©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA PARASCINETI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 32060/05)
Hotărâre
Strasbourg
13 martie 2012
Definitivă
13/06/2006
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Parascineti împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce au deliberat în camera de consiliu la 14 februarie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 32060/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Mihai Parascineti („reclamantul”), a sesizat Curtea la 16.08.2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, că a fost internat timp de o săptămână la secţia de psihiatrie a spitalului municipal din Sighetu Marmaţiei în condiţii inumane şi degradante.
4. La 16 septembrie 2010 cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan (art. 28 din regulament), judecător ales să reprezinte România, preşedintele camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1960 şi are domiciliul în Remeţi.
7. Potrivit unui certificat din 12 februarie 2003 al comisiei de expertiză medicală de pe lângă Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Persoanele cu Handicap Maramureş, reclamantul suferea de deficienţă funcţională gravă permanentă.
A. Internarea într-o unitate psihiatrică a reclamantului
8. La 5 iulie 2005, reclamantul a fost spitalizat în cadrul secţiei de endocrinologie a Spitalului Judeţean Baia Mare („spitalul judeţean”). Acesta suferea de cefalee, de dureri osoase şi de tulburări de vedere, precum şi de luxaţie congenitală de şold, având proteză. Potrivit biletului de ieşire din spital din data de 6 iulie 2005, bolnavul face o psihoză acută în cursul zilei de 5 iulie 2005 şi se transferă la psihiatrie.
9. Potrivit biletului de ieşire din secţia de psihiatrie din 13 iulie 2005, acesta fusese internat de urgenţă în stare de agitaţie psihomotorie pe fondul consumului moderat de alcool şi al unei personalităţi instabile emoţional.
1. Expunerea reclamantului
10. În timp ce era internat în cadrul secţiei de endocrinologie, reclamantul a refuzat o infirmieră să îi facă o injecţie pe motiv că aceasta a refuzat să îi spună de ce natură este injecţia. Reclamantul s-a refugiat în toaletă de unde a fost scos de personalul medical cu ajutorul a doi agenţi de poliţie, chemaţi de medicul de gardă, care l-au dus cu forţa la Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei („spitalul municipal”), unde a fost internat la secţia rezervată bolnavilor mintali cronici. În această privinţă, un medic a pus diagnosticul de „psihopatie acută” şi „dipsomanie”, deşi reclamantul susţinea că nu consumase alcool. Acesta nu a fost supus vreunui test de alcoolemie.
11. Potrivit reclamantului, condiţiile din această secţie a spitalului municipal erau proaste, zeci de bolnavi erau ţinuţi într-o cameră şi a fost nevoit chiar să împartă patul cu încă alte două persoane. Mai mulţi bolnavi aveau scabie şi erau purici peste tot; în plus, toaletele erau amplasate în capătul camerei şi degajau un miros insuportabil; în cameră persista un miros de urină şi de transpiraţie. Ca şi în cazul celorlalţi bolnavi, reclamantul nu avea dreptul să iasă pentru a lua aer sau pentru a se plimba. Accesul la baie era de asemenea limitat, acesta nefiind permis de personal decât într-un singur interval pentru cele 70 până la 100 de persoane internate, care trebuiau să împartă cele două duşuri existente.
12. La 13 iulie 2005, reclamantul a ieşit din spitalul municipal. Potrivit persoanei în cauză, acesta contractase scabie în spital şi avea purici.
2. Informaţiile prezentate de Guvern
13. Reclamantul a fost internat în Spitalul Judeţean Baia Mare la data de 29 iunie 2005 cu diagnosticul de adenom hipofizar secretant. Potrivit personalului medical, în timpul spitalizării, acesta a părăsit de mai multe ori secţia, fără a preciza unde merge. La 5 iulie 2005, reclamantul a părăsit secţia la orele 18 şi s-a întors la orele 22. Reclamantul era agitat şi avea un comportament agresiv faţă de asistentă şi de infirmieră. Observând starea acestuia, în special simptomatologia unei psihoze acute, medicul de gardă a considerat că este necesar să îl interneze de urgenţă în secţia de psihiatrie a Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei şi a solicitat intervenţia ambulanţei şi a poliţiei.
14. Medicul psihiatru al spitalului din Sighetu Marmaţiei a constatat că reclamantul se afla într-o stare de agitaţie psihomotorie pe fondul consumului de alcool, şi, în temeiul art. 44 şi art. 45 din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002, a dispus internarea nevoluntară a acestuia în secţia de psihiatrie a spitalului.
15. Reclamantul a fost internat în acest spital din 5 iulie până la 13 iulie 2005.
16. Din informaţiile primite de la Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei reiese că instituţia nu dispune de documente cu privire la situaţia reclamantului în spitalul menţionat.
