©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
HOTĂRÂREA
din 27 august 2015
În cauza Parrillo împotriva Italiei
(Cererea nr. 46470/11)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Parrillo împotriva Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Isabelle Berro, Ineta Ziemele, George Nicolaou, András Sajó, Ann Power-Forde, Nebojša Vučinić, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, Faris Vehabović, Dmitry Dedov, judecători, şi Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 iunie 2014 şi la 22 aprilie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 46470/11 îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Adelina Parrillo („reclamanta”), a sesizat Curtea la 26 iulie 2011, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul Nicolò Paoletti şi doamnele Claudia Sartori şi Natalia Paoletti, avocaţi în Roma. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de co-agenţii guvernamentali, doamna Paola Accardo şi domnul Gianluca Mauro Pellegrini.
3. Reclamanta susținea în special că interdicţia, prevăzută la art. 13 din Legea nr. 40 din 19 februarie 2004, de a dona în scopul cercetării ştiinţifice embrionii concepuţi prin reproducere asistată medical era incompatibilă cu dreptul său la respectarea vieţii sale private şi cu dreptul său la respectarea bunurilor sale, drepturi protejate prin art. 8 din Convenţie şi, respectiv, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De asemenea, reclamanta s-a plâns de încălcarea libertăţii de exprimare, garantate de art. 10 din Convenţie, cercetarea ştiinţifică fiind - în opinia sa - un aspect fundamental al acestei libertăţi.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii).
5. La 28 mai 2013, capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie au fost comunicate Guvernului; celelalte capete de cerere au fost declarate inadmisibile.
6. La 28 ianuarie 2014, o cameră din cadrul Secţiei a doua (compusă din Işýl Karakaţ, preţedinte, Guido Raimondi, Peer Lorenzen, Dragoljub Popoviæ, András Sajó, Nebojša Vuèiniæ şi Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie) s-a desesizat în favoarea Marii Camere; niciuna dintre părţi nu s-a opus la aceasta (art. 30 din Convenţie şi art. 72 din Regulament).
7. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi § 5 din Convenţie şi art. 24 din Regulament.
8. Reclamanta şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitate şi fondul cauzei.
9. Centrul European pentru Lege şi Justiţie (European Center for Law and Justice – „ECLJ”), asociaţiile Movimento per la vita, Scienza e vita, Forum delle associazioni familiari, Luca Coscioni, Amica Cicogna Onlus, L’altra cicogna Onlus, Cerco bimbo, VOX – Osservatorio italiano sui Diritti, SIFES – Society of Fertility, Sterility and Reproductive Medicine şi Cittadinanzattiva, precum şi 46 de membri ai Parlamentului Italiei au primit încuviinţarea de a interveni în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 3 din Regulament)
10. La 18 iunie 2014, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).
S-au înfăţişat:
–– pentru Guvern
Dna
P. Accardo,
Dl
G. Mauro Pellegrini,
co-agenţi,
Dna
A. Morresi,
membru al Comitetului Naţional pentru Bioetică şi
profesor de chimie fizică – Departamentul de chimie, biologie şi biotehnologie – Universitatea din Perugia
Dna
D. Fehily,
inspector şi consilier tehnic la Centrul naţional de transplant din Roma
consilieri;
– pentru reclamantă
Dl
N. Paoletti,
Dna
C. Sartori,
Dna
N. Paoletti,
avocaţi,
consilieri,
Dl
M. De Luca,
profesor de biochimie şi
director al Centrului pentru medicină regenerativă „Stefano Ferrari” – Universitatea din Modena şi Reggio Emilia,
consilier.
Curtea a ascultat declaraţiile prezentate de doamna P. Accardo, doamna A. Morresi, domnul N. Paoletti, domnul M. De Luca şi doamna C. Sartori, precum şi răspunsurile date de doamna P. Accardo, domnul G. Mauro Pellegrini, domnul M. De Luca, doamna N. Paoletti şi domnul N. Paoletti la întrebările adresate de judecători.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
11. Reclamanta s-a născut în 1954 şi locuieşte în Roma.
12. În 2002, împreună cu partenerul său, aceasta a apelat la tehnici de reproducere asistată medical şi a efectuat o fertilizare in vitro la Centrul de medicină reproductivă din cadrul European Hospital („centrul”) din Roma. Cei cinci embrioni rezultaţi în urma fertilizării au fost crioconservaţi.
13. Implantarea embrionilor nu a mai avut loc deoarece partenerul reclamantei a decedat la data de 12 noiembrie 2003 în urma unui atentat comis în Nasiriya (Iraq), pe când efectua un reportaj despre război.
14. Reclamanta a renunţat să folosească embrionii şi a decis să îi doneze pentru cercetare ştiinţifică şi astfel să contribuie la progresul tratamentului pentru boli greu vindecabile.
15. Conform informaţiilor prezentate în şedinţă în faţa Marii Camere, reclamanta a formulat mai multe cereri orale pentru ca embrionii să fie puşi la dispoziţia centrului unde erau conservaţi, dar fără succes.
16. Prin scrisoarea din 14 decembrie 2011, reclamanta a solicitat directorului centrului să îi pună la dispoziţie cei cinci embrioni crioconservaţi pentru a fi folosiţi în cercetarea pe celule stem. Directorul i-a respins cererea, precizând că acest tip de cercetare este interzis şi pedepsit penal în Italia, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 40 din 19 februarie 2004 („Legea nr. 40/2004”).
17. În prezent, embrionii respectivi se află conservaţi în banca criogenică a centrului unde s-a efectuat fertilizarea in vitro.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Legea nr. 40 din 19 februarie 2004, intrată în vigoare la 10 martie 2004 („Norme în materie de fertilizare asistată medical”)
Art. 1 – Scopul
„1. Pentru a aborda problemele reproductive legate de sterilitate sau de infertilitatea umană, se permite recurgerea la reproducerea asistată medical, în condiţiile şi conform procedurilor prevăzute de prezenta lege, care garantează drepturile tuturor persoanelor implicate, inclusiv ale celei concepute astfel.” [...]
Art. 5 – Condiţii de acces
„[...] pot avea acces la tehnicile de reproducere asistată medical [doar] cupluri [compuse din] persoane majore de sex diferit, căsătorite sau partenere de viaţă, aflate la vârstă fertilă şi ambele în viaţă.”
Art. 13 – Experimentarea pe embrioni umani
„1. Orice experiment pe embrioni umani este interzis.
2. Cercetarea clinică şi experimentală pe embrioni umani se autorizează cu condiţia de a urmări scopuri exclusiv terapeutice sau de diagnosticare care vizează protecţia sănătăţii şi dezvoltarea embrionului şi dacă nu există metode alternative.
(...)
4. Încălcarea interdicţiei de la alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 6 ani şi cu amendă de la 50 000 la 150 000 euro. [...]
5. Orice profesionist din domeniul sănătăţii condamnat pentru o infracţiune prevăzută de prezentul articol va fi suspendat din exercitarea profesiei pe o perioadă de la 1 la 3 ani.”
Art. 14 - Limitele aplicării tehnicilor pe embrioni
„1. Crioconservarea şi distrugerea embrionilor sunt interzise, fără a aduce atingere dispoziţiilor Legii nr. 194 din 22 mai 1978 [norme privind protecţia socială a maternităţii şi întreruperea voluntară a cursului sarcinii].
2. Tehnicile de producere a embrionilor nu trebuie să ducă la crearea unui număr de embrioni mai mare decât cel strict necesar pentru o implantare unică şi simultană, acest număr neputând în niciun caz să fie mai mare de trei.
3. În cazul în care transferul embrionilor în uter este imposibil din motive grave şi dovedite de forţă majoră legate de starea de sănătate a femeii care nu erau previzibile în momentul fertilizării, se autorizează crioconservarea embrionilor până la data transferului, care se va efectua cât mai curând posibil.”
18. Prin hotărârea nr. 151 din 1 aprilie 2009 (a se vedea infra, pct. 29-31), Curtea Constituţională a declarat neconstituţională dispoziţia de la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 40/2004, conform căreia tehnicile de producere a embrionilor nu trebuie să ducă la crearea unui număr de embrioni mai mare decât cel strict necesar „pentru o implantare unică şi simultană, acest număr neputând în niciun caz să fie mai mare de trei”. Instanţa a declarat neconstituţional art. 14 alin. (3), motivând că acesta nu prevedea că transferul embrionilor trebuia efectuat fără a periclita sănătatea femeii.
B. Avizul Comitetului Naţional pentru Bioetică privind adopţia pentru naştere („ADP”) (18 noiembrie 2005)
19. În urma adoptării Legii nr. 40/2004, Comitetul Naţional pentru Bioetică a abordat problema sorţii embrionilor crioconservaţi care au fost abandonaţi, dat fiind că legea nu conţinea nicio dispoziţie specifică în acest sens, deşi interzicea implicit utilizarea embrionilor supranumerari în scopuri de cercetare ştiinţifică.
20. În acest sens, Comitetul a emis un aviz favorabil „adopţiei pentru naştere” (adopţia embrionară), o practică în baza căreia un cuplu sau o femeie adoptă embrioni supranumerari pentru implantare şi care permite utilizarea embrionilor respectivi pentru a crea viaţă şi pentru a întemeia o familie.
C. Decretul Ministerului Sănătăţii din 11 aprilie 2008 („Note explicative privind reproducerea asistată medical”)
„[...] Crioconservarea embrionilor: Există două categorii de embrioni care pot face obiectul crioconservării: prima categorie o constituie embrionii aflaţi în aşteptarea implantării, inclusiv cei care au fost crioconservaţi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 40 din 2004; a doua categorie o constituie embrionii certificaţi ca abandonaţi [...].”
D. Raportul final al „Comisiei de studiu privind embrionii” din 8 ianuarie 2010
21. Printr-un decret din 25 iunie 2009, Ministerul Sănătăţii a înfiinţat Comisia de studiu privind embrionii crioconservaţi în centrele de reproducere asistată medical. Raportul final al comisiei, adoptat cu majoritate în data de 8 ianuarie 2010, prevede următoarele:
„Interdicţia legală privind distrugerea embrionilor trebuie înţeleasă în sensul că doar în două cazuri crioconservarea poate fi întreruptă: când embrionul decongelat poate fi implantat în uterul mamei sau al altei femei dispuse să accepte implantarea; sau când este posibilă certificarea ştiinţifică a morţii naturale ori a pierderii permanente a viabilităţii ca organism. În stadiul actual al cunoştinţelor [ştiinţifice], viabilitatea unui embrion poate fi certificată doar dacă a fost decongelat, situaţie paradoxală deoarece un embrion decongelat nu poate fi recongelat şi va muri în mod inevitabil dacă nu este imediat implantat în uter. De unde perspectiva tuţioristă a unei posibile conservări, pe termen nelimitat, a embrionilor congelaţi. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că progresul cercetării ştiinţifice va permite stabilirea criteriilor şi metodologiilor pentru a diagnostica moartea, sau cel puţin pierderea viabilităţii, embrionilor crioconservaţi: astfel, va fi posibilă depăşirea paradoxului actual – şi inevitabil din perspectivă juridică – al crioconservării pe o perioadă potenţial nedeterminată. Până la atingerea acestor rezultate, [trebuie reafirmat că] nu se poate ignora faptul că art. 14 din Legea nr. 40 din 2004 interzice în mod expres distrugerea embrionilor, inclusiv a celor crioconservaţi. La aceasta se adaugă faptul că, în ceea ce priveşte soarta embrionilor supranumerari, autorii Legii nr. 40 au optat clar pentru conservarea lor, iar nu pentru distrugerea lor, stabilind astfel ca principiu preferinţa pentru menţinerea lor în viaţă, chiar şi atunci când soarta lor este incertă.”
E. Constituţia Republicii Italiene
22. Articolele relevante din Constituţie prevăd următoarele:
Art. 9
„Republica promovează dezvoltarea culturii şi a cercetării ştiinţifice şi tehnice.” [...]
Art. 32
„Republica ocroteşte sănătatea ca drept fundamental al individului şi interes al colectivităţii. [...]”
Art. 117
„Puterea legislativă este exercitată de Stat şi de Regiuni, cu respectarea Constituţiei, precum şi a limitelor impuse de legislaţia comunitară şi de obligaţiile internaţionale.” [...]
F. Hotărârile nr. 348 şi nr. 349 ale Curţii Constituţionale din 24 octombrie 2007
23. Aceste hotărâri răspund unor întrebări pe care Curtea de Casaţie şi o curte de apel le-au ridicat cu privire la compatibilitatea Decretului-lege nr. 333 din 11 iulie 1992 (privind criteriile pentru calcularea despăgubirii pentru expropriere) cu Constituţia şi cu art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie. Acestea ţin seama de hotărârea Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [(MC), nr. 36813/97, CEDO 2006-V), pronunţată de Marea Cameră a Curţii.
24. În aceste hotărâri, după ce a amintit obligaţia legiuitorului de a respecta obligaţiile internaţionale (art. 117 din Constituţie), Curtea Constituţională a definit locul conferit Convenţiei pentru drepturile omului în cadrul izvoarelor de drept intern, având în vedere că aceasta este o normă de rang intermediar între legea ordinară şi Constituţie. În plus, Curtea Constituţională a precizat că instanţa de fond era cea care trebuia să interpreteze norma internă în conformitate cu Convenţia pentru drepturile omului şi cu jurisprudenţa Curţii (a se vedea hotărârea nr. 349, pct. 26, pct. 6.2 infra) şi că, în cazul în care o astfel de interpretare ar fi fost imposibilă sau instanţa ar fi avut îndoieli cu privire la compatibilitatea normei interne cu Convenţia, instanţa era obligată să o sesizeze cu problema de constituţionalitate.
25. Pasajele relevante din hotărârea nr. 348 din 24 octombrie 2007 sunt următoarele:
„4.2. [...] Este necesar să se definească rangul şi rolul normelor din Convenţia europeană a drepturilor omului pentru a determina, în lumina [art. 117 din Constituţie], care este incidenţa acestora asupra ordinii juridice italiene. [...]
4.3. [Într-adevăr], dacă pe de o parte [aceste norme] completează protecţia drepturilor fundamentale şi contribuie astfel la punerea în aplicare a valorilor şi a principiilor fundamentale protejate totodată de Constituţia italiană, pe de altă parte, ele rămân în mod formal simple izvoare de rang primar. [...]
Astăzi, Curtea Constituţională are aşadar de clarificat problema normativă şi instituţională [ridicată mai sus], care are consecinţe practice importante pentru activitatea de zi cu zi a practicienilor în drept. [...]
Instanţa ordinară nu poate decide să anuleze o dispoziţie din legea ordinară pe care o consideră incompatibilă cu o normă din Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece pretinsa incompatibilitate ridică o problemă de constituţionalitate privind posibila încălcare a primului paragraf al art. 117 din Constituţie şi intră [ca atare] în competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. [...]
4.5. [...] Principiul enunţat la primul paragraf al art. 117 din Constituţie nu poate deveni operaţional în practică decât dacă «obligaţiile internaţionale» constrângătoare pentru puterile legislative ale statului şi regiunilor sunt definite în mod corespunzător. [...]
4.6. [Or] în comparaţie cu alte tratate internaţionale, Convenţia europeană a drepturilor omului are trăsătura distinctivă de a fi instituit un organ jurisdicţional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care are competenţa de a interpreta normele Convenţiei. Într-adevăr, potrivit art. 32 § 1 [din Convenţie], «competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute în art. 33, 34, 46 şi 47».
Având în vedere că normele juridice îşi dobândesc sensul (vivono) prin interpretarea dată acestora de către practicienii în drept, în primul rând judecătorii, rezultă în mod natural din art. 32 § 1 din Convenţie că, prin semnarea Convenţiei europene a drepturilor omului şi prin ratificarea acesteia, Italia s-a angajat în special, în conformitate cu obligaţiile sale internaţionale, să-şi adapteze legislaţia la normele Convenţiei în conformitate cu sensul atribuit acestora de Curte [Curtea Europeană a Drepturilor Omului], care a fost înfiinţată cu scopul de a le interpreta şi aplica. Prin urmare, nu se poate vorbi de o competenţă jurisdicţională care s-ar adăuga celei a organelor judiciare ale statului, ci mai degrabă de o funcţie de interpretare preeminentă pe care statele contractante au recunoscut-o Curţii Europene, contribuind astfel la clarificarea obligaţiilor lor internaţionale în materie.
4.7. Nu trebuie să se deducă de aici faptul că dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, astfel cum sunt interpretate de Curtea de la Strasbourg, au valoare de norme constituţionale şi, ca atare, sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională. Este cu atât mai necesar ca normele respective să fie în conformitate cu Constituţia cu cât acestea completează principiile constituţionale, deşi rămân norme de rang infra-constituţional. [...]
Din moment ce, aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului dobândesc sens prin interpretarea pe care le-o dă Curtea Europeană, controlul de constituţionalitate trebuie să se axeze pe normele care rezultă din această interpretare, nu pe aceste dispoziţii considerate în sine. În plus, hotărârile Curţii de la Strasbourg nu sunt obligatorii necondiţionat în sensul controlului de constituţionalitate al legilor naţionale. Acest control trebuie să încerce întotdeauna să realizeze un echilibru între constrângerile determinate de obligaţiile internaţionale, impuse de primul paragraf al art. 117 din Constituţie pe de o parte, şi interesele protejate de Constituţie şi consacrate de alte articole din Constituţie, pe de altă parte. [...]
5. Rezultă din principiile metodologice sus-menţionate că, pentru a proceda la controlul de constituţionalitate solicitat de instanţa de trimitere, trebuie să se examineze a) dacă există o contradicţie, care nu poate fi rezolvată prin interpretare, între dispoziţia naţională în cauză şi normele Convenţiei europene a drepturilor omului, astfel cum sunt interpretate de Curtea Europeană şi considerate ca izvoare complementare ale principiului constituţional menţionat în primul paragraf al art. 117 din Constituţie, şi b) dacă normele Convenţiei europene a drepturilor omului presupuse ca integrând acest principiu şi înţelese în interpretarea dată acestora de Curte [Curtea Europeană] sunt compatibile cu ordinea constituţională italiană. [...]”
26. Pasajele relevante ale hotărârii nr. 349 din 24 octombrie 2007 sunt reproduse mai jos:
„6.2 [...] [Principiul enunțat] la primul paragraf al art. 117 din Constituţie [nu înseamnă] că trebuie să se considere că normele care decurg din acordurile internaţionale au valoare constituţională deoarece acestea fac obiectul unei legi ordinare, cum este cazul normelor Convenţiei europene a drepturilor omului. Principiul constituţional supus controlului obligă legiuitorul ordinar să respecte aceste norme, o dispoziţie naţională incompatibilă cu o normă din Convenţia europeană a drepturilor omului – şi, prin urmare, cu «obligaţiile internaţionale», menţionate la primul paragraf al art. 117 din Constituţie – ar încălca în sine principiul constituţional respectiv. În cele din urmă, primul paragraf al art. 117 din Constituţie face trimitere la norma din Convenţie care este în discuţie într-o anumită cauză, care dă sens (dà vita) şi conţinut obligaţiilor internaţionale evocate în general şi la principiul [constituţional de bază], pentru a fi în general clasificată ca «normă interpusă», şi care face la rândul său obiectul unui control de compatibilitate cu normele din Constituţie, aşa cum se va preciza mai jos.
Rezultă că este de competenţa instanţelor de drept comun să interpreteze norma internă în conformitate cu dispoziţia internaţională [...]. Atunci când o astfel de interpretare este imposibilă sau când există îndoieli privind compatibilitatea normei interne cu dispoziţia din Convenţie «interpusă», instanţa este obligată să sesizeze Curţii Constituţionale o problemă de constituţionalitate în raport cu primul paragraf al art. 117 din Constituţie [...].
În ceea ce priveşte Convenţia europeană a drepturilor omului, trebuie să se ţină cont de faptul că aceasta are o caracteristică specială în comparaţie cu alte acorduri internaţionale în sensul că depăşeşte cadrul unei simple liste de drepturi şi obligaţii reciproce ale statelor contractante. Acestea din urmă au creat un sistem de protecţie uniformă a drepturilor fundamentale. Aplicarea şi interpretarea sistemului de norme revin, desigur, în primul rând instanţelor din statele membre, care sunt instanţele de drept comun ale Convenţiei. Cu toate acestea, aplicarea uniformă a normelor în cauză este în cele din urmă garantată de interpretarea centralizată a Convenţiei europene, sarcină atribuită Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care are ultimul cuvânt şi a cărei competenţă «acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute [de aceasta]» (art. 32 § 1 din Convenţie). [...]
Curtea Constituţională şi Curtea de la Strasbourg au în cele din urmă roluri diferite, deşi ambele urmăresc acelaşi scop – de a proteja cât mai bine drepturile fundamentale. Interpretarea Convenţiei de la Roma şi a protocoalelor acesteia intră în competenţa Curţii de la Strasbourg, ceea ce garantează aplicarea unui nivel uniform de protecţie în toate statele membre.
Cu toate acestea, în cazul în care Curtea Constituţională este sesizată cu o problemă de constituţionalitate a unei norme naţionale în raport cu primul paragraf al art. 117 din Constituţie, [şi această problemă] se referă la o incompatibilitate cu una sau mai multe norme din Convenţia europeană a drepturilor omului care nu poate fi rezolvată prin interpretare, aceasta trebuie să verifice dacă incompatibilitatea în cauză este reală şi [dacă este] să verifice dacă normele propriu-zise din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel cum au fost interpretate de Curtea de la Strasbourg, garantează o protecţie a drepturilor fundamentale echivalentă cel puţin cu cea oferită de Constituţia italiană.
Nu se impune, de fapt, să se examineze interpretarea pe care Curtea de la Strasbourg o dă unei anumite norme din Convenţia europeană a drepturilor omului [...] ci să se verifice dacă această normă, astfel cum a fost interpretată de instanţa căreia statele membre i-au acordat expres această competenţă, este compatibilă cu normele relevante din Constituţie. Astfel, îndatorirea de a asigura respectarea obligaţiilor internaţionale impusă de Constituţie va fi în mod corect pusă în echilibru cu necesitatea de a evita ca această îndatorire să încalce Constituţia însăşi.”
G. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
1. Ordonanţa Curţii Constituţionale nr. 396 din 24 octombrie 2006
27. Prin această ordonanţă, Curtea Constituţională a declarat inadmisibilă o problemă de constituţionalitate ridicată de Tribunalul Cagliari în legătură cu art. 13 din Legea nr. 40/2004, care interzice utilizarea diagnosticării preimplantare.
28. Pentru a hotărî astfel, Curtea Constituţională a constatat că instanţa de trimitere s-a limitat la ridicarea unei probleme de constituţionalitate doar pentru art. 13 din Legea nr. 40/2004 deşi, conform conţinutului cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, interzicerea diagnosticării preimplantare decurgea şi din alte dispoziţii ale legii respective, în special art. 14 alin. (3).
2. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 151 din 1 aprilie 2009
29. Această hotărâre are ca obiect constituţionalitatea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 40/2004 care prevăd, pe de o parte, crearea unui număr limitat de embrioni (nu mai mare de trei) şi obligaţia de a-i implanta simultan, iar pe de altă parte, interzicerea crioconservării embrionilor supranumerari.
30. Curtea Constituţională a hotărât că alineatele în cauză erau neconstituţionale deoarece periclitau sănătatea femeilor prin faptul că le obligau, în primul rând, să se supună mai multor cicluri de stimulare ovariană şi, pe de altă parte, să se expună riscurilor asociate sarcinilor multiple din cauza interzicerii întreruperii selective a sarcinii.
31. În hotărâre nu se face nicio referire la Convenţia europeană a drepturilor omului, care nu a fost citată nici de instanţele (Tribunalul Administrativ Regional Lazio şi Tribunalul Florenţa) care au ridicat problema.
3. Ordonanţa Curţii Constituţionale nr. 97 din 8 martie 2010
32. Prin această ordonanţă, Curtea Constituţională a declarat inadmisibile problemele de constituţionalitate pe care i le-a sesizat Tribunalul Milano întrucât acestea fuseseră deja tratate în hotărârea sa nr. 151/2009.
4. Ordonanţa Curţii Constituţionale nr. 150 din 22 mai 2012
33. Prin această ordonanţă, care făcea trimitere la hotărârea S.H. şi alţii împotriva Austriei [(MC), nr. 57813/00, CEDO 2011], Curtea Constituţională a retrimis instanţei competente asupra fondului cauza cu care fusese sesizată şi care avea ca obiect interzicerea utilizării fertilizării heterologe, prevăzută de Legea nr. 40/2004.
5. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 162 din 10 iunie 2014
34. Această hotărâre are ca obiect constituţionalitatea interzicerii absolute a accesului la fertilizare heterologă în cazuri de sterilitate sau infertilitate dovedită medical, astfel cum a fost prevăzută de Legea nr. 40/2004.
35. Trei instanţe de drept comun au sesizat Curtea Constituţională, adresându-i întrebarea dacă legea în litigiu era compatibilă cu art. 2 (drepturi inviolabile), art. 3 (principiul egalităţii), art. 29 (dreptul familiei), art. 31 (obligaţiile statului de a proteja dreptul familiei) şi art. 32 (dreptul la sănătate) din Constituţie. Una dintre instanţe, Tribunalul Milano, a solicitat totodată Curţii să se pronunţe cu privire la compatibilitatea legii în litigiu cu art. 8 şi art. 14 din Convenţie.
36. Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile legislative relevante.
37. În special, aceasta a considerat că alegerea petenţilor de a deveni părinţi şi de a întemeia o familie cu copii constituie un aspect al libertăţii lor de autodeterminare referitoare la sfera vieţii lor private şi de familie şi, ca atare, este protejată de art. 2, art. 3 şi art. 31 din Constituţie. Instanţa a mai precizat că persoanele afectate de infertilitate sau sterilitate totală au dreptul la protecţia sănătăţii lor (art. 32 din Constituţie).
38. Instanţa a constatat că, dacă drepturile în litigiu ar putea face obiectul unor restrângeri inspirate de considerente de ordin etic, aceste restrângeri nu ar putea echivala cu o interdicţie absolută, cu excepţia cazului în care altminteri ar fi imposibilă protejarea altor libertăţi garantate de Constituţie.
39. În ceea ce priveşte compatibilitatea dispoziţiilor legislative în litigiu cu art. 8 şi art. 14 din Convenţie, Curtea Constituţională s-a limitat la observaţia că problemele legate de aceasta au fost tratate în concluziile la care a ajuns cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor în litigiu (a se vedea mai sus).
H. Ordonanţele instanţelor naţionale privind accesul la diagnosticarea preimplantare
1. Ordonanţa Tribunalului Cagliari din 22 septembrie 2007
40. În această ordonanţă, Tribunalul Cagliari a amintit că petenţii au introdus mai întâi o acţiune de instituire a unor măsuri provizorii, în cadrul căreia a fost ridicată o problemă de constituţionalitate. Tribunalul a adăugat că respectiva problemă a fost apoi declarată inadmisibilă prin Ordonanţa nr. 396 pronunţată de Curtea Constituţională în data de 24 octombrie 2006 (a se vedea supra, pct. 27-28) şi că ordonanţa nu a furnizat aşadar nicio îndrumare privind interpretarea care trebuie dată dreptului intern prin prisma Constituţiei.
41. În ceea ce priveşte acţiunea civilă introdusă în fața tribunalului, instanţa a remarcat că nu exista, în dreptul intern, o interdicţie explicită de acces la diagnosticarea preimplantare şi că o interpretare a legii în sensul existenţei unei astfel de interdicţii ar fi contrară dreptului petenţilor de a fi informaţi în mod corespunzător despre tratamentul medical pe care intenţionau să îl urmeze.
42. În plus, instanţa a observat că interdicţia privind utilizarea diagnosticării preimplantare a fost introdusă ulterior printr-o normă secundară, şi anume Decretul Ministerului Sănătăţii nr. 15165 din 21 iulie 2004 (în special în partea în care se prevede că „orice examinare privind starea de sănătate a embrionilor creaţi in vitro, în sensul art. 14 alin. 5 [din Legea nr. 40 din 2004] se poate efectua doar pentru observarea acestora” – „dovrà essere di tipo osservazionale”). Instanţa a considerat că acest fapt era contrar principiului legalităţii şi Convenţiei de la Oviedo a Consiliului Europei.
43. În cele din urmă, instanţa a remarcat că o interpretare a Legii nr. 40/2004 în sensul în care aceasta permite accesul la diagnosticarea preimplantare era în conformitate cu dreptul la sănătate recunoscut mamei. În consecinţă, tribunalul a încuviinţat accesul petenţilor la diagnosticarea preimplantare.
2. Ordonanţa Tribunalului Florenţa din 17 decembrie 2007
44. În această ordonanţă, Tribunalul Florenţa a făcut trimitere la ordonanţa Tribunalului Cagliari, citată anterior, şi a declarat că este de acord cu interpretarea pe care acesta a dat-o legislaţiei interne. În consecinţă, tribunalul a încuviinţat accesul petenţilor la diagnosticarea preimplantare.
3. Ordonanţa Tribunalului Bologna din 29 iunie 2009
45. Prin această ordonanţă, Tribunalul Bologna a încuviinţat accesul petenţilor la diagnosticarea preimplantare, precizând că această practică era compatibilă cu protecţia sănătăţii femeii, recunoscută prin interpretarea pe care Curtea Constituţională a dat-o dreptului intern în Decizia nr. 151 din 1 aprilie 2009 (a se vedea supra, pct. 29-31).
4. Ordonanţa Tribunalului Salerno din 9 ianuarie 2010
46. În această ordonanţă, pronunţată la finalul procedurii ordonanţei preşedinţiale, Tribunalul Salerno a reamintit elementele noi introduse prin Decretul Ministerului Sănătăţii nr. 31639 din 11 aprilie 2008, şi anume că examinarea stării de sănătate a embrionilor creaţi in vitro nu mai era limitată la observarea acestora şi că accesul la reproducerea asistată a fost autorizat pentru cuplurile în care bărbatul era purtătorul unor boli virale cu transmitere sexuală.
47. Instanţa a dedus astfel că diagnosticarea preimplantare trebuia să fie considerată una dintre tehnicile de supraveghere prenatală în vederea cunoaşterii stării de sănătate a embrionului.
48. În consecinţă, tribunalul a încuviinţat realizarea unei diagnosticări preimplantare pe embrionul in vitro al petenţilor.
5. Ordonanţa Tribunalului Cagliari din 9 noiembrie 2012
49. În această ordonanţă, Tribunalul Cagliari a făcut trimitere la motivarea formulată în ordonanţele citate anterior. În plus, instanţa a precizat că din hotărârile nr. 348 şi nr. 349 pronunţate de Curtea Constituţională la 24 octombrie 2007 reieşea faptul că o interpretare a legii în sensul garantării accesului la diagnosticarea preimplantare era compatibilă cu Convenţia europeană a drepturilor omului, având în vedere în special hotărârea pronunţată de Curtea de la Strasbourg în cauza Costa şi Pavan împotriva Italiei (nr. 54270/10, 28 august 2012).
6. Ordonanţa Tribunalului Roma din 15 ianuarie 2014
50. Prin această ordonanţă, instanţa a ridicat problema constituţionalităţii art. 1 alin. (1) şi (2) şi a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 40/2004, dispoziţii care interziceau cuplurilor care nu erau sterile şi nici infertile să recurgă la tehnici de reproducere asistată medical pentru obţinerea unui diagnostic preimplantare. Instanţa a examinat această problemă şi din perspectiva art. 8 şi a art. 14 din Convenţie.
