci când este vorba despre hotărâri judecătoreşti cu privire la restricţii aplicate libertăţii personale. Curtea de Casaţie a extins domeniul de aplicare al acestei căi de atac la procedurile civile în cazurile în care decizia contestată are un impact major asupra unor situaţii (decisoria) şi aceasta nu poate fi modificată sau revocată de acelaşi judecător care a pronunţat-o (definitiva).

Deciziile privind măsurile urgente referitoare la un minor aflat în stare de abandon, adoptate prin decizie a tribunalului pentru minori, în temeiul art. 10 din legea privind adopţia (art. 330 şi următoarele din Codul civil, art. 742 din Codul de procedură civilă) pot fi modificate şi revocate. Acestea pot face obiectul unei plângeri în faţa curţii de apel. Fiind vorba despre decizii care pot fi modificate şi revocate în orice moment, acestea nu pot face obiectul unui recurs (Camera civilă a Curţii de Casaţie, Sec. I, hotărârea din 18.10.2012, nr. 17916).

III. Dreptul şi practica internaţionale relevante

A. Convenţia de la Haga cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine

42. Convenţia de la Haga cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine a fost încheiată la 5 octombrie 1961. Aceasta se aplică actelor oficiale – astfel cum sunt definite la art. 1 – care au fost întocmite pe teritoriul unui stat contractant şi care trebuie să fie prezentate pe teritoriul unui alt stat contractant.

Art. 2

„Fiecare stat contractant scuteste de supralegalizare actele căror li se aplică această convenţie şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul său. Supralegalizarea, în sensul prezentei convenţii, are în vedere numai formalitatea prin care agenţii diplomatici sau consulari ai ţării pe teritoriul căreia actul urmează să fie prezentat atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului şi a ştampilei de pe acest act.”

Art. 3

„Singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul.”

Art. 5

„Apostila este eliberată la cererea semnatarului sau a oricărui alt deţinător al actului.   Întocmită în mod corespunzător, ea atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act. Semnătura, sigiliul sau ştampila care figurează pe apostilă este scutită de orice atestare.”

Din raportul explicativ al acestei Convenţii reiese că apostila nu atestă veridicitatea conţinutului actului de bază. Scopul acestei limitări a efectelor juridice care decurg din Convenţia de la Haga este de a proteja dreptul statelor semnatare de a aplica propriile norme privind conflictul de legi atunci când trebuie să adopte decizii cu privire la importanţa care trebuie acordată conţinutului documentului supralegalizat.

B. Dispoziţiile relevante din dreptul rus

43. Art. 55 din Legea fundamentală privind protecţia sănătăţii cetăţenilor prevede maternitatea surogat în rândul tehnicilor de reproducere asistată. La acest tip de tehnici au acces cuplurile căsătorite şi necăsătorite, precum şi celibatarii. Maternitatea surogat reprezintă purtarea unui copil şi renunţarea la acesta pe baza unui contract încheiat de mama purtătoare şi „potenţialii” părinţi. Mama purtătoare trebuie să aibă cel puţin 20 de ani şi maxim 35, să fi născut deja un copil sănătos şi să îşi fi dat consimţământul în scris pentru intervenţie. Această intervenţie poate fi efectuată numai în clinicile autorizate. Decretul Ministerului Sănătăţii nr. 67 din 2003 reglementează modalităţile şi condiţiile realizării acesteia.

Dacă au fost respectate dispoziţiile relevante, rezultatul maternităţii surogat este acela că un cuplu căsătorit este recunoscut drept cuplul de părinţi ai unui copil născut de o mamă purtătoare. Aceasta din urmă trebuie să îşi dea consimţământul scris pentru ca respectivul cuplu să fie recunoscut drept cuplul de părinţi ai copilului (art. 51 alin. 4 din Codul familiei din 29 decembrie 1995).

C. Principiile adoptate de Comitetul ad-hoc de experţi privind progresele din ştiinţele biomedicale al Consiliului Europei

44. Comitetul ad-hoc de experţi privind progresele din ştiinţele biomedicale, constituit în cadrul Consiliului Europei, (CAHBI), predecesorul Comitetului Director pentru Bioetică, a publicat în 1989 o serie de principii, dintre care cel de-al cincisprezecelea, referitor la „mamele surogat”, este redactat astfel:

„1. Niciun medic sau nicio instituţie nu trebuie să utilizeze tehnicile de procreare artificială pentru conceperea unui copil care va fi purtat de o mamă surogat.

2. Niciun contract sau acord încheiat între o mamă surogat şi persoana sau cuplul pentru care este purtat un copil nu va putea fi invocat în drept.

3. Trebuie să fie interzisă orice activitate de intermediere adresată persoanelor interesate de o maternitate de substituţie, precum şi orice formă de publicitate aferentă acesteia.

4. Cu toate acestea, statele pot să prevadă, în cazuri excepţionale stabilite de dreptul lor naţional, fără să se facă excepţie de la alin. 2 al prezentului Principiu, că un medic sau o instituţie va putea realiza fecundarea unei mame surogat prin utilizarea unor tehnici de procreare artificială, cu condiţia ca:

a. mama surogat să nu obţină niciun avantaj material în urma intervenţiei şi

b. mama surogat să poată alege să păstreze copilul la naştere. »

ÎN DREPT

I. Cu privire la încălcările pretinse în numele copilului

45. Reclamanţii se plâng, în numele copilului, de imposibilitatea de a obţine recunoaşterea filiaţiei stabilite în străinătate şi de măsurile de îndepărtare şi plasament, adoptate de instanţele italiene. Aceştia susţin că au fost încălcate art. 6, 8 şi 14 din Convenţie, Convenţia de la Haga, precum şi Convenţia cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989.

46. Potrivit Guvernului, reclamanţii nu pot reprezenta copilul în faţa Curţii, pe motiv că acesta este deja reprezentat la nivel naţional de un tutore care a intervenit în procedura în faţa instanţelor naţionale. Numit la 20 octombrie 2011 de către Tribunalul pentru minori Campobasso şi confirmat de Curtea de Apel Campobasso la 21 februarie 2012, tutorele reprezintă copilul şi îi administrează bunurile. În concluzie, cererea prezentată în numele copilului de către reclamanţi, care îşi apără propriul interes şi nu interesul copilului, ar fi, în ceea ce priveşte această parte, incompatibil ratione personae.

47. Reclamanţii contestă susţinerile Guvernului.

48. Curtea reaminteşte că este necesară evitarea unei abordări restrictive sau pur teoretice în ceea ce priveşte reprezentarea copiilor în faţa organelor Convenţiei; în special, trebuie să se ţină seama de legăturile dintre copilul în cauză şi „reprezentanţii” acestuia, de obiectul şi scopul cererii, precum şi de eventuala existenţă a unui conflict de interese (Moretti şi Benedetti împotriva Italiei, nr. 16318/07, pct. 32, 27 aprilie 2010; a se vedea şi S.D., D.P., şi T. împotriva Regatului Unit, nr. 23714/94, decizia Comisiei din 20 mai 1996).

49. În speţă, Curtea observă, în primul rând, că reclamanţii nu au nicio legătură biologică cu respectivul copil. Independent de problema stabilirii dacă certificatul de naştere întocmit în Rusia a produs efecte în Italia şi care au fost acestea, copilul a fost pus sub tutelă începând cu 20 octombrie 2011 şi a fost reprezentat de tutore în cadrul procedurilor interne. Procedura având ca obiect recunoaşterea legăturii de filiaţie în Italia nu a fost finalizată şi copilul are o nouă identitate şi un nou certificat de naştere. Procedura iniţiată de reclamanţi în vederea adopţiei copilului a fost respinsă. Procedura în vederea adoptării copilului de o altă familie este în curs şi copilul a fost deja plasat într-o familie substitutivă. Nu a fost semnată nicio procură în favoarea reclamanţilor pentru ca interesele copilului să fie reprezentate de aceştia în faţa Curţii. Acest lucru implică faptul că reclamanţii nu au, din punct de vedere juridic, calitatea necesară pentru a reprezenta interesele minorului în cadrul unei proceduri judiciare.

50. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că reclamanţii nu au calitate procesuală în faţa Curţii, în numele copilului (Moretti şi Benedetti, citată anterior, pct. 35). Aşadar, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din aceasta.

ii. Cu privire la încălcarea art. 8 din Convenţie pretinsă de reclamanţi în numele lor

51. Reclamanţii susţin că refuzul autorităţilor italiene de a înregistra certificatul de naştere eliberat în Rusia şi deciziile de îndepărtare a copilului, adoptate de instanţele naţionale, au încălcat Convenţia de la Haga, încheiată la 5 octombrie 1961, şi au adus atingere vieţii lor private şi de familie, astfel cum este garantată la art. 8 din Convenţie. În plus, aceştia susţin că a fost încălcat art. 6, pe motiv că procedura de îndepărtare a minorului nu a fost echitabilă.

52. Guvernul contestă acest argument.

53. Potrivit unei jurisprudenţe constante, părţile contractante sunt responsabile. în temeiul art. 1 din Convenţie, pentru toate acţiunile şi omisiunile organelor proprii, care decurg din dreptul intern sau din obligaţiile juridice internaţionale. În această privinţă, art. 1 nu face nicio distincţie între diversele tipuri de norme sau de măsuri şi nu exclude din sfera de aplicare a Convenţiei nicio parte din „jurisdicţia” părţilor contractante. Curtea reaminteşte că prevederile Convenţiei nu trebuie să fie interpretate izolat, ci astfel încât să fie reconciliate cu principiile generale ale dreptului internaţional. În temeiul art. 33 alin. 3 lit. c) din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, interpretarea unui tratat trebuie să se facă ţinând seama de orice normă relevantă de drept internaţional, aplicabilă relaţiilor dintre părţi, în special de cele referitoare la protecţia internaţională a drepturilor omului [a se vedea, între altele, Nada împotriva Elveţiei (MC), nr. 10593/08, pct. 168-169, CEDO 2012]. Astfel, chiar dacă dreptul de a obţine transcrierea unui certificat de naştere străin nu figurează ca atare în rândul drepturilor garantate de Convenţie, Curtea va examina cererea în temeiul Convenţiei în contextul altor tratate internaţionale relevante.

54. Fiind responsabilă de încadrarea juridică a faptelor din cauză, Curtea apreciază că este adecvată examinarea acestei părţi a cererii doar din perspectiva art. 8 din Convenţie, care impune ca procesul decizional care conduce la adoptarea unor măsuri reprezentând o ingerinţă să fie echitabil şi să respecte, în mod corespunzător, interesele protejate de această dispoziţie (Moretti şi Benedetti, citată anterior, pct. 49; Havelka şi alţii împotriva Republicii Cehe, nr. 23499/06, pct. 34-35, 21 iunie 2007; Kutzner împotriva Germaniei, nr. 46544/99, pct. 56, CEDO 2002-I; Wallová şi Walla împotriva Republicii Cehe, nr. 23848/04, pct. 47, 26 octombrie 2006). Dispoziţiile relevante ale art. 8 § 1 din Convenţie sunt redactate după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale [...] de familie [...].

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru [...] protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.” ”

A. Cu privire la admisibilitate

1. Cu privire la excepţia întemeiată pe art. 34 din Convenţie

55. Guvernul invocă faptul că reclamanţii nu pot acţiona în faţa Curţii în sensul art. 34 din Convenţie, deoarece copilul a fost pus sub tutelă.

56. Reclamanţii contestă acest argument.

57. Curtea trebuie să stabilească dacă reclamanţii au capacitatea de a sta în justiţie şi dacă se pot pretinde victime ale încălcărilor pretinse în sensul art. 34 din Convenţie. În această privinţă, Curtea observă că instanţele italiene au recunoscut calitatea procesuală a reclamanţilor, având în vedere că aceştia erau părinţii copilului conform certificatului de naştere rus şi că, cel puţin iniţial, persoanele în cauză aveau autoritate părintească asupra copilului. Rezultă că reclamanţii pot formula în faţa Curţii capetele lor de cerere în sensul art. 34 din Convenţie. Prin urmare, excepţia invocată de Guvern trebuie respinsă.

2. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne

58. Guvernul a observat că procedurile naţionale erau pendinte. Acesta a făcut referire în special la procedura penală iniţiată împotriva reclamanţilor şi la procedura desfăşurată în faţa Tribunalului pentru minori Campobasso. Invitat ulterior (supra, pct. 4) să precizeze dacă exista o cale de atac eficientă pentru contestarea deciziei Curţii de Apel Campobasoo, prin care a fost confirmat refuzul de a transcrie certificatul de naştere, şi dacă exista o cale de atac eficientă pentru contestarea deciziei tribunalului pentru minori de excludere din procedură, Guvernul a oferit un răspuns afirmativ. Totuşi, acesta nu a prezentat jurisprudenţa relevantă.

59. Reclamanţii contestă argumentul Guvernului.

60. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 35 § 1 din Convenţie, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum se înţelege potrivit principiilor de drept internaţional general recunoscute (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65-69, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV). Aceasta trebuie să hotărască dacă reclamanţii au îndeplinit această condiţie.

61. Curtea subliniază, în primul rând, că procedura penală iniţiată împotriva reclamanţilor era pendinte la momentul introducerii cererii. Totuşi, aceasta observă, pe de o parte, că instanţele civile şi-au pronunţat deciziile fără să aştepte rezultatul acestei proceduri şi, pe de altă parte, că plângerile reclamanţilor nu au ca obiect procedura penală în sine. În consecinţă, nu se pune problema neepuizării căilor de atac interne în această privinţă şi Curtea consideră că excepţia ridicată de Guvern nu este relevantă şi trebuie să fie respinsă.

62. În ceea ce priveşte procedura iniţiată de reclamanţi cu scopul de a obţine transcrierea actului de naştere al copilului, Curtea observă că reclamanţii nu au formulat un recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Campobasso, prin care le-a fost respins recursul din 3 aprilie 2013. Guvernul a afirmat că există un astfel de recurs şi că acesta este eficient, fără a furniza însă jurisprudenţa relevantă.

Aşadar, Curtea nu dispune de deciziile pronunţate de Curtea de Casaţie în cauze similare, în care miza ar fi, de asemenea, recunoaşterea unui act străin care contravine dreptului naţional. Totuşi, aceasta este convinsă că situaţia denunţată de reclamanţi ar fi trebuit să fie supusă examinării Curţii de Casaţie, instanţa naţională competentă să interpreteze legea. Rezultă că, în această privinţă, reclamanţii nu au îndeplinit condiţia epuizării căilor de atac interne.

Capătul de cerere întemeiat pe imposibilitatea de a obţine transcrierea certificatului de naştere al copilului în registrul de stare civilă trebuie aşadar să fie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din Convenţie.

63. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe măsurile de îndepărtare şi de punere a copilului sub tutelă, Curtea subliniază că decizia Tribunalului pentru minori Campobasso din 20 octombrie 2011 a fost atacată în faţa Curţii de Apel Campobasso. Aceasta din urmă a respins acţiunea reclamanţilor şi a confirmat măsurile în cauză la 28 februarie 2012. Ţinând seama de caracterul nedefinitiv al acestui tip de decizii, nu era posibilă formularea unui recurs (supra, pct. 41).