17. Cu toate acestea, conducerea spitalului recunoaşte, în răspunsul său la solicitarea de informaţii a agentului guvernamental, că în acea vreme, condiţiile de internare în serviciile de psihiatrie din spital nu erau adecvate. Existau saloane cu 20 până la 30 de paturi şi uneori doi pacienţi împărţeau un pat. Condiţiile de igienă erau deficitare, personalul specializat era insuficient şi exista posibilitatea de a contracta paraziţi care puteau provoca boli precum pediculoza sau scabia.
Întrucât nu a fost prezentată nicio precizare cu privire la situaţia concretă a reclamantului în timpul spitalizării sale în spitalul municipal, nu se poate determina, în opinia Guvernului, dacă acesta a contractat scabia, o altă boală sau paraziţi în cursul spitalizării. Astfel, conducerea spitalului nu a putut furniza informaţii cu privire la aerisirea, iluminarea, întreţinerea, igiena, numărul de persoane internate în cameră cu reclamantul sau dacă acesta avea un pat individual sau îl împărţea cu o altă persoană.
18. Din dosar nu reiese că reclamantul ar fi formulat o plângere în timpul internării sale cu privire la condiţiile suportate în spitalul din Sighetu Marmaţiei.
B. Proceduri iniţiate de reclamant cu privire la internarea sa într-o unitate psihiatrică
19. În august 2005, reclamantul a protestat prin greva foamei în faţa Ministerului Sănătăţii. Acesta dorea să fie examinat pentru handicapul de care suferea (proteză la şold în urma unei luxaţii coxo-femurale şi probleme de vedere) şi să reclame caracterul abuziv şi condiţiile materiale ale internării sale din iulie 2005. Aceste pretenţii au făcut de asemenea obiectul unei scrisori trimise de persoana în cauză la 20 februarie 2006 către Direcţia de Sănătate Publică Maramureş („DSP”) pentru ca aceasta „să ia măsurile necesare” şi să îi ofere un răspuns cu privire la cererea sa către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul a prezentat pe scurt condiţiile citate mai sus, adăugând că la spitalul municipal existau doar toalete „turceşti”, patru duşuri pentru 70 de persoane şi o jumătate de oră de apă caldă pe zi.
20. Printr-o scrisoare din 8 martie 2006, DSP i-a amintit că acesta a fost supus unor analize medicale cerute de starea sa de sănătate şi i-a trimis documentul furnizat ca răspuns de către spitalul municipal. Era vorba de biletul de ieşire din spital al reclamantului, din 13 iulie 2005, care rezuma fişa de observaţii nr. 9204/2005, analizele efectuate precum şi medicamentele administrate, şi preciza diagnosticul de „tulburări organice de personalitate” asociate unei „dipsomanii”. Potrivit acestei fişe, reclamantul fusese adus „de urgenţă” la spitalul municipal într-o stare de agitaţie psihomotorie pe fondul consumului moderat de alcool şi al unei personalităţi instabile organic din punct de vedere emoţional. Evoluţia reclamantului în perioada internării a fost favorabilă şi acesta a plecat din spital într-o stare „ameliorată”.
21. Între timp, la 22 februarie 2006, reclamantul a sesizat Tribunalul Maramureş cu o plângere la contencios administrativ în temeiul Legii privind liberul acces la informaţiile de interes public, pentru a cere ca diferite autorităţi (spitalul municipal, DSP, poliţia etc.) să răspundă scrisorilor şi cererilor cu privire la condiţiile internării sale la psihiatrie în iulie 2005. Prin hotărârea din 31 mai 2006, tribunalul a respins plângerea ca nefondată pe motiv că cererile reclamantului nu sunt reglementate de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, ci trebuie să respecte regimul juridic stabilit pentru petiţiile adresate autorităţilor (adică Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002). În orice caz, instanţa a constatat că autorităţile în cauză răspunseseră cererilor reclamantului. Acea hotărâre a rămas definitivă printr-o hotărâre din 21 septembrie 2006 a Curţii de Apel Cluj.
22. La o dată neprecizată din 2005, precum şi în aprilie 2006, reclamantul a sesizat Poliţia Maramureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş cu plângeri penale împotriva agenţilor de poliţie care îl aduseseră cu forţa la spitalul municipal şi împotriva personalului acelui spital, pentru condiţiile şi tratamentele suportate. În special, acesta susţinea faptul că autorităţile nu îi înapoiaseră lucrurile personale în urma transferului la spitalul municipal.