51. Deşi a ţinut seama de hotărârea Costa şi Pavan împotriva Italiei (citată anterior), instanţa a considerat că nu se putea proceda la o interpretare extensivă acestei legi, care prevedea expres că accesul la tehnicile de reproducere asistată medical era rezervat cuplurilor sterile sau infertile.
I. Problema constituţionalităţii art. 13 din Legea nr. 40/2004, ridicată de Tribunalul Florenţa
52. Printr-o decizie din 7 decembrie 2012, Tribunalul Florenţa a ridicat problema constituţionalităţii interdicţiei de a dona embrionii supranumerari în scopuri de cercetare ştiinţifică, interdicţie care decurge din art. 13 din Legea nr. 40/2004, în raport cu art. 9 şi art. 32 din Constituţie, care garantează libertatea cercetării ştiinţifice şi, respectiv, dreptul la sănătate.
53. La 19 martie 2014, preşedintele Curţii Constituţionale a suspendat examinarea cauzei în aşteptarea hotărârii pe care Marea Cameră o va pronunţa în cauza Parrillo împotriva Italiei (cererea nr. 46470/11).
III. Documente ale Consiliului Europei
A. Recomandarea 1046 (1986) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în scopuri de diagnosticare, terapeutice, ştiinţifice, industriale şi comerciale
„[...] 6. [Adunarea Parlamentară] Conştientă de faptul că în urma progresului [ştiinţei şi tehnologiei medicale] condiţia juridică a embrionului şi fetusului a devenit foarte precară, iar statutul juridic al acestora nu este în prezent reglementat prin lege;
7. Conştientă de faptul că nu există dispoziţii corespunzătoare privind utilizarea embrionilor şi a fetuşilor vii sau morţi;
8. Având convingerea că, în faţa progresului ştiinţific care permite intervenţia, încă de la fertilizare, asupra vieţii umane în curs de dezvoltare, este urgentă stabilirea gradului său de protecţie juridică;
9. Ţinând seama de diversitatea opiniilor exprimate în plan etic cu privire la utilizarea embrionilor sau fetuşilor, ori a ţesuturilor provenite de la aceştia, şi de conflictele de valori pe care le provoacă;
10. Considerând că embrionii şi fetuşii umani trebuie să beneficieze în orice împrejurare de respectul cuvenit demnităţii umane, precum şi că utilizarea produselor şi ţesuturilor acestora trebuie limitată în sens strict şi reglementată prin lege [...] în vederea unor scopuri pur terapeutice şi imposibil de atins prin alte mijloace; [...]
13. Subliniind necesitatea cooperării la nivel european,
14. Recomandă Comitetului de Miniştri:
A. să invite guvernele statelor membre:
[...]
ii. să limiteze utilizarea industrială a embrionilor şi fetuşilor umani, precum şi a produselor şi ţesuturilor acestora, la scopuri strict terapeutice care nu pot fi atinse prin alte mijloace, conform principiilor menţionate în anexă, precum şi să se conformeze dreptului acestora, ori să adopte norme conforme, aceste norme trebuind în special să precizeze condiţiile în care se pot efectua prelevarea şi utilizarea în vederea diagnosticării sau în scop terapeutic;
iii. să interzică crearea de embrioni umani prin fertilizare in vitro în scopul cercetării pe durata vieţii sau după moartea lor;
iv. să interzică tot ce s-ar putea defini ca manipulări sau abateri indezirabile de la aceste tehnici, printre care:
(...)
- cercetarea pe embrioni umani viabili;
- efectuarea de experimente pe embrioni vii, viabili sau nu [...]”
B. Recomandarea 1100 (1989) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în cercetarea ştiinţifică
„[...] 7. Considerând că embrionul uman, deşi prezintă faze succesive de dezvoltare indicate prin denumiri diferite [...], prezintă totodată o diferenţiere progresivă a organismului său şi păstrează totuşi o identitate biologică şi genetică continuă,
8. Reamintind necesitatea unei cooperări europene şi a unei reglementări cât mai ample posibil care să permită depăşirea contradicţiilor, a riscurilor şi a ineficacităţii previzibile a normelor exclusiv naţionale în domeniile vizate,
(...)
21. Crearea şi menţinerea în viaţă, cu intenţie, a embrionilor şi fetuşilor, in vitro sau in utero, în scopul cercetării ştiinţifice, ca de exemplu pentru prelevarea de material genetic, celule, ţesuturi sau organe, trebuie să fie interzise. [...]”
54. Părţile relevante din anexa la recomandare sunt formulate astfel:
„B. Pe embrioni preimplantare vii: [...]
4. Conform Recomandării 934 (1982) şi Recomandării 1046 (1986), cercetările in vitro pe embrioni viabili se autorizează numai în cazurile în care:
– este vorba despre cercetări aplicate cu caracter de diagnostic sau efectuate în scopuri preventive ori terapeutice;
– acestea nu intervin asupra patrimoniului genetic nepatologic.
5. [...] cercetarea pe embrioni vii trebuie interzisă, în special:
– dacă embrionul este viabil;
– dacă există posibilitatea utilizării unui model animal;
– dacă aceasta nu este prevăzută în cadrul unor proiecte prezentate şi autorizate corespunzător de autorităţile sanitare sau ştiinţifice competente ori, prin delegaţie, de comisia naţională multidisciplinară de resort;
– dacă nu respectă termenele prevăzute de autorităţile sus-menţionate.
(...)
H. Donarea de material embrionar uman: (...)
20. Donarea de material embrionar uman se autorizează numai în scopul cercetării ştiinţifice, în scopul diagnosticării, în scop preventiv sau terapeutic. Se interzice vânzarea acestuia.
21. Crearea şi/sau menţinerea în viaţă, cu intenţie, a embrionilor şi fetuşilor, in vitro sau in utero, în vederea cercetării ştiinţifice, ca de exemplu pentru prelevarea de material genetic, celule, ţesuturi sau organe, trebuie să fie interzise.
22. Donarea şi utilizarea de material embrionar uman se permit numai cu condiţia ca părinţii donatori să-şi fi exprimat consimţământul în mod liber şi în scris.
23. Donarea de organe trebuie să fie lipsită de orice caracter comercial. Cumpărarea şi vânzarea de embrioni, fetuşi sau părţi ale acestora de către părinţii donatori sau de către terţi, ca şi importarea şi exportarea acestora, trebuie să fie de asemenea interzise.
24. Donarea şi utilizarea de material embrionar uman pentru fabricarea de arme biologice periculoase sau anihilatoare trebuie interzise.
25. În cadrul prezentei recomandări, prin «viabili» se înţeleg embrionii care nu prezintă caracteristici biologice ce pot împiedica dezvoltarea lor; pe de altă parte, neviabilitatea embrionilor şi fetuşilor umani va trebui determinată exclusiv prin criterii biologice obiective, bazate pe deficienţele intrinseci ale embrionului.”
C. Convenţia Consiliului Europei privind drepturile omului şi biomedicina („Convenţia de la Oviedo”) din 4 aprilie 1997
ART. 2
Întâietatea fiinţei umane
„Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.”
ART. 18
Cercetarea pe embrioni in vitro
„1. Atunci când cercetarea pe embrioni in vitro este permisă de lege, aceasta va asigura o protecţie adecvată a embrionului.
2. Este interzisă crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.”
Art. 27
Protecţia mai largă
„Nici una dintre dispoziţiile prezentei convenţii nu va fi interpretată ca o limitare sau o afectare în vreun alt mod a posibilităţii ca o parte să acorde o protecţie mai largă faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei decât cea stipulată în prezenta convenţie.”
D. Protocol adiţional la Convenţia de la Oviedo privind cercetarea biomedicală (25 ianuarie 2005)
ART. 1
Sfera de aplicare
„1. Prezentul protocol se aplică tuturor activităţilor de cercetare în domeniul sănătăţii care implică o intervenţie asupra fiinţei umane.
2. Protocolul nu se aplică cercetării pe embrioni in vitro. Acesta se aplică cercetării pe fetuşi şi embrioni in vivo.
[...]”
E. Raportul Grupului de lucru privind protecţia embrionilor şi a fetuşilor umani din cadrul Comitetului director pentru bioetică, publicat la 19 iunie 2003 – Concluzie
„Scopul raportului este de a prezenta o privire de ansamblu a poziţiilor actuale din Europa referitoare la protecţia embrionului uman in vitro şi a argumentelor pe care se bazează acestea.
Acesta denotă un consens larg asupra necesităţii protejării embrionului in vitro. Cu toate acestea, definiţia statutului embrionului rămâne un domeniu în care se întâlnesc diferenţe fundamentale, bazate pe argumente solide. Diferenţele se află, în mare măsură, la originea celor întâlnite în materie de chestiuni legate de protecţia embrionului in vitro.
Cu toate acestea, chiar şi în lipsa unui acord privind statutul embrionului, se poate avea în vedere posibilitatea reexaminării anumitor chestiuni în contextul evoluţiilor recente în domeniul biomedical şi al progresului terapeutic potenţial. În acest context, deşi se recunoaşte şi se respectă opţiunile fundamentale ale diverselor ţări, pare posibil şi dezirabil – în raport cu necesitatea protejării embrionului in vitro recunoscută în toate ţările – să se identifice abordările comune în vederea asigurării condiţiilor adecvate pentru aplicarea procedurilor care implică crearea şi utilizarea de embrioni in vitro. Scopul prezentului raport este de a sprijini reflecţia pentru atingerea acestui obiectiv.”
F. Rezoluţia 1352 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind cercetarea pe celule stem umane
„[...] 3. Celulele stem umane pot proveni de la un număr crescând de ţesuturi şi fluide prezente în fiinţele umane de orice vârstă, nu doar din surse embrionare.
[...]
5. Prelevarea de celule stem embrionare implică, în acest moment, distrugerea unor embrioni umani.
[...]
7. Adunarea subliniază că în lume sunt deja disponibile un număr de linii de celule stem embrionare umane care pot servi la cercetarea ştiinţifică.
[...]
10. Distrugerea fiinţelor umane în scopul cercetării ştiinţifice este contrară dreptului la viaţă al oricărei fiinţe umane şi contrară interzicerii morale a instrumentalizării fiinţei umane.
11. În consecinţă, Adunarea invită statele membre:
i. să promoveze cercetarea pe celule stem cu condiţia ca aceasta să respecte viaţa fiinţelor umane în toate stadiile lor de dezvoltare;
ii. să încurajeze tehnicile ştiinţifice care nu sunt controversate din punct de vedere social şi etic pentru a face progrese în folosirea pluripotenţei celulare şi a dezvolta noi metode în medicina regenerativă;
iii. să semneze şi să ratifice Convenţia de la Oviedo pentru a conferi eficacitate interzicerii creării de embrioni umani în scopuri de cercetare;
iv. să promoveze programe europene comune de cercetare fundamentală în domeniul celulelor stem adulte;
v. să garanteze că, în ţările care o permit, cercetarea pe celule stem care implică distrugerea embrionilor umani este autorizată corespunzător şi supravegheată de organismele naţionale corespunzătoare;
vi. să respecte decizia ţărilor de a nu participa la programe de cercetare internaţionale care sunt contrare valorilor etice consacrate în legislaţia naţională şi să nu se aştepte ca aceste ţări să contribuie direct sau indirect la această cercetare;
vii. să acorde întâietate aspectelor etice ale cercetării faţă de acelea pur utilitare şi financiare;
viii. să promoveze înfiinţarea unor structuri în care cercetătorii ştiinţifici şi reprezentanţii societăţii civile pot discuta diverse tipuri de proiecte de cercetare pe celule stem umane în vederea consolidării transparenţei şi responsabilităţii democratice.”
G. Recomandarea Comitetului de Miniştri către statele membre privind cercetarea în domeniul materialelor biologice de origine umană [Rec (2006)4, adoptată de Comitetul de Miniştri la 15 martie 2006]
55. Această recomandare, care nu se aplică ţesuturilor embrionare şi fetale (art. 2 § 3) are scopul de a proteja drepturile fundamentale ale persoanelor al căror material biologic ar putea fi inclus într-un proiect de cercetare după ce a fost recoltat şi stocat (i) pentru un proiect de cercetare specific anterior adoptării acestei recomandări, (ii) pentru o cercetare viitoare nespecificată sau (iii) ca material rezidual prelevat iniţial în scopuri clinice sau medico-legale. Recomandarea urmăreşte, printre altele, să promoveze stabilirea unor coduri de bune practici din partea statelor membre şi să reducă la minim riscurile legate de activităţile de cercetare pentru viaţa privată a persoanelor implicate. Documentul stabileşte totodată normele privind obţinerea şi recoltarea de material biologic.
H. „Etica în ştiinţă şi tehnologie”, Rezoluţia 1934 (2013) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
„2. [...] Adunarea consideră că se impune o reflecţie etică mai concertată – la nivel naţional, supraregional şi mondial – cu privire la obiectivele şi scopurile urmărite de ştiinţă şi tehnologie, la instrumentele şi metodele folosite de acestea, la posibilele consecinţe şi efecte secundare ale acestora, precum şi cu privire la sistemul general de norme şi comportamente în care se circumscriu acestea.
3. Adunarea consideră că existenţa unei structuri permanente pentru reflecţie etică la nivel mondial ar permite abordarea unor chestiuni etice precum cea de «ţintă mobilă» în locul stabilirii unui «cod etic», şi ar permite repunerea periodică în discuţie chiar şi a conceptelor fundamentale, precum definiţia «identităţii umane» sau a «demnităţii umane».
4. Adunarea salută iniţiativa UNESCO de a înfiinţa Comisia Mondială de etică a cunoştinţelor ştiinţifice şi a tehnologiilor (COMEST) pentru a angaja o reflecţie etică permanentă şi a studia posibilităţile de a redacta şi revizui periodic un set de principii etice fundamentale bazate pe Declaraţia universală a drepturilor omului. În opinia acesteia, Consiliul Europei ar trebui să contribuie la acest proces.
5. În acest sens, Adunarea recomandă Secretarului General al Consiliului Europei să aibă în vedere înfiinţarea unei structuri flexibile şi informale de reflecţie etică, prin intermediul cooperării între comisiile competente ale Adunării şi membrii comitetelor de experţi de resort, inclusiv Comitetul de bioetică (DH-BIO), în vederea identificării noilor chestiuni etice şi a principiilor etice fundamentale care pot ghida acţiunile politice şi juridice în Europa.
6. Pentru a consolida cadrul european comun de etică în ştiinţă şi tehnologie, Adunarea recomandă statelor membre care încă nu au luat aceste măsuri să semneze şi să ratifice Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina (STE nr. 164, «Convenţia de la Oviedo») şi protocoalele la aceasta, precum şi să participe pe deplin la lucrările Comitetului de bioetică.
[...]
10. Adunarea invită Uniunea Europeană şi UNESCO să coopereze cu Consiliul Europei pentru a consolida cadrul european comun de etică în ştiinţă şi tehnologie şi, în acest sens:
10.1. să creeze platforme europene şi regionale pentru schimburi periodice de experienţe şi de bune practici din toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei, folosind experienţa dobândită în cadrul Conferinţei europene a comitetelor naţionale de etică (COMETH), lansată de Consiliul Europei şi, mai recent, al Forumului comitetelor naţionale de etică (Forum CNE) finanţat de Comisia Europeană, precum şi în cadrul reuniunilor Comitetului de bioetică al Consiliului Europei;
10.2. să elaboreze şi să revizuiască periodic un set de principii etice fundamentale care trebuie aplicate în toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei;
10.3. să propună orientări suplimentare pentru a ajuta statele membre să armonizeze normele etice şi procedurile de supraveghere, bazându-se pe efectul pozitiv al cerinţelor etice formulate în al şaptelea program-cadru al Comunităţii Europene pentru activităţi de cercetare, de dezvoltare tehnologică şi demonstrative (2007-2013) (al 7-lea PC).”
IV. Dreptul Uniunii Europene și alte materiale relevante
A. Grupul european pentru etică în domeniul ştiinţei şi al noilor tehnologii (EGE)
56. Înfiinţat în 1991 de Comisia Europeană, EGE este un organism independent alcătuit din experţi, cu misiunea de a prezenta Comisiei Europene avize privind chestiuni etice legate de ştiinţă şi noile tehnologii. EGE a emis două avize privind utilizarea embrionilor in vitro în scopul cercetării.
1. Avizul nr. 12: Aspecte etice ale cercetării care implică utilizarea de embrioni umani în contextul celui de al cincilea program-cadru de cercetare, 14 noiembrie 1998
57. Avizul a fost publicat la cererea Comisiei Europene, în urma propunerii Parlamentului European de a exclude de la finanţarea UE acele proiecte de cercetare care implică distrugerea de embrioni umani în contextul celui de al cincilea program-cadru. Pasajele relevante prevăd următoarele:
„[...] 2.6 [...] Ca parte a programelor europene de cercetare, problema cercetării pe embrion uman trebuie abordată atât din perspectiva respectării principiilor etice fundamentale comune tuturor statelor membre, cât şi luând în considerare diversitatea de concepţii filosofice şi etice exprimate prin practicile şi reglementările naţionale în vigoare în acest domeniu. [...]
2.8. În lumina principiilor şi precizărilor sus-menţionate, Grupul consideră că, în conformitate cu dimensiunea etică a celui de al cincilea program-cadru comunitar, nu ar trebui exclusă a priori de la finanţare comunitară cercetarea pe embrion uman care face obiectul unor opţiuni etice diferite de la o ţară la alta. [...]”
2. Avizul nr. 15: Aspecte etice ale cercetării pe celule stem umane şi utilizarea lor, 14 noiembrie 2000
58. Pasajele relevante din aviz prevăd următoarele:
„2.3. Pluralism şi etică europeană
[...] În contextul pluralismului european, fiecare stat membru are dreptul de a interzice sau de a autoriza cercetarea pe embrioni. În acest ultim caz, respectarea demnităţii umane impune reglementarea cercetării pe embrioni şi oferirea unor garanţii împotriva riscului de experimentare arbitrară şi de instrumentalizare a embrionilor umani.
2.5. Acceptabilitatea etică a domeniului de cercetare respectiv
Grupul observă că, în unele ţări, cercetarea pe embrioni este interzisă. Cu toate acestea, în ţările în care cercetarea este permisă în vederea îmbunătăţirii tratamentului pentru infertilitate, este greu de găsit un argument concret pentru a interzice extinderea domeniului acestei cercetări pentru a dezvolta noi tratamente împotriva bolilor sau leziunilor grave. Într-adevăr, ca şi în cazul cercetării asupra infertilităţii, cercetarea pe celule stem are scopul de a atenua suferinţa umană. În orice caz, embrionii care au fost utilizaţi pentru cercetare trebuie să fie distruşi. În consecinţă, nu există niciun argument pentru a exclude finanţarea acestui tip de cercetare din Programul-cadru de cercetare al Uniunii Europene dacă se respectă cerinţele etice şi legale definite în acest program.”
B. Regulamentul (CE) nr. 1394/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind medicamentele pentru terapie avansată şi de modificare a Directivei 2001/83/CE şi a Regulamentului (CE) nr. 726/2004
„(7) Reglementarea medicamentelor pentru terapie avansată la nivel comunitar nu ar trebui să aducă atingere deciziilor adoptate de statele membre cu privire la autorizarea sau nu a utilizării oricărui tip specific de celule umane, cum ar fi celulele stem embrionare, sau de celule animale. De asemenea, nu ar trebui să aducă atingere aplicării legislaţiei naţionale care interzice sau restricţionează vânzarea, furnizarea sau utilizarea medicamentelor care conţin, sunt alcătuite sau derivate din aceste celule.”
C. Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18 octombrie 2011 (C-34/10 Oliver Brüstle împotriva Greenpeace eV)
59. Prin această hotărâre, pronunţată cu titlu preliminar la cererea Curţii Federale de Justiţie (Bundesgerichtshof) a Germaniei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat cu privire la interpretarea la care se pretează Directiva 98/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 iulie 1998 privind protecţia juridică a invenţiilor biotehnologice.
60. Obiectul litigiului l-a constituit acea parte a directivei care, moderând principiul conform căruia utilizările embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale trebuie excluse de la brevetare, precizează că „o atare excludere nu afectează invenţiile în scopuri terapeutice sau de diagnosticare care se aplică embrionului uman şi sunt utile acestuia”.
61. Curtea de Justiţie a precizat că directiva în litigiu nu are drept obiect reglementarea utilizării embrionilor umani în cadrul cercetărilor ştiinţifice: obiectul acesteia se limitează la brevetarea invenţiilor biotehnologice. În continuare, CJUE a considerat că invenţiile care implică utilizarea embrionilor umani rămân excluse de la brevetare chiar dacă pot pretinde că au ca finalitate cercetarea ştiinţifică (această finalitate neputând, în materie de brevete, să fie diferenţiată de celelalte scopuri industriale şi comerciale). Totodată, CJUE a precizat că invenţiile care implică utilizarea în scopuri terapeutice sau de diagnosticare aplicabilă embrionului uman şi utilă acestuia nu sunt excluse de la brevetare.
D. Finanţările acordate de Uniunea Europeană în materie de cercetare şi de dezvoltare tehnologică
62. Uniunea Europeană a început în 1984 să aloce fonduri pentru cercetare ştiinţifică în cadrul unor programe-cadru desfăşurate pe perioade de câţiva ani.
63. Pasajele relevante din Decizia nr. 1982/2006/CE privind al şaptelea program-cadru al Comunităţii Europene pentru activităţi de cercetare, de dezvoltare tehnologică şi demonstrative (2007-2013) prevăd următoarele:
Articolul 6
Principii etice
„(1) Toate activităţile de cercetare desfăşurate în cadrul celui de-al şaptelea program-cadru se desfăşoară în conformitate cu principiile etice fundamentale.
(2) Următoarele domenii de cercetare nu sunt finanţate în cadrul prezentului program-cadru:
― activităţi de cercetare având ca scop clonarea umană în scopul reproducerii;
― activităţi de cercetare având ca scop modificarea patrimoniului genetic al fiinţelor umane care ar putea determina ca aceste modificări să devină ereditare;
― activităţi de cercetare având ca scop crearea embrionilor umani doar în scopul cercetării sau al prelevării celulelor stem, inclusiv prin transferul nucleului celulelor somatice.
(3) Cercetarea celulelor suşă umane, atât adulte, cât şi embrionare, poate fi finanţată în funcţie de conţinutul scopului ştiinţific şi de cadrul legal al statelor membre implicate. [...]”
64. Pasajele relevante din Regulamentul nr. 1291/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 decembrie 2013 de instituire a Programului-cadru pentru cercetare şi inovare (2014-2020) – Orizont 2020 prevăd următoarele:
Articolul 19
Principii etice
„(1) Toate activităţile de cercetare şi inovare desfăşurate în cadrul Orizont 2020 sunt în conformitate cu principiile etice şi cu legislaţia relevantă la nivel naţional şi internaţional şi la nivelul Uniunii, inclusiv Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi Convenţia europeană privind drepturile omului şi protocoalele adiţionale. [...]
[...]
(3) Sunt excluse de la finanţare următoarele domenii de cercetare:
(a) activitatea de cercetare care urmăreşte clonarea umană în scop de reproducere;
(b) activitatea de cercetare care urmăreşte modificarea moştenirii genetice a fiinţelor umane şi care poate duce la transformarea acestor modificări în caracteristici ereditare;
(c) activităţi de cercetare destinate creării de embrioni umani numai în scopul cercetării sau al procurării de celule suşă, inclusiv prin intermediul transferului de nuclee de celule somatice.
(4) Cercetarea asupra celulelor suşă umane, atât adulte, cât şi embrionare, poate fi finanţată în funcţie de conţinutul propunerii ştiinţifice şi de cadrul legal al statelor membre implicate. Nu se acordă finanţare activităţilor de cercetare interzise în toate statele membre. Nu se finanţează nicio activitate în cadrul unui stat membru în care activitatea respectivă este interzisă.
[...]”
E. Comunicatul Comisiei Europene privind iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi” COM(2014) 355 final (Bruxelles, 28 mai 2014)
65. La 10 aprilie 2014, iniţiativa cetăţenească „Unul dintre noi” a propus modificări legislative în vederea excluderii, de la finanţare europeană, a proiectelor ştiinţifice care implică distrugerea de embrioni umani.
66. În comunicatul din 28 mai 2014, Comisia Europeană a considerat că nu poate aproba cererea respectivă, motivând că propunerea sa de finanţare a proiectelor respective ţine seama de considerente etice, de posibilele avantaje pentru sănătate şi de sprijinul Uniunii pentru cercetarea privind celulele suşă.
v. Elemente de drept internaţional relevante
A. Raportul Comitetului Internaţional de Bioetică al UNESCO (CIB) privind aspectele etice ale cercetării pe celule embrionare (6 aprilie 2001)
67. Pasajele relevante ale concluziilor din acest raport sunt următoarele:
„A. CIB recunoaşte că cercetarea pe celule stem embrionare umane este o chestiune pentru care este de dorit să se angajeze o dezbatere la nivel naţional pentru a stabili ce poziţie trebuie adoptată faţă de această cercetare, inclusiv eventuala abţinere de la această cercetare. Acesta recomandă ca dezbaterile să se desfăşoare la nivelurile normative naţionale corespunzătoare, care să permită exprimarea unei multitudini de opinii, şi pe cât posibil să permită atingerea unui consens cu privire la limitele a ceea ce este acceptabil în acest nou şi important domeniu de cercetare terapeutică.
Ar trebui instituit un proces permanent de educare şi informare în acest domeniu. Statele ar trebui să ia măsurile corespunzătoare pentru a iniţia un dialog permanent în cadrul societăţii cu privire la problemele etice ridicate de această cercetare, cu implicarea tuturor părţilor interesate.
B. Indiferent ce tip de cercetare în domeniul embrionilor se permite, ar trebui luate măsuri pentru a garanta că o astfel de cercetare se desfăşoară într-un cadru normativ susţinut de stat care va acorda ponderea cuvenită considerentelor etice şi pentru a stabili principii directoare adecvate. Dacă se are în vedere autorizarea donării de embrioni supranumerari în stadiu de preimplantare, proveniţi de la tratamente de FIV, pentru cercetare pe celule stem embrionare în scopuri terapeutice, trebuie acordată o atenţie deosebită demnităţii şi drepturilor ambilor părinţi donatori ai embrionilor. Prin urmare, este esenţial ca donarea să aibă loc numai după ce donatorii au primit informaţii complete despre implicaţiile cercetării şi şi-au exprimat consimţământul prealabil, liber şi informat. Scopurile şi modul în care se efectuează acest tip de cercetare ar trebui să fie evaluate de comitetele de etică adecvate, care ar trebui să fie independente de cercetătorii implicaţi. Această evaluare ar trebui să includă o evaluare ex post facto a respectivei cercetări. [...]”
B. Hotărârea Murillo şi alţii împotriva Costa Ricăi, pronunţată de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (28 noiembrie 2012)
68. În această cauză, Curtea Interamericană s-a pronunţat cu privire la interdicţia de a fi efectuate fertilizări in vitro în Costa Rica. Instanţa a hotărât, printre altele, că embrionul nu poate fi considerat „persoană” în sensul art. 4 § 1 din Convenţia americană a drepturilor omului (care protejează dreptul la viaţă) întrucât „concepţia” începe abia în momentul în care embrionul este implantat în uter.
VI. Elemente de drept comparat
69. Potrivit informaţiilor de care dispune Curtea cu privire la legislaţia a 40 de state membre[1] în materie de utilizare a embrionilor umani în scopuri de cercetare ştiinţifică, trei ţări (Belgia, Suedia şi Regatul Unit al Marii Britanii) permit cercetarea ştiinţifică pe embrioni umani, precum şi crearea unor astfel de embrioni în scopuri de cercetare.
70. Crearea de embrioni pentru cercetare ştiinţifică este interzisă în 14 ţări[2]. Cu toate acestea, cercetarea pe embrioni supranumerari este în general permisă, în anumite condiţii.
71. Ca şi Italia, trei state membre (Slovacia, Germania şi Austria) interzic în principiu cercetarea ştiinţifică pe embrioni, permiţând-o doar în cazuri foarte restrânse, în special atunci când vizează protejarea sănătăţii embrionului sau când se efectuează pe linii celulare provenite din străinătate.
72. În Slovacia, cercetarea pe embrioni este strict interzisă, cu excepţia celei cu caracter terapeutic având ca scop să contribuie la sănătatea persoanelor implicate direct.
73. În Germania, importul şi utilizarea de celule embrionare în scopuri de cercetare sunt, în principiu, interzise prin lege. Acestea sunt permise numai în cazuri excepţionale, în condiţii stricte.
74. În Austria, legea prevede că „celulele viabile” nu pot fi utilizate în alte scopuri decât fertilizarea in vitro. Cu toate acestea, noţiunea de „celule viabile” nu este definită în lege. Conform practicii şi doctrinei, interdicţia prevăzută de lege vizează numai celulele embrionare denumite „totipotente”[3].
75. În patru ţări (Andorra, Letonia, Croaţia şi Malta), legea interzice expres orice cercetare pe celule stem embrionare.
76. În 16 ţări nu există norme în materie. Acestea sunt Armenia, Azerbaidjan, Bosnia-Herţegovina, Georgia, Irlanda, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Republica Moldova, Monaco, Polonia, România, Rusia, San Marino, Turcia şi Ucraina. Dintre aceste state, unele au practici destul de restrictive (ca de exemplu Turcia şi Ucraina), iar altele au practici destul de permisive (ca de exemplu Rusia).
ÎN DREPT
77. Curtea constată, pentru început, că Guvernul ridică mai multe excepţii privind admisibilitatea prezentei cereri. Acesta susţine, în special, că reclamanta nu a epuizat căile de atac aflate la dispoziţia sa în conformitate cu dreptul intern, nu a depus cererea în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenţie şi nu are calitate de victimă. În cele ce urmează, Curtea va examina aceste excepţii, înainte de a analiza celelalte aspecte ale cererii.
I. Neepuizarea căilor de atac interne
A. Poziţia Guvernului
78. Guvernul susţine că reclamanta avea posibilitatea de a se plânge instanţei de fond în legătură cu interdicţia de a-şi dona embrionii în scopuri de cercetare ştiinţifică, susţinând că interdicţia în cauză era contrară atât Constituţiei Italiei, cât şi Convenţiei europene a drepturilor omului. În acest sens, Guvernul a citat câteva decizii interne în care instanţele naţionale au interpretat Legea nr. 40/2004 prin prisma Constituţiei şi a Convenţiei europene a drepturilor omului, în special în ceea ce priveşte accesul la diagnosticarea preimplantare (ordonanţele pronunţate de Tribunalul Cagliari la 22 septembrie 2007 şi 9 noiembrie 2012, precum şi cele adoptate de tribunalele din Florenţa, Bologna şi Salerno la 17 decembrie 2007, 29 iunie 2009 şi, respectiv, 9 ianuarie 2010, a se vedea supra, pct. 40-49).
79. Potrivit Guvernului, instanţa de fond ar fi fost astfel obligată să interpreteze, în lumina Convenţiei, legea din care decurge interdicţia în litigiu, astfel cum o impun hotărârile Curţii Constituţionale nr. 348 şi nr. 349 din 24 octombrie 2007.