Aşadar, Curtea apreciază că reclamanţii au epuizat căile de atac interne în această privinţă. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

64. În ceea ce priveşte decizia pronunţată de Tribunalul pentru minori Campobasso la 5 iunie 2013, prin care a decretat că persoanele în cauză nu puteau să continue procedura cu privire la minorul numit Teodoro Campanelli, deoarece aceştia nu mai aveau calitate procesuală activă, Curtea observă că reclamanţii nu au atacat această decizie în faţa curţii de apel şi ulterior în faţa Curţii de Casaţie. Cu toate acestea, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea se îndoieşte de eficienţa acestor căi de atac în speţă. Într-adevăr, decizia în cauză a tribunalului pentru minori a fost pronunţată la aproximativ douăzeci de luni de la momentul îndepărtării copilului. Acesta din urmă, considerat în stare de abandon, ca urmare a lipsei legăturilor biologice cu cel puţin unul dintre reclamanţi, a fost plasat, în ianuarie 2013, în cadrul unei familii în vederea adopţiei. Tribunalul pentru minori a fost sesizat pentru a se pronunţa cu privire la adopţia copilului în cadrul unei alte proceduri, iniţiate între timp cu privire la persoana în cauză sub noua sa identitate, la care reclamanţii nu aveau posibilitatea de a participa. În plus, Guvernul nu a prezentat nicio decizie care să arate că, într-un astfel de caz, căile de atac disponibile ar fi avut vreo şansă rezonabilă de reuşită. Prin urmare, Curtea apreciază că, deşi existau căi de atac disponibile împotriva deciziei tribunalului pentru minori din 5 aprilie 2013, reclamanţii nu aveau obligaţia de a le epuiza [Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 66-67, Culegere 1996‑IV; Scordino împotriva Italiei (dec.), nr. 36813/97, CEDO 2003‑IV].

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

65. Reclamanţii observă că problema ridicată de cerere nu priveşte nici maternitatea de substituţie, nici procrearea asistată, nici legăturile genetice dintre părinţi şi copii şi, în cele din urmă, nici adopţia. Problema în cauză este refuzul de a recunoaşte certificatul de naştere eliberat de autorităţile ruse competente şi îndepărtarea copilului, hotărâtă de autorităţile italiene. În ciuda imposibilităţii de a obţine recunoaşterea filiaţiei şi în ciuda îndepărtării copilului, reclamanţii deţin autoritatea părintească asupra acestuia, chiar dacă nu sunt părinţii lui biologici, datorită certificatului de naştere eliberat de autorităţile ruse competente.

Certificatul în litigiu este autentic, astfel cum o dovedeşte apostila, şi, în numele principiului securităţii juridice, acesta ar fi trebuit să fie înregistrat în conformitate cu Convenţia de la Haga referitoare la supralegalizare, încheiată la 5 octombrie 1961. Acesta a fost emis în conformitate cu dreptul rus, potrivit căruia nu este necesară existenţa unei legături genetice pentru stabilirea unei legături de filiaţie. Originea copilului a fost stabilită de autorităţile ruse competente, care au ţinut seama de toate circumstanţele naşterii acestuia. Avocatul reclamanţilor a prezentat în acest sens un articol redactat de acesta şi publicat în „Open Access Scientific Reports”. Din acest articol reiese că donarea de gameţi şi embrioni este permisă în Rusia, chiar la nivel comercial. Nu este interzisă nici maternitatea surogat în scopuri comerciale. Aşadar, în Rusia este posibilă cumpărarea de gameţi de la o bancă (IVF clinic’s database); astfel, gameţii cumpăraţi de potenţialii părinţi devin gameţii „lor”, ceea ce le va permite să fie consideraţi părinţi.

Reclamanţii nu au săvârşit niciodată o infracţiune în Rusia. Și nici în Italia. Aveau libertatea de a trece graniţa şi de a merge acolo unde legislaţia permite fertilizarea in vitro heterologă. Susţinând, în mod eronat şi fără a furniza motive valabile, că respectivul certificat de naştere este fals, autorităţile italiene au acţionat nelegal. Singurul criteriu care ar fi trebuit să ghideze autorităţile italiene în deciziile lor trebuia să fie interesul copilului: acela de a putea rămâne lângă reclamanţi.

66. Guvernul observă că, prin eliberarea documentelor de călătorie care i-au permis copilului să plece în Italia, Consulatul Italiei din Moscova şi-a respectat obligaţiile internaţionale. Apostila aplicată pe certificatul de naştere rus nu împiedica autorităţile italiene să verifice veridicitatea conţinutului dosarului referitor la naşterea copilului. Dreptul italian este aplicabil în speţă. Art. 18 din DPR nr. 396/2000 solicită autorităţilor italiene să verifice dacă actul de naştere contravine sau nu ordinii publice interne şi, prin urmare, dacă poate sau nu să fie transcris în registrele de stare civilă. Filiaţia se stabileşte în sensul art. 33 din Legea privind dreptul internaţional privat. Instanţele naţionale au dovedit absenţa oricărei legături biologice între reclamanţi şi copil. Aşadar, este vorba despre un certificat de naştere fals în ceea ce priveşte conţinutul acestuia. Presupunând că a existat o ingerinţă în viaţa privată şi de familie a reclamanţilor, aceasta este conformă cu art. 8 din Convenţie, deoarece are o bază legală, serveşte scopului de protecţie a copilului şi este necesară într-o societate democratică. Având în vedere aprobarea pe care au obţinut-o, reclamanţii ar fi putut să adopte un copil, cu atât mai mult cu cât acordul bilateral încheiat între Italia şi Rusia la 6 noiembrie 2008 a permis 781 de adopţii legale doar în anul 2011. În cele din urmă, Guvernul observă că nu există un consens european în materie de reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat.

2. Motivarea Curţii

a) Cu privire la aplicabilitatea art. 8 din Convenţie

67. Curtea subliniază că, potrivit jurisprudenţei sale, problema existenţei sau absenţei unei vieţi de familie este în primul rând o chestiune de fapt, care depinde de existenţa unor legături personale strânse [Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979, pct. 31, seria A nr. 31; K. şi T. împotriva Finlandei (MC), nr. 25702/94, pct. 150, CEDO 2001‑VII]. Noţiunea de „familie”, menţionată la art. 8, nu se limitează doar la relaţiile bazate pe căsătorie, ci poate include şi alte legături „de familie” de facto, atunci când părţile coabitează în afara oricărei legături maritale şi o relaţie este suficient de stabilă (Kroon şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 27 octombrie 1994, pct. 30, seria A nr. 297-C; Johnston şi alţii împotriva Irlandei, 18 decembrie 1986, pct. 55, seria A nr. 112; Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 44, seria A nr. 290; X, Y şi Z împotriva Regatului Unit, 22 aprilie 1997, pct. 36, Culegere 1997‑II). Pe de altă parte, dispoziţiile art. 8 nu garantează nici dreptul de a întemeia o familie, nici dreptul de adopţie [E.B. împotriva Franţei (MC), nr. 43546/02, pct. 41, 22 ianuarie 2008]. Dreptul la respectarea unei „vieţi de familie” nu protejează simpla nevoie de a întemeia o familie; acesta presupune existenţa unei familii (Marckx, citată anterior, pct. 31), sau, cel puţin, existenţa unei potenţiale relaţii care s-ar fi putut dezvolta, de exemplu, între un tată natural şi un copil născut în afara unei căsătorii [Nylund împotriva Finlandei (dec.), nr. 27110/95, CEDO 1999-VI], a unei relaţii create ca urmare a unei căsătorii nefictive, chiar dacă nu s-a stabilit încă pe deplin o viaţă de familie (Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 62, seria A nr. 94), sau a unei relaţii stabilite ca urmare a unei adopţii legale şi nefictive (Pini şi alţii împotriva României, nr. 78028/01 şi 78030/01, pct. 148, CEDO 2004-V).

68. Curtea observă că prezenta speţă prezintă elemente similare cu cele din cauza Wagner şi J.M.W.L. împotriva Luxemburgului (nr. 76240/01, 28 iunie 2007). În cauza luxemburgheză era vorba despre imposibilitatea de a obţine recunoaşterea, în Luxemburg, a hotărârii judecătoreşti peruviene, prin care a fost pronunţată adopţia cu efecte depline a unei reclamante în favoarea unei a doua reclamante. Curtea a recunoscut existenţa unei vieţi de familie, în ciuda absenţei recunoaşterii adopţiei, ţinând seama de faptul că între reclamante existau legături de familie de facto de peste zece ani şi că cea de-a doua reclamantă se comporta ca mama minorei în toate privinţele.

Într-o altă cauză (Moretti şi Benedetti, citată anterior, pct. 50-52), era vorba despre un cuplu căsătorit format de reclamanţi, care primiseră în familia lor un copil în vârstă de o lună. Aceştia petrecuseră nouăsprezece luni cu copilul înainte ca instanţele italiene să hotărască plasarea copilului în altă familie, în vederea adopţiei. Curtea a constatat, de asemenea, existenţa unei vieţi de familie de facto, confirmată, între altele, de expertizele efectuate în privinţa familiei, în ciuda absenţei oricărui raport juridic de rudenie (pct. 50-52).