23. Prin rezoluţia din 29 mai 2006, după ce a examinat probele şi a audiat un martor, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale privind faptele invocate. Parchetul considera că, în seara zilei de 5 iulie 2005, persoana în cauză a părăsit fără permisiune spitalul judeţean şi a consumat alcool, având un comportament agresiv la reîntoarcerea în spital. În urma refuzului acestuia de a i se administra un sedativ, medicul de gardă a decis să îl transfere, cu ajutorul poliţiei, la secţia de psihiatrie a spitalului din Baia Mare, unde a fost examinat de un medic care a decis internarea acestuia de urgenţă la spitalul municipal. Transportat cu ambulanţa şi însoţit de un agent de poliţie, reclamantul a fost internat în acel spital. Parchetul a precizat că din dosarul spitalului reieşea că lucrurile personale îi fuseseră înapoiate reclamantului la ieşirea acestuia din spital, la 13 iulie 2005.
24. Din dosar nu reiese că reclamantul ar fi contestat această rezoluţie a parchetului, conform dispoziţiilor relevante din Codul de procedură penală.
II. Dreptul şipractica interne relevante
25. Internarea psihiatrică este reglementată de dispoziţiile din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice[1] care face diferenţa între internarea „voluntară” şi cea „nevoluntară”. Această lege prevede, la art. 44–53, condiţiile în care internarea nevoluntară este autorizată, în urma unei examinări psihiatrice, precum şi procedura punerii în aplicare a acesteia (cerere motivată din partea familiei, a poliţiei sau a medicului curant, printre altele, notificarea pacientului asupra hotărârii luate de medic, a reprezentantului său şi a familiei sale, precum şi a parchetului şi a unei comisii medicale, pentru confirmare). Decizia privind internarea nevoluntară poate fi contestată printr-o cerere la „instanţa judecătorească competentă, potrivit legii”, formulată de către pacient sau de reprezentantul său (art. 54). Autorităţile, în special Ministerul Sănătăţii şi Familiei, trebuia să ia măsurile necesare pentru aplicarea legii (art. 63), ceea ce a făcut ministrul în cauză prin Normele de aplicare din 10 aprilie 2006, care, printre altele, prevedeau desemnarea în termen de 30 de zile a unităţilor autorizate să efectueze aceste internări nevoluntare (art. 27), precum şi obligaţia medicului de a informa pacientul, familia şi reprezentantul acestuia asupra dreptului de a contesta decizia de internare şi procedura aplicabilă (art. 28), şi furnizau formularele-tip pentru notificarea deciziei, după cum prevede Legea nr. 487/2002. Cu toate acestea, un raport din octombrie 2009 (a se vedea supra, pct. 30) nota că autorităţile nu au desemnat întotdeauna unităţile autorizate să efectueze internări nevoluntare, ceea ce – coroborat cu cunoaşterea precară de către personalul medical a procedurilor mai sus menţionate – făcea ca aplicarea Legii nr. 487/2002 să fie dificilă şi divergentă.
26. Art. 4 din Legea nr. 270/2003 („Legea spitalelor”) în vigoare în acea perioadă prevedea că spitalul asigura condiţiile de investigare medicală, de tratament, de cazare, de igienă, de alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nozocomiale. Spitalul era responsabil, în condiţiile legii, de calitatea actului medical, de respectarea condiţiilor de cazare, de igienă, de alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nozocomiale, precum şi de repararea prejudiciilor cauzate pacienţilor. Aceste dispoziţii legale au fost reiterate la art. 168 din legea ulterioară, Legea nr. 95/2006. Potrivit dispoziţiilor art. 168 din această lege, unităţile sanitare publice sau private sunt responsabile, potrivit dreptului comun, de prejudiciile cauzate în activitatea de prevenire, diagnostic sau tratament, atunci când acestea se datorează infecţiilor nozocomiale. De asemenea, se stipulează că unităţile sanitare publice sau private răspund civil pentru prejudiciile cauzate direct sau indirect pacienţilor, ca urmare a nerespectării regulilor interne ale unităţii sanitare (art. 646 din lege).
27. Ca răspuns la un memorandum al Amnesty International, publicat la 4 mai 2004, privind încălcarea standardelor internaţionale referitoare la plasarea bolnavilor şi condiţiile de internare în unităţi psihiatrice din România, Guvernul român a contestat, printr-un comunicat de presă difuzat în aceeaşi zi, ideea că Legea nr. 487/2002 nu ar fi aplicabilă înaintea adoptării normelor de aplicare. În opinia Guvernului, mai multe proceduri în care persoanele în cauză contestau o măsură de internare nevoluntară ar fi fost de altfel pendinte în faţa instanţelor interne.