80. Dacă instanţa de fond ar fi constatat existenţa unui conflict ireconciliabil între propria interpretare a legii şi drepturile invocate de petent, aceasta ar fi fost obligată să ridice o problemă de constituţionalitate. Astfel, Curtea Constituţională ar fi examinat pe fond compatibilitatea faptelor contestate cu drepturile omului, şi ar fi putut anula dispoziţiile naţionale cu efect retroactiv şi erga omnes.
81. De altfel, Curtea Constituţională a fost deja învestită cu judecarea mai multor cauze având ca obiect constituţionalitatea Legii nr. 40/2004. În această privinţă, au fost pronunţate o serie de decizii, printre care ordonanţele Curţii Constituţionale nr. 369, nr. 97 şi nr. 150 (pronunţate la 24 octombrie 2006, 8 martie 2010 şi, respectiv, 22 mai 2012), hotărârea nr. 151 adoptată de aceasta la 1 aprilie 2009, precum şi ordonanţele tribunalelor din Florenţa şi Roma, pronunţate la 7 decembrie 2012 şi, respectiv, 15 ianuarie 2014 (a se vedea supra, pct. 27-33 şi 50-53).
82. În plus, reclamanta a încălcat totodată principiul subsidiarităţii prevăzut în Protocolul nr. 15 din 24 iunie 2013 prin faptul că nu a epuizat căile de atac interne înainte de a adresa Curţii plângerile sale.
83. În cele din urmă, o problemă de constituţionalitate în cadrul unei cauze identice cu cea de faţă a fost ridicată de Tribunalul Florenţa în faţa Curţii Constituţionale (a se vedea supra, pct. 52-53). În cazul în care Curtea Constituţională ar fi pronunţat o decizie nefavorabilă reclamantei, aceasta ar fi avut în continuare posibilitatea de a introduce o cerere la Curte.
B. Poziţia reclamantei
84. Reclamanta susţine că orice acţiune în faţa instanţelor de drept comun ar fi fost sortită eşecului deoarece dreptul intern interzicea în mod absolut donarea de embrioni în scopuri de cercetare ştiinţifică.
85. În plus, potrivit acesteia, calea constituţională nu poate fi considerată o cale de atac care trebuie epuizată în sensul art. 35 § 1 din Convenţie deoarece sistemul juridic italian nu prevede o procedură directă la Curtea Constituţională.
86. În cele din urmă, reclamanta precizează că, la 19 martie 2014, preşedintele Curţii Constituţionale a amânat examinarea problemei ridicate de Tribunalul Florenţa, la care face trimitere Guvernul, în aşteptarea hotărârii pe care Marea Cameră o va pronunţa în prezenta cauză.
C. Motivarea Curţii
87. Curtea reaminteşte în primul rând că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Reclamanţii trebuie să fi dat instanţelor judecătoreşti interne posibilitatea pe care această dispoziţie a fost destinată să o acorde în principiu statelor contractante, şi anume prevenirea sau repararea încălcărilor pe care pretind că le-au suferit. Regula se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă în ceea ce priveşte pretinsa încălcare. Dispoziţiile art. 35 § 1, cu toate acestea, prevăd epuizarea doar a căilor de atac care se referă la încălcările pretinse şi care sunt disponibile şi suficiente. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine în teorie, dar şi în practică, în caz contrar ele fiind lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare; statul pârât trebuie să demonstreze că aceste condiţii sunt întrunite [a se vedea, printre multe altele, McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31333/06, pct. 107, 10 septembrie 2010; Mifsud împotriva Franţei (dec.) (MC), nr. 57220/00, pct. 15, CEDO 2002-VIII; Leandro Da Silva împotriva Luxemburgului, nr. 30273/07, pct. 40 şi 42, 11 februarie 2010; şi Vučković şi alţii împotriva Serbiei (MC), nr. 17153/11, pct. 69-77, 25 martie 2014].
88. În prezenta cauză, bazându-se pe sistemul controlului constituţional instituit prin hotărârile Curţii Constituţionale nr. 348 şi nr. 349 din 24 octombrie 2007, Guvernul a susţinut că reclamanta nu a epuizat căile de atac disponibile în dreptul intern. În acest sens, Guvernul a citat exemple de decizii pronunţate pe fond şi deciziile Curţii Constituţionale privind Legea nr. 40/2004.
89. Curtea observă pentru început că, prin hotărârile nr. 348 şi nr. 349 sus-menţionate, Curtea Constituţională a definit locul Convenţiei drepturilor omului în izvoarele dreptului intern, considerând că aceasta este o normă de rang intermediar între legea ordinară şi Constituţie. În plus, aceasta a considerat că este sarcina instanţelor competente asupra fondului să interpreteze norma internă în conformitate cu Convenţia drepturilor omului şi cu jurisprudenţa Curţii. Curtea Constituţională a precizat că, atunci când o astfel de interpretare este imposibilă sau când instanţa de fond are îndoieli privind compatibilitatea normei interne cu Convenţia, instanţa respectivă este obligată să îi sesizeze acea problemă de constituţionalitate.
90. Curtea reaminteşte de asemenea, că, în absenţa unei căi de atac interne specifice pretinsei încălcări, Guvernul trebuie să justifice – în baza jurisprudenţei interne – dezvoltarea, disponibilitatea, sfera şi domeniul de aplicare a căii de atac pe care o invocă [a se vedea, mutatis mutandis, Melnītis împotriva Letoniei, nr. 30779/05, pct. 50, 28 februarie 2012; McFarlane, citată anterior, pct. 115-127; Costa şi Pavan împotriva Italiei, nr. 54270/10, pct. 37, 28 august 2012; şi Vallianatos şi alţii împotriva Greciei (MC), nr. 29381/09 şi nr. 32684/09, pct. 52-58, CEDO 2013 (extrase)].
91. În speţă, Curtea constată că Guvernul s-a referit la mai multe cauze având ca obiect Legea nr. 40/2004 dar nu a dat ca exemplu nicio decizie internă care să fi soluţionat problema donării embrionilor supranumerari în scopuri de cercetare. De asemenea, Curtea nu îi poate face un reproş întemeiat reclamantei pentru faptul că nu a depus o cerere în vederea obţinerii unei măsuri interzise prin lege.
92. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia, în urma adoptării hotărârilor nr. 348 şi nr. 349, instanţa de fond are obligaţia de a interpreta legea din care decurge interdicţia în litigiu în lumina Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, ceea ce nu era obligată să facă anterior, mai multe considerente conduc Curtea la concluzia că această afirmaţie nu este aplicată, în fapt, printr-o practică judiciară stabilită, printre altele în domeniul reproducerii asistate medical.
93. Curtea constată, în primul rând, că într-o cauză care era similară cu aceasta şi avea obiect interdicţia de a dona embrionii supranumerari în scopuri de cercetare ştiinţifică, Tribunalul Florenţa a decis, la 7 decembrie 2012, să sesizeze Curţii Constituţionale problema constituţionalităţii art. 13 din Legea nr. 40/2004 în raport cu art. 9 şi art. 32 din Constituţie, care garantează libertatea de cercetare ştiinţifică şi, respectiv, dreptul la sănătate (a se vedea supra, pct. 22). Curtea constată, totuşi, că instanţa de fond nu a ridicat nicio problemă legată de compatibilitatea interdicţiei în litigiu cu drepturile garantate de Convenţie.
94. În al doilea rând, Curtea constată că, cu câteva excepţii, hotărârile instanţelor competente asupra fondului şi cele ale Curţii Constituţionale cu privire la Legea nr. 40/2004, citate de Guvern (a se vedea supra, pct. 78 şi 81), nu se referă la Convenţia drepturilor omului. Acesta este cazul ordonanţelor nr. 396/2006 şi nr. 97/2010 şi al hotărârii nr. 151/2009 ale Curţii Constituţionale, al ordonanţelor tribunalelor din Cagliari, Florenţa, Bologna şi Salerno adoptate la 22 septembrie 2007, 17 decembrie 2007, 29 iunie 2009 şi, respectiv, 9 ianuarie 2010, precum şi al deciziei Tribunalului Florenţa din 7 decembrie 2012.
95. Este adevărat că, în Ordonanţa nr. 150 din 22 mai 2012 prin care a retrimis la instanţa competentă asupra fondului o cauză având ca obiect interzicerea fertilizării heterologe, Curtea Constituţională a făcut trimitere, printre altele, la art. 8 şi art. 14 din Convenţie. Cu toate acestea, se impune constatarea că, în hotărârea nr. 162 din 10 iunie 2014 privind aceeaşi cauză, Curtea Constituţională a examinat interdicţia în litigiu exclusiv în lumina articolelor din Constituţie care erau în discuţie (respectiv, art. 2, art. 31 şi art. 32). În ceea ce priveşte art. 8 şi art. 14 din Convenţie, invocate numai de una dintre cele trei instanţe de fond (a se vedea supra, pct. 35), instanţa constituţională s-a limitat la observaţia că problemele ridicate în cadrul acestor dispoziţii au fost acoperite de concluziile la care a ajuns în raport cu Constituţia (a se vedea supra, pct. 39).
96. În aceste condiţii, singurele două excepţii de la absența luării în considerare a Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente le reprezintă ordonanţele tribunalelor din Cagliari (9 noiembrie 2012) şi Roma (15 ianuarie 2014) care, având în vedere concluziile Curţii în cauza Costa şi Pavan (citată anterior), au garantat accesul petenţilor la diagnosticarea preimplantare şi, respectiv, au sesizat Curţii Constituţionale o problemă de constituţionalitate în această privinţă. Cert este că acestea sunt doar două cazuri izolate din cele unsprezece invocate de Guvern, care au ca obiect un alt domeniu decât cel din prezentul litigiu şi cu privire la care Curtea s-a pronunţat deja.
97. Mai mult decât atât, întrucât compatibilitatea art. 13 din Legea nr. 40/2004 cu drepturile garantate de Convenţie constituie o problemă nouă, Curtea nu este convinsă că posibilitatea reclamantei de a face plângere la o instanţă ordinară constituie o cale de atac eficientă.
98. Hotărârile nr. 348 şi nr. 349 aduc clarificări cu privire la diferenţa dintre rolul Curţii de la Strasbourg şi cel al Curţii Constituţionale, precizând că primei instanţe îi revine sarcina de a interpreta Convenţia şi că celei de a doua îi revine sarcina de a examina dacă există un conflict între o normă naţională şi drepturile garantate de Convenţie, în special în lumina interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea supra, pct. 26).
99. De asemenea, decizia din 19 martie 2014 a preşedintelui Curţii Constituţionale de a amâna examinarea problemei ridicate la 7 decembrie 2012 de Tribunalul Florenţa în aşteptarea soluţiei pe care Curtea o va pronunţa în prezenta cauză (a se vedea supra, pct. 53) se încadrează în această logică.
100. În acest context, Curtea observă că, într-o hotărâre recentă (nr. 49, depusă la 26 martie 2015), în care a analizat printre altele locul Convenţiei europene a drepturilor omului şi al jurisprudenţei Curţii în ordinea juridică internă, Curtea Constituţională a declarat că instanţa de fond era obligată să respecte jurisprudenţa Curţii doar în cazul în care aceasta era „consacrată” sau formulată într-o „hotărâre-pilot”.
101. În orice caz, Curtea a amintit în repetate rânduri faptul că, în ordinea juridică italiană, justiţiabilul nu are acces direct la Curtea Constituţională: astfel, numai o instanţă care judecă fondul unei cauze are competenţa să o sesizeze, la cererea unui petent sau din oficiu. Prin urmare, o astfel de cerere nu poate fi considerată o cale de atac a cărei epuizare este impusă de Convenţie [a se vedea, printre altele, Brozicek împotriva Italiei, nr. 10964/84, 19 decembrie 1989, pct. 34, seria A nr. 167; Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), nr. 22774/93, pct. 42, CEDO 1999-V; C.G.I.L. şi Cofferati împotriva Italiei, nr. 46967/07, pct. 48, 24 februarie 2009; Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 75, 17 septembrie 2009; şi M.C. şi alţii împotriva Italiei, nr. 5376/11, pct. 47, 3 septembrie 2013]. Cu toate acestea, Comisia şi Curtea au hotărât, cu privire la alte state membre, că o cerere directă depusă la Curtea Constituţională constituie o cale de atac internă care trebuie epuizată [a se vedea, de exemplu, W. împotriva Germaniei, nr. 10785/84, 18 iulie 1986, Decizii şi rapoarte (DR) 48, p. 104; Union Alimentaria Sanders SA împotriva Spaniei, nr. 11681/85, 11 decembrie 1987 DR 54, p. 101, p. 104; S.B. şi alţii împotriva Belgiei (dec.), nr. 63403/00, 6 aprilie 2004; şi Grišankova şi Grišankovs împotriva Letoniei (dec.), nr. 36117/02, CEDO 2003-II (extrase)].
102. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate considera că sistemul de interpretare obligatorie a normei interne în lumina Convenţiei, stabilit prin hotărârile nr. 348 şi nr. 349, constituie un punct de cotitură de natură să respingă această concluzie [a se vedea, a contrario, recentele decizii ale Curţii care recunosc eficacitatea acţiunii în faţa Curţii Constituţionale a Turciei ca urmare a introducerii unei cereri individuale directe la această instanţă: Hasan Uzun împotriva Turciei (dec.), nr. 10755/13, pct. 25-27, 30 aprilie 2013; şi Ali Koçintar împotriva Turciei (dec.), nr. 77429/12, 1 iulie 2014.
103. Trebuie salutate principiile consacrate prin hotărârile nr. 348 şi nr. 349 din 24 octombrie 2007, în special cu privire la locul care revine Convenţiei între izvoarele de drept şi invitaţia adresată autorităţilor judiciare naţionale de a interpreta normele interne şi Constituţia în raport cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi cu jurisprudenţa Curţii. De asemenea, Curtea constată că, în alte cazuri decât reproducerea asistată medical, au existat numeroase decizii în care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unei norme interne în baza, printre altele, a incompatibilităţii acesteia cu drepturile garantate de Convenţie şi cu jurisprudenţa Curţii (a se vedea, de exemplu, hotărârea nr. 39 din 5 martie 2008 cu privire la incapacităţi juridice ce rezultă din faliment, hotărârea nr. 93 din 17 martie 2010 privind caracterul public al şedinţelor în cadrul procedurilor pentru aplicarea de măsuri provizorii, precum şi hotărârea nr. 210 din 3 iulie 2013 privind aplicarea retroactivă a legii penale).
104. Cu toate acestea, se impune mai întâi constatarea că sistemul italian prevede, pentru justiţiabili, doar o cale de atac indirectă la Curtea Constituţională. În plus, Guvernul nu a demonstrat, pe baza practicilor şi jurisprudenţei stabilite, că în cazul donării de embrioni pentru cercetare, introducerea de către reclamantă a unei acţiuni în faţa instanţei de fond, combinată cu obligaţia acesteia din urmă de a sesiza Curţii Constituţionale o problemă de constituţionalitate în lumina Convenţiei constituia, în speţă, o cale de atac efectivă pe care reclamanta ar fi trebuit să o epuizeze.
105. Având în vedere cele de mai sus şi decizia Curţii Constituţionale de a suspenda examinarea unei cauze similare pendinte până când Curtea va pronunţa o soluţie în prezenta cauză, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvernul pârât.
II. Cu privire la respectarea termenului de șase luni
A. Poziţia Guvernului
106. În cadrul şedinţei, Guvernul a invocat tardivitatea formulării cererii, arătând că legea care interzice donarea de embrioni în scopul cercetării ştiinţifice a intrat în vigoare la 10 martie 2004 şi că reclamanta a solicitat punerea la dispoziţie a embrionilor săi în vederea unei astfel de donări abia la 14 decembrie 2011, printr-o scrisoare adresată, la data menţionată, centrului de medicină reproductivă unde aceştia fuseseră crioconservaţi.
B. Poziţia reclamantei
107. Reclamanta a răspuns excepţiei invocate în cadrul şedinţei precizând că, deşi cererea scrisă pentru punerea la dispoziţie a embrionilor săi a fost adresată centrului de medicină reproductivă la 14 decembrie 2011, anterior formulase pe cale orală alte cereri în acelaşi scop.
108. În orice caz, reclamanta susţine că orice cerere adresată centrului de medicină reproductivă era sortită eşecului, amintind că legea în vigoare interzice categoric donarea embrionilor în scopul cercetării ştiinţifice.
C. Motivarea Curţii
109. Curtea reaminteşte că a recunoscut că, atunci când o ingerinţă în exercitarea dreptului invocat de un reclamant decurge direct dintr-o lege, prin simpla sa menţinere în vigoare, aceasta poate reprezenta o ingerinţă continuă în exercitarea dreptului respectiv (a se vedea, de exemplu, cauzele Dudgeon împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1981, pct. 41, seria A nr. 45; şi Norris împotriva Irlandei, 26 octombrie 1988, pct. 38, seria A nr. 142, în care reclamanţii, homosexuali, s-au plâns că legile care pedepseau actele homosexuale prin sancţiuni penale încălcau dreptul la respectarea vieţii lor private).
110. Curtea s-a bazat pe această abordare în cauza Vallianatos şi alţii împotriva Greciei [(MC), nr. 29381/09 şi nr. 32684/09, pct. 54, CEDO 2013 (extrase)], în care reclamanţii s-au plâns de încălcarea continuă a art. 14 şi a art. 8 din Convenţie din cauza imposibilităţii lor, în calitate de cupluri de acelaşi sex, de a încheia „acorduri de conviețuire” deşi această posibilitate fusese recunoscută prin lege cuplurilor de sex opus. În plus, în cauza S.A.S. împotriva Franţei [(MC), nr. 43835/11, pct. 110, CEDO 2014 (extrase)], care avea ca obiect interdicţia legală de a purta o ţinută menită să ascundă faţa în spaţiul public, Curtea a arătat că situaţia reclamantei era similară celei a reclamanţilor din cauzele Dudgeon şi Norris, unde a constatat o ingerinţă continuă în exercitarea drepturilor protejate de art. 8 din Convenţie.
111. Curtea acceptă faptul că, în cauzele sus-menţionate, efectul asupra vieţii de zi cu zi a reclamanţilor al măsurilor legislative contestate era mai important şi mai direct decât în prezenta cauză. Cu toate acestea, este incontestabil faptul că interdicţia legală a donării de embrioni în scopul cercetării ştiinţifice, în litigiu în prezenta cauză, are efect asupra vieţii private a reclamantei. Acest efect, care rezultă din legătura biologică existentă între reclamantă şi embrionii săi, precum şi din obiectivul întemeierii unei familii aflat la originea creării lor, decurge direct din intrarea în vigoare a Legii nr. 40/2004 şi constituie o situaţie continuă, în sensul că o afectează pe reclamantă în mod permanent din acel moment (a se vedea raportul final al Comisiei de Studiu privind Embrionii din 8 ianuarie 2010, care formulează ipoteza conservării pe durată nedeterminată a embrionilor congelaţi, supra pct. 21).
112. În astfel de cazuri, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, termenul de şase luni începe să curgă abia din momentul în care situaţia în litigiu a încetat (a se vedea, printre altele, Çınar împotriva Turciei, nr. 17864/91, decizia Comisiei din 5 septembrie 1994). În consecinţă, Curtea nu este de acord cu argumentul Guvernului, conform căruia termenul curge de la data intrării în vigoare a legii în litigiu.
113. Pe de altă parte, argumentul Guvernului echivalează cu punctul de vedere potrivit căruia reclamanta a dorit să doneze embrionii săi încă de la intrarea în vigoare a legii în litigiu, împrejurare în privinţa căreia Curtea nu poate face speculaţii.
114. Excepţia de tardivitate invocată de Guvern în temeiul art. 35 § 1 din Convenţie nu poate fi aşadar reţinută.
III. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantei
A. Poziţia Guvernului
115. Guvernul invocă totodată lipsa calităţii de victimă a reclamantei, precizând că, în perioada 12 noiembrie 2003 (data decesului partenerului reclamantei) – 10 martie 2004 (data intrării în vigoare a Legii nr. 40/2004), reclamanta ar fi putut să-şi doneze embrionii în scopul cercetării întrucât atunci nu exista nicio reglementare în materie şi, prin urmare, donarea de acest tip nu era interzisă.
B. Poziţia reclamantei
116. Reclamanta a precizat în cadrul şedinţei că timpul scurs între data decesului partenerului său şi intrarea în vigoare a legii în litigiu a fost foarte scurt – aproximativ patru luni – şi că nu a putut să ia în această perioadă nicio decizie concretă cu privire la soarta pe care ar fi rezervat-o embrionilor creaţi prin fertilizarea in vitro pe care a efectuat-o.
C. Motivarea Curţii
117. Curtea reaminteşte că, atunci când o ingerinţă în viaţa privată a unui reclamant este rezultatul direct al unei legi, aceasta, prin menţinerea ei în vigoare, constituie o ingerinţă continuă în exercitarea dreptului respectiv. În situaţia personală a reclamantei, ingerinţa afectează în mod constant şi direct, prin însăşi existenţa ei, viaţa privată a acesteia (Dudgeon, pct. 41; şi Norris, pct. 34, citate anterior).
118. În speţă, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 40/2004, reclamanta se află în imposibilitatea de a dona embrionii săi în scopul cercetării (a se vedea de asemenea supra, pct. 113). Întrucât situaţia în litigiu a rămas neschimbată din acea dată, faptul că reclamanta dorea să-şi doneze embrionii pentru cercetare în momentul depunerii cererii sale îi este suficient Curţii pentru a-i recunoaşte calitatea de victimă. În plus, referitor la argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi putut să doneze embrionii săi în scopul cercetării ştiinţifice în perioada care s-a scurs între data decesului partenerului său şi data intrării în vigoare a Legii, Curtea ia act de informaţiile prezentate de reclamantă din care reiese că, în scurtul interval de timp sus-menţionat, aceasta nu a putut să ia o decizie concretă cu privire la soarta embrionilor săi.
119. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia invocată de Guvernul pârât în legătură cu lipsa calităţii de victimă a reclamantei.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
120. În baza art. 8 din Convenţie, reclamanta susţine că interdicţia donării de embrioni în scopul cercetării ştiinţifice, care decurge din art. 13 din Legea nr. 40/2004, implică o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii sale private. Art. 8 este redactat astfel în părţile relevante:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private [...].
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Argumentele părţilor
1. Argumentele Guvernului
121. Guvernul a susţinut, pentru început, că problema eventualei donări de embrioni umani în scopul cercetării ştiinţifice nu se încadrează în noţiunea de „drept la respectarea vieţii private”.
122. În cadrul şedinţei, acesta a susţinut că art. 8 din Convenţie putea fi aplicat doar „în mod indirect” în prezenta cauză, respectiv numai dacă reclamanta ar fi dorit să întemeieze o familie prin implantarea embrionilor săi şi dacă ar fi fost împiedicată să procedeze astfel ca urmare a aplicării Legii nr. 40/2004.
123. În orice caz, Guvernul a susţinut că pretinsa ingerinţă în viaţa privată a reclamantei era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim constând în protejarea potenţialului de viaţă al embrionului.
124. În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii în litigiu, Guvernul s-a limitat, în cadrul observaţiilor sale scrise, la a face trimitere la considerentele formulate în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Cu toate acestea, în şedinţă, Guvernul a susţinut că legislaţia italiană nu era contradictorie, argumentând că reclamanta a afirmat în mod eronat că embrionii crioconservaţi nu puteau constitui o viaţă umană. În acest sens, Guvernul a susţinut că, realizată în mod corespunzător, crioconservarea nu avea limită de timp şi că nu exista încă nicio metodă ştiinţifică pentru a verifica viabilitatea embrionului crioconservat fără a implica decongelarea acestuia.
125. Pe de altă parte, Guvernul a susţinut că legea italiană care permite avortul nu este incompatibilă cu interdicţia de a dona embrioni în scopul cercetării, precizând că, în cazul întreruperii cursului sarcinii, protecţia vieţii fătului trebuie în mod clar să fie pusă în echilibru cu situaţia şi interesele mamei.
126. În cadrul şedinţei, Guvernul a subliniat de asemenea că embrionul beneficiază, cu siguranţă, de protecţie în dreptul european. Potrivit argumentului Guvernului, Convenţia Consiliului Europei privind drepturile omului şi biomedicina („Convenţia de la Oviedo”) din 4 aprilie 1997 nu impune în mod negreşit statelor obligaţia de a autoriza cercetarea ştiinţifică distructivă a embrionilor, opţiunea de a efectua o astfel de cercetare ţinând – în opinia sa – de marja largă de apreciere acordată statelor în acest domeniu.
127. În plus, Guvernul precizează că lucrările pregătitoare ale Legii nr. 40/2004 arată că aceasta este rezultatul unei munci extinse, care a luat în considerare diferite opinii şi aspecte ştiinţifice şi etice implicate în acest domeniu. Mai mult decât atât, Guvernul precizează că legea în cauză a făcut obiectul mai multor referendumuri, inclusiv unul referitor la menţinerea art. 13, care nu au fost validate pentru că nu s-a întrunit numărul necesar de voturi.
128. Mai mult, deşi recunoaşte că, în Italia, cercetarea ştiinţifică foloseşte linii celulare embrionare care sunt importate din străinătate şi care provin de la distrugerea embrionilor de origine, Guvernul precizează că producerea acestor linii nu se efectuează la cererea laboratoarelor italiene, indicând că există în lume circa 300 de linii celulare embrionare puse la dispoziţia întregii comunităţi ştiinţifice. În acest sens, Guvernul a subliniat că distrugerea intenţionată a unui embrion uman nu poate fi comparată cu utilizarea unor linii celulare provenite de la embrioni umani distruşi anterior.
129. În ceea ce priveşte fondurile acordate de Uniunea Europeană pentru cercetare ştiinţifică, Guvernul afirmă că al şaptelea program-cadru pentru activităţi de cercetare şi dezvoltare tehnologică, precum şi Programul-cadru pentru cercetare şi inovare „Orizont 2020” (a se vedea supra, pct. 64) nu prevăd finanţarea proiectelor care implică distrugerea de embrioni, indiferent dacă au fost creaţi în Europa sau importaţi din ţări terţe.
130. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că, în avizul din 18 noiembrie 2005 privind „adopţia pentru naştere – ADP” (a se vedea supra, pct. 19-20), Comitetul Naţional pentru Bioetică s-a preocupat deja de soarta embrionilor supranumerari în vederea găsirii unor soluţii care să respecte viaţa acestora.
131. Guvernul consideră că această perspectivă s-ar putea concretiza acum, având în vedere hotărârea nr. 162 din 10 iunie 2014 prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţională interzicerea fertilizării heterologe, permiţând astfel utilizarea embrionilor supranumerari proveniţi de la o fertilizare in vitro în scopuri nedistructive, în conformitate cu obiectivul urmărit de legislaţia italiană în acest domeniu.
2. Argumentele reclamantei
132. Reclamanta afirmă în primul rând că, în sensul jurisprudenţei Curţii, noţiunea de „viaţă privată” este largă [Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002-III şi Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6339/05, pct. 71, CEDO 2007-I].
133. În al doilea rând, reclamanta precizează că şi-a pierdut partenerul în circumstanţe tragice, motiv pentru care nu şi-a putut întemeia o familie. În cadrul şedinţei, reclamanta a explicat că au trecut doar patru luni între decesul partenerului său şi intrarea în vigoare a legii, prin urmare nu a avut timpul necesar să se gândească la întemeierea unei familii, şi că legea interzicea în orice caz implantarea de embrioni post mortem.
134. În acest context, reclamanta consideră că statul îi impune, în plus, să asiste la distrugerea embrionilor săi fără a-i permite să îi doneze pentru cercetare, cu toate că o astfel de donare, care ar urmări o cauză nobilă, ar fi pentru ea un motiv de consolare după evenimentele dureroase cu care s-a confruntat. În aceste condiţii, reclamanta consideră că dreptul său la viaţă privată este pus în discuţie.
135. În plus, reclamanta consideră că interdicţia în litigiu este lipsită de orice logică, singura cale oferită de sistem fiind moartea embrionilor. În cadrul şedinţei, aceasta a subliniat în special contradicţiile existente în ordinea juridică italiană, argumentând că dreptul embrionului la viaţă, invocat de Guvern, era ireconciliabil atât cu posibilitatea femeilor de a face avort până în a treia lună de sarcină, cât şi cu utilizarea, de către laboratoarele italiene, a unor linii celulare embrionare obţinute din distrugerea unor embrioni creaţi în străinătate.
136. De asemenea, reclamanta consideră că posibilitatea de a dona embrioni nedestinaţi implantării ar răspunde totodată interesului public, întrucât cercetările asupra celulelor stem pluripotente induse nu au înlocuit încă cercetarea pe celule stem, motiv pentru acestea din urmă continuă să se numere printre cele mai promiţătoare metode de cercetare, în special în ceea ce priveşte tratamentul anumitor boli incurabile.
137. De asemenea, reclamanta susţine că statul nu dispune de o marjă largă de apreciere în prezenta cauză, având în vedere în special consensul european existent cu privire la posibilitatea de a dona în scopul cercetării ştiinţifice embrionii care nu sunt destinaţi implantării.
138. În cadrul şedinţei, reclamanta a făcut referire la hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată la 18 octombrie 2011 în cauza Oliver Brüstle împotriva Greenpeace eV (a se vedea supra, pct. 59-61). Observând că această hotărâre se limitează la excluderea de la brevetare a invenţiilor care implică distrugerea embrionilor umani, reclamanta deduce că invenţiile însele – şi cercetările prealabile – nu sunt interzise la nivel european.
139. În ultimul rând, în opinia reclamantei, comunicatul Comisiei Europene privind iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi” 28 mai 2014 (a se vedea supra, pct. 65-66) a confirmat că finanţarea cercetării pe celule stem embrionare umane este permisă.
3. Observaţiile terţilor intervenienţi
a) Centrul European pentru Lege şi Justiţie (European Center for Law and Justice – „ECLJ”)
140. ECLJ susţine că, în prezenta cauză, interesele ştiinţei – care prezintă importanță pentru reclamantă – nu prevalează asupra respectului cuvenit embrionului, şi asta potrivit principiului „întâietății fiinţei umane”, recunoscut prin art. 2 din Convenţia de la Oviedo.
141. În plus, ECLJ arată că, în toate cauzele care ridică probleme legate de reproducerea asistată medical cu care a fost sesizată Curtea, ingerinţa în viaţa privată şi de familie a reclamanţilor decurgea dintr-o lege care împiedica un cuplu sau o femeie să devină părinți. ECLJ consideră că, în speţă, situaţia este diferită deoarece reclamanta a decis să renunţe la întemeierea unei familii, deşi nicio lege nu interzicea gestaţia post-mortem la data realizării fertilizării in vitro.
142. În cele din urmă, ECLJ aminteşte că marja de apreciere a statelor membre în acest domeniu este amplă, referindu-se în acest sens la hotărârile S.H. şi alţii împotriva Austriei şi Evans, citate anterior.
b) Asociaţiile „Movimento per la vita”, „Scienza e vita” şi „Forum delle associazioni familiari", reprezentate de Carlo Casini
143. Aceste asociaţii susţin că legea interzice experimentele distructive pe embrioni umani, care au calitatea de „subiect”, iar Convenţia de la Oviedo nu impune nicio obligaţie de a permite astfel de experimente.