69. În speţă, reclamanţilor li s-a refuzat transcrierea actului de naştere rus, care stabilise filiaţia. Având în vedere că certificatul respectiv nu a fost recunoscut în dreptul italian, acesta nu a generat un raport juridic de rudenie propriu-zis, chiar dacă reclamanţii au avut, cel puţin iniţial, autoritatea părintească asupra copilului, astfel cum o dovedeşte cererea de suspendare a autorităţii părinteşti, introdusă de curator. Prin urmare, Curtea trebuie să ţină seama de legăturile de familie de facto. În acest sens, subliniază că reclamanţii au petrecut împreună cu copilul primele etape importante din tânăra lui viaţă: şase luni în Italia, începând din a treia lună de viaţă a copilului. Înainte de această perioadă, reclamanta petrecuse deja câteva săptămâni cu el în Rusia. Chiar dacă perioada în sine este relativ scurtă, Curtea apreciază că reclamanţii s-au comportat ca nişte părinţi în raport cu copilul şi constată că există o viaţă de familie de facto între reclamanţi şi copil. În consecinţă, art. 8 din Convenţie se aplică în speţă.

70. Cu titlu suplimentar, Curtea observă că, în cadrul procedurii iniţiate cu scopul de a obţine recunoaşterea filiaţiei, reclamantul a fost supus unui test ADN. Este adevărat că nu a fost stabilită nicio legătură genetică între reclamant şi copil (a contrario, Keegan, citată anterior, pct. 45). Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că art. 8 protejează nu numai „viaţa de familie”, ci şi „viaţa privată”. Aceasta din urmă include, într-o anumită măsură, dreptul unei persoane de a stabili relaţii cu semenii săi (mutatis mutandis, Niemietz împotriva Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A nr. 251-B). De altfel, pare să nu existe niciun motiv de principiu pentru a considera că noţiunea de viaţă privată exclude stabilirea unei legături juridice între un copil născut în afara căsătoriei şi părintele acestuia (Mikuliæ împotriva Croaţiei, nr. 53176/99, pct. 53, CEDO 2002‑I). Curtea a declarat deja că respectarea vieţii private impune ca fiecare om să aibă posibilitatea de a stabili detaliile identităţii sale de fiinţă umană şi dreptul unei persoane la astfel de informaţii este esenţial, având în vedere influenţa acestora asupra formării personalităţii (Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 39, Seria A, nr. 160). În speţă, reclamantul a încercat, pe cale judiciară, să stabilească dacă el era părintele. Cererea acestuia de recunoaştere a filiaţiei legal stabilite în străinătate a fost dublată aşadar de încercarea de a afla adevărul biologic, în vederea stabilirii legăturii sale cu copilul. În consecinţă, exista o relaţie directă între stabilirea filiaţiei şi viaţa privată a reclamantului. Rezultă că faptele cauzei intră sub incidenţa art. 8 din Convenţie (Mikuliæ, citată anterior, pct. 55).

b) Cu privire la respectarea art. 8 din Convenţie

71. În speţă, Tribunalul pentru minori Campobasso şi Curtea de Apel Campobasso le-au refuzat reclamanţilor recunoaşterea filiaţiei stabilite în străinătate şi împotriva acestora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti care au condus la îndepărtarea şi plasarea în îngrijire a copilului. În opinia Curţii, această situaţie constituie o încălcare a drepturilor garantate la art. 8 din Convenţie (Wagner şi J.M.W.L., citată anterior, pct. 123). O astfel de ingerinţă încalcă art. 8 cu excepţia situaţiei în care îndeplineşte condiţiile cumulative de a fi prevăzută de lege, de a urmări un scop legitim şi de a fi necesară într-o societate democratică. Noţiunea de necesitate implică o ingerinţă întemeiată pe o nevoie socială imperativă şi, în special, proporţională cu scopul legitim urmărit (Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 50, CEDO 2000‑IX; Pontes împotriva Portugaliei, nr. 19554/09, pct. 74, 10 aprilie 2012).

72. În ceea ce priveşte chestiunea de a stabili dacă această ingerinţă era „prevăzută de lege”, Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 5 din Convenţia de la Haga din 1961, singurul efect al apostilei este acela de atestare a autenticităţii semnăturii, a calităţii în care acţionează semnatarul şi, după caz, a identităţii sigiliului sau a ştampilei de pe acest act. Din raportul explicativ al acestei Convenţii reiese că apostila nu atestă veridicitatea conţinutului actului de bază. Scopul acestei limitări a efectelor juridice care decurg din Convenţia de la Haga este de a proteja dreptul statelor semnatare de a aplica propriile norme privind conflictul de legi atunci când trebuie să adopte decizii cu privire la importanţa care trebuie acordată conţinutului documentului supralegalizat. În speţă, instanţele italiene nu s-au bazat pe certificatul de naştere străin, ci au optat pentru aplicarea dreptului italian în ceea ce priveşte legătura de filiaţie. În fapt, aplicarea legilor italiene în speţă de către tribunalul pentru minori decurge din norma privind conflictul de legi, potrivit căreia filiaţia este stabilită de legea naţională a copilului la momentul naşterii. În speţă, având în vedere că respectivul copil s-a născut din gameţi proveniţi de la donatori necunoscuţi, naţionalitatea copilului nu era stabilită. În această situaţie, Curtea apreciază că aplicarea dreptului italian de către instanţele naţionale, care a condus la constatarea stării de abandon a copilului, nu poate fi considerată arbitrară. În cele din urmă, Curtea subliniază că măsurile în privinţa copilului, adoptate de către tribunalul pentru minori şi confirmate de Curtea de Apel Campobasso, se bazează pe dispoziţii de drept intern.

Rezultă că ingerinţa – întemeiată în special pe articolele relevante din legea privind dreptul internaţional privat şi legea privind adopţia internaţională – era „prevăzută de lege”.

73. În ceea ce priveşte scopul legitim, în opinia Curţii, nu este cazul să existe îndoieli cu privire la faptul că scopul măsurilor adoptate în privinţa copilului era „apărarea ordinii”, în măsura în care conduita reclamanţilor contravenea legii privind adopţia internaţională şi recurgerea la metode de reproducere asistată heterologă era, la momentul faptelor, interzisă. În plus, măsurile în cauză vizau protejarea „drepturilor şi libertăţilor” copilului.

74. Pentru a aprecia „necesitatea” măsurilor în litigiu, „într-o societate democratică”, Curtea examinează, în lumina cauzei în ansamblu, dacă motivele invocate pentru justificarea acestora sunt relevante şi suficiente în sensul art. 8 § 2. În cauzele delicate şi complexe, marja de apreciere lăsată autorităţilor naţionale competente variază în funcţie de natura problemelor în litigiu şi de gravitatea intereselor aflate în joc. Deşi autorităţile beneficiază de o libertate de apreciere considerabilă în materie de adopţie (Wagner şi J.M.W.L., citată anterior, pct. 127) sau pentru a aprecia necesitatea plasării în îngrijire a unui copil, în special într-o situaţie de urgenţă, Curtea trebuie totuşi să se convingă că, în cauza respectivă, existau circumstanţe care să justifice retragerea copilului. Este de competenţa statului pârât să stabilească faptul că autorităţile au evaluat cu grijă efectul pe care l-ar avea asupra părinţilor şi a copilului măsura adopţiei, precum şi alte soluţii, cum ar fi luarea în îngrijire a copilului, înainte de a pune în aplicare o astfel de măsură [K. şi T. împotriva Finlandei (MC), nr. 25702/94, pct. 166, CEDO 2001‑VII; Kutzner, citată anterior, pct. 67].

75. În prezenta cauză, se pune problema stabilirii dacă aplicarea dispoziţiilor legislative în speţă a menţinut un echilibru just între interesul public şi interesele private aflate în joc, întemeiate pe dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Astfel, aceasta trebuie să ţină seama de principiul esenţial potrivit căruia, ori de câte ori este în cauză situaţia unui copil, interesul superior al acestuia este cel care trebuie să primeze [Wagner şi J.M.W.L., citată anterior, pct. 133-134; Mennesson împotriva Franţei, nr. 65192/11, pct. 81, CEDO 2014 (extrase); Labassee împotriva Franţei, nr. 65941/11, pct. 60, 26 iunie 2014].