28. Dispoziţiile art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen. cu privire la plângerea contra actelor procurorului, inclusiv a unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, în fața procurorilor ierarhic superiori şi în fața instanţelor sunt citate în cauza Lupaşcu împotriva României (nr. 14526/03, pct. 22-23, 4 noiembrie 2008).
29. Prin hotărârea definitivă din 5 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată în temeiul art. 2781 C. proc. pen. a confirmat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de parchet asupra plângerii penale pe care o depusese o persoană particulară cu privire la internarea sa într-o unitate psihiatrică, care s-a făcut, conform spuselor acestuia, împotriva voinţei sale, la cererea unui ofiţer de poliţie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că reclamantul îşi exprimase acordul pentru a fi supus unei examinări psihiatrice şi că era vorba de o internare voluntară, întrucât acesta nu a demonstrat contrariul.
III. Rapoarte privindcondiţiile de cazare ale persoanelor internate
30. În octombrie 2009, în urma unui protocol semnat cu Ministerul Sănătăţii şi în urma mai multor vizite făcute în 2009 în 16 spitale psihiatrice (printre care şi Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei), o organizaţie nonguvernamentală, Centrul de resurse juridice (CRJ), a publicat un raport amănunţit asupra respectării drepturilor persoanelor aflate în instituţii medico-sociale pentru persoane cu dizabilităţi mintale. Cu privire la spitalul municipal, raportul menţiona că pacienţii nu puteau să iasă din camera lor fără acordul personalului medical şi că se plimbau rar în aer liber din cauza lipsei de personal. Pe de altă parte, condiţiile de igienă din secţia destinată bărbaţilor erau descrise ca fiind „inacceptabile” şi echivalente cu un „tratament inuman şi degradant”, fiind necesară luarea de măsuri imediate:
„În momentul în care am intrat (monitorii) în salon ne-a izbit un miros cumplit de urină şi fecale, deşi toate geamurile erau deschise şi aparent se spălase pe jos recent (cimentul avea încă urme şi era miros de clor). Majoritatea pacienţilor erau dezbrăcaţi, în special de la brâu în jos, [...] Unul dintre pacienţi [...] desculţ, pe ciment. [...] Atmosfera din salon este înfricoşătoare. [...] miros urât, cearceafuri şi paturi foarte uzate. Baia este şi mai degradată. Spaţiul este foarte strâmt, nu exista vas de WC, ci o improvizaţie din lemn, murdăria este extremă: urină şi fecale pe jos, mirosul insuportabil. Intrarea la WC se face direct din salon, iar în proximitatea uşii WC-ului sunt paturile pacienţilor.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
31. Reclamantul susţine că în Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei unde a fost internat la secţia psihiatrică din 5 până în 13 iulie 2005 a fost ţinut în condiţii care i-au încălcat dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane ori degradante, aşa cum este prevăzut la art. 3 din convenţie, formulat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
32. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac, considerând că reclamantul ar fi putut să ceară transferul la un alt spital sau că ar fi putut să conteste măsura de internare, solicitând supravegherea medicală la domiciliu. Acesta susţine, de asemenea, că, în timpul internării, reclamantul nu s-a plâns niciodată de condiţiile din spital.
33. Guvernul adaugă că reclamantul ar fi putut să introducă o plângere împotriva personalului din spital, precum şi o acţiune în răspundere civilă delictuală, în temeiul art. 998-999 C. civ. pentru prejudiciul pe care l-ar fi suferit, coroborat cu art. 4 din Legea nr. 270/2003 („Legea spitalelor”).
34. În temeiul practicii juridice interne relevante, Guvernul depune şapte scrisori datând din 2010, eliberate de şapte instanţe din România, şi anume Tribunalul Maramureş, Judecătoriile Bacău, Câmpina, Calafat, Târgovişte, Oradea şi Bucureşti. Toate aceste scrisori menţionează că în perioada 2002–2010 nu a fost înregistrată nicio acţiune având drept obiect despăgubiri pentru condiţii precare de spitalizare.
35. Referindu-se la eşecul acţiunilor sale descrise supra la pct. 19–24, reclamantul susţine că acele căi de atac indicate de Guvern nu erau efective. În această privinţă, reclamantul susţine că spitalul din Sighetu Marmaţiei nu a putut furniza documentele cu privire la internarea sa între 5 iulie – 13 iulie 2005, precum foaia de observaţie sau foaia de internare, ceea ce, spune el, îl pune în imposibilitatea de a susţine o acţiune în justiţie pentru a angaja răspunderea spitalului.
36. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 § 1 din convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de atac disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse. În această privinţă, trebuie stabilit dacă mijloacele de care dispun justiţiabilii în dreptul intern sunt „efective” în sensul că pot împiedica apariţia sau continuarea unei încălcări pretinse (Marcu împotriva României, nr. 43079/02, pct. 70, 26 octombrie 2010). Totodată, Curtea trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Acest lucru demonstrează faptul că, în general, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante implicate, ci şi situaţia personală a reclamanţilor [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 77, CEDO 1999-V, mutatis mutandis, Storck împotriva Germaniei, (dec.) nr. 61603/00, 26 octombrie 2004, şi Rupa împotriva României (nr.2), nr. 37971/02, pct. 36, 19 iulie 2011].
37. Curtea observă că sunt vizate în capătul de cerere al reclamantului condiţiile materiale de şedere în cadrul secţiei de psihiatrie a Spitalului Municipal din Sighetu Marmaţiei. În această privinţă, Curtea aminteşte că în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie din închisorile din România, aceasta a respins excepţiile preliminare asemănătoare ridicate, considerând că Guvernul nu dovedise că există o cale de atac efectivă de epuizat atunci când este vorba de un asemenea capăt de cerere (a se vedea, printre altele, Ogică împotriva României, nr. 24708/03, pct. 33-35, 27 mai 2010, Coman împotriva României, nr. 34619/04, pct. 49, 26 octombrie 2010, Porumb împotriva României, nr. 19832/04, pct. 65, 7 decembrie 2010, şi Colesnicov împotriva României, nr. 36479/03, pct. 72, 21 decembrie 2010).
38. În ceea ce priveşte acţiunea civilă indicată de Guvern, Curtea observă că acesta nu prezintă nicio decizie juridică care să îi permită să verifice caracterul efectiv. Dimpotrivă, Guvernul a furnizat scrisori eliberate de şapte instanţe din România, indicând că în perioada 2002–2010 nu a fost introdusă nicio acţiune civilă având obiect repararea unui prejudiciu suferit din cauza condiţiilor precare de internare. Mai mult, o acţiune exclusiv în despăgubiri nu ar putea fi considerată ca suficientă, fiind vorba de plângeri cu privire la condiţiile de internare sau de detenţie pretins contrare art. 3, în condiţiile în care aceasta nu este în măsură să împiedice mai ales continuarea pretinsei încălcări (Marcu, citată anterior, pct. 70).
39. În aceste condiţii, sesizarea autorităţilor spitalului de către reclamant pentru a obţine o îmbunătăţire a condiţiilor de internare nu ar putea fi considerată un demers care să ofere perspective suficiente de reuşită (a se vedea, mutatis mutandis Sławomir Musiał împotriva Poloniei, nr. 28300/06, pct.75, 20 ianuarie 2009). De asemenea, omisiunea din partea Guvernului de a prezenta foaia de observaţie a reclamantului din perioada internării sale nu permite verificarea informaţiilor pe care reclamantul le-a transmis medicilor şi personalului auxiliar care l-au îngrijit.
40. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepţia de neepuizare invocată de Guvern. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi, pe de altă parte, evidenţiază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
41. Reclamantul susţine că a fost victima condiţiilor inumane de internare, pe care le consideră a fi mai proaste decât cele dintr-o închisoare. În această privinţă, reclamantul susţine că proastele condiţii de igienă, în special faptul că a contractat scabie şi purici, i-au lăsat sechele care au persistat timp de trei luni. Reclamantul subliniază de asemenea, că inclusiv după externarea sa, încă mai resimţea mirosurile de transpiraţie şi de urină pe care a trebuit să le inhaleze timp de o săptămână.
42. În sfârşit, acesta face referire la sentimentele de umilinţă şi înjosire sub condiţia umană, resimţite în urma faptului că a trebuit să doarmă în acelaşi pat cu alţi bolnavi internaţi în aceeaşi secţie, fără nicio consideraţie faţă de riscurile de transmitere de boli contagioase.
43. Guvernul admite că persoanele internate la secţia de psihiatrie a spitalului din Sighetu Marmaţiei riscau să fie supuse unor condiţii inumane sau degradante. Totuşi, Guvernul solicită Curţii să ia în considerare aceste condiţii doar în ceea ce priveşte aspectele relevate de spital, adică numărul deficitar de paturi dintr-un salon, condiţiile precare de igienă sau posibilitatea existenţei paraziţilor. Orice altă generalizare sau comparaţie cu alte instituţii psihiatrice ar fi nefondate, în opinia Guvernului.