144. De asemenea, asociaţiile amintesc că statele membre dispun, în acest domeniu, de o marjă de apreciere largă.
c) Asociaţiile „Luca Coscioni”, „Amica Cicogna Onlus”, „L’Altra Cicogna Onlus” şi „Cerco bimbo”, precum şi 46 de membri ai Parlamentului italian, reprezentaţi de Filomena Gallo
145. Aceşti terţi intervenienţi susţin că noţiunea de „viaţă privată” este evolutivă, că aceasta nu se pretează unei definiţii exhaustive şi că reclamanta revendică în special dreptul la respectarea opţiunii sale de a dona, pentru cercetare, un material biologic care îi aparţine, şi anume embrioni care nu mai sunt destinaţi unui proiect parental şi care oricum vor fi distruşi.
146. Aceştia adaugă că ingerinţa în cauză nu este justificată de obiectivul invocat, legislaţia italiană neacordând protecţie absolută vieţii embrionului.
d) Asociaţiile VOX „VOX – Osservatorio italiano sui Diritti”, „SIFES – Society of Fertility, Sterility and Reproductive Medicine” şi „Cittadinanzattiva”, reprezentate de Maria Elisa D’Amico, Maria Paola Costantini, Massimo Clara, Chiara Ragni şi Benedetta Liberali
147. Aceste asociaţii au subliniat că art. 13 din Legea nr. 40/2004 implică o limitare a libertăţii persoanelor de a decide soarta propriilor embrioni, a căror crioconservare trebuie asigurată pe o perioadă nelimitată, ceea ce determină costuri importante.
148. Potrivit acestora, crioconservarea nu are nicio utilitate pentru embrionii destinaţi morţii şi nici pentru cuplurile care în general nu sunt prea dornice să utilizeze pentru implantare embrioni crioconservaţi pe o lungă perioadă de timp deoarece „calitatea” acestora scade în timp. Crioconservarea este lipsită de utilitate şi pentru centrele medicale unde sunt conservaţi embrionii.
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la aplicabilitatea, în speţă, a art. 8 din Convenţie şi cu privire la admisibilitatea capătului de cerere formulat de reclamantă
149. În prezenta cauză, este pentru prima dată când Curtea trebuie să se pronunţe dacă „dreptul la respectarea vieţii private” garantat prin art. 8 din Convenţie poate include dreptul pe care reclamanta îl invocă în faţa sa, şi anume acela de a dispune de embrionii creaţi prin fertilizare in vitro în vederea donării lor pentru cercetare ştiinţifică.
150. Guvernul susţine că dispoziţia în litigiu putea fi aplicată în prezenta cauză doar în mod indirect şi doar sub aspectul „vieţii de familie”, cu alte cuvinte doar în cazul în care reclamanta dorea să-şi întemeieze o familie cu ajutorul crioconservării şi al implantării ulterioare a embrionilor săi, şi dacă a fost împiedicată să procedeze astfel ca urmare a aplicării Legii nr. 40/2004.
151. Cu toate acestea, reclamanta a indicat în formularul de cerere (a se vedea supra, pct. 14) şi a reiterat în cadrul şedinţei (a se vedea supra, pct. 116) că, după decesul partenerului său, nu a mai avut în vedere întemeierea unei familii. Mai mult, aceasta nu a invocat în niciun moment în faţa Curţii încălcarea dreptului său la respectarea vieţii sale de familie în raport cu art. 8 din Convenţie.
152. În realitate, obiectul litigiului dedus spre soluționare Curții îl constituie restrângerea dreptului, pretins de reclamantă, de a decide soarta embrionilor săi, drept ce are legătură cel mult cu „viaţa privată”.
153. La fel ca reclamanta, Curtea reaminteşte pentru început că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, noţiunea de „viaţă privată” în sensul art. 8 din Convenţie este o noţiune largă, care nu se pretează unei definiţii exhaustive şi care include, în special, un drept la autodeterminare (Pretty, citată anterior, pct. 61). În plus, noţiunea include dreptul la respectarea deciziilor de a deveni sau a nu deveni părinte [Evans, citată anterior, pct. 71; şi A, B şi C împotriva Irlandei (MC), nr. 25579/05, pct. 212, CEDO 2010].
154. În cauzele pe care le-a examinat şi în care s-a ridicat în special problema sorţii embrionilor obţinuţi prin reproducere asistată medical, Curtea a făcut referire la libertatea de alegere a părţilor.
155. În cauza Evans (citată anterior), analizând echilibrul care trebuie menţinut între drepturile conflictuale pe care părţile la un tratament de fertilizare in vitro le pot invoca în temeiul art. 8 din Convenţie, Marea Cameră a considerat „că „nu e[ra] necesar să acorde o pondere mai mare dreptului reclamantei la respectarea alegerii sale de a deveni părinte în sensul genetic al termenului decât dreptului [fostului său partener] la respectarea dorinţei lui de a nu a avea un copil biologic cu aceasta” (Evans, citată anterior, pct. 90).
156. De asemenea, în cauza Knecht împotriva României (nr. 10048/10, 2 octombrie 2012), în care reclamanta s-a plâns în special de refuzul autorităţilor naţionale de a aproba transferul embrionilor săi de la centrul medical unde au fost conservaţi la o clinică de specialitate la alegerea sa, Curtea a hotărât că art. 8 este aplicabil doar din perspectiva dreptului la respectarea vieţii private a reclamantei (Knecht, citată anterior, pct. 55), deşi aceasta a invocat totodată încălcarea dreptului său la respectarea vieţii sale de familie (a se vedea pct. 51 din hotărâre).
157. În ceea ce priveşte dreptul național, Curtea observă că, aşa cum Guvernul a subliniat în cadrul şedinţei, hotărârea nr. 162 din 10 iunie 2014 – prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţională interzicerea fertilizării heterologe (a se vedea supra, pct. 34-39) – ar trebui să permită „adopţia pentru naştere”, practică prin intermediul căreia un cuplu sau o femeie adoptă embrioni supranumerari pentru implantare şi care a fost avută în vedere de Comitetul Naţional pentru Bioetică în 2005. În plus, Curtea observă că, în hotărârea respectivă, Curtea Constituţională a considerat că alegerea petenţilor de a deveni părinţi şi de a întemeia o familie cu copii constituia un aspect al „libertăţii lor de autodeterminare referitoare la sfera vieţii lor private şi de familie” (a se vedea supra, pct. 37). Rezultă de aici că ordinea juridică italiană acordă de asemenea importanţă libertăţii de alegere a părţilor la un tratament de fertilizare in vitro cu privire la soarta embrionilor care nu sunt destinaţi implantării.
158. În speţă, Curtea trebuie totodată să aibă în vedere legătura dintre persoana care a recurs la fertilizare in vitro şi embrionii concepuţi astfel, legătură determinată de faptul că aceştia conţin patrimoniul genetic al persoanei respective şi, ca atare, reprezintă o parte constitutivă a acesteia şi a identităţii sale biologice.
159. Curtea a concluzionat astfel că posibilitatea reclamantei de a exercita o alegere conştientă şi în cunoștință de cauză în ceea ce priveşte soarta embrionilor săi vizează un aspect intim al vieţii sale personale şi, ca atare, intră în sfera dreptului său la autodeterminare. Art. 8 din Convenţie, din perspectiva dreptului la respectarea vieţii private, este aşadar aplicabil în prezenta cauză.
160. În cele din urmă, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fondul capătului de cerere formulat de reclamantă
a) Cu privire la existenţa unei „ingerinţe” „prevăzute de lege"
161. ÎntocmÎntocmai precum părţile, Curtea consideră că interdicţia de la art. 13 din Legea nr. 40/2004 referitoare la donarea, în scopuri de cercetare ştiinţifică, a embrionilor care sunt obţinuţi prin fertilizare in vitro şi nu sunt destinaţi implantării constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantei la respectarea vieţii sale private. Curtea reaminteşte în acest sens că, la data la care reclamanta a recurs la fertilizarea in vitro, problema donării embrionilor neimplantaţi obţinuţi prin această tehnică nu era reglementată. În consecinţă, până la intrarea în vigoare a legii în litigiu, nu exista nicio interdicţie pentru reclamantă privind donarea embrionilor săi în scopul cercetării ştiinţifice.
b) Cu privire la legitimitatea scopului urmărit
162. În cadrul şedinţei, Guvernul a susţinut că scopul măsurii în litigiu a fost acela al protejării „potenţialului de viaţă al embrionului”.
163. Curtea reaminteşte că lista excepţiilor de la dreptul la respectarea vieţii private, enumerate la art. 8 § 2, este exhaustivă şi că definirea acestor excepţii este restrictivă. Pentru a fi compatibilă cu Convenţia, o restrângere a acestui drept trebuie în special să fie determinată de un scop care poate fi legat de una dintre excepţiile enumerate în această dispoziţie (S.A.S. împotriva Franţei, citate anterior, pct. 113).
164. Curtea observă că Guvernul nu a făcut referire la dispoziţiile art. 8 § 2 din Convenţie nici în observaţiile sale scrise, nici în răspunsul la întrebarea care i-a fost adresată în şedinţă.
165. Cu toate acestea, în observaţiile sale scrise cu privire la art. 8 din Convenţie, Guvernul a făcut trimitere la considerentele pe care le-a formulat cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea supra, pct. 124) conform cărora, în ordinea juridică italiană, embrionul uman este considerat un subiect de drept care trebuie să beneficieze de respectul cuvenit demnităţii umane (a se vedea infra, pct. 205).
166. Curtea observă de asemenea că, în aceeaşi ordine de idei, doi terţi („ECLJ” şi asociaţiile „Movimento per la vita”, „Scienza e vita” şi „Forum delle associazioni familiari”) susţin că embrionul uman are calitate de „subiect” (a se vedea supra, pct. 140 şi 143).
167. Curtea admite că „protejarea potenţialului de viaţă al embrionului” poate fi legată de scopul protejării moralei şi a drepturilor şi libertăţilor altora, în sensul în care această noţiune este înţeleasă de către Guvern (a se vedea Costa şi Pavan, citată anterior, pct. 45 şi 59). Acest lucru nu implică însă nicio hotărâre a Curţii pentru a stabili dacă cuvântul „altora” include embrionul uman (A, B şi C împotriva Irlandei, citată anterior, pct. 228).
c) Cu privire la necesitatea măsurii într-o societate democratică
i. Principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii cu privire la reproducerea asistată medical
168. Curtea reaminteşte că, pentru a evalua „necesitatea” unei măsuri contestate „într-o societate democratică”, trebuie să examineze, în lumina cauzei în ansamblu, dacă motivele invocate pentru a justifica măsura în litigiu sunt relevante şi suficiente în sensul art. 8 § 2 [a se vedea, printre multe altele, S.H. şi alţii împotriva Austriei, citată anterior, pct. 91; Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, pct. 68, seria A nr. 130; K. şi T. împotriva Finlandei (MC), nr. 25702/94, pct. 154, CEDO 2001-VII; Kutzner împotriva Germaniei, nr. 46544/99, pct. 65, CEDO 2002-I; şi P., C. şi S. împotriva Regatului Unit, nr. 56547/00, pct. 114, CEDO 2002-VI].
169. În plus, pentru a se pronunţa cu privire la amploarea marjei de apreciere care trebuie acordată statului într-o cauză care ridică probleme în legătură cu art. 8, este necesar să se ia în considerare o serie de factori. În cazul în care în litigiu se află un aspect deosebit de important al existenţei sau identităţii unei persoane, marja lăsată statului este, de regulă, restrânsă [Evans, citată anterior, pct. 77, cu trimiterile citate acolo; şi Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 78, CEDO 2007-V]. În schimb, în cazul în care nu există consens în rândul statelor membre ale Consiliului Europei, fie cu privire la importanţa relativă a interesului în litigiu, fie cu privire la cele mai bune metode pentru protejarea acestuia, în special în cazul în care cauza ridică probleme morale sau etice delicate, marja de apreciere este mai largă [S.H. şi alţii împotriva Austriei, citată anterior, pct. 94; Evans, citată anterior, pct. 77; X, Y şi Z împotriva Regatului Unit, 22 aprilie 1997, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II; Frette împotriva Franţei, nr. 36515/97, pct. 41, CEDO 2002-I; Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 85, CEDO 2002-VI; şi A, B şi C împotriva Irlandei, citată anterior, pct. 232].
170. De asemenea, Curtea a observat că, în orice caz, „opţiunile legiuitorului în materie nu sunt scutite de controlul [său]. Îi revine sarcina de a examina cu atenţie argumentele pe care legiuitorul le-a luat în considerare pentru a ajunge la soluţiile pe care le-a reţinut şi să verifice dacă s-a realizat un echilibru just între interesele statului şi cele ale persoanelor afectate direct de soluţiile în cauză” (S.H. şi alţii împotriva Austriei, citată anterior, pct. 97).
171. În cauza sus-menţionată, Curtea a observat de asemenea că parlamentul austriac încă nu a „procedat la reexaminarea aprofundată a normelor privind reproducerea artificială în lumina evoluţiei rapide a ştiinţei şi societăţii în acest sens” şi a reamintit că „în domeniul respectiv, care pare a fi în continuă evoluţie şi cunoaşte progrese ştiinţifice şi juridice deosebit de rapide, necesită un control permanent din partea statelor contractante” (S.H. şi alţii împotriva Austriei, citată anterior, pct. 117 şi 118).
172. În cauza Costa şi Pavan (citată anterior, pct. 64), Curtea a hotărât că legislaţia italiană privind diagnosticarea preimplantare era inconsecventă în măsura în care interzicea limitarea implantării doar la embrionii neafectaţi de boala ai cărei purtători sănătoşi erau petenţii, dar în acelaşi timp permitea reclamantei avortarea unui făt care s-ar fi născut afectat de boala în cauză.
173. În plus, Curtea a considerat că nu era sarcina sa să se substituie autorităţilor naţionale în alegerea celei mai adecvate reglementări în materie de reproducere asistată medical, subliniind în special faptul că utilizarea tehnicilor de fertilizare in vitro ridică probleme morale şi etice sensibile într-un domeniu aflat în evoluţie continuă (Knecht, citată anterior, pct. 59).
ii. Aplicarea, în prezenta cauză, a principiilor sus-menţionate
174. Curtea reaminteşte, pentru început, că prezenta cauză nu are ca obiect potenţiala întemeiere a unei familii, spre deosebire de cauzele citate anterior. În aceste condiţii, deşi cu siguranţă nu este lipsit de importanţă, dreptul de a dona embrioni în scopul cercetării ştiinţifice, invocat de reclamantă, nu face parte din nucleul de drepturi fundamentale protejate de art. 8 din Convenţie deoarece nu este vorba despre un aspect deosebit de important al existenţei şi identităţii reclamantei.
175. În consecinţă, şi având în vedere principiile stabilite în jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este necesar ca statului pârât să i se acorde o marjă de apreciere largă în prezenta cauză.
176. De asemenea, Curtea observă că problema donării embrionilor nedestinaţi implantării ridică, în mod evident, „chestiuni de ordin moral şi etic delicate” (a se vedea Evans, citată anterior; S.H. şi alţii împotriva Austriei, citată anterior; şi Knecht, citată anterior) şi că elementele de drept comparat de care dispune (a se vedea supra, pct. 69-76) arată că nu există în materie un consens la nivel european, contrar afirmaţiilor reclamantei (a se vedea supra, pct. 137).
177. Într-adevăr, unele state membre au adoptat o abordare permisivă în acest domeniu: 17 din cele 40 de state membre despre care Curtea are informaţii în această privinţă permit cercetarea pe linii celulare embrionare umane. Acestora li se adaugă statele în care acest domeniu nu este reglementat, dar ale căror practici sunt permisive în acest domeniu.
178. Cu toate acestea, unele state (Andorra, Croaţia Letonia, şi Malta) au adoptat legi care interzic expres orice cercetare pe celule embrionare. Alte state permit o astfel de cercetare numai în anumite condiţii stricte, impunând, de exemplu, ca scopul cercetării să fie protejarea sănătăţii embrionului sau ca în cercetare să se folosească linii celulare importate din străinătate (situaţie valabilă în Slovacia, Germania şi Austria, precum şi Italia).
179. Prin urmare, Italia nu este singurul stat membru al Consiliului Europei care interzice donarea embrionilor umani în scopuri de cercetare ştiinţifică.
180. De asemenea, sus-menţionatele documente ale Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene confirmă faptul că autorităţile naţionale beneficiază de o marjă de apreciere largă la adoptarea unei legislaţii restrictive în cazul în care este vorba de distrugerea embrionilor umani, având în vedere în special aspectele de ordin etic şi moral pe care le implică noţiunea de început al vieţii omeneşti şi pluralitatea de opinii existente cu privire la acest subiect în rândul diferitelor state membre.
181. Acest lucru este valabil de asemenea pentru Convenţia de la Oviedo, art. 27 din aceasta prevăzând că niciuna dintre dispoziţiile sale nu va fi interpretată ca o limitare a posibilităţii ca o parte să acorde o protecţie mai largă faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei. Avizul nr. 15 adoptat la 14 noiembrie 2000 de Grupul european pentru etică în domeniul ştiinţei şi al noilor tehnologii de pe lângă Comisia Europeană, Rezoluţia 1352 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind cercetarea pe celule stem umane şi Regulamentul nr. 1394/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind medicamentele pentru terapie avansată conţin dispoziţii similare (a se vedea supra, pct. 58, pct. III lit. F şi pct. IV lit. B).
182. Limitele impuse la nivel european urmăresc mai degrabă reducerea exceselor în acest domeniu. Acesta este cazul, de exemplu, al interdicţiei creării de embrioni umani în scopul cercetării ştiinţifice, prevăzută de art. 18 din Convenţia de la Oviedo, sau al excluderii de la brevetare a invenţiilor ştiinţifice care în procesul de dezvoltare implică distrugerea embrionilor umani (a se vedea hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Oliver Brüstle împotriva Greenpeace eV din 18 octombrie 2011).
183. Cu toate acestea, marja de apreciere a statului nu este nelimitată, iar Curtea are competenţa de a examina argumentele pe care legiuitorul le-a luat în considerare pentru a ajunge la soluţiile pe care le-a reţinut, precum şi de a verifica dacă s-a realizat un echilibru just între interesele statului şi cele ale persoanelor afectate direct de soluţiile în litigiu (Evans, citată anterior, pct. 86; şi S.H. şi alţii împotriva Austriei, citată anterior, pct. 97).
184. Curtea observă în acest context că, pe baza documentelor referitoare la lucrările pregătitoare ale Legii nr. 40/2004, Guvernul a precizat în cadrul şedinţei că elaborarea legii a determinat o dezbatere importantă, care a ţinut seama de opinii diferite şi de problemele ştiinţifice şi etice existente în acest domeniu (a se vedea supra, pct. 127).
185. Astfel, dintr-un raport al celei de a XII-a Comisii permanente, prezentat Parlamentului la 26 martie 2002, reiese că la dezbatere au contribuit medici, specialişti şi asociaţii active în domeniul reproducerii asistate medical şi că discuţiile cele mai intense au vizat, în general, sfera libertăţilor individuale, avându-i în tabere opuse pe susţinătorii unei abordări laice a statului şi susţinătorii unei abordări religioase a acestuia.
186. De asemenea, în timpul dezbaterilor din 19 ianuarie 2004, Legea nr. 40/2004 a fost criticată, printre altele, deoarece recunoaşterea calităţii de subiect de drept a embrionului, conform art. 1, determina – potrivit unor opinii – o serie de interdicţii, printre care cea privind recurgerea la fertilizare heterologă şi utilizarea, în scopuri de cercetare ştiinţifică, de embrioni crioconservaţi nedestinaţi implantării.
187. Pe de altă parte, întocmai precum Guvernul, Curtea reaminteşte că Legea nr. 40/2004 a făcut obiectul mai multor referendumuri care nu au fost validate pentru că nu s-a întrunit numărul necesar de voturi. Pentru a promova dezvoltarea cercetării ştiinţifice în Italia în domeniul bolilor greu vindecabile, unul dintre referendumuri a propus inclusiv abrogarea clauzei de la art. 13 care subordonează autorizarea desfăşurării cercetării ştiinţifice pe embrioni condiţiei de a proteja sănătatea şi dezvoltarea lor.
188. Prin urmare, Curtea constată că, în cadrul procesului de elaborare a legii în litigiu, legiuitorul a ţinut seama deja de diferitele interese implicate, inclusiv de cel al statului de a proteja embrionul şi cel al persoanelor de a-şi exercita dreptul la autodeterminare individuală sub forma donării propriilor embrioni în scopuri de cercetare.
189. În continuare, Curtea observă că reclamanta invocă lipsa de consecvenţă a legislaţiei italiene privind reproducerea asistată medical pentru a demonstra caracterul disproporţionat al ingerinţei de care se plânge.
190. În observaţiile sale scrise şi în cadrul şedinţei, reclamanta a subliniat în special că era dificil de conciliat protecţia embrionului invocată de Guvern cu, pe de o parte, posibilitatea unei femei de a recurge, în mod legal, la avort din motive terapeutice până în a treia lună de sarcină şi, pe de altă parte, utilizarea de către cercetătorii italieni de linii celulare embrionare obţinute din embrioni care au fost distruşi în străinătate.
191. Sarcina Curţii nu este de a analiza in abstracto consecvenţa legislaţiei italiene în materie. Pentru a fi relevante în vederea examinării sale, contradicţiile de care se plânge reclamanta trebuie să se refere la obiectul capătului de cerere formulat în faţa Curţii, şi anume limitarea dreptului său la autodeterminare în ceea ce priveşte soarta embrionilor săi [a se vedea, mutatis mutandis, Olsson (nr. 1), citată anterior, pct. 54; şi Knecht, citată anterior, pct. 59].
192. În ceea ce priveşte cercetarea realizată în Italia pe linii celulare embrionare importate, obţinute din embrioni care au fost distruşi în străinătate, Curtea observă că, deşi dreptul invocat de reclamantă de a decide soarta embrionilor săi are legătură cu dorinţa sa de a contribui la cercetarea ştiinţifică, nu este totuşi necesar să se considere că este vorba despre o circumstanţă care o afectează în mod direct pe reclamantă.
193. De asemenea, Curtea ia act de informaţia prezentată de Guvern în cadrul şedinţei, conform căreia liniile celulare embrionare utilizate în laboratoarele italiene în scopuri de cercetare nu sunt produse niciodată la cererea autorităţilor italiene.
194. Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului, conform căreia distrugerea intenţionată şi activă a unui embrion uman nu pot fi echivalată cu utilizarea de linii celulare obţinute din embrioni umani distruşi într-un stadiu anterior.
195. Astfel, Curtea concluzionează că, chiar şi în ipoteza în care pretinsele inconsecvenţe din legislaţie invocate de reclamantă s-ar susţine, acestea nu sunt de natură să afecteze direct dreptul invocat de aceasta în prezenta cauză.
196. În cele din urmă, Curtea constată că, în prezenta cauză, alegerea de a dona embrionii în litigiu în scopul cercetării ştiinţifice rezultă exclusiv din voinţa reclamantei, al cărei partener a decedat. Curtea nu are nicio dovadă care să demonstreze că acesta din urmă, care avea faţă de embrionii în litigiu acelaşi interes ca şi reclamanta în momentul fertilizării, ar fi făcut aceeaşi alegere. Pe de altă parte, această situaţie nu face obiectul niciunei reglementări la nivel intern.
197. Pentru motivele prezentate mai sus, Curtea consideră că Guvernul nu a depăşit, în prezenta cauză, marja de apreciere largă de care beneficiază în materie şi că interdicţia în litigiu a fost o măsură „necesară într-o societate democratică”, în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.
198. Prin urmare, nu a fost încălcat dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private, prevăzut la art. 8 din Convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
199. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanta s-a plâns că nu a putut să doneze embrionii săi şi că a fost obligată să îi menţină în stare de crioconservare până la moartea acestora. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Argumentele părţilor
1. Argumentele Guvernului
200. În primul rând, Guvernul susţine că embrionul uman nu poate fi considerat un „lucru” şi că este, în orice caz, inacceptabil să i se atribuie o valoare economică. În al doilea rând, acesta subliniază că, în ordinea juridică italiană, embrionul uman este considerat un subiect de drept care trebuie să beneficieze de respectul cuvenit demnităţii umane.
201. Pe de altă parte, potrivit Guvernului, Curtea recunoaşte statelor membre o marjă de apreciere largă în materie de determinare a începutului vieţii omeneşti (Evans, citată anterior, pct. 56), mai ales în domenii de acest fel, în care sunt implicate chestiuni morale şi etice complexe ce nu fac obiectul unui consens între statele membre ale Consiliului Europei.
202. Acesta concluzionează că nu se poate constata nicio încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în speţă.
2. Argumentele reclamantei
203. Reclamanta susţine că embrionii concepuţi prin fertilizare in vitro nu pot fi consideraţi „persoane” deoarece, dacă nu sunt implantaţi, nu sunt destinaţi să se dezvolte pentru a deveni fetuşi şi a se naşte. De aici, aceasta concluzionează că, din punct de vedere juridic, aceştia sunt „bunuri”.
204. În aceste condiţii, reclamanta consideră că are un drept de proprietate asupra embrionilor săi. În opinia sa, statul a aplicat acestui drept restrângeri nejustificate de vreun motiv de interes general, protejarea potenţialului de viaţă al embrionilor neputând fi în mod rezonabil invocată în această privinţă deoarece aceştia erau destinaţi eliminării.
3. Observaţiile terţilor intervenienţi
a) Centrul European pentru Lege şi Justiţie (European Center for Law and Justice – „ECLJ”)
205. ECLJ susţine că embrionii nu ar trebui să fie consideraţi „lucruri” şi, prin urmare, aceştia nu pot fi distruşi în mod intenţionat. De asemenea, ECLJ susţine că noţiunea de „bun” are în sine o conotaţie economică ce trebuie exclusă în cazul embrionilor umani.
206. În cele din urmă, ECLJ observă că Curtea permite statelor să stabilească, în cadrul propriei ordini juridice interne, „momentul începerii dreptului la viaţă” [Vo împotriva Franţei (MC), nr. 53924/00, pct. 82, CEDO 2004-VIII] şi că, în acest domeniu, le acordă o largă marjă de apreciere (A, B şi C împotriva Irlandei, citată anterior, pct. 237).
b) Asociaţiile „Movimento per la vita”, „Scienza e vita” şi „Forum delle associazioni familiari”, reprezentate de Carlo Casini
207. Aceşti terţi exclud posibilitatea ca embrionul uman să fie considerat un „lucru".
208. De asemenea, aceştia susţin că legislaţia italiană în materie este consecventă. Deşi recunosc că legislaţia permite avortul din motive terapeutice, terţii precizează că această posibilitate nu are legătură cu atribuirea calităţii de „lucru” embrionului, ci cu luarea în considerare a diferitelor interese aflate în joc, în special cel al mamei.
c) Asociaţiile „Luca Coscioni”, „Amica Cicogna Onlus”, „L’Altra Cicogna Onlus” şi „Cerco un bimbo” şi 46 de membri ai Parlamentului italian, reprezentaţi de Filomena Gallo
209. Doamna Gallo reiterează considerentele prezentate de reclamantă cu privire la statutul embrionului.
d) Asociaţiile „VOX – Osservatorio italiano sui Diritti ”, „SIFES – Society of Fertility, Sterility and Reproductive Medicine” şi „Cittadinanzattiva”, reprezentate de Maria Elisa D’Amico, Maria Paola Costantini, Massimo Clara, Chiara Ragni şi Benedetta Liberali
210. Aceşti terţi intervenienţi nu au prezentat observaţii scrise cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
B. Motivarea Curţii
1. Principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii
211. Curtea reaminteşte că noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 are un sens autonom care nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale şi care este independent de clasificările formale din dreptul intern: anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi, de asemenea, considerate „drepturi patrimoniale” şi, prin urmare, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii. În fiecare cauză, este necesar să se examineze dacă circumstanţele, considerate în ansamblu, îl transformă pe reclamant în titular al unui interes substanţial protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 [Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 1999-II; Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, pct. 100, CEDO 2000-I; şi Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 129, CEDO 2004-V].
212. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică numai bunurilor actuale. Astfel, un venit viitor nu poate fi considerat un „bun” decât în cazul în care a fost deja câştigat sau face obiectul unei creanţe certe. În plus, nu se poate considera „bun” nici speranţa de a obţine recunoaşterea unui drept de proprietate al unei persoane aflate în imposibilitatea exercitării lui efective, nici o creanţă condiţională devenită caducă ca urmare a neîndeplinirii condiţiei [Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39794/98, pct. 69, CEDO 2002-VII].
213. Cu toate acestea, în anumite circumstanţe, „speranţa legitimă” de a obţine o valoare patrimonială poate beneficia, de asemenea, de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, în cazul în care interesul patrimonial este de ordinul creanţei, se poate considera că persoana interesată are o speranţă legitimă dacă acest interes are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de jurisprudenţa consacrată a instanţelor [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 52, CEDO 2004-IX].
2. Aplicarea, în prezenta cauză, a principiilor sus-menţionate
214. Curtea observă că prezenta cauză ridică problema preliminară a aplicabilităţii art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în raport cu faptele cauzei. Curtea reţine că părţile au poziţii diametral opuse în privinţa acestei chestiuni, în special în ceea ce priveşte statutul embrionului uman in vitro.
215. Curtea consideră totuşi că nu este necesară aici examinarea problemei, delicate şi controversate, a momentului începerii vieţii omeneşti întrucât art. 2 din Convenţie nu este pus în discuţie în speţă. În ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că dispoziţia nu se aplică în prezenta cauză. Astfel, având în vedere sfera economică şi patrimonială a acestui articol, embrionii umani nu pot fi reduşi la statutul de „bunuri” în sensul acestei dispoziţii.
216. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nefiind aplicabil în prezenta cauză, acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din aceasta.
Pentru aceste motive,
CURTEA:
1. respinge, în unanimitate, excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern;
2. respinge, cu majoritate, excepţia de tardivitate a cererii ridicată de Guvern;
3. respinge, cu majoritate, excepţia ridicată de Guvern cu privire la lipsa calităţii de victimă a reclamantei;
4. declară, cu majoritate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie;
5. declară, în unanimitate, cererea inadmisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
6. hotărăşte, cu 16 voturi la 1, că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 27 august 2015.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,
DEAN SPIELMANNJohan Callewaert
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre se anexează următoarele opinii separate:
– opinia concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque;
– opinia concordantă a judecătorului Dedov;
– opinia comună parţial concordantă a judecătorilor Casadevall, Raimondi, Berro, Nicolaou şi Dedov;
– opinia comună parţial disidentă a judecătorilor Casadevall, Ziemele, Power-Forde, De Gaetano şi Yudkivska;
– opinia parţial disidentă a judecătorului Nicolaou;
– opinia disidentă a judecătorului Sajó.
D.S.