76. Curtea subliniază că, în speţă, este vorba despre absenţa dovedită a legăturilor genetice dintre copil şi reclamanţi. Apoi, legea rusă nu precizează dacă este necesară existenţa unei legături biologice între viitorii părinţi şi copilul care urmează să se nască. În plus, reclamanţii nu au susţinut în faţa instanţelor naţionale că dreptul rus nu impune existenţa unei legături genetice cu cel puţin unul din viitorii părinţi, pentru a putea fi vorba despre reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat. Ţinând seama de aceste elemente, Curtea apreciază că nu este necesar să se compare legislaţia statelor membre, pentru a stabili dacă, în materie de reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat, situaţia se află într-un stadiu avansat de armonizare la nivel european. În fapt, Curtea se confruntă cu un dosar în care o societate rusă – pentru care lucrează avocatul care îi reprezintă pe reclamanţi la Strasbourg – a încasat o sumă de bani de la reclamanţi; aceasta a cumpărat gameţi de la donatori necunoscuţi, a găsit o mamă purtătoare şi i-a implantat embrionii; le-a dat copilul reclamanţilor şi i-a ajutat să obţină certificatul de naştere. Pentru a explica mai bine acest proces, avocatul în cauză a precizat că era pe deplin posibil să fie eludată cerinţa privind existenţa unei legături genetice cu unul din viitorii părinţi, prin cumpărarea unor embrioni, care devin astfel embrionii „săi”. Independent de orice considerent etic în ceea ce priveşte acţiunile societăţii Rosjurconsulting, aceste acţiuni au avut consecinţe foarte grave pentru reclamanţi, mai ales dacă se ia în considerare faptul că reclamantul era sigur că este tatăl biologic al copilului şi că, până în prezent, nu s-a demonstrat că nu era de bună-credinţă.

77. Aplicarea dreptului naţional a avut drept consecinţă nerecunoaşterea filiaţiei stabilite în străinătate, pe motiv că nu exista o legătură genetică între reclamanţi şi copil. Curtea nu neglijează aspectele emoţionale ale acestui dosar, în care au fost implicate următoarele aspecte: imposibilitatea reclamanţilor de a procrea, solicitarea acordului pentru adopţie; după obţinerea acordului, în decembrie 2006, aşteptarea acestora timp de ani de zile pentru a putea adopta un copil, confruntându-se cu lipsa unor copii adoptabili; despre speranţa simţită de reclamanţi atunci când, în 2010, s-au hotărât să încheie un contract cu Rosjurcosulting şi atunci când au aflat vestea naşterii copilului; disperarea simţită de ei atunci când au aflat că reclamantul nu este tatăl biologic al copilului.

Instanţele naţionale au examinat argumentul reclamantului potrivit căruia s-a comis o eroare la clinica rusă, deoarece lichidul seminal al acestuia nu a fost utilizat. Totuşi, acestea au apreciat că buna-credinţă a persoanei în cauză nu putea să creeze o legătură biologică inexistentă.

În opinia Curţii, instanţele naţionale nu au adoptat o decizie nerezonabilă optând pentru aplicarea strictă a dreptului naţional, în vederea stabilirii filiaţiei, şi neluând în considerare statutul juridic creat în străinătate (a contrario, Wagner şi J.M.W.L. citată anterior, pct. 135).

78. Totuşi, mai trebuie să se stabilească dacă, într-o astfel de situaţie, măsurile adoptate în privinţa copilului – în special îndepărtarea şi punerea sub tutelă ale acestuia – pot fi considerate măsuri proporţionale, şi anume dacă interesul copilului a fost luat suficient în considerare de autorităţile italiene.

79. În această privinţă, Curtea subliniază că Tribunalul pentru minori Campobasso a apreciat că respectivul copil nu avea un mediu familial adecvat, în conformitate cu legea privind adopţia internaţională. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţele naţionale au luat în considerare faptul că acest copil s-a născut din părinţi biologici necunoscuţi şi că mama purtătoare a renunţat la el. De asemenea, acestea au acordat o importanţă semnificativă situaţiei de ilegalitate în care se aflau reclamanţii: aceştia din urmă au adus copilul în Italia lăsând impresia că era vorba despre fiul lor şi, astfel, au încălcat dreptul italian, în special legea privind adopţia internaţională şi legea privind reproducerea asistată. În plus, din faptul că reclamanţii au apelat la societatea Rosjurconsulting, instanţele au dedus dorinţa acestora de a scurtcircuita legea privind adopţia, în ciuda acordului obţinut, şi au apreciat că această situaţie rezulta dintr-o dorinţă narcisistă a cuplului sau că acest copil era destinat să rezolve problemele cuplului. Prin urmare, puteau exista îndoieli cu privire la capacitatea lor afectivă şi educativă. Aşadar, era necesar să se pună capăt acestei situaţii, prin îndepărtarea copilului de la domiciliul reclamanţilor şi eliminarea oricărei posibilităţi de contact cu acesta. Perspectiva adoptată de instanţele naţionale răspundea în mod evident necesităţii de a pune capăt situaţiei de ilegalitate.

80. Potrivit Curţii, nu se poate considera că trimiterea la ordinea publică conferă dreptul la o libertate deplină de acţiune (carte blanche), care justifică orice măsură, deoarece statului îi revine obligaţia de a ţine seama de interesul superior al copilului independent de natura legăturii părinteşti, genetice sau de alt tip. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, în cauza Wagner şi J.M.W.L. citată anterior, autorităţile luxemburgheze nu au recunoscut filiaţia stabilită în străinătate, pe motiv că nu le permitea ordinea publică; cu toate acestea, ele nu au adoptat nicio măsură care să vizeze îndepărtarea minorului sau întreruperea vieţii de familie. În fapt, îndepărtarea copilului din cadrul familial este o măsură extremă, la care nu ar trebui să se recurgă decât în ultimă instanţă. Pentru ca o măsură de acest tip să se justifice, aceasta trebuie să răspundă scopului de protejare a copilului aflat într-un pericol imediat [Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 148, CEDO 2000‑VIII; Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei (MC), nr. 41615/07, pct. 136, CEDO 2010; Y.C. împotriva Regatului Unit, nr. 4547/10, pct. 133-138, 13 martie 2012; Pontes împotriva Portugaliei, nr. 19554/09, pct. 74-80, 10 aprilie 2012]. Pragul stabilit de jurisprudenţă este foarte ridicat şi Curtea consideră util să reamintească următoarele pasaje, preluate din hotărârea Pontes, citată anterior:

„74. Curtea reaminteşte că, pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie (Kutzner, citată anterior, pct. 58), iar măsurile interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie [K. şi T. împotriva Finlandei (MC), nr. 25702/94, pct. 151, CEDO 2001‑VII]. O asemenea ingerinţă contravine art. 8, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la alin. 2 al acestui articol şi este „necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea acestora. Noţiunea de „necesitate” implică o ingerinţă bazată pe o nevoie socială imperioasă şi, mai ales, proporţională cu scopul legitim urmărit (Couillard Maugery împotriva Franţei, nr. 64796/01, pct. 237, 1 iulie 2004).