Acesta precizează că memorandumul din 4 mai 2004 al Amnesty International se referă numai la anumite instituţii, în care condiţiile erau cele mai proaste. De asemenea, memorandumul fusese redactat cu mai mult de un an înainte de evenimentele menţionate în prezenta cauză. Ulterior, o scrisoare a ministrului sănătăţii a făcut trimitere la preocuparea de a reabilita sistemul de sănătate psihică prin realizarea evaluării personalului medical, prin majorarea alocaţiei de hrană pentru pacienţi şi prin reabilitarea infrastructurii spitalelor psihiatrice.
44. În ceea ce priveşte acuzaţiile reclamantului, Guvernul susţine că acesta nu a prezentat niciun mijloc de probă pentru a-şi susţine afirmaţiile.
Acesta spune că este la curent cu informaţiile prezentate de Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei cu privire la igiena precară, la suprapopulare şi la eventualele boli nozocomiale. Totuşi, acesta observă că spitalul nu a menţionat că reclamantul ar fi contractat în timpul internării sale o altă boală sau paraziţi. În plus, Guvernul consideră că reclamantul ieşise din spital vindecat din punct de vedere psihic.
45. Acesta susţine, de asemenea, că autorităţile nu au avut intenţia de a-l umili sau de a-l înjosi pe reclamant, scopul lor fiind doar acela de a-i oferi îngrijiri medicale adecvate.
46. În orice caz, Guvernul subliniază că tratamentul pretins degradant de care se plânge reclamantul a fost pe o perioadă relativ scurtă, adică o săptămână, perioadă în care el a beneficiat de tratament psihiatric adecvat afecţiunii sale. Astfel, potrivit Guvernului, situaţia concretă a reclamantului nu a atins minimul de gravitate pentru a fi considerată drept tratament contrar dispoziţiilor art. 3 din convenţie. În această privinţă, Guvernul invocă hotărârea Andrei Gheorghiev împotriva Bulgariei (nr. 61507/00, pct. 57‑62, 26 iulie 2007) în care Curtea a constatat lipsa încălcării art. 3 privind privarea de libertate a reclamantului de 27 de ani, în stare de sănătate bună, timp de 23 de zile într-un loc de detenţie situat sub nivelul străzii şi care nu avea lumină naturală şi instalaţii sanitare, în care a trebuit să împartă patul pe care avea o pătură infestată cu purici.
2. Motivarea Curţii
47. Curtea va examina prezentul capăt de cerere în lumina principiilor consacrate în materia interzicerii relelor tratamente despre care autorităţile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă (a se vedea, printre altele, Muskadzieva şi alţii împotriva Belgiei, nr. 41442/07, pct. 55, 19 ianuarie 2010).
48. Aceasta reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra în sfera art. 3. Aprecierea acestui minim este relativă în esenţă; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, în special de durata tratamentului, a efectelor sale fizice sau mentale precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000-XI, şi Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 67, CEDO 2001-III]. Cu toate că scopul tratamentului este un element care trebuie luat în considerare, în ceea ce priveşte stabilirea acestuia, dacă ar viza umilirea sau înjosirea victimei, absenţa unui asemenea scop nu ar exclude în mod definitiv o constatare a încălcării art. 3 (Peers, citată anterior, pct. 74).
49. Statul trebuie să se asigure că orice persoană privată de libertate – inclusiv persoanele internate nevoluntar din raţiuni de sănătate psihică – este ţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a respectivei măsuri nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent privării de libertate şi că, având în vedere cerinţele practice ale internării, sănătatea şi confortul bolnavului sunt asigurate în mod corespunzător (mutatis mutandis, Sławomir Musiał, citată anterior, pct. 86).
50. În mod special, pentru a aprecia compatibilitatea condiţiilor oferite unei persoane private de libertate cu exigenţele art. 3, trebuie ca, în cazul bolnavilor mintali, să se ţină seama de vulnerabilitatea, precum şi de incapacitatea acestora, în anumite cazuri, de a se plânge în mod coerent sau doar de a se plânge de efectele acestor condiţii asupra persoanei lor (a se vedea, de exemplu, Herczegfalvy împotriva Austriei, 24 septembrie 1992, pct. 82, seria A nr. 244, şi Aerts împotriva Belgiei, 30 iulie 1998, pct. 66, Culegere 1998-V).
51. Persoanele afectate de tulburări mintale riscă în mod incontestabil să se simtă des în situaţie de inferioritate sau de neputinţă. Din acest motiv, este necesară o vigilenţă deosebită în verificarea respectării convenţiei. Chiar dacă autorităţile medicale trebuie să decidă – pe baza regulilor recunoscute de ştiinţa lor – asupra mijloacelor terapeutice care trebuie utilizate pentru a proteja sănătatea fizică şi mentală a bolnavilor incapabili de autodeterminare şi de care acestea sunt responsabile, aceşti bolnavi nu sunt mai puţin protejaţi de art. 3 (Sławomir Musiał, citată anterior, pct. 96).