J.C.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI PINTO DE ALBUQUERQUE
Cuprins
I.Introducere (pct. 1)
II.Cercetarea pe embrioni umani în dreptul internaţional (pct. 2-26)
A.Normele Organizaţiei Naţiunilor Unite (pct. 2-10)
i.Declaraţia universală privind genomul uman şi drepturile omului (pct. 2)
ii.Liniile directoare internaţionale de etică pentru cercetarea biomedicală care implică subiecţi umani (pct. 3)
iii.Declaraţia internaţională asupra datelor genetice umane (pct. 4)
iv.Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra clonării fiinţelor umane (pct. 5)
v.Declaraţia universală asupra bioeticii şi drepturilor omului (pct. 6)
vi.Avizele Comitetului Internaţional de Bioetică din cadrul UNESCO (pct. 7-10)
B.Normele profesionale universale (pct. 11-12)
i.Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale (AMM) asupra principiilor etice ale cercetării medicale care implică subiecţi umani (pct. 11)
ii.Liniile directoare pentru realizarea cercetării pe celule stem embrionare umane (Guidelines for the Conduct of Human Embryonic Stem Cell Research) ale Societăţii Internaţionale pentru Cercetare pe Celule Stem (pct. 12)
C.Normele interamericane (pct. 13)
D.Normele africane (pct. 14-15)
E.Normele europene (pct. 16-26)
i.Normele Uniunii Europene (pct. 16-22)
ii.Normele Consiliului Europei (pct. 23-26)
III.Poziţia părţilor (pct. 27-30)
A.Caracterul inutil al restrângerii legale în Italia (pct. 27-28)
B.Caracterul contradictoriu al cadrului legal aplicabil în Italia (pct. 29)
C.Consensul european neprohibitiv (pct. 30)
IV.Poziţia majorităţii (pct. 31-37)
V.Aplicarea normelor Curţii (pct. 38-42)
VI.Concluzie (pct. 43)
I. Introducere
1. Nu am nici o obiecţie faţă de deciziile cu privire la admisibilitate şi inadmisibilitate formulate de majoritatea Marii Camere[4]. Dar nu pot fi de acord cu motivarea majorităţii cu privire la problema de fond în litigiu, şi anume utilizarea embrionilor crioconservaţi în scopul cercetării pe celule stem. Cu toate acestea, am votat, fără ezitare, la fel ca majoritatea, în favoarea constatării potrivit căreia nu a fost încălcat art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului („Convenţia”).
II. Cercetarea pe embrioni umani în dreptul internaţional
A. Normele Organizaţiei Naţiunilor Unite
i. Declaraţia universală privind genomul uman şi drepturile omului
2. Aşa cum rezultă din art. 6 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi din al nouălea paragraf din preambulul Convenţiei cu privire la drepturile copilului, dreptul internaţional nu este indiferent faţă de necesitatea de a proteja viaţa umană potenţială. Cu toate acestea, conform art. 15 alin. (3) din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966) (PIDESC), statele părţi la prezentul pact se angajează „să respecte libertatea indispensabilă cercetării ştiinţifice”. Statul poate totuşi să limiteze această libertate ştiinţifică în vederea promovării „bunăstării generale într-o societate democratică”. Protejarea vieţii umane nenăscute – valoare socială indispensabilă unei societăţi democratice care vizează bunăstarea nu doar a generaţiei actuale, ci şi a generaţiilor viitoare – cu siguranţă se încadrează în clauza de limitare prevăzută la art. 4 din PIDESC, interpretată în lumina dezvoltării dreptului internaţional din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
De fapt, Organizaţia Naţiunilor Unite a făcut paşi importanţi în vederea recunoaşterii demnităţii umane a embrionilor, protejându-i în cadrul cercetării ştiinţifice şi al experimentării pe oameni, începând cu adoptarea Declaraţiei universale privind genomul uman şi drepturile omului în cadrul Conferinţei generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) în 1997[5], confirmată de Adunarea generală a ONU în 1998[6]. Declaraţia enunţă că genomul uman stă la baza recunoaşterii demnităţii inerente şi a diversităţii familiei umane. Fiecare persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale şi a drepturilor sale, indiferent de caracteristicile sale genetice. Această demnitate impune ca persoanele să nu fie reduse la caracteristicile lor genetice şi ca unicitatea şi diversitatea persoanelor să fie respectate. Genomul uman, care prin însăşi natura sa evoluează, este supus mutaţiilor. Acesta conţine posibilităţi care sunt exprimate diferit în funcţie de mediul natural şi social al fiecărei persoane. Genomul uman, în starea sa naturală, nu trebuie să genereze câştiguri financiare. Declaraţia adaugă că nicio cercetare cu privire la genomul uman şi niciuna dintre aplicaţiile ei, în special în domeniile biologie, genetică şi medicină, nu trebuie să prevaleze asupra respectării drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale şi a demnităţii umane a persoanelor sau a grupurilor de persoane. Practicile care sunt contrare demnităţii umane, cum ar fi clonarea în vederea reproducerii persoanelor, nu sunt permise.
ii. Liniile directoare internaţionale de etică pentru cercetarea biomedicală care implică subiecţi umani
3. În 2002, Consiliul Organizaţiilor Internaţionale de Ştiinţe Medicale (Council for International Organizations of Medical Sciences – CIOMS), în colaborare cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), a actualizat Liniile directoare internaţionale de etică pentru cercetarea biomedicală care implică subiecţi umani, care se referă la aplicarea, în cercetarea care implică subiecţi umani, a trei principii etice fundamentale: respectarea persoanei, binefacerea şi justiţia[7]. Acest instrument prevede aşadar că cercetarea biomedicală care implică subiecţi umani poate fi justificată etic doar dacă este realizată într-o manieră care respectă şi protejează subiecţii cercetării, care este echitabilă şi care este acceptabilă din punct de vedere moral în comunităţile în care se efectuează cercetarea[8].
iii. Declaraţia internaţională asupra datelor genetice umane
4. Declaraţia internaţională asupra datelor genetice umane a fost adoptată de Conferinţa generală a UNESCO în octombrie 2003[9]. Scopurile acesteia sunt de a asigura respectarea demnităţii umane şi protejarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în colectarea, prelucrarea, utilizarea şi stocarea datelor genetice umane, a datelor proteomice umane şi a probelor biologice de la care acestea sunt obţinute, în conformitate cu cerinţele de egalitate şi justiţie. Declaraţia afirmă că fiecare persoană are o structură genetică specifică. Totuşi, identitatea unei persoane nu trebuie redusă la caracteristicile sale genetice. Datele genetice umane şi datele proteomice umane pot fi colectate, prelucrate, utilizate şi stocate numai în scopul cercetării medicale şi altor tipuri de cercetare ştiinţifică sau în orice alt scop compatibil cu Declaraţia universală privind genomul uman şi drepturile omului, precum şi cu dreptul internaţional al drepturilor omului.
iv. Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra clonării fiinţelor umane
5. Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra clonării fiinţelor umane a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU în martie 2005[10]. Documentul invită statele membre să ia toate măsurile necesare pentru a proteja viaţa umană în mod adecvat în aplicarea ştiinţelor vieţii, să interzică toate formele de clonare umană în măsura în care acestea sunt incompatibile cu demnitatea umană şi protecţia vieţii umane, precum şi să adopte măsurile necesare pentru a interzice aplicarea tehnicilor de inginerie genetică care ar putea fi contrare demnităţii umane.
v. Declaraţia universală asupra bioeticii şi drepturilor omului
6. Declaraţia universală asupra bioeticii şi drepturilor omului a fost adoptată, prin aclamare, de Conferinţa generală a UNESCO în octombrie 2005[11]. Actul abordează probleme etice ridicate de medicină, ştiinţele vieţii şi tehnologiile asociate acestora, aşa cum sunt aplicate fiinţelor umane. Declaraţia subliniază necesitatea ca cercetarea ştiinţifică să fie realizată în cadrul principiilor etice şi să respecte demnitatea umană, drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Interesele şi bunăstarea persoanei ar trebui să aibă prioritate faţă de interesul exclusiv al ştiinţei sau al societăţii. În cadrul aplicării şi promovării cunoştinţelor ştiinţifice, a practicilor medicale şi a tehnologiilor asociate, beneficiile directe şi indirecte pentru persoanele vizate ar trebui să fie maximizate şi posibila afectare a acestor persoane ar trebui să fie redusă la minim. Egalitatea fundamentală a tuturor persoanelor în materie de demnitate şi drepturi trebuie să fie respectată pentru ca persoanele să fie tratate just şi echitabil. Nicio persoană sau grupare nu ar trebui să fie discriminată sau stigmatizată prin încălcarea demnităţii umane, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Impactul ştiinţelor vieţii asupra generaţiilor viitoare, inclusiv asupra constituţiei lor genetice, trebuie să primească atenţia cuvenită.
vi. Avizele Comitetului Internaţional de Bioetică din cadrul UNESCO
7. În 2001, Comitetul Internaţional de Bioetică din cadrul UNESCO (CIB) a rezumat poziţia sa cu privire la celulele stem embrionare într-un raport intitulat „Utilizarea celulelor stem embrionare în cercetarea terapeutică: raportul CIB cu privire la aspectele etice ale cercetării pe celule embrionare”[12]. În sensul raportului, embrionul uman a fost examinat în primele stadii de dezvoltare, anterior implantării în uter. Dacă cercetarea pe embrioni umani este permisă pentru a obţine celule stem embrionare, atunci cercetarea trebuie să fie supusă unui control strict şi unor condiţii fundamentale stricte, printre care obţinerea consimţământului informat din partea donatorilor şi justificarea sub formă de beneficii pentru omenire. Cercetarea efectuată în alte scopuri decât cele medicale ar fi în mod evident lipsită de etică, la fel ca şi cercetarea pe embrioni care au depăşit stadiile incipiente ale dezvoltării. Aplicaţiile medicale ale cercetării trebuie să fie – fără echivoc - aplicaţii terapeutice, iar nu dorinţe cosmetice sau capricii lipsite de caracter medical şi nici, a fortiori, ameliorări eugenice. Donarea de embrioni umani nu trebuie în niciun caz să fie o tranzacţie comercială şi ar trebui luate măsuri pentru descurajarea stimulentelor financiare.
Cercetarea pe celule stem embrionare umane – şi cercetarea pe embrioni în general – este o chestiune pe care fiecare comunitate trebuie să o decidă singură. Ar trebui luate măsuri pentru a avea garanţia că o astfel de cercetare se desfăşoară într-un cadru legislativ sau normativ de stat, care să acorde o pondere cuvenită considerentelor etice şi să stabilească orientările adecvate. În cazul în care se are în vedere autorizarea donărilor de embrioni supranumerari în stadiul preimplantării, obţinuţi prin tratamente FIV, pentru cercetare pe celule stem embrionare în scopuri terapeutice, se va acorda atenţie demnităţii şi drepturilor ambilor părinţi donatori ai embrionilor. Prin urmare, este esenţial ca donarea să se efectueze numai după ce donatorii au fost pe deplin informaţi cu privire la implicaţiile cercetării şi şi-au exprimat consimţământul liber şi informat. Ar trebui examinate şi tehnologii alternative pentru obţinerea de linii de celule stem din surse compatibile genetic pentru cercetarea terapeutică în domeniul transplantului. În toate aspectele cercetării care implică embrioni umani, ar trebui să se acorde o importanţă deosebită respectării demnităţii umane şi principiilor stabilite în Declaraţia universală a drepturilor omului (1948) şi Declaraţia universală asupra genomului uman şi a drepturilor omului (1997).
8. În 2003, în „Raportul CIB privind diagnosticul genetic preimplantare şi intervenţia pe linie germinală”[13], CIB a declarat că distrugerea embrionilor pentru motive nemedicale sau întreruperea unei sarcini din cauza sexului copilului nu este „contrabalansată” de dorinţa de a evita o suferinţă viitoare din cauza unei boli grave. Scopul intervenţiei pe linie germinală este de a corecta o anomalie genetică specifică în celulele germinale sau în embrionul aflat în stadiu incipient ori de a introduce gene care pot conferi embrionului caracteristici suplimentare. CIB a subliniat faptul că, în ceea ce priveşte intervenţiile pe linie germinală, distincţia între „scopuri terapeutice” şi „ameliorarea caracteristicilor normale” nu este clară. CIB a reiterat că „intervenţiile pe linie germinală ar putea fi contrare demnităţii umane”.
9. În „Raportul CIB privind clonarea umană şi guvernanţa internaţională”[14], CIB a observat că expresiile „clonare reproductivă” şi „clonare terapeutică” introduse în dezbaterea bioetică nu descriau în mod adecvat procedeele tehnice utilizate. Noile progrese ştiinţifice, cum ar fi celulele stem pluripotente induse, au deschis noi posibilităţi pentru cercetare şi, pe termen mediu, pentru aplicaţii terapeutice.
10. Într-un raport intitulat „Avizul CIB cu privire la brevetarea genomului uman”[15], CIB a recunoscut că autorizarea brevetării genomului uman ar putea să îngreuneze cercetarea şi să monopolizeze cunoştinţele ştiinţifice; în opinia comitetului, existau motive etice serioase pentru excluderea genomului uman de la brevetare.
B. Normele profesionale universale
i. Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale (AMM) asupra principiilor etice ale cercetării medicale care implică subiecţi umani
11. Asociaţia Medicală Mondială (WMA) a aprobat Declaraţia de la Helsinki ca o declaraţie de principii etice aplicabile cercetării medicale care implică subiecţi umani, inclusiv cercetării pe materiale biologice umane şi date identificabile. Adoptată în 1964 şi modificată ultima dată în 2013, declaraţia precizează că scopul principal al cercetării medicale pe subiecţi umani este de a înţelege cauzele, dezvoltarea şi efectele bolilor, precum şi de a îmbunătăţi intervenţiile preventive, diagnostice şi terapeutice. Chiar şi intervenţiile cel mai bine dovedite trebuie să fie evaluate permanent prin cercetări noi cu privire la siguranţa, eficacitatea, relevanţa, accesibilitatea şi calitatea lor. Cercetarea medicală este subordonată unor norme etice care promovează şi asigură respectarea tuturor subiecţilor umani şi care protejează sănătatea şi drepturile lor. Acest obiectiv nu trebuie să prevaleze niciodată asupra drepturilor şi intereselor subiecţilor implicaţi în cercetare. Cercetarea medicală pe subiecţi umani poate fi efectuată numai în cazul în care importanţa obiectivului depăşeşte riscurile şi dezavantajele pentru subiecţi. Unele grupuri şi persoane sunt deosebit de vulnerabile şi pot prezenta o probabilitate mai mare de a suferi abuzuri sau vătămări suplimentare. Acestea trebuie să beneficieze de protecţie specifică. Cercetarea medicală care implică un grup vulnerabil este justificată numai dacă cercetarea vine în întâmpinarea nevoilor sau priorităţilor sanitare ale acestui grup şi dacă cercetarea nu poate fi efectuată pe un grup nevulnerabil. În plus, acest grup ar trebui să beneficieze de cunoştinţele, practicile sau intervenţiile care rezultă din cercetare.
ii. Liniile directoare pentru realizarea cercetării pe celule stem embrionare umane (Guidelines for the Conduct of Human Embryonic Stem Cell Research) ale Societăţii Internaţionale pentru Cercetare pe Celule Stem
12. Liniile directoare din 2006 ale Societăţii Internaţionale pentru Cercetare pe Celule Stem sunt concepute pentru a sublinia responsabilitatea oamenilor de ştiinţă de a se asigura că cercetarea pe celule stem umane se efectuează în conformitate cu norme stricte de etică în cercetare şi de a încuraja practici de cercetare uniforme care ar trebui să fie urmate la nivel mondial de către toţi oamenii de ştiinţă care lucrează cu celule stem umane. Aceste linii directoare se axează pe probleme specifice cercetării pe celule stem care implică stadii preimplantare ale dezvoltării umane, cercetarea privind derivarea sau utilizarea celulelor stem pluripotente umane, precum şi gama de experienţe prin care astfel de celule pot fi încorporate în gazde animale.
Toate experimentele relevante pentru cercetarea pe celulele stem embrionare umane care implică stadii preimplantare ale dezvoltării umane, embrioni umani sau celule embrionare, sau care implică încorporarea de celule umane totipotente sau pluripotente în animale-himere, trebuie să fie supuse controlului şi aprobării. Mai mult, toate aceste experimente trebuie să fie supravegheate permanent de un mecanism sau organism special de supraveghere. Cercetătorii trebuie să solicite aprobare printr-un proces de supraveghere (Stem Cell Research Oversight – SCRO).
Tipurile de cercetare care nu ar trebui să fie efectuate, din cauza unui larg consens internaţional conform căruia astfel de experimente sunt lipsite de justificare ştiinţifică imperioasă sau ridică preocupări etice grave, includ: cultura in vitro a oricărui embrion uman după fertilizare sau a oricăror structuri celulare organizate care pot prezenta potenţial de organism uman, indiferent de metoda de derivare, pe o perioadă mai mare de 14 zile sau până la începutul formării liniei primitive, în funcţie de care din aceste evenimente survine primul; cercetarea în cadrul căreia un produs obţinut din cercetare care implică celule umane totipotente sau pluripotente este implantat într-un uter uman sau uter de primată neumană; precum şi cercetarea în cadrul căreia animalele-himere care conţin celule umane, cu potenţial de a forma gameţi, sunt încrucişate unele cu altele.
C. Normele interamericane
13. Art. 1 din Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului (1948) afirmă că „[o]rice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”. Autorii declaraţiei americane au respins în mod specific propunerea ca declaraţia să precizeze că dreptul la viaţă începe odată cu concepţia[16].
Art. 4 din Convenţia americană a drepturilor omului (1969) prevede: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale. Acest drept trebuie să fie protejat prin lege şi, în general, din momentul concepţiei”. Cu toate acestea, Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului a studiat lucrările pregătitoare şi a stabilit că textul convenţiei prin care se recunoştea dreptul la viaţă „în general, din momentul concepţiei” nu urmărea să confere un drept absolut la viaţă înainte de naştere[17]. În cauza Gretel Artavia Murillo împotriva Costa Ricăi[18], Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (CIDO) a constatat că statul pârât a întemeiat interzicerea fertilizării in vitro pe protecţia absolută a embrionului, fapt care, neluând în considerare alte drepturi concurente, a condus la o ingerinţă arbitrară şi excesivă în viaţa privată şi de familie. Din contră, impactul asupra protecţiei vieţii nenăscute era foarte scăzut, deoarece riscul de pierdere a embrionului exista atât în cadrul FIV, cât şi în cadrul sarcinii naturale. Mai mult decât atât, ingerinţa a avut un efect discriminatoriu pentru persoanele pentru care unicul tratament posibil pentru infertilitate îl reprezenta fertilizarea in vitro. Curtea Interamericană a concluzionat, de asemenea, că embrionul uman înainte de implantare nu poate fi considerat o persoană în sensul art. 4 § 1 din convenţia americană.
D. Normele africane
14. Art. 4 din Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor (1981) declară că „persoană umană este inviolabilă” şi că „orice fiinţă umană are dreptul la respectarea vieţii sale şi a integrităţii fizice şi morale a persoanei sale [...]”. Autorii cartei africane au exclus în mod expres orice formulare care ar fi protejat dreptul la viaţă din momentul concepţiei[19].
Organizaţia Unităţii Africane, în prezent Uniunea Africană, a adoptat Rezoluţia privind bioetica în 1996[20]. Uniunea Africană a aderat la principiul inviolabilităţii corpului uman, cel al intangibilităţii patrimoniului genetic al speciei umane şi al indisponibilităţii corpului uman, al părţilor sale constituente, inclusiv al genelor umane şi secvenţelor acestora, care nu pot face obiectul comerţului sau dreptului de proprietate. Uniunea Africană s-a angajat să supravegheze centrele de cercetare pe embrioni.
15. În 2008, Oficiul UNESCO din Cairo a organizat o „reuniune a experţilor cu privire la problemele etice şi juridice ale cercetării pe embrioni umani” pentru a aborda problema cercetării pe embrioni, în parteneriat cu OMS şi Organizaţia Islamică pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură („Islamic Educational, Scientific and Cultural Organization” – ISESCO). Recomandările din raportul final al reuniunii „sunt concepute să se adapteze diferitelor valori şi culturi religioase şi sociale din estul Mării Mediterane şi regiunea arabă”. Raportul recomandă ca, în cazul în care se permite importul de materiale biologice şi/sau pentru cercetare din altă ţară, să se acorde atenţia cuvenită pentru a se asigura că obţinerea şi crearea lor nu sunt contrare valorilor sau tradiţiilor etice ori religioase. Obiectul unei cercetări corecte din punct de vedere etic şi rentabile trebuie definit luând în considerare scopuri precum studiul geneticii umane şi tratamentul infertilităţii. Cercetarea pe care o ţară o poate considera inacceptabilă ar trebui să includă clonarea reproductivă, terapia pe linie germinală şi manipularea genetică a liniei germinale. Statele ar trebui să introducă ori să revizuiască prevederile referitoare la aspecte precum utilizarea embrionilor supranumerari obţinuţi prin FIV în scopuri de cercetare, clonarea în scopuri de cercetare, şi tipizarea HLA a celulelor embrionare, fetale sau de alt tip pentru tratamentul copilului unui cuplu după naştere. Statele ar trebui să ia în considerare care tipuri de cercetare pe celule stem embrionare necesită o supraveghere specială, care instituţie ar trebui să asigure supravegherea şi care organism ar trebui să-şi asume răspunderea. Ţările ar trebui să supravegheze şi să facă schimb de informaţii care pot reduce sau elimina nevoia de cercetare pe celule stem embrionare, cum ar fi dezvoltarea de celule stem pluripotente induse şi linii celulare care pot fi folosite în condiţii de siguranţă pe persoane.
E. Normele europene
i. Normele Uniunii Europene
16. Art. 3 din Carta drepturilor fundamentale prevede:
„(1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică şi psihică.
(2) În domeniile medicinei şi biologiei trebuie respectate în special: (a) consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei în cauză, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege;
(b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecţia persoanelor;
(c) interzicerea utilizării corpului uman şi a părţilor sale, ca atare, ca sursă de profit;
(d) interzicerea clonării fiinţelor umane în scopul reproducerii.”[21]
17. Directiva 98/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 iulie 1998 privind protecţia juridică a invenţiilor biotehnologice are scopul de a consolida competitivitatea UE pe piaţa mondială, de a proteja proprietatea intelectuală a industriilor mari şi de a sprijini cercetarea inovatoare tehnico-ştiinţifică inovatoare; însă directiva are totodată scopul de a asigura respectarea principiilor fundamentale de protejare a demnităţii şi integrităţii persoanei, afirmând principiul potrivit căruia „corpul uman, în oricare stadiu al formării sau dezvoltării sale, celulele embrionare, precum şi simpla descoperire a unuia dintre elementele sale sau a unuia dintre produsele sale, inclusiv secvenţa sau secvenţa parţială a unei gene umane, nu pot fi brevetate”.
Deşi nu oferă o definiţie juridică a „embrionului uman”, directiva stabileşte norme privind utilizarea embrionilor umani în scopuri ştiinţifice, precizând că „[i]nvențiile trebuie considerate nebrevetabile în cazul în care exploatarea lor comercială ar contraveni ordinii publice sau bunelor moravuri; cu toate acestea, exploatarea neputând fi considerată contrară celor de mai sus doar pentru simplul fapt că este interzisă printr-o dispoziţie legală sau de reglementare”. Mai precis, procedeele de clonare a fiinţelor umane, procedeele de modificare a identităţii genetice a fiinţelor umane şi utilizarea embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale, printre altele, nu sunt brevetabile. Astfel, Uniunea Europeană consideră în mod explicit utilizarea embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale ca fiind contrară cerinţei minime stabilite de respectarea ordinii publice sau bunelor moravuri[22].
18. În octombrie 2011, în cauza Oliver Brüstle împotriva Greenpeace eV (C-34/10), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a oferit orientări suplimentare cu privire la utilizarea embrionilor umani în scopuri ştiinţifice. În ceea ce priveşte interpretarea noţiunii „embrion uman”, CJUE a recunoscut că aceasta acoperă un concept larg şi „trebuie înţeleasă în sens larg”. Pe această bază, Marea Cameră a CJUE a concluzionat că „embrion uman” înseamnă orice ovul uman încă din stadiul fecundării, acest moment fiind crucial pentru începutul dezvoltării fiinţei umane. Această definiţie se aplică, de asemenea, oricărui ovul uman nefecundat în care a fost implantat nucleul unei celule umane mature, precum şi oricărui ovul uman nefecundat care, prin partenogeneză, a fost stimulat să se dividă şi să se dezvolte. Marea Cameră a declarat că utilizarea embrionilor în scopuri de cercetare ştiinţifică este exclusă de la brevetare. Cu toate acestea, instanţa a recunoscut că poate face obiectul brevetării utilizarea embrionilor în scopuri terapeutice sau de diagnostic care se aplică embrionului uman şi este utilă acestuia. În cele din urmă, CJUE a stabilit că este de asemenea exclusă de la brevetare situaţia în care punerea în aplicare a unei invenţii necesită distrugerea prealabilă a unor embrioni umani sau utilizarea acestora ca material de pornire, indiferent de stadiul în care intervin acestea şi chiar dacă descrierea contribuţiei la progresul tehnic revendicate nu menţionează utilizarea de embrioni umani. Întrucât embrionul beneficiază de demnitate umană din momentul fecundării, nu este posibil, potrivit CJUE, să se identifice, pornind de la fecundare, diferite stadii de dezvoltare care ar putea justifica o protecţie mai mică a embrionului pe o anumită perioadă. Reprezentând o „noţiune autonomă de drept al Uniunii”, embrionul uman beneficiază de o protecţie juridică obligatorie, bazată pe respectarea demnităţii sale umane intrinseci, ceea ce exclude posibilitatea statelor membre ale Uniunii de a priva embrionul uman de protecţie sau de a-i acorda un nivel de protecţie mai scăzut decât cel care este afirmat în decizia clară a judecătorilor Curţii din Luxemburg.
19. Grupul european pentru etică în domeniul ştiinţei şi al noilor tehnologii de pe lângă Comisia Europeană (EGE) a emis primul său aviz cu privire la utilizarea celulelor embrionare în scopuri de cercetare într-un raport din 1998 intitulat „Aspecte etice ale cercetării care implică utilizarea de embrioni umani”[23]. EGE a observat că, în pofida unor diferenţe fundamentale, valorile şi principiile comune în materie sunt respectarea vieţii umane, nevoia de a atenua suferinţa umană, necesitatea de a asigura calitatea şi siguranţa tratamentelor medicale, libertatea de cercetare şi consimţământul informat al femeilor sau cuplurilor implicate. Avizul recunoaşte faptul că, de regulă, FIV implică crearea de embrioni supranumerari şi că, în cazul în care crioconservarea nu este posibilă, singurele două opţiuni sunt cercetarea (care implică distrugerea lor) şi distrugerea. Astfel, Grupul a concluzionat că „finanţarea comunitară nu trebuie să excludă a priori cercetarea pe embrioni umani care face obiectul unor alegeri etice diferite de la o ţară la alta, dar că finanţarea trebuie totuşi acordată doar în condiţiile stricte stabilite în paragrafele următoare”.
20. În 2000, EGE a emis un al doilea aviz, în completarea celui anterior, într-un raport intitulat „Aspecte etice ale cercetării pe celule stem umane şi utilizarea lor”[24]. În acesta se precizează că, în contextul pluralismului european, fiecare stat membru este liber să interzică ori să autorizeze cercetarea pe embrioni. În acest ultim caz, respectarea demnităţii umane necesită reglementarea cercetării pe embrioni şi furnizarea de garanţii împotriva riscurilor de experimentare arbitrară şi de instrumentalizare a embrionului uman. Din punct de vedere etic, este inacceptabilă crearea de embrioni din gameţi donaţi pentru obţinerea de celule stem, având în vedere că embrionii supranumerari reprezintă o sursă alternativă disponibilă. Perspectivele terapeutice întrevăzute trebuie puse în balanţă cu alte considerente legate de riscul de a banaliza utilizarea de embrioni, de a exercita presiune asupra femeilor ca surse de ovocite, precum şi de a creşte posibilitatea instrumentalizării femeilor. Este necesar consimţământul liber şi informat, şi nu numai din partea beneficiarului. Donatorul trebuie să fie informat de posibila utilizare a celulelor embrionare în scopul respectiv înainte de a i se solicita consimţământul. Nu trebuie să se subestimeze posibila presiune coercitivă atunci când sunt în joc interese financiare. Embrionii nu trebuie să fie cumpăraţi sau vânduţi şi nici măcar puşi în vânzare. Trebuie luate măsuri pentru a preveni o astfel de comercializare.
21. În 2002, EGE a emis un aviz privind brevetabilitatea celulelor stem embrionare umane[25]. În ceea ce priveşte aplicabilitatea brevetelor, EGE a concluzionat că celulele stem izolate care nu au fost modificate nu întruneau, ca produse, cerinţele legale pentru brevetabilitate, în special în ceea ce priveşte aplicabilitatea industrială. De asemenea, liniile de celule stem nemodificate pot fi cu greu considerate un produs brevetabil. Brevetarea unor astfel de linii de celule stem nemodificate ar avea un domeniu de aplicare prea larg. Numai liniile de celule stem care au fost modificate prin tratamente in vitro sau modificate genetic pentru a dobândi caracteristicile necesare unor aplicaţii industriale specifice îndeplinesc cerinţele legale pentru brevetabilitate. Referitor la procesele care implică celule stem umane, indiferent de sursa lor, nu exista niciun obstacol etic specific cât timp procesele îndeplineau cele trei cerinţe pentru brevetabilitate.
22. În 2007, EGE a formulat recomandări privind revizuirea etică a finanţării proiectelor de cercetare pe celule stem embrionare, recunoscând necesitatea de a promova cercetarea, de a servi interesul public, de a promova cooperarea internaţională, de a respecta autonomia statului membru şi de a integra etica în iniţiativele legate de cercetare[26]. Raportul precizează că liniile de celule stem embrionare trebuie să provină din embrioni obţinuţi prin FIV şi neimplantaţi, iar în cazul în care se găsesc soluţii alternative la aceste tipuri de celule stem, atunci utilizarea lor trebuie să fie optimizată. În plus, raportul subliniază că drepturile donatorilor trebuie să fie protejate şi garantate în ceea ce priveşte sănătatea, consimţământul informat, protecţia datelor şi donarea gratuită. EGE a concluzionat că utilizarea embrionilor umani pentru a genera celule stem „ar trebui să fie redusă cât mai mult posibil în cadrul UE”.
ii. Normele Consiliului Europei
23. Consiliul Europei a abordat pentru prima dată problema utilizării embrionilor umani în scopuri ştiinţifice în Recomandarea 1046 (1986) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în scopuri de diagnosticare, terapeutice, ştiinţifice, industriale şi comerciale. Adunarea a considerat că embrionii şi fetuşii umani trebuie să beneficieze în orice împrejurare de respectul cuvenit demnităţii umane şi că utilizarea produselor şi ţesuturilor acestora trebuie să fie strict limitată şi restricţionată la scopuri care sunt pur terapeutice şi nu pot fi atinse prin alte mijloace. În consecinţă, recomandarea a invitat guvernele statelor membre să limiteze utilizarea industrială a embrionilor şi fetuşilor umani, precum şi a produselor şi ţesuturilor acestora, în scopuri care sunt strict terapeutice şi nu pot fi atinse prin alte mijloace, să interzică orice creare de embrioni umani prin fertilizare in vitro în scopuri de cercetare în timpul vieţii lor sau după moartea lor şi să interzică orice lucru care ar putea fi considerat ca utilizări sau abateri indezirabile ale acestor tehnici, inclusiv cercetarea pe embrioni umani viabili şi experimentarea pe embrioni umani vii, viabili sau nu[27].
Recomandarea 1100 (1989) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la utilizarea embrionilor şi fetuşilor umani în cercetarea ştiinţifică subliniază faptul că embrionul uman, deşi se dezvoltă în faze succesive, „îşi menţine totuşi o identitate biologică şi genetică continuă”. Astfel, recomandarea a interzis crearea şi/sau menţinerea intenţionată în viaţă a embrionilor sau fetuşilor, fie in vitro fie in utero, în orice scop de cercetare ştiinţifică, ca de exemplu obţinerea de material genetic, celule, ţesuturi sau organe.