75. Deşi art. 8 tinde în principal să protejeze individul împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta poate impune statului, în plus, obligaţii pozitive inerente unei «respectări» efective a vieţii de familie. Astfel, în cazul în care este stabilită existenţa unei legături de familie, statul trebuie, în principiu, să acţioneze astfel încât să permită dezvoltarea acestei legături şi să adopte măsuri corespunzătoare pentru reunirea părintelui şi a copilului în cauză [a se vedea, de exemplu, Eriksson împotriva Suediei, 22 iunie 1989, pct. 71, seria A nr. 156; Olsson împotriva Suediei (nr. 2), 27 noiembrie 1992, pct. 90, seria A nr. 250; Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000-I; Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 51, CEDO 2000-IX şi, mai recent, Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei (MC), nr. 41615/07, pct. 140, CEDO 2010]. Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative care îi revin statului în temeiul art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în ambele cazuri, trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente – ale copilului, ale celor doi părinţi şi ale ordinii publice – (Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, nr. 93388/05, pct. 62, CEDO 2007‑XIII), ţinând seama totuşi de faptul că interesul superior al copilului trebuie să reprezinte considerentul decisiv (în acest sens, a se vedea Gnahoré, citată anterior, pct. 59, CEDO 2000-IX), acesta putând, în funcţie de natură şi de gravitate, să prevaleze asupra interesului părinţilor [Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30943/96, pct. 66, CEDO 2003-VIII]. Interesul acestora, în special de a beneficia de un contact regulat cu copilul, rămâne totuşi un factor în cadrul echilibrării diverselor interese aflate în joc [Haase împotriva Germaniei, nr. 11057/02, pct. 89, CEDO 2004-III (extrase), sau Kutzner împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 58]. În cele două ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea, de exemplu, W., B. şi R. împotriva regatului Unit, 8 iulie 1987, seria A nr. 121, pct. 60 şi 61, şi Gnahoré, citată anterior, pct. 52). Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităţilor interne pentru a reglementa luarea în îngrijire a copiilor de către administraţia publică şi drepturile părinţilor acestor copii, ci de a aprecia, din perspectiva Convenţiei, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în exercitarea puterii lor de apreciere (Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299‑A).

76. Curtea reaminteşte că, deşi art. 8 nu prevede nicio condiţie explicită de procedură, procesul decizional legat de măsurile care constituie o ingerinţă trebuie să fie echitabil şi să respecte în mod corespunzător interesele protejate de această dispoziţie. Prin urmare, trebuie să se stabilească, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe şi în special în funcţie de gravitatea măsurilor care trebuie adoptate, dacă părinţii au putut juca, în procesul decizional, considerat în ansamblu, un rol suficient de important pentru a le acorda protecţia impusă de interesele acestora. În cazul unui răspuns negativ, este vorba despre nerespectarea vieţii lor de familie şi ingerinţa rezultată din decizie nu poate fi considerată „necesară” în sensul art. 8 (W. împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1987, pct. 64, seria A nr. 121).

77. Pentru a aprecia „necesitatea” măsurii în litigiu „într-o societate democratică”, Curtea va lua în considerare dacă, având în vedere cauza în ansamblu, motivele invocate pentru justificarea acesteia erau pertinente şi suficiente în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. În acest scop, va ţine seama de faptul că destrămarea unei familii constituie o ingerinţă foarte gravă; o asemenea măsură trebuie aşadar să se bazeze pe considerente motivate de interesul copilului şi care sunt suficient de importante şi solide [Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 148, CEDO 2000-VIII].

78. Deşi autorităţile beneficiază de o amplă marjă pentru a aprecia în special necesitatea de a lua în îngrijire un copil, în schimb, este necesar să exercite un control mai riguros în ceea ce priveşte restricţiile suplimentare, precum cele aduse de autorităţi dreptului de vizitare al părinţilor, şi garanţiile destinate să asigure protecţia efectivă a dreptului părinţilor şi al copilului la respectarea vieţii de familie. Aceste restricţii suplimentare presupun riscul distrugerii relaţiilor familiale între părinţi şi copil [Gnahoré citată anterior, pct. 54, şi Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30943/96, pct. 65, CEDO 2003-VIII].

79. Pe de o parte, este cert faptul că acest interes include garantarea evoluţiei copilului într-un mediu sănătos şi că art. 8 nu poate în niciun fel să permită obţinerea de către un părinte a adoptării unor măsuri care pot prejudicia sănătatea şi dezvoltarea copiilor acestuia (Sahin, citată anterior, pct. 66). Pe de altă parte, este clar că este deopotrivă în interesul copilului să fie menţinute legăturile dintre acesta şi familia lui, cu excepţia cazurilor în care această familie s-a dovedit foarte nedemnă: ruperea acestei legături are ca rezultat dezrădăcinarea copilului. Rezultă că interesul copilului impune ca ruperea legăturii familiale să aibă loc doar în circumstanţe cu totul excepţionale şi să se facă tot posibilul pentru menţinerea relaţiilor personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, pentru „reconstituirea” familiei (Gnahoré, citată anterior, pct. 59).

80. Curtea reaminteşte că, în cauzele care privesc viaţa de familie, trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părinte şi asupra părintelui care nu trăieşte cu acesta. În fapt, ruperea legăturii cu un copil foarte mic poate conduce la o alterare din ce în ce mai mare a relaţiei cu părintele său (Ignaccolo-Zenide împotriva României, citată anterior, pct. 102; Maire împotriva Portugaliei, nr. 48206/99, pct. 74, CEDO 2003-VI).

Curtea consideră că este util să reamintească, de asemenea, următoarele pasaje preluate din hotărârea Zhou (Zhou împotriva Italiei, nr. 33773/11, pct. 55-56, 21 ianuarie 2014):

„ 55 Curtea reaminteşte că, în cazurile delicate şi complexe, marja de apreciere lăsată autorităţilor naţionale competente variază în funcţie de natura problemelor în litigiu şi de gravitatea intereselor aflate în joc. Deşi autorităţile beneficiază de o libertate considerabilă de apreciere a necesităţii luării în îngrijire a unui copil, în special într-o situaţie de urgenţă, Curtea trebuie totuşi să se convingă că, în cauza respectivă, existau circumstanţe care să justifice retragerea copilului. Este de competenţa statului pârât să stabilească faptul că autorităţile au evaluat cu grijă efectul pe care l-ar avea asupra părinţilor şi a copilului măsura adopţiei, precum şi alte soluţii, cum ar fi luarea în îngrijire a copilului, înainte de a pune în aplicare o astfel de măsură [K. şi T. împotriva Finlandei (MC), citată anterior, pct. 166; Kutzner împotriva Germaniei, citată anterior, pct. 67, CEDH 2002-I].

56 Spre deosebire de alte cauze pe care Curtea a avut ocazia să le examineze, copilul reclamantei în speţă nu fusese expus unei situaţii de violenţă sau de abuz fizic sau psihic [a se vedea, a contrario, Dewinne împotriva Belgiei (dec.), nr. 56024/00, 10 martie 2005; Zakharova împotriva Franţei (dec.), nr. 57306/00, 13 decembrie 2005], nici unor abuzuri sexuale (a se vedea, a contrario, Covezzi şi Morselli împotriva Italiei, nr. 52763/99, pct. 104, 9 mai 2003). Curtea reaminteşte că a constatat o încălcare în cauza Kutzner împotriva Germaniei, (pct. 68, citată anterior), în care tribunalele le-au retras reclamanţilor autoritatea părintească, după ce a constatat un deficit de afecţiune din partea acestora din urmă, şi a declarat neîncălcarea art. 8 în cauza Aune împotriva Norvegiei, (nr. 52502/07, 28 octombrie 2010), în care Curtea a evidenţiat că adopţia minorului nu a împiedicat reclamanta, în fapt, să continue menţinerea unei relaţii personale cu copilul şi nu a avut drept consecinţă dezrădăcinarea copilului. De asemenea, aceasta a constatat încălcarea art. 8 într-o cauză (Saviny împotriva Ucrainei, nr. 39948/06, 18 decembrie 2008) în care plasamentul copiilor reclamanţilor a fost justificat de incapacitatea acestora de a le garanta condiţii de viaţă adecvate (lipsa mijloacelor financiare şi a calităţilor personale ale reclamanţilor puneau în pericol viaţa, sănătatea şi educaţia morală a copiilor). În plus, într-o cauză în care plasamentul copiilor a fost dispus ca urmare a unui dezechilibru psihic al părinţilor, Curtea a constatat neîncălcarea art. 8, ţinând seama şi de faptul că nu a fost ruptă legătura dintre părinţi şi copii (Couillard Maugery împotriva Franţei, citată anterior).”