52. În speţă, Curtea observă că reclamantul se plânge mai ales de suprapopulare şi de condiţiile proaste de igienă cu care s-a confruntat pe durata internării de o săptămână la secţia de psihiatrie a Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei.
În această privinţă, Curtea consideră că observaţiile prezentate de Guvern cu privire la situaţia din secţia de psihiatrie al spitalului din Sighetu Marmaţiei din perioada în care reclamantul a fost internat, care sunt similare cu constatările făcute de CRJ în 2009, reprezintă o bază suficientă pentru a susţine capătul de cerere. De asemenea, Guvernul nu a fost în măsură să prezinte documente precum foaia de internare sau foaia de observaţie clinică (a se vedea supra, pct. 35), care ar fi putut furniza indicaţii cu privire la condiţiile de internare ale reclamantului, în special la eventualele afecţiuni pe care le-ar fi putut acuza în timpul internării sale.
În sfârşit, reclamantul a prezentat o descriere detaliată şi coerentă a bolilor de care a suferit pe perioada internării sale (a se vedea, a contrario Aerts, citată anterior, pct. 66).
53. Curtea apreciază că, inadecvate pentru orice persoană privată de libertate (a se vedea Colesnicov, citată anterior, pct. 46 şi 83), acele condiţii erau cu atât mai nepotrivite pentru o persoană ca reclamantul, căruia i se stabilise un diagnostic de tulburări mintale, şi care, în consecinţă, avea nevoie nu doar de un tratament specializat, ci şi de asigurarea unor condiţii de igienă minime. Curtea recunoaşte că însăşi natura stării de sănătate a reclamantului îl făcea mai vulnerabil şi că internarea sa în condiţiile menţionate anterior a putut să agraveze într-o oarecare măsură starea sa de suferinţă şi de nelinişte, în ciuda duratei limitate a internării sale. Curtea a mai constatat încălcări cu privire la condiţiile proaste de detenţie, chiar inadecvate, în ciuda duratei scurte a detenţiei, în cauzele Koktish împotriva Ucrainei, nr. 43707/07, pct. 93-95, 10 decembrie 2009, şi Gavrilovici împotriva Moldovei, nr. 25464/05, pct. 30 şi 43, 15 decembrie 2009 (a contrario, Gorea împotriva Moldovei, nr. 21984/05, pct. 48-51, 17 iulie 2007, şi Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61828/00, pct. 42, 15 ianuarie 2004).
54. Cu privire la lipsa unui pat individual, Curtea observă că reclamantul suferea de o deficienţă funcţională gravă în formă permanentă, că era suspectat şi de alte boli pentru care a fost spitalizat la secţia de endocrinologie a Spitalului Judeţean Baia Mare la momentul internării sale. Prin urmare, condiţiile proaste de igienă denunţate au fost şi mai greu de suportat. La aceasta se adaugă sentimentele de umilinţă şi de înjosire, resimţite de reclamant în urma faptului că a fost nevoit să doarmă în acelaşi pat cu alţi bolnavi internaţi la secţia de psihiatrie, fără nicio consideraţie faţă de riscurile implicate, inclusiv cele de transmitere de boli contagioase, a căror prezenţă a fost recunoscută chiar de spital.
55. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că în speţă a fost încălcat art. 3 din convenţie.
II. Cu privire la alte pretinse încălcări
56. Reclamantul se plânge, în esenţă, de internarea forţată la secţia de psihiatrie, în absenţa motivelor pertinente în această privinţă. Curtea consideră că este necesar ca acest capăt de cerere să fie analizat din perspectiva art.5 § 1 lit. e) din convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
[...]
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; [...]”
57. Curtea reaminteşte că scopul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este de a permite autorităţilor naţionale (în special autorităţilor judiciare) să analizeze capătul de cerere privind încălcarea unui drept protejat de convenţie şi, după caz, să repare încălcarea înaintea sesizării Curţii cu privire la acea încălcare [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 152, CEDO 2000-XI]. Din moment ce există la nivel naţional o acţiune care să permită instanţelor interne să analizeze cel puţin în esenţă argumentul referitor la încălcarea unui drept protejat de convenţie, acea acţiune trebuie exercitată mai întâi [Azinas împotriva Ciprului (MC), nr. 56679/00, pct. 38, CEDO 2004-III]. Acţiunea amintită trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, în practică şi în teorie, fără de care îi lipsesc eficacitatea şi accesibilitatea dorite. De altfel, Curtea subliniază, de asemenea, că dubiile privind eficienţa unei acţiuni nu sunt suficiente pentru a justifica neexercitarea sa. Din contră, există interesul de a sesiza instanţa competentă, într-un asemenea caz, pentru a-i permite să dezvolte drepturile existente, folosind puterea sa de interpretare [a se vedea, mutatis mutandis, Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 221, 24 iunie 2008].