Rezoluţia 1352 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind cercetarea pe celule stem umane subliniază faptul că „distrugerea fiinţelor umane în scopul cercetării ştiinţifice este contrară dreptului la viaţă al oricărei fiinţe umane şi contrară interzicerii morale a instrumentalizării fiinţei umane” şi, prin urmare, solicită statelor membre să promoveze cercetarea pe celule stem cu condiţia ca aceasta să respecte viaţa fiinţelor umane în toate stadiile lor de dezvoltare[28].
24. Art. 18 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei prevede:
„1. Atunci când cercetarea pe embrioni in vitro este permisă de lege, aceasta va asigura o protecţie adecvată a embrionului.
2. Este interzisă crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.”[29]
Această dispoziţie afirmă aplicarea principiului subsidiarităţii stabilind că parametrul juridic esenţial care trebuie luat în considerare este legislaţia internă a statului membru respectiv. Alin. 1 prevede totuşi că un statut juridic obligatoriu trebuie garantat embrionului, care trebuie să beneficieze de „protecţie adecvată”. Astfel, utilizarea embrionilor în scopuri ştiinţifice nu trebuie evaluată în mod cazuistic, ci trebuie supusă unei evaluări bazate pe principiul caracterului „adecvat” al protecţiei acordate embrionului, conform parametrului juridic european. Autorii Convenţiei de la Oviedo au dat o indicaţie clară în acest sens, în alin. 2 de la art. 18, care interzice în mod expres crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare, precum şi în art. 14, care interzice alegerea sexului[30]. În plus, această evaluare bazată pe principii este garantată prin Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra clonării umane, care invită statele membre să adopte toate măsurile necesare pentru a proteja „corespunzător” („adequately”) viaţa umană în aplicarea ştiinţelor vieţii.
În completarea Convenţiei europene a drepturilor omului în domeniul biomedicinei şi ştiinţei genetice, Convenţia de la Oviedo are ca scop definirea unor norme europene în materie[31]. Două consecinţe decurg de aici. În primul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) este interpretul suprem şi garantul drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor prevăzute în Convenţia de la Oviedo (art. 29 din aceasta) şi, prin urmare, al caracterului „adecvat” al protecţiei oferite embrionului, în special în ceea ce priveşte tehnicile de inginerie genetică contrare demnităţii umane. Problema menţionată mai sus, şi anume că distincţia între tehnicile „terapeutice” şi tehnicile care urmăresc „ameliorarea caracteristicilor normale” nu este întotdeauna clară, nu face decât să sporească necesitatea unei supravegheri atente din partea Curţii.
În al doilea rând, faptul că numeroase state au ratificat Convenţia de la Oviedo şi Protocoalele sale este un element solid, care permite luarea în considerare a faptul că se tinde către un consens european în jurul dispoziţiilor convenţiei şi protocoalelor menţionate. Acest consens este consolidat de sus-menţionatele rezoluţii şi recomandări ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi cadrul legislativ şi jurisprudenţial suplimentar al UE, şi anume Directiva 98/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 iulie 1998 şi esenţiala hotărâre Oliver Brüstle, toate acestea reflectând tendinţa, la nivel mondial, a dreptului internaţional către recunoaşterea protecţiei juridice a embrionului uman. În lumina tuturor acestor instrumente, dacă statelor membre ale Consiliului Europei trebuie să li se acorde o marjă de apreciere cu privire la aspecte legate de existenţa şi identitatea unei fiinţe umane, în special cercetarea ştiinţifică pe embrioni umani, atunci această marjă ar trebui să fie restrânsă[32].
Inspirat de dispoziţia similară de la art. 53 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 27 din Convenţia de la Oviedo prevede posibilitatea ca legislaţia internă să acorde o protecţie mai largă vieţii umane. Însă aceasta nu trebuie interpretată ca acordând o „largă” marjă de apreciere. Cele două aspecte nu trebuie confundate, aşa cum pare să facă majoritatea la pct. 181 din hotărâre. Una este să i se permită legiuitorului naţional să asigure o protecţie mai largă vieţii umane, fiinţelor, fetuşilor şi embrionilor, în conformitate cu art. 27 din Convenţia de la Oviedo[33]; o cu totul alta este să se accepte în materie o „largă” marjă de apreciere, care în cele din urmă ar putea fi folosită, sau mai degrabă folosită abuziv, în scopul adoptării unei legi care reduce protecţia fiinţelor, fetuşilor şi embrionilor umani[34].
25. În consecinţă, o obligaţie pozitivă a statului de a proteja embrionul şi alte forme de viaţă umană prenatală, atât in vitro cât şi in utero, trebuie derivată atât din art. 2, cât şi din art. 8 din Convenţie. Această obligaţie pozitivă include, în primul rând, obligaţia de a promova dezvoltarea naturală a embrionilor; în al doilea rând, obligaţia de a promova cercetarea ştiinţifică în beneficiul embrionului individual căreia i se adresează; în al treilea rând, obligaţia de a stabili cazurile excepţionale în care se pot folosi embrionii şi liniile de celule stem embrionare, precum şi modul de folosire; în al patrulea rând, obligaţia de a sancţiona, pe latură penală, folosirea embrionilor în afara cadrului excepţiilor legale.
26. Unii susţin că acest lucru este un domeniu în evoluţie constantă şi că, prin urmare, Curtea nu ar trebui să se compromită prin adoptarea unei poziţii ştiinţifice definitive care s-ar putea schimba în viitor. Acesta este un argument cu două tăişuri. Poate folosi la limitarea ingerinţei Curţii în marja de apreciere a statului, dar poate fi folosit totodată pentru extinderea supravegherii exercitate de Curte asupra ingerinţei statului în planul vieţii nenăscute. Tocmai pentru că acest domeniu poate evolua într-un mod foarte periculos pentru omenire, aşa cum s-a văzut în trecut, acum constituie o necesitate absolută un control atent asupra restrânsei marje de apreciere a statelor şi eventuala intervenţie preventivă din partea Curţii. În caz contrar, Curtea ar renunţa la cea mai importantă dintre sarcinile sale, aceea de a proteja fiinţele umane împotriva oricărei forme de instrumentalizare.
III. Poziţia părţilor
A. Caracterul inutil al restrângerii legale în Italia
27. Reclamanta consideră că donarea celor cinci embrioni „ai săi” crioconservaţi şi nedestinaţi implantării intră în sfera „vieţii sale private” în sensul art. 8 din Convenţie şi corespunde unui interes general, din moment ce le oferă cercetătorilor celule stem care sunt atât de necesare pentru cercetarea în domeniul bolilor incurabile[35]. În baza sus-menţionatei interpretări a art. 8 din Convenţie, coroborat cu art. 18 din Convenţia de la Oviedo, se poate admite argumentul Guvernului conform căruia art. 13 din Legea nr. 40 din 19 februarie 2004 urmăreşte obiectivul legitim de a proteja potenţialul de viaţă al embrionului. În acest sens, cercetarea ştiinţifică pe un embrion uman, autorizată în scopuri terapeutice şi de diagnostic pentru a proteja sănătatea şi dezvoltarea embrionului în cauză, atunci când nu există nicio metodă alternativă, constituie o derogare acceptabilă de la interzicerea cercetării ştiinţifice pe embrioni umani.
28. La argumentul reclamantei conform căruia moartea celor cinci embrioni crioconservaţi este inevitabilă având în vedere cadrul juridic actual din Italia din moment ce este interzisă implantarea de embrioni post mortem, la fel ca şi donarea acestora pentru cercetare ştiinţifică, Guvernul răspunde în mod corect că procedura de crioconservare nu este limitată în timp. Embrionii crioconservaţi pot fi stocaţi pe termen nelimitat. În plus, utilizarea embrionilor crioconservaţi în scopuri nedistructive, precum fertilizarea heterologă, este acum permisă de ordinea juridică italiană, având în vedere hotărârea nr. 162 din 2014 a Curţii Constituţionale a Italiei.
B. Caracterul contradictoriu al cadrului legal aplicabil în Italia
29. La argumentul reclamantei referitor la inconsecvenţa cadrului legal italian, care permite importarea şi utilizarea de linii de celule stem de la embrioni umani distruşi anterior, Guvernul răspunde în mod convingător că producerea de linii celulare embrionare în străinătate nu se efectuează la cererea laboratoarelor italiene şi nu este incompatibilă cu interzicerea, în Italia, a distrugerii acestor linii. În ultimul rând, în cazul avortului, interesele mamei trebuie puse în balanţă cu cele ale fetusului în conformitate cu legislaţia italiană, ceea ce nu era cazul în speţă.
C. Consensul european neprohibitiv
30. La argumentul reclamantei privind existenţa unui consens european, Guvernul răspunde invocând larga sa marjă de apreciere, care respinge existenţa unui astfel de consens pe motiv că în Convenţia de la Oviedo nu se impune cercetarea ştiinţifică distructivă în cazul embrionilor, programul de finanţare al Uniunii Europene pentru cercetare ştiinţifică nu prevede fonduri pentru proiectele care implică distrugerea embrionilor, iar hotărârea Oliver Brüstle a interzis brevetabilitatea invenţiilor care implică distrugerea unor embrioni umani. Conform argumentelor de mai sus, instrumentele internaţionale invocate de Guvern susţin argumentul referitor la o restrânsă marjă de apreciere, tocmai în vederea protejării embrionului.
IV. Poziţia majorităţii
31. Raţionamentul majorităţii este în acelaşi timp contradictoriu în plan logic şi inadmisibil în plan ştiinţific. Este contradictoriu în plan logic deoarece majoritatea admite, pe de o parte, că embrionul este un „altul” în sensul art. 8 § 2 din Convenţie deoarece protejarea potenţialului de viaţă al acestuia poate fi corelată cu scopul de a proteja „drepturile şi libertăţile altora” (pct. 167)[36]. Dar, pe de altă parte, aceeaşi majoritate declară că această recunoaştere nu implică nicio motivare din partea Curţii pentru a stabili dacă termenul „altora” include embrionul uman. Evidenta contradicţie dintre aceste două afirmaţii este atât de evidentă încât este iremediabilă. Singura interpretare posibilă a acestei contradicţii constă în a spune că majoritatea a fost atât de divizată că nu putea decide dacă declaraţia de principiu de la pct. 59 din hotărârea Costa şi Pavan trebuia să prevaleze asupra declaraţiei de principiu contrare de la pct. 228 din hotărârea A, B şi C împotriva Irlandei [(MC), nr. 25579/05, CEDO 2010]. Cu un mic efort, se poate argumenta că ordinea declaraţiilor indică o anumită predominanţă a celei dintâi asupra celei din urmă.
În acest context, este de o importanţă crucială observaţia că Marea Cameră nu a citat nici pct. 56 din hotărârea Evans împotriva Regatului Unit (citată anterior), în care se spune că „embrionii creaţi de reclamantă şi J. nu [aveau] dreptul la viaţă protejat de art. 2 din Convenţie", nici hotărârea camerei din 7 martie 2006 în aceeaşi cauză (pct. 46) şi nici măcar clasica declaraţie de principiu din cauza Vo împotriva Franţei [(MC), nr. 53924/00, pct. 82, CEDO 2004]. Aceasta omisiune este notabilă. Pe lângă faptul că reflectă stânjeneala Marii Camere faţă de principiul „anti-viaţă” din hotărârea Evans, aceasta consolidează principiul opus, prevăzut la pct. 59 din Costa şi Pavan, conform căruia embrionul intră în categoria „altora”, este un subiect cu statut juridic care poate şi trebuie să fie pus în balanţă cu statutul juridic al părinţilor, principiu care corespunde perfect poziţiei Curţii Constituţionale a Italiei în privinţa dreptului la viaţă al embrionului protejat de art. 2 din Constituţia Italiei[37].
32. Pentru acelaşi motiv, nu pot accepta nici ca dreptul la autodeterminare în ceea ce priveşte întemeierea unei familii, invocat de Curtea Constituţională a Italiei în hotărârea nr. 162 din 2014, să fie interpretat ca incluzând un „drept negativ” de a dispune de embrionii neimplantaţi. Raţionamentul de la pct. 157 din prezenta hotărâre se bazează, prin urmare, pe retorica „erorii nedistribuirii mijlocului” (fallacy of the undistributed middle), care permite majorităţii să presupună că două categorii diferite sunt legate deoarece au o proprietate comună. Cu alte cuvinte, în interpretarea hotărârii Curţii Constituţionale din 10 iunie 2014, majoritatea postulează că, întrucât dreptul de a deveni un părinte este un aspect al vieţii private a unei persoane, la fel cum este şi dreptul de a beneficia de fertilizarea in vitro, aceste drepturi nu sunt supuse niciunei restrângeri în măsura în care acestea sunt drepturi la „autodeterminare”; astfel, majoritatea uită că, în al doilea caz, exercitarea de către părinţi a dreptului lor la „autodeterminare” poate afecta existenţa unei alte vieţi: cea a embrionului neimplantat. Aşa cum a declarat însăşi Curtea Constituţională a Italiei în hotărârea menţionată anterior, „[l]a libertà e volontarietà dell’atto che consente di diventare genitori e di formare una famiglia nel senso sopra precisato, di sicuro non implica che la libertà in esame possa esplicarsi senza limiti” (libertatea şi caracterul voluntar ale actului care permite unei persoane să devină părinte şi să întemeieze o familie, în sensul definit mai sus, cu siguranţă nu înseamnă că libertatea în cauză ar putea fi interpretată ca fiind nelimitată). Pe scurt, motivarea Curţii Constituţionale în hotărârea nr. 162 din 2014 nu sugerează existenţa unui drept nelimitat la „autodeterminare” sau la „libertatea de alegere a părţilor la un tratament de fertilizare in vitro în ceea ce priveşte soarta embrionilor nedestinaţi implantării”. Este greşit dacă se interpretează raţionamentul Curţii Constituţionale în favoarea „adopţiei pentru naştere” – adică, în favoarea vieţii embrionului – în sensul că permite părţilor la un tratament FIV să distrugă embrionii creaţi astfel.
33. Raţionamentul majorităţii este totodată inadmisibil în plan ştiinţific deoarece admite că „embrionii [...] conţin patrimoniul genetic al persoanei respective şi, ca atare, reprezintă o parte constitutivă a acesteia şi a identităţii sale biologice” (pct. 158). Evident, majoritatea ignoră faptul că embrionul are o identitate biologică distinctă de cea a persoanei care a făcut FIV, chiar dacă acesta conţine patrimoniul genetic al persoanei respective. Afirmaţia de la pct. 158 din hotărâre este inacceptabilă, în plan ontologic dar şi biologic. Majoritatea uită că demnitatea umană impune respectarea „unicităţii şi diversităţii" fiecărei fiinţe umane, după cum se menţionează în Declaraţia universală asupra genomului uman şi a drepturilor omului. Cu alte cuvinte, fiecare fiinţă umană este mai mult decât o combinaţie unică de informaţii genetice trimise de părinţi.
34. Lipsa de claritate a raţionamentului majorităţii se reflectă de asemenea în definirea teoriei cu privire la marja de apreciere aplicabilă. La pct. 169 din hotărâre, majoritatea recunoaşte că marja acordată statului este „restrânsă” în problemele referitoare la „existenţa sau identitatea unei persoane”, dar totodată admite că „în cazul în care cauza ridică probleme morale sau etice delicate”, marja de apreciere este mai largă. Din nou, nu văd niciun sens aici. Problemele legate de existenţa sau identitatea unei persoane, în cazul de faţă, începutul şi sfârşitul vieţii umane, sunt în sine puternic influenţate de considerente etice şi morale. Aş îndrăzni chiar să spun că majoritatea drepturilor fundamentale garantate de Convenţie şi protocoalele sale sunt indisolubil legate de chestiunile etice şi morale dezbătute de ani de zile. Astfel, caracterul intrinsec moral sau etic al unei probleme de drept supuse controlului Curţii nu ar trebui să fie un factor care limitează jurisdicţia acesteia din urmă sau care determină marja de apreciere ce trebuie acordată statului. Argumentul referitor la caracterul delicat, în plan etic sau moral, al problemei în litigiu este aşadar lipsit de relevanţă pentru stabilirea întinderii marjei de apreciere.[38]
35. La asta, majoritatea adaugă, la pct. 174, că în relaţia dintre reclamantă şi embrionii „săi” „nu este vorba despre un aspect deosebit de important al existenţei şi identităţii reclamantei”. Din nou, majoritatea se contrazice. Mai sus, la pct. 158, majoritatea declară că embrionii reprezintă o „parte constitutivă” a patrimoniului genetic al reclamantei şi al identităţii sale biologice, însă la pct. 174 afirmă contrariul şi concluzionează că protejarea unei „părţi constitutive” a identităţii biologice a persoanei respective nu face parte din nucleul de drepturi fundamentale garantate de art. 8. Nu pot să înţeleg cum majoritatea poate, în conformitate cu propria sa logică, să susţină că drepturile fundamentale garantate de art. 8 nu includ protejarea unei „părţi constitutive” a identităţii reclamantei.
36. După ce a admis faptul că marja de apreciere nu este nelimitată, majoritatea promite să examineze „argumentele pe care legiuitorul le-a luat în considerare pentru a ajunge la soluţiile pe care le-a reţinut” (pct. 183). Din păcate, nu s-a făcut o astfel de examinare. În următoarele paragrafe, majoritatea citează pur şi simplu – şi superficial – procedura naţională prin care legea în litigiu a fost aprobată, menţionând „o dezbatere importantă, care a ţinut seama de opinii diferite şi de chestiunile ştiinţifice şi etice existente în acest domeniu” (pct. 184), un raport parlamentar la care au contribuit „medici, specialişti şi asociaţii active în domeniul reproducerii asistate medical” (pct. 185), criticile formulate în timpul dezbaterii din 19 ianuarie 2004 (pct. 186), precum şi referendumurile organizate în legătură cu legea respectivă (pct. 187). Este tulburătoare concluzia că „în cadrul procesului de elaborare a legii în litigiu, legiuitorul a ţinut seama deja diferitele interese implicate” (pct. 188). Aceasta nu adaugă nimic examinării pe fond a problemei.
37. După ce a dedicat nouă puncte întinderii marjei de apreciere (pct. 174-182) şi şase puncte procedurii interne pentru aprobarea legii (pct. 183-188), hotărârea se ocupă în sfârşit, la pct. 189-195, de nucleul argumentelor reclamantei, şi anume presupusele contradicţii din ordinea juridică italiană. Aici, majoritatea se aliniază clar cu poziţia Guvernului. Deşi nu intră în detalii, importantele declaraţii cuprinse la pct. 193 şi pct. 194 indică în mod clar părţilor contractante că Curtea nu se opune politicii de importare şi utilizare a liniilor de celule stem obţinute din embrioni umani distruşi în afara spaţiului juridic european, cât timp acestea nu sunt produse la cererea părţilor contractante.
V. Aplicarea normelor Curţii
38. Insuficienţa raţionamentului majorităţii nu trebuie să distragă atenţia de la esenţial. În pofida ezitărilor şi contradicţiilor din raţionamentul majorităţii, aceasta aminteşte principiul stabilit în cauza Costa şi Pavan, conform căruia embrionii intră în categoria „altora” în sensul Convenţiei şi, în lumina acestui principiu, admite că protejarea lor justifică interzicerea cercetării pe embrioni umani şi a cercetării pe celule stem embrionare, sub rezerva a două excepţii:
a) cercetarea ştiinţifică pe embrioni umani este permisă dacă urmăreşte scopuri terapeutice sau de diagnostic care vizează protejarea sănătăţii şi dezvoltării embrionului şi dacă nu există metode alternative;
b) cercetarea pe celule stem embrionare este permisă cu condiţia ca aceasta să se efectueze numai pe linii de celule stem obţinute din embrioni umani distruşi în afara spaţiului juridic european fără intervenţia părţilor contractante.
39. Întrucât embrionul nu este un lucru sau un „bun”, după cum a precizat Curtea în mod corect la pct. 215 din hotărâre, acesta este un „altul” cu care persoana care a beneficiat de FIV are o potenţială relaţie părintească. În măsura în care embrionul are o identitate biologică unică, dar împărtăşeşte patrimoniul genetic al părinţilor săi, caracterul privat al relaţiei dintre aceste fiinţe umane este incontestabil. Din acest motiv art. 8 devine aplicabil[39].
40. Pentru majoritate, legislaţia italiană nu depăşeşte larga marjă de apreciere de care beneficiază statul pârât (pct. 197). În opinia mea, prima excepţie nu depăşeşte limitele înguste ale marjei de apreciere a statului în chestiunile legate de existenţa şi identitatea fiinţelor umane. În plus, aceasta este în concordanţă cu scopul Convenţiei de la Oviedo, care în prezent trebuie să fie considerată o completare a Convenţiei europene a drepturilor omului în domeniul biomedicinei şi ştiinţei genetice. Deşi încă nu a ratificat Convenţia de la Oviedo, statul italian a respectat obiectul acestui instrument de protejare a vieţii umane, a fiinţelor umane, a fetuşilor şi embrionilor umani, de protejare în baza Convenţiei a embrionului ca fiind un „altul”, subiect cu personalitate juridică, de interzicere a discriminării bazate pe caracteristicile genetice prevăzute în Declaraţia universală asupra genomului uman şi a drepturilor omului şi principiul primordial al Declaraţiei de la Helsinki conform căruia cercetarea medicală care implică un grup vulnerabil este justificată numai dacă cercetarea vine în întâmpinarea nevoilor sau priorităţilor sanitare ale acestui grup, ceea ce – în sensul cel mai profund – nu poate decât să includă cei mai vulnerabili membri ai omenirii, şi anume embrionii.
41. Situaţia este mai delicată în ceea ce priveşte a doua excepţie. Având în vedere intenţia Marii Camere de a garanta „dreptul” embrionului ca fiind un „altul” în tot spaţiul juridic european, precum şi principiile fundamentale ale raţionamentului juridic, această excepţie trebuie să fie interpretată în sens restrâns. A doua excepţie implică, în plan logic, trei consecinţe. În primul rând, o parte contractantă la Convenţie nu poate folosi sau autoriza utilizarea, pe teritoriul său, a unor linii celulare obţinute de la embrioni distruşi în afara spaţiului juridic european la iniţiativa părţii respective. În al doilea rând, o parte contractantă nu poate utiliza sau permite utilizarea, pe teritoriul său, a unor linii celulare obţinute de la embrioni distruşi pe teritoriul unei alte părţi contractante. În al treilea rând, o parte contractantă nu poate utiliza sau permite utilizarea, pe teritoriul său, a unor linii celulare obţinute de la embrioni distruşi în afara spaţiului juridic european la iniţiativa unei alte părţi contractante.
42. Numai această interpretare strictă a celei de a doua excepţii garantează aplicarea sa în contextul art. 8 § 2 din Convenţie. În caz contrar, utilizarea sau autorizarea utilizării, pe teritoriul unei părţi contractante, a unor linii celulare obţinute de la embrioni distruşi în afara spaţiului juridic european la iniţiativa părţii respective sau a oricărei alte părţi la Convenţie ar permite externalizarea încălcării Convenţiei. De asemenea, utilizarea sau autorizarea utilizării, pe teritoriul unei părţi contractante, de linii celulare obţinute de la embrioni distruşi pe teritoriul altei părţi contractante ar face ca prima parte să devină complice la încălcarea Convenţiei de către a doua parte. Niciuna dintre aceste situaţii nu este tolerabilă în raport cu normele privind responsabilitatea internaţională a statelor, coroborate cu obligaţiile părţilor contractante în temeiul Convenţiei[40].
VI. Concluzie
43. Viaţa umană nenăscută nu diferă în esenţă cu nimic faţă de viaţa postnatală. Embrionii umani trebuie să fie în orice situaţie trataţi cu respectul cuvenit demnităţii umane. Aplicaţiile cercetării ştiinţifice referitoare la genomul uman, în special în domeniul geneticii, nu pot prevala faţă de respectarea demnităţii umane. Progresele ştiinţifice nu trebuie să se bazeze pe nerespectarea naturii umane ontologice. Scopul ştiinţific al salvării vieţii umane nu justifică folosirea unor mijloace care în mod intrinsec sunt distructive pentru această viaţă.
Începutul şi sfârşitul vieţii umane nu sunt chestiuni de politici ce trebuie lăsate la latitudinea statelor membre ale Consiliului Europei. Caracterul „adecvat” al protecţiei asigurate embrionului de părţile contractante la Convenţie este supus controlului atent exercitat de Curte deoarece statele au doar o restrânsă marjă de apreciere în privinţa chestiunilor fundamentale legate de existenţa şi identitatea fiinţei umane. În Europa, Convenţia stabileşte o limită insurmontabilă cu privire la posibilitatea de a face experimente pe viaţa umană. Prin urmare, este incompatibilă cu Convenţia producerea sau utilizarea de embrioni umani vii pentru prepararea de celule stem embrionare, sau producerea de embrioni umani clonaţi urmată de distrugerea lor pentru a produce celule stem embrionare. În spaţiul juridic european, cercetarea ştiinţifică pe embrioni umani şi linii de celule stem embrionare este permisă doar în cele două cazuri excepţionale menţionate mai sus.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI DEDOV
1. Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie. Deşi sunt de acord cu concluzia Curții, consider că această cauză ar fi putut contribui mult mai mult la jurisprudenţa sa cu privire la începutul vieţii.
2. Curtea a observat că prezenta cauză, spre deosebire de cauze anterioare, nu are ca obiect alegerea reclamantei de a deveni părinte, iar asta i-a slăbit poziţia. Curtea a examinat interesele concurente aflate în joc, respectiv marja de apreciere largă de care dispune statul în privinţa protejării embrionilor şi dreptul reclamantei la autodeterminare.
3. Guvernul a invocat „potenţialul de viaţă al embrionului” pentru a demonstra legitimitatea scopului ingerinţei. Acest scop important, care nu poate fi redus la o problemă ţinând de marja de apreciere presupune că existenţa embrionului condiţionează dezvoltarea unei fiinţe umane. Faptul că în joc se află dreptul la viaţă schimbă complet abordarea judiciară, în conformitate cu rolul Curţii în interpretarea Convenţiei, inclusiv obligaţia pozitivă a statului de a proteja începutul vieţii.
4. Principiul respectării dreptului la viaţă al embrionului înseamnă că decizia instanţei nu poate fi limitată prin invocarea marjei de apreciere. În caz contrar, instanţa ar trebui totodată să constate că nu există încălcare nici în situaţia contrară, adică în cazul în care un reclamant se opune donării embrionilor săi în scopuri de cercetare ştiinţifică, pe care un stat poate să o permită ori să nu o interzică.
5. În opinia mea, dreptul la viaţă al embrionului este un criteriu cheie pentru luarea deciziei corecte. Am certitudinea că, dacă s-ar fi aplicat acest criteriu, multe cauze anterioare, ca de exemplu cauzele Evans, Vo şi S.H. (citate în hotărâre), ar fi fost soluţionate în favoarea reclamanţilor, care în realitate şi-au dorit să devină părinţi şi, în consecinţă, să salveze viaţa embrionului.
6. Multe surse sprijină în mod clar acest punct de vedere. Acestea au fost prezentate Curţii de terţii intervenienţi şi instituţiile europene. Aceste surse includ iniţiativa cetăţenească europeană „One of us”, cauza Brüstle şi programul-cadru Orizont 2020. În special, Recomandarea 874 (1979) a APCE privind Carta europeană a drepturilor copilului afirmă „drepturile fiecărui copil la viaţă din momentul concepţiei”. Regret că nu pot fi de acord cu concluzia Curţii Interamericane a Drepturilor Omului în cauza Murillo (citată în hotărâre), conform căreia „concepţia” începe abia în momentul în care embrionul este implantat în uter. Din punct de vedere uman, prefer punctul de vedere al guvernului italian conform căruia, în vederea protejării potenţialului embrionului, este esenţială implantarea lui în uterul altei femei care doreşte să devină mamă utilizând această metodă.
7. Trebuie să menţionez, de asemenea, Rezoluţia 1352 (2003) a APCE privind cercetarea pe celule stem umane, care este mai explicită: „distrugerea fiinţelor umane în scopul cercetării ştiinţifice este contrară dreptului la viaţă al oricărei fiinţe umane [...]” (pct. 10 din Rezoluţie). În plus, prin intermediul Iniţiativei cetăţeneşti europene „One of us”, dreptul la viaţă al embrionului a fost recunoscut expres de milioane de cetăţeni europeni, iar iniţiativa a fost susţinută de organele de conducere ale Uniunii Europene. Însă Curtea nu s-a pronunţat pe această temă. Această ambiguitate, care continuă de la o cauză la alta, i-a afectat în cele din urmă pe reclamantă şi pe reprezentanţii săi legali, care nu au ştiut cu certitudine ce articol din Convenţie ar trebui aplicat în speţă, sau ce drept ar trebui protejat: dreptul la viaţă privată sau dreptul de proprietate.
8. Nu sunt convins că marja de apreciere sau lipsa consensului ar trebui să interzică Curţii să ajungă la această concluzie. Dat fiind că dreptul la viaţă este absolut şi este unul dintre drepturile profund fundamentale, nici marja de apreciere, nici suveranitatea, nici consensul nu constituie elemente relevante în materie. Marja de apreciere intervine numai atunci când trebuie stabilit care sunt măsurile necesare pentru a proteja o valoare fundamentală (de exemplu, cheltuielile publice sau durata crioconservării embrionilor). Viaţa embrionului nu poate fi sacrificată în scopul concurenţei dintre state în domeniul biomedicinei.
9. Dreptul la viaţă este absolut, iar acest precept fundamental face inutilă explicaţia de ce un ucigaş, un handicapat, un copil abandonat sau un embrion trebuie să fie ţinuţi în viaţă. Nu este nevoie să evaluăm utilitatea lor pentru societate, dar ne punem speranţa în potenţialul lor. Dreptul la viaţă al embrionului nu poate fi pus în discuţie prin faptul că, până la implantare, potenţialul său de dezvoltare este ceva ce poate fi menţinut în mod artificial, pentru că orice tehnologie de acest tip este o dezvoltare naturală creată de oameni.
10. Chiar dacă dreptul la viaţă este absolut, ne-am putea gândi la consecinţele acestei abordări şi aş dori să-mi exprim câteva gânduri pe această temă. În primul rând, dreptul reclamantei la autodeterminare nu ar fi afectat deloc dacă embrionul ar fi donat, anonim, altei femei. În al doilea rând, cercetarea s-ar axa (deja se axează) pe o altă direcţie, constând în reprogramarea celulelor adulte în celule stem sau recombinarea ADN-ului, după necesitate, mai ales pentru cultivarea unui nou organ pentru o persoană bolnavă pornind de la propriile celule stem ale acesteia.
11. Decizia în litigiu a guvernului italian de a menţine viaţa embrionului nu este o măsură extraordinară. O astfel de abordare este adoptată în toate societăţile care cheltuiesc deja fonduri publice pentru a sprijini persoanele cu handicap şi alte persoane care nu se pot îngriji singure. De asemenea, din moment ce există bănci de spermă şi ovule, nu ar fi o problemă crearea unei bănci de embrioni (gameţi). În cele din urmă, donarea – în speţă, donare automată pe care unii o pot considera ca fiind o ingerinţă – este acceptabilă în plan etic dacă este necesară pentru a salva viaţa unei persoane.