81. Curtea admite că situaţia cu care se confruntau instanţele naţionale în speţă era delicată. În fapt, reclamanţii făceau obiectul unor grave suspiciuni. În momentul în care tribunalul pentru minori a decis să îndepărteze copilul de reclamanţi, acesta a luat în considerare prejudiciul cert pe care acesta urma să îl sufere, dar, având în vedere perioada scurtă pe care o petrecuse cu ei şi vârsta sa fragedă, a apreciat că copilul va depăşi acest moment dificil al vieţii sale. Cu toate acestea, Curtea apreciază că nu erau îndeplinite condiţiile care puteau să justifice recurgerea la măsurile în litigiu, din următoarele motive.

82. În primul rând, simplul fapt că respectivul copil ar fi dezvoltat o legătură afectivă mai puternică faţă de părinţii beneficiari, în cazul în care acesta ar fi rămas lângă ei, nu este suficient pentru a justifica îndepărtarea lui.

83. În continuare, în ceea ce priveşte procedura penală iniţiată împotriva reclamanţilor, Curtea subliniază, în primul rând, că de la început Curtea de Apel din Campobasso apreciase că nu era necesar să se aştepte rezultatul acestei proceduri, deoarece răspunderea penală a persoanelor în cauză nu juca niciun rol (supra, pct. 25), astfel încât suspiciunile care planau asupra reclamanţilor nu sunt suficiente pentru a justifica măsurile în litigiu. În opinia Curţii, în orice caz, nu este posibil să se facă speculaţii cu privire la rezultatul procedurii penale. În plus, reclamanţii ar fi devenit incapabili din punct de vedere legal să adopte sau să primească în plasament copilul respectiv doar în cazul unei condamnări pentru infracţiunea prevăzută la art. 72 din legea privind adopţia.

84. În acest sens, Curtea subliniază că reclamanţii, consideraţi apţi să adopte un copil în decembrie 2006, la momentul în care au primit acordul pentru adopţie (supra, pct. 12), au fost consideraţi incapabili să educe şi să iubească acest copil doar pe motiv că eludaseră legea privind adopţia, fără ca instanţele să fi dispus realizarea unei expertize.

85. În cele din urmă, Curtea subliniază că respectivul copil a primit o nouă identitate abia în aprilie 2013, ceea ce înseamnă că, timp de doi ani, acesta nu a existat. Or, este necesar ca un copil să nu fie dezavantajat de faptul că a fost adus pe lume de o mamă purtătoare, începând cu aspectele cetăţeniei sau identităţii, care aveau o importanţă primordială (a se vedea art. 7 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, 1577 Culegere de tratate 3)

86. Având în vedere aceste elemente, Curtea nu este convinsă de caracterul adecvat al elementelor pe care s-au bazat autorităţile pentru a concluziona că respectivul copil trebuia să fie luat în îngrijire de serviciile sociale. Rezultă că autorităţile italiene nu au păstrat echilibrul just care trebuie să existe între interesele aflate în joc.

87. În concluzie, Curtea consideră că a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

88. Ţinând seama de faptul că respectivul copil a dezvoltat cu siguranţă legături afective cu familia substitutivă în care a fost plasat la începutul anului 2013, constatarea încălcării, pronunţată în cauza reclamanţilor, nu poate fi înţeleasă aşadar ca impunând statului obligaţia de a înapoia minorul persoanelor în cauză.

III. Cu privire la celelalte încălcări

89. În cele din urmă, reclamanţii susţin că nerecunoaşterea legăturii de filiaţie stabilite în străinătate constituie o încălcare a art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 8, şi a art. 1 din Protocolul nr. 12.

Curtea subliniază, în primul rând, că, până în prezent, Italia nu a ratificat Protocolul nr. 12, astfel încât acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie. Această parte a cererii trebuie aşadar examinată din perspectiva art. 14, coroborat cu art. 8 din Convenţie. Conform art. 14 din Convenţie:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. ”

90. În măsura în care această parte a cererii se raportează la refuzul de a transcrie certificatul de naştere în registrele de stare civilă, Curtea apreciază că – la fel ca şi capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, invocat separat (a se vedea supra, pct. 62), aceasta trebuie să fie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din Convenţie.

91. În măsura în care această parte a cererii priveşte măsurile adoptate în privinţa copilului, Curtea reaminteşte că, în cadrul exercitării drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie, art. 14 interzice tratarea diferită, fără justificare obiectivă şi rezonabilă, a persoanelor aflate în situaţii comparabile (Mazurek împotriva Franţei, nr. 34406/97, pct. 46, CEDO 2000‑II). O astfel de diferenţă de tratament este discriminatorie dacă „îi lipseşte justificarea obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte „un scop legitim” sau dacă nu există „un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit” (Mazurek, citată anterior, pct. 48). După examinarea dosarului, Curtea nu a observat nicio încălcare aparentă a dispoziţiilor invocate. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

92. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

93. Reclamanţii solicită plata sumei de 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

94. Guvernul se opune plăţii întregii sume şi insistă să fie respinsă cererea. În orice caz, prejudiciul nu a fost demonstrat, iar copilul are dreptul să trăiască într-un mediu familial „legitim şi liniştit”.

95. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă suma de 20 000 EUR reclamanţilor în comun.

B. Cheltuieli de judecată

96. Reclamanţii solicită suma de 29 095 EUR, cu titlu de rambursare a cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi în procedura de la Strasbourg.

97. Guvernul se opune plăţii sumei integrale.

98. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să li se acorde reclamanţilor în comun suma de 10 000 EUR pentru toate cheltuielile.

C. Dobânzi moratorii

99. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere invocat de reclamanţi în numele lor şi întemeiat pe art. 8 din Convenţie, referitor la măsurile adoptate în privinţa copilului, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte, cu cinci voturi la două, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

3. hotărăşte, cu cinci voturi la două,

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în comun, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:

i) 20 000 EUR (douăzeci de mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;

ii) 10 000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 27 ianuarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi al art. 77 § 3 din Regulament.

              Stanley NaismithIţýl Karakaţ
GrefierPREŞEDINTE

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a judecătorilor Raimondi şi Spano.

A.I.K.
S.H.N.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR RAIMONDI ȘI SPANO

1. Cu tot respectul pe care îl datorăm colegilor noştri reprezentând majoritatea, nu putem împărtăşi opinia lor potrivit căreia art. 8 din Convenţie ar fi fost încălcat în speţă.

2. Putem admite, dar cu o anumită ezitare şi sub rezerva observaţiilor care urmează, concluziile majorităţii, potrivit cărora art. 8 din Convenţie este aplicabil în speţă (punctul 69 din hotărâre) şi a existat o ingerinţă în drepturile reclamanţilor.

3. În fapt, viaţa de familie (sau viaţa privată) de facto a reclamanţilor cu copilul era întemeiată pe o legătură fragilă, în special dacă ţinem seama de perioada foarte scurtă în cursul căreia aceştia au beneficiat de încredinţare. Apreciem că, în situaţii precum cea cu care s-a confruntat în această cauză, Curtea trebuie să ţină seama de circumstanţele în care copilul a fost încredinţat persoanelor în cauză, în cadrul examinării problemei de a stabili dacă s-a dezvoltat sau nu o viaţă de familie de facto. Subliniem că, în opinia noastră, nu se poate considera că art. 8 § 1 consacră o „viaţă de familie” între un copil şi persoane care nu au nicio legătură biologică cu acesta, în măsura în care faptele, clarificate în mod rezonabil, sugerează că la originea încredinţării s-a aflat un act ilegal, care contravenea ordinii publice. În orice caz, apreciem că, în cadrul examinării proporţionalităţii, care se impune în contextul art. 8, trebuie să se ţină seama de considerentele privind o eventuală ilegalitate aflată la originea stabilirii unei vieţi de familie de facto.

4. Astfel, trebuie să se constate că reclamanţilor li s-a refuzat, atât de către Tribunalul pentru minori Campobasso, cât şi de către Registrul de stare civilă şi Curtea de Apel Campobasso, recunoaşterea certificatului de naştere emis de autorităţile ruse competente şi că împotriva lor au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti care au condus la îndepărtarea şi plasarea în îngrijire a copilului. Această situaţie constituie o ingerinţă în drepturile garantate de art. 8 din Convenţie (Wagner şi J.M.W.L. împotriva Luxemburgului, nr. 76240/01, 28 iunie 2007, pct. 123).