58. Înainte de a analiza dacă internarea reclamantului s-a făcut conform prevederilor art. 5 § 1 lit. e) citat anterior, Curtea consideră că trebuie să analizeze în speţă dacă persoana în cauză a respectat regula de epuizare a căilor de atac interne înainte de a sesiza Curtea.
59. Curtea observă încă de la început că la momentul faptelor, internarea psihiatrică era reglementată de Legea nr. 487/2002. Această lege prevedea o procedură specifică internărilor nevoluntare şi luarea unei decizii – în urma unei examinări psihiatrice – susceptibile de o acţiune în instanţă. Bineînţeles, Curtea observă că, la momentul faptelor, nu fuseseră adoptate normele de aplicare a legii citate anterior, fapt ce a dus la naşterea unei dezbateri privind aplicabilitatea în practică a acestei legi, însă aceasta observă că Guvernul a confirmat în mod formal, în mai 2004, caracterul efectiv al Legii nr. 487/2002, inclusiv calea de atac judiciară prevăzută la art. 54 din această lege (supra, pct. 14 in fine şi 15). Curtea nu este aşadar convinsă că absenţa în speţă a deciziei la care face referire art. 54 ar fi suficientă pentru a justifica faptul că acest capăt de cerere întemeiat pe caracterul ilegal al internării sale psihiatrice nu a fost invocat în prealabil în faţa instanţelor interne.
60. În orice caz, Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a sesizat parchetul cu o plângere penală împotriva agenţilor de poliţie care îl aduseseră cu forţa la spitalul municipal şi împotriva personalului acelui spital pentru condiţiile internării sale şi pentru tratamentul suferit, însă parchetul a decis neînceperea urmăririi penale în acest caz. Or, de vreme ce există exemple în jurisprudenţă care arată examinarea pe fond, în cazul unei plângeri penale, a capetelor de cerere asemănătoare celui invocat în speţă, (supra, pct. 13), Curtea subliniază că reclamantul nu a contestat, conform art. 2781 C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale, menţionate anterior, în faţa instanţelor interne, pentru a le da ocazia de a examina capătul de cerere înainte de a sesiza Curtea [a se vedea, mutatis mutandis, Neaţă împotriva României (dec.), nr. 17857/03, pct. 40-41, 18 noiembrie 2008, şi Coscodar împotriva României (dec.), nr. 36020/06, 9 martie 2010]
61. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins ca inadmisibil pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
62. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
63. Reclamantul solicită cu titlu de prejudiciu material suma de 2 000 EUR, adică valoarea bunurilor personale adăugată sumei pe care o avea asupra sa la momentul internării sale, la care a fost nevoit să renunţe fără a o mai recupera, potrivit acestuia, la care se adaugă cheltuielile de deplasare la spital pentru îngrijirea sechelelor în urma internării sale.
64. Conform Guvernului, nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi obiectul cererii.
65. Reclamantul solicită de asemenea suma de 50 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza condiţiilor de internare suportate, referindu-se la efectele asupra persoanei sale, greu de suportat şi cu atât mai greu de cuantificat. În acest sens, el declară că, inclusiv după externarea sa, încă mai resimţea mirosurile de transpiraţie şi de urină pe care a trebuit să le inhaleze timp de o săptămână.
66. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul consideră că este excesivă, având în vedere că reclamantul a fost internat doar şapte zile.
67. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 3 din convenţie, ca urmare a condiţiilor precare îndurate de reclamant în spital în timpul internării sale forţate. Prin urmare, nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, din cauza încălcării în cauză, care trebuie reparat. În aceste împrejurări, ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din convenţie, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului 6 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
68. Reclamantul solicită de asemenea suma de 300 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, prezentând 15 facturi şi chitanţe sau bonuri de casă justificative pentru cheltuieli poştale şi de traducere.
69. Guvernul consideră că reclamantul nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. Guvernul nu prezintă observaţii cu privire la suma solicitată de reclamant şi nu contestă realitatea acestor cheltuieli.
70. În speţă, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de jurisprudenţa acesteia, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
71. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i) 6 000 EUR (şase mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli de judecată.
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 13 martie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
[1] Legea nr. 487/2002 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 852 din 13 septembrie 2012.
Full & Egal Universal Law Academy