12. Caracterul absolut al dreptului la viaţă poate să împace toate opiniile etice, morale, religioase, ştiinţifice, sociale sau de alt tip. Singura problemă etică pe care aş admite-o în dezvoltarea biomedicinei este cea a paternităţii/maternităţii în contextul donării. Aşa cum a explicat Guvernul, singura modalitate de a menţine potenţialul de viaţă al embrionului este de a-l implanta în uterul altei femei (incapabile de concepţie) care doreşte să nască un copil. În acest caz, situaţia reclamantei în calitate de donator ar trebui să fie recunoscută în mod automat. Statutul juridic al donatorului permite soluţionarea problemelor etice deoarece maternitatea, din punct de vedere al relaţiilor de familie, diferă de simpla similaritate a materialului genetic. În cauza S.H., Curtea a constatat că nu au fost încălcate drepturile reclamantei de către statul pârât prin interzicerea donării de material reproductiv al unor terţi, alţii decât părinţii viitorului copil. În caz contrar, cum este cel de faţă, Curtea a constatat din nou că nu există nicio încălcare. Aşa stau lucrurile deoarece principiile relevante (dreptul la viaţă) nu au fost aplicate de către Curte, iar cauza S.H. a fost aşadar un caz nefericit. Prezenta hotărâre face ca soluţia pronunţată în cauze viitoare care implică biomedicina să fie imprevizibilă.
13. Rolul Curţii este de a stabili valorile fundamentale şi interesele predominante pentru examinarea fiecărei cauze pe fond. În consecinţă, Curtea nu poate decât să concluzioneze că dreptul la viaţă, regăsindu-se între drepturile şi libertăţile fundamentale, este aplicabil în speţă.
14. Dat fiind că noile biotehnologii extind în mod obiectiv percepţia noastră faţă de formele şi condiţiile existenţei umane, nu văd niciun obstacol obiectiv în calea recunoaşterii juridice, cât mai curând posibil, a acestei evoluţii, deoarece este bine cunoscut faptul că orice întârziere a acestei recunoaşteri la nivel naţional şi internaţional este potenţial mortală şi arbitrară.
OPINIA COMUNĂ PARŢIAL CONCORDANTĂ A JUDECĂTORILOR
CASADEVALL, RAIMONDI, BERRO, NICOLAOU ŞI DEDOV
1. Nu suntem de acord în totalitate cu raţionamentul Marii Camere în ceea ce priveşte respingerea excepţiei de neepuizare a căilor de atac interne, ridicată de guvernul italian.
2. Iniţial, am fost convinşi de analiza Guvernului. Acesta a observat că, deşi este adevărat că problema de constituţionalitate poate fi ridicată numai de către instanţă, iar nu de către părţi – a căror putere se limitează la a solicita să se facă uz de această opţiune –, şi că nu este vorba aşadar de o cale de atac care trebuie epuizată în principiu în sensul art. 35 din Convenţie, acest lucru nu este valabil şi în cadrul juridic stabilit prin celebrele hotărâri denumite „gemene” ale Curţii Constituţionale nr. 348 şi nr. 349 din 2007, care au ca obiect ipoteza unui conflict între o lege italiană şi Convenţie astfel cum a fost interpretată de Curte.
3. Guvernul a subliniat, în mod întemeiat în opinia noastră, că dacă instanţa de fond ar fi constatat existenţa unui conflict ireconciliabil între interpretarea sa dată legii şi drepturile invocate de reclamantă, instanţa ar fi avut obligaţia de a ridica o problemă de constituţionalitate. Astfel, Curtea Constituţională ar fi examinat pe fond compatibilitatea dintre faptele în litigiu şi drepturile omului, şi ar fi putut anula dispoziţiile naţionale cu efect retroactiv şi erga omnes.
4. Într-adevăr, cadrul juridic care derivă din cele două hotărâri din 2007 pune instanţa de fond în faţa unei alternative în cazul în care se ridică problema compatibilităţii legislaţiei naţionale cu Convenţia: fie reuşeşte, cu toate mijloacele tehnice de care dispune, să interpreteze legislaţia naţională într-un sens conform cu Convenţia astfel cum a fost interpretată de Curtea de la Strasbourg, fie trebuie să sesizeze această problemă Curţii Constituţionale, care va anula legea internă numai dacă constată existenţa unui conflict între Convenţie şi Constituţia Italiei. Aceasta este o alternativă în sensul strict al cuvântului (tertium non datur).
5. În aceste condiţii, jurisprudenţa tradiţională a Curţii, menţionată la pct. 101 din hotărâre, nu ar trebui să se aplice în prezenta cauză. Conform acestei jurisprudenţe, bazate pe lipsa de acces direct al justiţiabililor la Curtea Constituţională a Italiei conform regulii că numai o instanţă care judecă fondul unei cauze are competenţa de a o sesiza, la cererea unui petent sau din oficiu, o astfel de cerere nu poate fi considerată ca o cale de atac a cărei epuizare este impusă de Convenţie.
6. Dar atunci când un potenţial reclamant contestă compatibilitatea unei legi naţionale cu Convenţia, nu ne mai aflăm într-un caz clasic în cazul în care instanţa de fond este singura autoritate de decizie în problema sesizării sau nesesizării Curţii Constituţionale. În această ipoteză, care este aplicabilă în prezenta cauză, jurisprudenţa tradiţională nu mai este relevantă: dacă instanţa de fond este pusă de potenţialul reclamant în situaţia de a trebui să examineze compatibilitatea unei legi naţionale cu Convenţia, aceasta va putea desigur să interpreteze legea naţională într-un sens conform cu Convenţia. Totuşi, dacă nu reuşeşte, nu va avea de ales: va trebui să sesizeze Curţii Constituţionale această problemă – desigur, cu condiţia să fie relevantă pentru soluţionarea litigiului.
7. În această situaţie, un potenţial reclamant care nu a obţinut de la instanţa de fond o interpretare a legii naţionale conformă cu Convenţia are dreptul la pronunţarea unei soluţii de către Curtea Constituţională în acea problemă, cu o singură rezervă, pe care o vom examina mai jos şi care se aplică în prezenta cauză.
8. Singurul motiv care ne determină să ne alăturăm în cele din urmă deciziei majorităţii, care a constatat că respingerea acestei excepţii în prezenta cauză ţine de evoluţia jurisprudenţei Curţii Constituţionale a Italiei, care a luat forma hotărârii nr. 49, depuse la 26 martie 2015. În această hotărâre, Curtea Constituţională a examinat, printre altele, locul Convenţiei europene a drepturilor omului şi al jurisprudenţei Curţii în ordinea juridică internă, precizând în acest sens că instanţa de fond era obligată să se conformeze jurisprudenţei Curţii doar dacă aceasta era „consacrată” sau formulată într-o „hotărâre-pilot”. Însă atunci când se ridică o problemă nouă, aşa cum este fără îndoială cea din prezenta cauză, poziţia adoptată de Curtea Constituţională exclude posibilitatea de a considera că potenţialul reclamant trebuie să sesizeze instanţa internă înainte de a sesiza Curtea.
9. Acestea fiind spuse, constatăm că motivarea hotărârii, de care trebuie să ne distanţăm în parte pentru motivele sus-menţionate, face trimitere la decizia nr. 49/2015 a Curţii Constituţionale a Italiei (pct. 100 din prezenta hotărâre), şi că această trimitere îi conferă un caracter eclectic. Observăm aici o deschidere în raport cu jurisprudenţa tradiţională.
10. În opinia noastră, ponderea acordată acestei decizii în motivarea prezentei hotărâri deschide calea contestării jurisprudenţei tradiţionale a Curţii – în limitele permise de noua jurisprudenţă a Curţii Constituţionale a Italiei, desigur – care ar putea să o determine să considere că, chiar şi atunci când o lege este cauza directă a pretinsei încălcări, potenţialul reclamant trebuie în principiu să sesizeze mai întâi instanţă internă, în măsura în care nu se pune în discuţie fondul cadrului juridic stabilit de hotărârile nr. 348 şi nr. 349 din 2007 ale Curţii Constituţionale a Italiei atenuat apoi prin hotărârea nr. 49/2015 pronunţată de aceeaşi instanţă.
OPINIA COMUNĂ PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORILOR
CASADEVALL, ZIEMELE, POWER-FORDE, DE GAETANO ŞI YUDKIVSKA
1. În cererea sa, reclamanta a afirmat că interdicţia, prevăzută de dreptul italian, de a dona în scopuri de cercetare ştiinţifică embrioni concepuţi prin reproducere asistată medical era incompatibilă cu dreptul său la respectarea vieţii sale private. În prezenta hotărâre, Curtea consideră că posibilitatea reclamantei de a exercita o alegere conştientă şi în cunoștință de cauză în ceea ce priveşte „soarta embrionilor săi” vizează un aspect intim al vieţii sale personale şi, ca atare, are legătură cu dreptul său la autodeterminare (pct. 159 din hotărâre). Curtea deduce de aici că art. 8 din Convenţie este aplicabil în prezenta cauză şi constată că nu a fost încălcată această dispoziţie, motivând în special că interdicţia în litigiu este „necesară într-o societate democratică” pentru protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.
2. Deşi am votat pentru constatarea neîncălcării art. 8 din Convenţie, motivele care ne-au condus la această concluzie diferă semnificativ de cele care au fost reţinute în prezenta hotărâre. Ne disociem de majoritate cu mult înainte de examinarea proporţionalității interdicţiei în litigiu. Astfel, considerăm că acest capăt de cerere al reclamantei este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi § 4 din aceasta.
3. Fosta Comisie şi Curtea au avut deja de examinat multe cauze delicate în care s-au ridicat probleme fundamentale legate de potenţialitatea vieţii umane, începutul vieţii umane şi viaţa embrionară sau fetală, în raport sau nu cu drepturile personalităţii ale altora[41]. Deşi a constatat că problemele legate de reproducere – şi, în special, decizia de a deveni sau nu deveni părinte – constituie un aspect al vieţii private a persoanelor[42], Curtea s-a abţinut să se pronunţe asupra punctului fundamental al stabilirii momentului în care începe „viaţa protejată” de Convenţie. În consecinţă, Curtea s-a abţinut să se pronunţe cu privire la statutul embrionului uman ca atare.
4. După cum Curtea a recunoscut în prezenta hotărâre, reclamanta a solicitat în realitate dreptul de a „dispune de embrioni” (pct. 149) sau, cu alte cuvinte, dreptul de a „decide soarta” embrionilor obţinuţi prin fertilizare in vitro (pct. 152). În acest caz, Curtea a hotărât, pentru prima dată, că faptul de a „decide soarta” embrionilor sau de a „dispune” de aceştia intră sub incidenţa dreptului persoanei la respectarea vieţii sale private (pct. 152). Prezenta hotărâre marchează aşadar un punct de cotitură în jurisprudenţa Curţii. Aceasta este o decizie cu o sferă de aplicare considerabilă – şi inacceptabilă în opinia noastră – cu privire la statutul embrionului uman.
5. Concluzia la care a ajuns majoritatea este deconcertantă nu numai din cauza conotaţiei utilitare a cuvintelor folosite de aceasta în referirile la embrionul uman, ci şi din cauza logicii derutante aflate la baza hotărârii adoptate. Motivul pentru care majoritatea consideră că o alegere privind „soarta embrionului” intră sub incidenţa sferei vieţii private a reclamantei ţine de „legătura dintre persoana care a recurs la fertilizare in vitro şi embrionii concepuţi astfel”. Conform majorităţii, această legătură decurge din faptul că „[aceştia] conţin patrimoniul genetic al persoanei respective şi, ca atare, reprezintă o parte constitutivă a acesteia şi a identităţii sale biologice” (pct. 158) (sublinierea noastră).
6. Concluzia că embrionul o reprezintă o „parte constitutivă” a identităţii reclamantei este de o importanţă considerabilă. Spre deosebire de majoritate, noi considerăm că embrionul nu poate fi considerat ca o simplă parte constitutivă a identităţii unei anumite persoane, fie ea biologică sau de altă natură. Deşi moşteneşte o parte din patrimoniul genetic al „părinţilor” săi, embrionul uman este totodată o entitate separată şi distinctă încă din primele etape ale dezvoltării sale. Dacă nu ar fi o parte constitutivă a identităţii unei anumite persoane, de ce ar mai exista atât de multe rapoarte, recomandări, convenţii şi protocoale internaţionale consacrate protejării sale? Aceste instrumente reflectă existenţa, în cadrul comunităţii umane, a unui consens larg cu privire la faptul că embrionul nu este un simplu „lucru”. După cum a declarat Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, embrionul este o entitate care „trebuie să beneficieze în orice împrejurare de respectul cuvenit demnităţii umane” (pct. 53).
7. Abordarea adoptată de Curte în prezenta cauză consacră o concepţie pozitivistă şi reducţionistă a embrionului uman. Calificând embrionul ca „parte constitutivă” a materialului genetic şi a identităţii biologice a unei anumite persoane, Curtea decide că problema sorţii embrionului şi „utilizării” posibile a acestuia intră sub incidenţa dreptului acestei persoane la respectarea vieţii sale private. ADN-ul embrionului uman, la fel ca toate celelalte fiinţe umane, provine obligatoriu din cel al „părinţilor” biologici. Dar este riscant şi arbitrar să se pună baza pe o simplă legătură genetică pentru a decide că soarta unei entităţi umane intră sub incidenţa dreptului unei persoane la autodeterminare.
8. Confuzia care caracterizează raţionamentul majorităţii şi care este evidentă în partea dedicată admisibilităţii cererii se extinde, din păcate, şi la motivarea hotărârii (pct. 167). Pentru a examina proporţionalitatea interdicţiei în litigiu, majoritatea consideră că aceasta poate fi legată de scopul protejării „drepturilor şi libertăţilor altora”, dar se grăbeşte să adauge că acest lucru nu implică nicio examinare pentru a stabili dacă termenul „altora” include embrionul uman!
9. Considerăm la rândul nostru, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii în vigoare până în prezent, că ar fi fost de preferat să se concluzioneze că dreptul reclamantei la „autodeterminare” ca aspect al vieţii sale private nu a făcut pur şi simplu obiectul litigiului deoarece nu s-a pus problema unei posibile maternităţi în prezenta cauză. Observăm că reclamanta a declarat că donarea embrionilor săi i-ar crea un „sentiment nobil”. Cu toate acestea, este de la sine înţeles că scopul exclusiv al Convenţiei este de a proteja drepturile fundamentale ale omului, nu de a promova sentimente, indiferent de natura lor. Dreptul revendicat de reclamantă de a „dispune de embrionii săi” în scopuri de cercetare ştiinţifică nu intră în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie. În consecinţă, considerăm că cererea ar fi trebuit să fie respinsă ca fiind incompatibile ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi § 4 din aceasta.
OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI NICOLAOU
1. În opinia mea, se impunea respingerea cererii pentru că nu a fost introdusă în termenul stabilit.
2. În conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât într-un termen de șase luni începând cu data deciziei interne definitive. Însă începutul acestui termen nu este întotdeauna evident. Este posibil ca acesta să nu se materializeze printr-o decizie ori să fie neclar dintr-un alt motiv. În unele situaţii continue în care sunt încălcate drepturile derivate din Convenţie, poate fi extrem de dificil să se stabilească data la care a început să curgă termenul. Jurisprudenţa noastră oferă îndrumări privind modalitatea de abordare a acestor cauze. În cauza Varnava şi alţii împotriva Turciei [(MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 şi 16073/90, pct. 159 şi 161, CEDO 2009], Curtea a declarat la modul general că termenul nu se aplică în situaţiile continue. Acest lucru nu este în întregime corect deoarece, după cum se explică în continuare în hotărâre, în astfel de situaţii încălcarea continuă înseamnă pur şi simplu că termenul începe efectiv să curgă în fiecare zi, astfel încât termenul se aplică într-adevăr în principiu. La încetarea situaţiei continue, timpul începe să curgă neîntrerupt pe o perioadă de șase luni. Dificultatea, în unele cauze, se află în stabilirea cu exactitate a momentului în care a încetat situaţia. După cum s-a subliniat în cauza Varnava (citată anterior, pct. 161), nu toate situaţiile continue sunt identice: în funcţie de natura lor, obiectul lor se poate modifica în timp. Prin urmare, poate fi necesar să se examineze modul în care situaţia a evoluat pentru a aprecia semnificaţia evenimentelor sau perspectivele găsirii unei soluţii şi pentru a decide ce ar fi rezonabil să se considere că reprezintă data de început în circumstanţele specifice cauzei. Curtea poate adopta o perspectivă generală şi practică în ceea ce priveşte astfel de probleme.
3. Opinia majorităţii este că prezenta cauză are ca obiect o situaţie continuă pe durată nedeterminată, care coincide cu existenţa Legii nr. 40 din 19 februarie 2004, intrată în vigoare la 10 martie 2004. În opinia mea, reclamanta nu era îndreptăţită să aştepte o perioadă nedeterminată înainte de a solicita o reparaţie.
4. Faptele cauzei, prezentate foarte sumar de reclamantă, sunt următoarele. În 2002, cinci embrioni, obţinuţi printr-un tratament de fertilizare in vitro efectuat de reclamantă şi partenerul său, au fost crioconservaţi în vederea unei implantări viitoare. Înainte de sfârşitul anului următor, partenerul reclamantei a fost ucis în Irak, unde realiza un reportaj despre război. Prin urmare, la o dată nespecificată, reclamanta a decis să nu mai recurgă la implantarea de embrioni. Aceasta a formulat, fără succes, mai multe cereri orale pentru ca embrionii săi să fie puşi la dispoziţie în scopul utilizării lor în cercetarea ştiinţifică. Numărul de cereri şi perioadele în care au fost făcute nu au fost precizate. Putem presupune că toate au fost făcute după intrarea în vigoare a noii legi, deoarece anterior nu ar fi existat niciun obstacol în calea donării embrionilor, indiferent de scop. De asemenea, nu s-a explicat deloc de ce reclamanta nu a sesizat mai devreme instanţa de la Strasbourg, adică la scurt timp după intrarea în vigoare a noii legi, în loc să aştepte mai mult de șapte ani înainte de a sesiza Curtea.
5. Reclamantei îi era clar, cu siguranţă, faptul că cererile sale nu puteau fi aprobate în baza noii legi. Pasajele relevante din aceasta prevăd următoarele:
Art. 13 – Experimentarea pe embrioni umani
„1. Orice experiment pe embrioni umani este interzis.
2. Cercetarea clinică şi experimentală pe embrioni umani se autorizează cu condiţia de a urmări exclusiv scopuri terapeutice sau de diagnostic care vizează protejarea sănătăţii şi dezvoltării embrionului şi dacă nu există metode alternative.”
6. Conform art. 13 § 5 din lege, orice încălcare a acestei interdicţii este pasibilă de sancţiuni severe, inclusiv de pedeapsă cu închisoarea ajungând până la șase ani.
7. Desigur, există exemple în care dispoziţiile legii determină într-adevăr o ingerinţă continuă în exercitarea drepturilor care decurg din Convenţie, în conformitate fie cu art. 8, fie cu art. 14 coroborat cu art. 8, ingerinţă ale cărei efecte nu pot să se atenueze ori să înceteze în timp decât dacă se elimină cauza lor. Majoritatea citează cauzele Dudgeon împotriva Regatului Unit (22 octombrie 1981, pct. 41, seria A nr. 45), Norris împotriva Irlandei (26 octombrie 1988, pct. 38, seria A nr. 142), Vallianatos şi alţii împotriva Greciei [(MC), 29381/09 şi 32684/09, pct. 54, CEDO 2013 (extrase)] şi S.A.S. împotriva Franţei [(MC), nr. 43835/11, pct. 110, CEDO 2014 (extrase)], acestea nefiind singurele cauze pe această temă. Majoritatea recunoaşte că, în aceste cauze, impactul măsurilor legislative atacate asupra vieţii de zi cu zi a reclamanţilor „a fost mai important şi mai direct decât în prezenta cauză”. Cu toate acestea, majoritatea nu acordă importanţă unei diferenţe pe care eu o consider crucială. În aceste cauze, dispoziţiile legale atacate au avut, într-un fel sau altul, un impact practic important asupra vieţilor reclamanţilor, cu efecte decisive şi încărcate de consecinţe asupra comportamentului lor şi a organizării propriilor activităţi. În prezenta cauză nu există aşa ceva: majoritatea se limitează la a recunoaşte efectul care rezultă din „legătura biologică existentă între reclamantă şi embrionii săi, precum şi din obiectivul de a întemeia o familie aflat la originea creării lor” (pct. 111 din hotărâre), cu toate că, în ceea ce priveşte a doua propoziţie, obiectivul de a întemeia o familie prin utilizarea embrionilor a fost abandonat într-un stadiu incipient şi nu mai era valabil în speţă. Concluzia majorităţii a fost că interdicţia în litigiu „are efect asupra vieţii private a reclamantei” (ibid).
8. În decizia cu privire la admisibilitatea termenului de 6 luni, majoritatea se limitează la ceea ce am menţionat deja. Admisibilitatea se bazează pe opinia, cu care eu nu sunt de acord, că noua lege are un impact continuu asupra vieţii reclamantei. Cu toate acestea, în continuare, în secţiunea din hotărâre cu privire la fond, majoritatea explică ce consideră a fi natura specială a acestui impact, şi deci ce anume explică forţa lui. Pct. 158 şi pct. 159 din hotărâre precizează următoarele:
„158. În speţă, Curtea trebuie totodată să aibă în vedere legătura dintre persoana care a recurs la fertilizare in vitro şi embrionii concepuţi astfel, legătură determinată de faptul că aceştia conţin patrimoniul genetic al persoanei respective şi, ca atare, reprezintă o parte constitutivă a acesteia şi a identităţii sale biologice.
159. Curtea a concluzionat astfel că posibilitatea reclamantei de a exercita o alegere conştientă şi chibzuită în ceea ce priveşte soarta embrionilor săi vizează un aspect intim al vieţii sale personale şi, ca atare, ţine de dreptul său la autodeterminare. Art. 8 din Convenţie, din perspectiva dreptului la respectarea vieţii private, este aşadar aplicabil în prezenta cauză.”
9. Poziţia mea este foarte diferită de cea a majorităţii, conform căreia problema în litigiu are legătură cu dreptul la autodeterminare al reclamantei. Astfel, cu tot respectul pe care îl datorez majorităţii, mi se pare că ulterior şi majoritatea se distanţează de această poziţie iniţială. Este interesant de observat în acest context că, atunci când examinează circumstanţele specifice ale prezentei cauze, majoritatea declară la pct. 174 din hotărâre că:
„[...] prezenta cauză nu are ca obiect potenţiala întemeiere a unei familii [...]. În aceste condiţii, deşi cu siguranţă nu este lipsit de importanţă, dreptul de a dona embrioni în scopuri de cercetare ştiinţifică, invocat de reclamantă, nu face parte din nucleul de drepturi fundamentale protejate de art. 8 din Convenţie deoarece nu este vorba despre un aspect deosebit de important al existenţei şi identităţii reclamantei.”
10. Sunt complet de acord. Mai încolo, la pct. 192, majoritatea observă că:
„[...] deşi dreptul invocat de reclamantă de a decide soarta embrionilor săi are legătură cu dorinţa sa de a contribui la cercetarea ştiinţifică, nu este totuşi necesar să se considere că este vorba despre o circumstanţă care o afectează în mod direct pe reclamantă.”
11. Din nou, sunt complet de acord. Spre deosebire de cauzele relevante sus-menţionate, în care s-a subliniat că reclamanţii fuseseră afectaţi în mod direct de legislaţia atacată, în prezenta cauză reclamanta nu era vizată în mod direct. Intenţia sa – şi anume donarea embrionilor în scopuri de cercetare – nu a afectat în mod direct viaţa sa privată. Nu înţeleg de ce majoritatea, atunci când examinează argumentele reclamantei în lumina diferitelor aspecte ale noii legi, nu a putut concluziona de la început, aşa cum face la pct. 195, că, indiferent de inconsecvenţele existente sau nu în noua lege, acestea
„[...] nu sunt de natură să afecteze direct dreptul invocat de aceasta în prezenta cauză.”
12. Această concluzie este în conformitate cu ceea ce am prezentat deja ca diferenţă decisivă între prezenta cauză şi cauzele Dudgeon, Norris, Vallianatos şi S.A.S., citate anterior.
13. Opinia mea că cererea ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă pentru nerespectarea termenului stabilit se bazează pe natura deloc convingătoare, în opinia mea, a legăturii dintre reclamantă şi embrionii congelaţi. Deşi există o legătură semnificativă întrucât embrionii provin din materialul genetic al reclamantei şi partenerului său, şi, ca urmare a acestei legături problema intră sub incidenţa art. 8, mi se pare că legătura este doar marginală şi că echivalează doar cu posibilitatea reclamantei de a-şi exprima o dorinţă privind soarta embrionilor. La primirea unui răspuns negativ, deoarece nu exista nicio cale de atac internă adecvată care trebuia epuizată, termenul de prescripţie ar fi trebuit să înceapă să curgă în acel moment pentru a supune restricţia legislativă respectivă unei examinări în conformitate cu Convenţia.
14. Având în vedere opinia descrisă mai sus, nu se poate spune că acest aspect al art. 8 îi acordă reclamantei un drept pe o perioadă nedeterminată. Noua lege a intrat în vigoare la patru luni după tragedia care i-a schimbat viaţa şi, dacă la asta se adaugă termenul de șase luni, am fi tentaţi să credem că a avut suficient timp pentru a decide dacă doreşte să aibă un cuvânt de spus în această chestiune. Cu toate acestea, este la fel de posibil să se abordeze problema mai pe larg şi, în baza situaţiei continue create de noua lege, să se examineze ce anume ar putea fi un interval de timp rezonabil, care să permită unei persoane în situaţia reclamantei, în împrejurările triste în care s-a aflat, să se gândească suficient şi să acţioneze în consecinţă. Ceea ce nu pot accepta categoric este ideea că reclamanta nu era condiționată de nicio limită de timp pentru a introduce o acţiune în fața Curții de la Strasbourg pentru protejarea drepturilor omului.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI SAJÓ
Cu mare regret, nu pot fi de acord cu opiniile exprimate de majoritate. Prin urmare, mă văd obligat să mă departajez de acestea, pentru motivele prezentate mai jos.
Aplicabilitatea art. 8 din Convenţie în prezenta cauză
1. În prezenta cauză, Curtea a concluzionat că „posibilitatea reclamantei de a exercita o alegere conştientă şi în cunoștință de cauză în ceea ce priveşte soarta embrionilor săi vizează un aspect intim al vieţii sale personale şi, ca atare, intră în sfera dreptului său la autodeterminare” (pct. 159 din hotărâre). Sunt întru totul de acord cu această concluzie, însă trebuie să adaug că aceasta nu „vizează” doar dreptul reclamantei la autodeterminare, ci este vorba de exercitarea acestui drept, care constituie nucleul dreptului la viaţă privată. Dreptul reclamantei la autodeterminare reflectă dreptul său la autonomie personală şi la libertate de alegere [S.H. şi alţii împotriva Austriei (MC), nr. 57813/00, pct. 80, CEDO 2011; McDonald împotriva Regatului Unit, nr. 4241/12, pct. 46-47, 20 mai 2014; şi Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002-III]. Aici, alegerea (dreptul) reclamantei era acela de a dona embrionii săi pentru progresul ştiinţei în vederea salvării unor vieţi, în loc să lase viabilitatea lor să se piardă în timp[43]. Natura dreptului în litigiu în acest caz este libertatea de alegere a reclamantei. Aceasta nu este o cauză care implică drepturi de a deveni părinți şi nici măcar drepturile eventuale ale unui fetus; dreptul reclamantei în discuţie în speță este acela de a acţiona ca persoană liberă şi autonomă în ceea ce priveşte amprenta sa genetică.
2. Conform jurisprudenţei Curţii, „Curtea nu are sarcina de a examina in abstracto legislaţia şi practica relevante, ci de a verifica dacă modul în care acestea l-au afectat pe reclamant a încălcat Convenţia” [N.C. împotriva Italiei (MC), nr. 24952/94, pct. 56, CEDO 2002-X]. În acest caz, nu se ridică problema de a examina utilizarea embrionilor în cercetare astfel cum este reglementată de legislaţia italiană, ci de a analiza modul în care măsura generală a afectat embrionii care au fost creaţi şi crioconservaţi anterior intrării în vigoare a restricţiei. Prezenta cauză are ca obiect o situaţie particulară: ce se întâmplă atunci când intervine o lege şi împiedică exercitarea acestui drept preexistent în privinţa unor embrioni preexistenţi? Embrionul are potenţialul de a deveni o fiinţă umană, dar acesta rămâne un simplu potenţial deoarece această evoluţie nu poate avea loc fără consimţământul donatorului sau donatorilor, aşa cum s-a discutat în cauza Evans împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 6339/05, CEDO 2007-I].
Reclamanta a decis să nu îşi dea consimţământul. Desigur, o lege care ar obliga reclamanta să utilizeze chiar ea embrionii ar încălca dreptul acesteia de a decide dacă devine sau nu părinte. În mod similar, o lege care ar obliga reclamanta să consimtă la „adoptarea” embrionilor săi de către un terţ ar încălca dreptul său fundamental de a nu fi constrânsă să devină părinte[44]. Legislaţia italiană permite aşadar o singură opţiune: crioconservarea pe o perioadă nedeterminată a embrionilor neimplantaţi[45].
3. În ceea ce mă privește, „dreptul de a alege” al reclamantei (ca aspect al autodeterminării) nu este „un aspect deosebit de important al existenţei sau al identităţii unei persoane”. Deşi acest punct este discutabil, recunosc că nu există un consens european[46] cu privire la soarta embrionilor crioconservaţi şi nu voi discuta necesitatea de a stabili dacă experienţa a șapte sau patru ţări este suficientă pentru a ajunge la această concluzie (deşi datele comparative prezentate de Curte nu reflectă practicile ţărilor cu privire la embrionii care au fost creaţi în vederea reproducerii înainte de impunerea unei interdicţii asupra cercetării, şi doar câteva ţări interzic în totalitate cercetarea pe celule stem embrionare). Rezultă că statul dispune de o largă marjă de apreciere în materie de restrângere a acestui drept.
Cu privire la necesitatea de a stabili dacă a existat o „ingerinţă” „prevăzută de lege”
4. Curtea recunoaşte că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea vieţii private în conformitate cu art. 8. Cu toate acestea, ar trebui subliniat că, atunci când reclamanta a ales calea fertilizării in vitro, în Italia nu exista nicio lege în vigoare cu privire la soarta embrionilor supranumerari. Aşa cum Marea Cameră a declarat deja, expresia „prevăzută de lege” implică faptul că „legislaţia internă trebuie să folosească termeni suficient de expliciţi pentru a indica tuturor în mod suficient în ce circumstanţe şi în ce condiţii abilitează autoritatea publică să ia măsuri care afectează drepturile lor protejate de Convenţie” [Fernández Martinez împotriva Spaniei (MC), nr. 56030/07, pct. 117, CEDO 2014 (extrase)]. Reclamanta se afla într-o situaţie în care nu avea nicio altă opţiune reală decât aceea de a accepta că statul conservă embrionii săi prin congelare pe o perioadă nedeterminată. Acest fapt nu era previzibil atunci când a ales să efectueze FIV. Aceasta nu avea cum să ştie că avea la dispoziţie doar patru luni de la decesul partenerului pentru a decide ce să facă cu embrionii înainte să piardă controlul asupra acestei decizii în baza noii legislaţii. Trebuie observat că legea nu conţine norme specifice cu privire la soarta embrionilor care au fost deja crioconservaţi înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Legitimitatea scopului urmărit
5. În speţă, Guvernul nu a prezentat un motiv explicit pentru justificarea ingerinţei. Aceste obiective au fost reconstituite (nu fără efort) de către Curte şi apoi acceptate de aceasta. În lipsa justificării, de către Guvern, a scopului ingerinţei, majoritatea propune două justificări: protecţia moralei şi protecţia drepturilor altora. În ceea ce priveşte protecţia moralei, Curtea nu oferă nicio informaţie cu privire la morala publică din Italia, unde practica în litigiu este legală de mai mulţi ani[47]. Guvernul nu a invocat protecţia moralei, iar Curtea nu explică unde se află interesul moral; de asemenea, aceasta nu ia în considerare un interes moral specific în cadrul analizei privind proporţionalitatea.