5. În opinia noastră, această ingerinţă era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era necesară într-o societate democratică.

6. În ceea ce priveşte chestiunea stabilirii dacă această ingerinţă era „prevăzută de lege” şi urmărea „un scop legitim”, suntem de acord cu analiza majorităţii (punctele 72-73 din hotărâre).

7. În plus, considerăm că aplicarea dispoziţiilor legislative în speţă a păstrat un echilibru just între interesul public şi interesele private concurente aflate în joc, întemeiate pe dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

8. În speţă, este vorba în primul rând despre absenţa dovedită a legăturilor genetice dintre copil şi reclamanţi. Apoi, legea rusă nu precizează dacă este necesară existenţa unei legături biologice între viitorii părinţi şi copilul care urmează să se nască. În plus, reclamanţii nu au susţinut în faţa instanţelor naţionale că dreptul rus nu impune existenţa unei legături genetice cu cel puţin unul din viitorii părinţi, pentru a putea fi vorba despre reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat. Ţinând seama de aceste elemente, considerăm că nu este necesar să se compare legislaţia diverselor statele membre, pentru a stabili dacă, în materie de reproducere asistată prin intermediul unei mame surogat, situaţia se află într-un stadiu avansat de armonizare la nivel european. În fapt, ne confruntăm cu un dosar în care o societate rusă – pentru care lucrează avocatul care îi reprezintă pe reclamanţi la Strasbourg – a încasat o sumă de bani de la reclamanţi; aceasta a cumpărat gameţi de la donatori necunoscuţi, a găsit o mamă purtătoare şi i-a implantat embrionii; le-a dat copilul reclamanţilor şi i-a ajutat să obţină certificatul de naştere. Pentru a explica mai bine acest proces, avocatul în cauză a precizat că era pe deplin posibil să fie eludată cerinţa privind existenţa unei legături genetice cu unul din viitorii părinţi, prin cumpărarea unor embrioni, care devin astfel embrionii „săi”.

9. Aplicarea dreptului naţional a avut drept consecinţă nerecunoaşterea filiaţiei stabilite în străinătate, pe motiv că nu exista nicio legătură genetică între reclamanţi şi copil. Nu neglijăm aspectele emoţionale ale acestui dosar, în care reclamanţii au fost nevoiţi să constate imposibilitatea lor de a procrea, au solicitat acordul pentru adopţie; după obţinerea acordului, în decembrie 2006, au aşteptat ani de zile pentru a putea adopta un copil, confruntându-se cu lipsa unor copii adoptabili; şi-au făcut speranţe atunci când, în 2010, s-au hotărât să încheie un contract cu Rosjurcosulting şi atunci când au aflat vestea naşterii copilului şi, în cele din urmă, au fost cuprinşi de disperare atunci când au aflat că reclamantul nu este tatăl biologic al copilului.

10. Instanţele naţionale au examinat argumentul reclamantului potrivit căruia s-a comis o eroare la clinica rusă, deoarece lichidul seminal al acestuia nu a fost utilizat. Totuşi, buna-credinţă a persoanei în cauză nu putea să creeze o legătură biologică inexistentă. În opinia noastră, instanţele naţionale nu au fost nerezonabile optând pentru o aplicare strictă a dreptului naţional, în vederea stabilirii filiaţiei, şi neluând în considerare statutul juridic creat în străinătate (a se vedea, a contrario, Wagner şi J.M.W.L. citată anterior, pct. 135).

11. Tribunalul pentru minori Campobasso a apreciat că respectivul copil nu beneficia de un mediu familial adecvat în sensul legii privind adopţia internaţională. Instanţele naţionale au luat în considerare faptul că acest copil s-a născut din părinţi biologici necunoscuţi şi că mama purtătoare a renunţat la el. În continuare, acestea au acordat o importanţă semnificativă situaţiei de ilegalitate în care se aflau reclamanţii: aceştia din urmă au adus copilul în Italia lăsând impresia că era vorba despre fiul lor şi, astfel, au încălcat dreptul italian, în special legea privind adopţia internaţională şi legea privind reproducerea asistată. În plus, din faptul că reclamanţii au apelat la societatea Rosjurconsulting, instanţele au dedus dorinţa acestora de a scurtcircuita legea privind adopţia, în ciuda acordului obţinut, şi au apreciat că această situaţie rezulta dintr-o dorinţă narcisistă a cuplului sau că acest copil era destinat să rezolve problemele cuplului. Prin urmare, tribunalul a hotărât că puteau fi puse la îndoială capacităţile afective şi educative ale reclamanţilor şi că, aşadar, era necesar să se pună capăt acestei situaţii, prin îndepărtarea copilului de la domiciliul reclamanţilor şi eliminarea oricărei posibilităţi de contact cu acesta.

12. Remarcăm, în primul rând, că reclamanţii, consideraţi apţi pentru adopţie în decembrie 2006, la momentul în care au primit acordul, au fost consideraţi incapabili să educe şi să iubească respectivul copil, exclusiv pe baza unor prezumţii şi deducţii, fără ca instanţele să fi dispus realizarea unei expertize. Cu toate acestea, recunoaştem că situaţia cu care s-au confruntat instanţele naţionale era delicată şi avea caracter de urgenţă. În fapt, nu avem motive să considerăm arbitrară poziţia instanţelor naţionale, care au apreciat că suspiciunile care planau asupra reclamanţilor erau grave şi că era esenţial să fie îndepărtat copilul şi să i se asigure condiţii de siguranţă, fără a le permite reclamanţilor să îl contacteze. În momentul în care tribunalul pentru minori a decis să îndepărteze copilul de reclamanţi, acesta a luat în considerare prejudiciul cert pe care acesta urma să îl sufere, dar, având în vedere perioada scurtă pe care copilul o petrecuse cu ei şi vârsta sa fragedă, a apreciat că va depăşi acest moment dificil al vieţii sale. Având în vedere aceste elemente, nu avem motive să ne îndoim de caracterul adecvat al elementelor pe care s-au bazat autorităţile pentru a concluziona că respectivul copil trebuia să fie luat în îngrijire de serviciile sociale. Rezultă că autorităţile italiene au acţionat cu respectarea legii, în vederea apărării ordinii şi cu scopul de a proteja drepturile şi sănătatea copilului şi au păstrat echilibrul just care trebuie să existe între interesele aflate în joc.

13. În opinia noastră, nu există niciun motiv pentru a contesta evaluarea realizată de instanţele italiene. Majoritatea substituie propria evaluare celei a autorităţilor naţionale, subminând astfel principiul subsidiarităţii şi doctrina „instanţei de gradul patru de jurisdicţie”.

14. În opinia noastră, în acest tip de cauze, în care instanţele naţionale se confruntă cu probleme dificile de punere în balanţă a intereselor copilului, pe de o parte, şi a cerinţelor ordinii publice, pe de altă parte, Curtea ar trebui să aibă o atitudine rezervată şi să se limiteze la a verifica dacă evaluarea instanţelor naţionale are un caracter arbitrar. Argumentele invocate de majoritate (punctele 82-84 din hotărâre) nu sunt convingătoare. Considerăm în special că problema stabilirii identităţii copilului nu influenţează decizia din 2011 de a-l despărţi de reclamanţi şi, la limită, ar putea face obiectul unui capăt de cerere invocat de însuşi copilul în cauză.

15. În plus, poziţia majorităţii este echivalentă, în esenţă, cu negarea legitimităţii statului de a nu recunoaşte efectul reproducerii asistate prin intermediul unei mame surogat. Dacă este suficientă crearea ilegală, în străinătate, a unei legături cu un copil pentru ca autorităţile naţionale să fie obligate să recunoască existenţa unei „vieţi de familie”, este evident că libertatea statelor de a nu recunoaşte efectul juridic al reproducerii asistate prin intermediul unei mame surogat, libertate recunoscută totuşi de jurisprudenţa Curţii (Mennesson împotriva Franţei, nr. 65192/11, 26 iunie 2014, pct. 79, şi Labassee împotriva Franţei, nr. 65941/11, 2 iunie 2014, pct. 58), este redusă la zero.

Full & Egal Universal Law Academy