6. În ceea ce priveşte drepturile altora, „Curtea admite că «protejarea potenţialului de viaţă al embrionului» poate fi legată de scopul protejării moralei şi a drepturilor şi libertăţilor altora” (pct. 167 din hotărâre)[48]. Dar cine intră în categoria „altora”? Este embrionul un „altul”, adică o persoană? Nu există niciun răspuns, cu excepţia faptului că embrionul este descris în legea din 2004 ca fiind un „subiect” care beneficiază de drepturi. Faptul că acesta nu intră în categoria bunurilor nu face din embrion o fiinţă umană sau un titular de drepturi[49]. Faptul că statul are un interes în protejarea unei vieţi potenţiale nu poate echivala cu dreptul unei persoane.
7. Curtea consideră că este vorba de drepturile altora deoarece „potenţialul de viaţă” poate fi legat de acest presupus drept. Sper să mă înşel, dar mă tem că aici există riscul de a extinde norma aplicabilă la lista de scopuri admisibile în materie de restrângere a drepturilor. Până în prezent, Curtea a afirmat în mod constant că lista de excepţii de la drepturile individuale recunoscute de Convenţie este exhaustivă şi că definiţia lor este restrictivă (a se vedea, printre altele, Sviato-Mykhaïlivska Parafiya împotriva Ucrainei, nr. 77703/01, pct. 132, 14 iunie 2007; şi Nolan şi K. împotriva Rusiei, nr. 2512/04, pct. 73, 12 februarie 2009). Acest lucru este esenţial pentru orice protecţie serioasă a drepturilor. Din păcate, în cauza S.A.S. împotriva Franţei [(MC), nr. 43835/11, pct. 113, CEDO 2014 (extrase)], Curtea s-a pronunţat că „[p]entru a fi compatibilă cu Convenţia, o restrângere a acestui drept trebuie în special să fie determinată de un scop care poate fi legat de una dintre cele enumerate de această dispoziţie. Aceeaşi abordare se impune şi cu privire la art. 8 din Convenţie”. De la o poziţie conform căreia scopul „poate fi legat” de aceste excepţii enumerate în mod exhaustiv, trecem acum la un punct de vedere conform căruia o legătură ar putea exista dacă nu este exclusă ca fiind în mod nejustificat speculativă („ar putea fi” în loc de „poate fi”).
Faptul de a nu examina serios un presupus scop al unui stat va submina potenţialul de protecţie a drepturilor în raport cu orice analiză a proporţionalităţii. Examinarea scopului unei măsuri intră în rolul de supraveghere al Curţii (Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, seria A nr. 24). Dacă am dori să aplicăm doctrina marjei de apreciere, am putea spune că, în materie de politică economică, nu prea este loc pentru o astfel de analiză, având în vedere avantajul cognitiv de care beneficiază legislaţia naţională sau autorităţile naţionale, ori având în vedere că „datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a nevoilor acesteia, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanţa internaţională pentru a stabili ce constituie «utilitate publică»” (James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 46, seria A nr. 98). Acest raţionament nu poate fi aplicat fără motive suplimentare şi convingătoare în domeniile în care problema nu este de „utilitate publică” în materie de politici economice şi sociale, ci are de a face cu morala, politica în domeniul sănătăţii ori ştiinţa[50].
8. Hotărârea acceptă, fără a reflecta suplimentar, puterea interesului statului de a interzice toate utilizările de embrioni obţinuţi prin FIV, cu excepţia implantării. Cu toate acestea, în cauza S.A.S., Curtea a constatat că „[p]ractica Curţii este mai degrabă de a fi succintă atunci când verifică existenţa unui scop legitim, în sensul alin. 2 de la art. 8–11 din Convenţie” (ibidem). Cu toate acestea, Marea Cameră a explicat apoi în aceeaşi cauză că, în special atunci când obiectivele Guvernului sunt controversate (precum în contextul prezentei cauze, a se vedea pct. 135-137 din hotărâre), Curtea procedează la examinarea aprofundată a legăturii dintre măsură şi obiectiv. În speţă, această legătură a fost considerată o certitudine de la sine, fără nicio altă cerere sau justificare adresată Guvernului.
Măsură necesară, într-o societate democratică
9. Curtea a statuat că, chiar şi în cazul în care există o largă marjă de apreciere în temeiul art. 8, Guvernul trebuie totuşi să prezinte „motive relevante şi suficiente” pentru a justifica ingerinţa [Zaieţ împotriva României, nr. 44958/05, pct. 50, 24 martie 2015; Hanzelkovi împotriva Republicii Cehe, nr. 43643/10, pct. 72, 11 decembrie 2014; Winterstein şi alţii împotriva Franţei, nr. 27013/07, pct. 75-76, 17 octombrie 2013; şi S. şi Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 30562/04 şi 30566/04, pct. 101, CEDO 2008][51]. Referitor la măsurile generale care aduc atingere unui drept prevăzut la art. 8, Curtea a formulat următoarele considerente: „În primul rând, [Curtea] poate aprecia conţinutul material al deciziei guvernului, pentru a se asigura că este compatibilă cu art. 8. În al doilea rând, poate examina procesul de luare a deciziilor, pentru a verifica dacă interesele persoanei au fost luate în considerare în mod corespunzător” [Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36022/97, pct. 99, CEDO 2003-VIII].
10. O măsură cu caracter de ingerinţă care serveşte scopului sus-menţionat este o măsură generală. Conform Curţii, „pentru a determina proporţionalitatea unei măsuri generale, Curtea trebuie în primul rând să evalueze opţiunile legislative aflate la baza acesteia” (James şi alţii, citată anterior, pct. 36). Calitatea controlului parlamentar şi judiciar al necesităţii măsurii aplicate la nivel naţional este de o importanţă deosebită în acest sens, inclusiv în ceea ce priveşte aplicarea marjei de apreciere relevante [Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013 (extrase)].
11. Din lucrările pregătitoare ale Legii din 2004 reiese că, timp de câteva decenii, problema nu a fost reglementată în Italia din cauza dezacordurilor persistente în cadrul societăţii şi în rândul experţilor. Divergenţele au continuat mai mulţi ani în cadrul dezbaterilor parlamentare. Oponenţii propunerii de interdicţie[52] au susţinut că aceasta reflectă o convingere ideologică specifică, în timp ce susţinătorii au considerat că aceasta serveşte protejării vieţii şi familiei, şi constituie o soluţie în conformitate cu dreptul natural, nu cu preceptele religiei catolice. Divergenţele au continuat până la dezbaterea finală[53].
12. Guvernul nu a prezentat nicio dovadă că a existat o dezbatere parlamentară detaliată cu privire la soarta embrionilor crioconservaţi deja la data intrării în vigoare a noii legi[54]. În plus, legea a fost adoptată cu vot majoritar, într-un climat polemic accentuat[55]. Dezbaterea parlamentară din Italia a fost aşadar diferită de cea examinată în cauza Animal Defenders International, citată anterior, în care a existat printre altele un sprijin în rândul tuturor partidelor reprezentate în Parlament. Pe de altă parte, nu există nicio dovadă că drepturile sau circumstanţele personale ale reclamantei au fost luate în considerare; legea include o interdicţie generală, care o lipseşte pe reclamantă de dreptul său la libertatea de alegere. Spre deosebire de situaţia existentă în cauza Animal Defenders International, citată anterior, nu putea exista o analiză a proporţionalităţii interne în cazul reclamantei. Această interdicţie generală nu numai că ignoră dreptul la autodeterminare al reclamantei în legătură cu o decizie privată importantă, dar o face într-un mod absolut şi imprevizibil. Legea nu conţine nicio dispoziţie tranzitorie care i-ar fi permis autorităţii competente să ia în considerare situaţia specifică a reclamantei, ai cărei embrioni obţinuţi prin FIV au fost crioconservaţi în 2002 şi al cărei soţ a murit în 2003, cu trei luni înainte de intrarea în vigoare a legii.
13. Contrar interesului moral exprimat clar de către reclamantă, precum şi interesului social puternic pentru cercetare ştiinţifică aflat în joc, ceea ce a imprimat o pondere considerabilă dreptului de altfel nu „deosebit de important” al reclamantei, majoritatea pur şi simplu observă că legiuitorul italian a procedat la o examinare detaliată a acestui aspect înainte de a elabora Legea din 2004 (pct. 184). Conform celor menţionate mai sus, condiţiile necesare în acest sens, derivate în cauzele Hatton şi alţii şi Animal Defenders International (citate anterior) nu sunt îndeplinite. În lipsa unui motiv clar reieşit din dezbaterea parlamentară, abia când Guvernul oferă explicaţii suficient de precise Curtea poate examina corespunzător de ce interzicerea generală a donării era necesară în cazul în care aceasta este pusă în balanţă cu alegerea personală a reclamantei. Pasajul referitor la lucrările pregătitoare, citat de Curte, nu explică de ce este necesară interzicerea donării pentru a respecta presupusa preferinţă morală a italienilor pentru embrioni în circumstanţele prezentei cauze. Dat fiind că Guvernul nu poate obliga o persoană să utilizeze propriii embrioni pentru a crea o fiinţă umană fără consimţământul său, o interzicere generală a tuturor celorlalte utilizări pentru promovarea vieţii (cum ar fi cercetarea medicală) constituie o restrângere excesivă a dreptului individual la autodeterminare şi totodată ignoră valorile consacrate în art. 33 din Constituţia Italiei[56], precum şi sistemul de valori al Convenţiei, care recunoaşte interesul de la art. 10 în cercetarea ştiinţifică (Mustafa Erdoğan şi alţii împotriva Turciei, nr. 346/04 şi 39779/04, pct. 40-41, 27 mai 2014). Mai important, nu se poate invoca protecţia vieţii, nu numai pentru că sensul şi ponderea acestui argument rămân disputate în ceea ce priveşte embrionii reclamantei, ci şi pentru că aceşti embrioni, în pofida potenţialului lor de viaţă, nu au nicio şansă de a deveni oameni. În ceea ce priveşte embrionii în general, în Italia, datoria de a proteja potenţialul unui embrion neviabil nu poate exista în mod absolut în dreptul italian deoarece chiar şi un fetus viabil poate fi supus unui avort[57].
14. În speţă, reclamanta s-a confruntat cu o alegere imposibilă şi imprevizibilă. În cel mai bun caz, opţiunile disponibile erau de a utiliza ea însăşi embrionii, de a permite altui cuplu să îi utilizeze, sau de a lăsa materialul său genetic să se deterioreze treptat pe termen nelimitat, până în momentul (necunoscut şi imposibil de cunoscut) în care embrionii nu vor mai fi viabili sau nu vor mai putea fi utilizaţi în scopul reproducerii, contrar dorinţei sale clar exprimate.
15. Având în vedere vârsta reclamantei, i-ar fi imposibil să utilizeze ea însăşi cei cinci embrioni. De asemenea, conform mărturiei unui expert prezentată Curţii în şedinţă şi necontestată de Guvern, embrionii reclamantei nu ar putea, în practică, să fie utilizaţi din cauza vârstei lor şi pentru că nu au fost supuşi unor teste adecvate în momentul creării lor. Prin urmare, în realitate, aceşti embrioni nu vor fi folosiţi pentru a crea o viaţă umană deoarece nu vor fi niciodată implantaţi într-un uter[58]. Această realitate medicală nu este contestată de Guvern.
16. Fapt şi mai important, reclamanta a ales în mod clar să nu permită utilizarea embrionilor săi în scopul reproducerii.
17. Interesul reclamantei de a-şi dona embrionii în scopuri de cercetare ştiinţifică, în loc să îi lase neutilizaţi, este o decizie profund personală şi morală. Această alegere se bazează pe dorinţa de a onora memoria partenerului său decedat şi de a susţine o cercetare medicală valoroasă, care ar putea salva vieţi[59]. Conform mărturiei unui expert prezentată în şedinţă (şi altor numeroase surse internaţionale medicale şi ştiinţifice), cercetarea bazată pe celule stem provenite de la embrioni se foloseşte în prezent în teste clinice pentru leziuni ale măduvei spinării, boala Parkinson şi alte boli, care în prezent sunt incurabile sau greu de tratat. Ţările care permit o astfel de cercetare au dezvoltat forme sofisticate de consimţământ informat pentru a garanta că embrionii sunt utilizaţi în mod etic[60]. O astfel de cercetare utilizează celulele pluripotente (nediferenţiate) create prin proceduri de FIV pentru a înţelege mai bine dezvoltarea omului şi a descoperi noi modalităţi de tratament al bolilor care sunt devastatoare şi incurabile pentru mulţi oameni din întreaga lume[61]. Celulele create în cadrul procedurilor de FIV constituie un material biologic unic şi valoros, pe care reclamanta a dorit să îl facă disponibil pentru utilizare, în loc să îl lase să-şi piardă viabilitatea rămânând congelat pe termen nedeterminat.
18. Dacă dorinţa Guvernului de a proteja potenţialul de viaţă al embrionilor cântăreşte sau nu mai mult decât interesul reclamantei de a folosi propriul material genetic pentru a contribui la progresul ştiinţei care salvează vieţi este o chestiune peste care nu se poate trece fără a reflecta asupra sa. Prezenta hotărâre este lipsită de orice analiză cu privire la proporţionalitate şi nu ia în considerare interesul important al terţilor de a se bucura de beneficiile pentru sănătate care decurg din descoperirile ştiinţifice. Simpla afirmaţie că nu există un consens european cu privire la chestiunea dacă embrionii supranumerari creaţi în cadrul FIV pot fi utilizaţi în cercetarea ştiinţifică, Curtea se îndepărtează de la normele consacrate în jurisprudenţa sa. Desigur, există o marjă de apreciere în această chestiune, dar asta nu înseamnă că legea poate interveni în orice mod pe care Guvernul îl consideră adecvat. Măsura trebuie să fie întotdeauna proporţională cu ingerinţa în drepturile unui reclamant.
19. Pentru ca ingerinţa să fie proporţională, Guvernul trebuie să furnizeze motive legitime (relevante şi suficiente). Chiar şi în ipoteza, având în vedere hotărârea în cauza Evans (citată anterior, pct. 81), că ar exista o marjă de apreciere largă în cazurile de FIV „deoarece utilizarea tratamentului prin FIV a dat naştere unor chestiuni sensibile din punct de vedere moral şi etic, care se înscriu în contextul progresului rapid din ştiinţă şi medicină”[62], nu este mai puţin adevărat faptul că ingerinţa nu poate fi arbitrară. În Italia, sunt permise atât avortul, cât şi cercetarea pe linii de celule stem importate din străinătate. Legea ignoră interesul de a preveni suferinţa umană reală determinată de cercetarea ştiinţifică în numele protejării unui potenţial de viaţă, care, în plus, nu se va putea materializa niciodată în circumstanţele prezentei cauze. Nu văd de ce se acordă o importanţă preponderentă unui potenţial de viaţă, deşi legislaţia italiană permite avortul unui făt viabil şi deşi, în circumstanţele specifice ale prezentei cauze, acest potenţial nu se poate materializa fără consimţământul reclamantei. Această atitudine şi explicaţia aferentă acesteia nu sunt doar inconsecvente, ci pur şi simplu – iraţionale şi, în sine, nu pot constitui o justificare suficientă pentru proporţionalitatea măsurii.
[1] Andora, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Republica Cehă, Croaţia, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”, Malta, Marea Britanie, Republica Moldova, Monaco, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Rusia, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ucraina şi Ungaria.
[2] Bulgaria, Republica Cehă, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Grecia, „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”, Olanda, Portugalia, Serbia, Slovenia, Spania şi Ungaria.
[3] Celule embrionare care sunt încă nediferenţiate şi dintre care fiecare, izolată, este capabilă să se dezvolte într-un întreg organism (Dicţionar medical Larousse).
[4] În opinia mea, neepuizarea căilor de atac interne este singurul aspect problematic, dar această excepţie a fost respinsă, așa cum era necesar, având în vedere poziţia explicită a Curţii Constituţionale a Italiei, care a suspendat examinarea unei cauze având ca obiect aceeaşi problemă de drept, în aşteptarea deciziei Marii Camere în prezenta cauză (pct. 53 din hotărâre).
[5] Rezoluţia 29 C/17 a Conferinţei generale a UNESCO, UNESCO GC, a 29-a sesiune (11 noiembrie 1997), adoptată în unanimitate şi prin aclamare. A se vedea şi Liniile directoare pentru punerea în aplicare a Declaraţiei universale privind genomul uman şi drepturile omului, anexate la Rezoluţia 30 C/23 (16 noiembrie 1999). Aceste rezoluţii fuseseră deja anticipate de Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale asupra principiilor etice ale cercetării medicale care implică subiecţi umani, menţionată mai jos în această opinie.
[6] Rezoluţia Adunării Generale a ONU A/RES/53/152, 9 decembrie 1998, adoptată fără vot.
[7] Consiliul Organizaţiilor Internaţionale de Ştiinţe Medicale (CIOMS) este o organizaţie internaţională neguvernamentală şi non-profit, înfiinţată de comun acord de OMS şi UNESCO în 1949. La fel ca cele din 1982 şi 1993, Liniile directoare ale CIOMS din 2002 sunt concepute să asiste statele în definirea politicilor naţionale privind etica cercetării biomedicale care implică subiecţi umani.
[8] A se vedea, de asemenea, publicaţia OMS „Standards and Operational Guidance for Ethics Review of Health-related Research with Human Participants”, 2011. În 2003, OMS adoptase deja „Guideline for Obtaining Informed Consent for the Procurement and Use of Human Tissues, Cells and Fluids in Research”, care are scopul de a ajuta cercetătorii să gestioneze problemele etice legate de modurile de obţinere, utilizare şi, în final eliminare a materialului de cercetare clinică, precum şi problema consimţământului informat. Această recomandare se aplică totodată materialul biologic uman anterior colectat şi conservat în depozit. Documentul precizează că se interzice expres plata unei sume de bani sau orice alt stimulent pentru a dona ţesut embrionar în scopuri de cercetare.
[9] Rezoluţia 32 C/15 a Conferinţei Generale a UNESCO, UNESCO GC, a 32-a sesiune (2003).
[10] Rezoluţia 280 a Adunării Generale a ONU, a 59-a sesiune (23 martie 2005), ONU, document A/RES/59/280. Declaraţia a fost adoptată prin vot – 84 de state au votat pentru, 34 de ţări împotrivă şi 37 de ţări s-au abţinut.
[11] Conferinţa generală a UNESCO, a 33-a sesiune (2005).
[12] Comitetul Internaţional de Bioetică al UNESCO, „Utilizarea celulelor stem embrionare în cercetarea terapeutică: raportul CIB cu privire la aspectele etice ale cercetării pe celule embrionare”, BIO-7/00/GT-1/2(Rev.3), 6 aprilie 2001. Înfiinţat în 1993, CIB este compus din 36 de experţi independenţi care urmăresc progresele din domeniul ştiinţelor vieţii.
[13] Comitetul Internaţional de Bioetică al UNESCO, „Report of the IBC on Pre-implantation Genetic Diagnosis and Germ-line Intervention”, SHS-EST/02/CIB-9/2(Rev.3), 24 aprilie 2003.
[14] Comitetul Internaţional de Bioetică al UNESCO, „Report of the IBC on Human Cloning and International Governance”), SHS/EST/CIB-16/09/CONF.503/2 Rev.2, iunie 2009.
[15] Comitetul Internaţional de Bioetică al UNESCO, „Advice of the IBC on the Patentability of the Human Genome”, a 8-a sesiune a UNESCO (CIB), Paris, 12-14 septembrie 2001.
[16] Rezoluţia nr. 23/81, OEA/Ser. L/V/II.54, doc.9 rev.1. § 18 lit. b) (6 martie 1981).
[17] Cauza „Baby Boy” împotriva Statelor Unite ale Americii, CIDO 2141/1981, 6 martie 1981.
[18] CIDO, cauza Artavia Murillo şi alţii (fertilizare in vitro) împotriva Costa Ricăi. Excepţii preliminare, fond, reparaţie şi cheltuieli de judecată, hotărârea din 28 noiembrie 2012, seria C nr. 257, pct. 315-317.
[19] Proiectul Cartei africane a drepturilor omului şi popoarelor, art. 17, OUA. doc. CAB/LEG/67/1 (1979).
[20] Rezoluţia Organizaţiei Unităţii Africane AHG/Res.254 (XXXII).
[21] „Commentary of the Charter” (Carta comentată), întocmit de Reţeaua UE de experţi independenţi în materie de drepturi fundamentale, explică faptul că art. 3 alin. (2) a fost formulat pentru a limita anumite practici în domeniile medicinei şi biologiei. Acesta prevede, de asemenea, că cele patru principii pe care le consacră nu sunt exhaustive şi se citesc în coroborare cu dispoziţiile Convenţiei de la Oviedo.
[22] A se vedea, de asemenea, normele UE privind finanţările acordate în materie de cercetare şi dezvoltare tehnologică, menţionate la pct. 62-64 din hotărâre. Se practică excluderea proiectelor care includ activităţi de cercetare care distrug embrioni umani, printre care şi cele pentru obţinerea celulelor stem.
[23] Avizul nr. 12 al EGE, „Ethical Aspects of Research Involving the Use of Human Embryos in the Context of the 5th Framework Programme”, 23 noiembrie 1998. EGE este un organism independent care oferă consultanţă Comisiei Europene cu privire la chestiuni etice legate de ştiinţă şi noile tehnologii, în contextul legislaţiei şi al politicilor.
[24] Avizul nr. 15 al EGE, „Ethical Aspects of Human Stem Cell Research and Use”, 14 noiembrie 2000.
[25] Avizul nr. 16 al EGE, „Opinion on the ethical aspects of patenting inventions involving human stem cells”, 7 mai 2002.
[26] Avizul nr. 22 al EGE, „Recommendations on the ethical review of hESC FP7 research projects”, 20 iunie 2007.
[27] Punctul de plecare al Adunării a fost acela că „din momentul fertilizării ovulului, viaţa umană se dezvoltă continuu şi că nu se poate face o distincţie clară în timpul primelor faze (embrionare) ale dezvoltării sale”. În Recomandarea 874 (1979) privind Carta europeană a drepturilor copilului, Adunarea a afirmat deja „drepturile fiecărui copil la viaţă din momentul concepţiei”.
[28] A se vedea, de asemenea, Rezoluţia 1934 (2013) privind etica în ştiinţă şi tehnologie.
[29] Convenţia (STE 164) a fost adoptată la 4 aprilie 1997 în Oviedo, Spania, şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1999. Până în prezent, a fost ratificată de 29 de state. Protocolul adiţional referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane (STE nr. 168) a fost adoptat la 12 ianuarie 1998 şi a intrat în vigoare la 1 martie 2001. Protocolul adiţional referitor la cercetarea biomedicală (STE nr. 195), adoptat la 25 ianuarie 2005 şi intrat în vigoare la 1 septembrie 2007, acoperă întregul spectru de cercetare în domeniul sănătăţii care implică intervenţii asupra fiinţelor umane, inclusiv asupra fetuşilor şi embrionilor in vivo.
[30] Trebuie subliniat că art. 14 este una din dispoziţiile absolute ale Convenţiei de la Oviedo, după cum reiese din art. 26 § 2.
[31] A se vedea pct. 8-20 şi pct. 165 din Raportul explicativ al Convenţiei de la Oviedo.
[32] În acest sens, sunt pe deplin de acord cu concluzia Marii Camere, conform căreia Convenţia de la Oviedo reflectă o restrângere a marjei de apreciere lăsate statelor membre ale Consiliului Europei (pct. 182 din hotărâre). În Evans împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 6339/05, CEDO 2007-I), cauză care a avut totodată ca obiect soarta embrionilor umani congelaţi, părţile şi Curtea au căzut de acord, spunând că art. 8 era aplicabil şi că respectiva cauză avea ca obiect dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private. În convingătoarea lor opinie comună disidentă, judecătorii Türmen, Tsatsa-Nikolovska, Spielmann şi Ziemele au declarat: „o cauză la fel de sensibilă ca aceasta nu poate fi soluţionată pe o bază simplistă şi mecanică, constând în a spune că nu există un consens în Europa şi că, prin urmare, statul pârât beneficiază de o largă marjă de apreciere, care se extinde la normele adoptate [...] Marja de apreciere nu trebuie [...] să împiedice Curtea să îşi exercite controlul, în special cu privire la chestiunea dacă s-a realizat un echilibru just între toate interesele contradictorii implicate în plan intern. Curtea nu ar trebui să folosească principiul marjei de apreciere ca un substitut simplu şi pragmatic pentru o abordare bine-gândită faţă de problema întinderii corespunzătoare a controlului său”. Aceeaşi observaţie s-ar putea aplica în cauza Parrillo.
[33] A se vedea pct. 161 şi pct. 162 din Raportul explicativ al Convenţiei de la Oviedo. În caz de conflict între libertatea de cercetare şi protecţia care trebuie asigurată embrionilor, statele părţi pot să meargă mai departe de protecţia obligatorie „corespunzătoare” care li se cuvine acestora din urmă şi să adopte politici prohibitive.
[34] Trebuie reamintit că Recomandarea 934 (1982) a APCE privind ingineria genetică a solicitat deja statelor „să prevadă recunoaşterea explicită, în Convenţia europeană a drepturilor omului, a dreptului la un patrimoniu genetic care nu a suferit nicio manipulare, decât în conformitate cu anumite principii recunoscute ca fiind pe deplin compatibile cu respectarea drepturilor omului (de exemplu, în domeniul aplicaţiilor terapeutice)”. De fapt, Convenţia nu este indiferentă faţă de crearea şi instrumentalizarea embrionilor în scopuri de experimentare ştiinţifică, faţă de crearea de hibrizi sau clonarea fiinţelor umane. Acestea sunt aspecte critice ce ţin de protecţia a ceea ce poate fi definit, în plan ontologic, ca o formă de viaţă umană, aspecte care intră categoric în sfera de aplicare a Convenţiei. Nu văd cum putem accepta o largă marjă de apreciere în cadrul Convenţiei dacă o parte contractantă doreşte, de exemplu, să pună în aplicare o politică prenatală eugenică sau rasistă.
[35] De fapt, reclamanta are o poziţie contradictorie deoarece susţine totodată că are un drept de proprietate asupra embrionilor. Nu este acceptabilă invocarea atât a dreptului de proprietate, cât şi a dreptului la respectarea vieţii private în privinţa embrionilor umani „posedaţi”. Cu excepţia cazului în care asta înseamnă că utilizarea fiinţelor umane - în speţă embrioni umani - şi eliminarea acestora este o modalitate de a menţine o relaţie cu ei.
[36] Aceasta nu este o nouă declaraţie de principiu a Curţii, aşa cum se arată la pct. 59 din hotărârea Costa şi Pavan împotriva Italiei. Având în vedere circumstanţele excepţionale ale cauzei în plan uman, am votat pentru concluziile cuprinse în Costa şi Pavan şi, în mod natural, subscriu la principiul formulat la pct. 59 din hotărâre. Cu toate acestea, astăzi trebuie să precizez, de asemenea, că Secţia a doua nu a intenţionat să creeze în cadrul Convenţiei un nou drept de a deveni părintele unui copil sănătos şi aşadar un „drept la autodeterminare” negativ şi nelimitat constând în posibilitatea de a dispune de embrionii neimplantaţi. Un astfel de drept nu a fost stabilit în mod explicit şi nici implicit în hotărârea respectivă. Hotărârea a fost determinată de principiul necesităţii, în măsura în care criteriul măsurii mai puţin intruzive prevede o atingere minimă adusă intereselor concurente punându-se întrebarea dacă există o cale la fel de eficientă dar mai puţin intruzivă pentru a satisface aceeaşi nevoie socială. Astfel, Curtea a recunoscut relevanţa principiului precauţiei în evaluarea intervenţiilor în domeniul medical, care urmăreşte să evite, în toate etapele vieţii umane, intervenţiile mai grave în favoarea acelora mai puţin grave (cu privire la principiul precauţiei în ordinea juridică italiană, a se vedea avizul Comitato Nazionale per la Bioetica, intitulat „Principiul precauţiei: aspecte bioetice, filozofice şi juridice”, din 8 iunie 2004). Deşi pct. 65 din hotărârea Costa şi Pavan foloseşte termenul „drept”, această exprimare stângace şi nefericită nu ar trebui să fie luată literal deoarece aceeaşi hotărâre menţionează de asemenea, la pct. 57, „dorinţa” părinţilor de a avea un copil sănătos. Circumstanţele specifice cauzei Costa şi Pavan nu sunt cu nimic similare celor din prezenta cauză, şi cu siguranţă nu pot fi folosite pentru a justifica un „drept negativ” şi nelimitat de a decide soarta embrionilor neimplantaţi.
[37] A se vedea motivarea clară din hotărârea nr. 27 din 18 februarie 1975 [Ritiene la Corte che la tutela del concepito – che già viene in rilievo nel diritto civile (artt. 320, 339, 687 c.c.) – abbia fondamento costituzionale. L’art. 31, secondo comma, della Costituzione impone espressamente la « protezione della maternità » e, più in generale, l’art. 2 Cost. riconosce e garantisce i diritti inviolabili dell’uomo, fra i quali non può non collocarsi, sia pure con le particolari caratteristiche sue proprie, la situazione giuridica del concepito] şi hotărârea nr. 35 din 30 ianuarie 1997 (il diritto alla vita, inteso nella sua estensione più lata, sia da iscriversi tra i diritti inviolabili, e cioè tra quei diritti che occupano nell’ordinamento una posizione, per dir così, privilegiata, in quanto appartengono – per usare l’espressione della sentenza n. 1146 del 1988 – „all’essenza dei valori supremi sui quali si fonda la Costituzione italiana”). A se vedea, de asemenea, avizele Comitato Nazionale per la Bioetica (Comitetul Naţional pentru Bioetică) din 22 iunie 1996 (Identitatea şi statutul embrionului uman), 27 octombrie 2000 (Utilizarea terapeutică a celulelor stem), 11 aprilie 2003 (Cercetări cu ajutorul embrionilor şi celulelor stem umane), 16 iulie 2004 (Utilizarea în scopuri de cercetare a liniilor de celule h1 şi h9 obţinute de la embrioni umani), 15 iulie 2005 (Considerente bioetice cu privire la „ootide”), 18 noiembrie 2005 (Adopţia pentru naştere a embrionilor crioconservaţi creaţi prin reproducerea umană asistată medical (RUAM), 26 octombrie 2007 (Soarta embrionilor creaţi prin RUAM care nu îndeplinesc condiţiile de implantare) şi 26 iunie 2009 (Himere şi hibrizi, cu o atenţie deosebită pentru hibrizi citoplasmatici).
[38] Prin urmare, nu pot accepta raţionamentul de la pct. 176 şi 180, în care Curtea, deşi citează hotărârile Evans, S.H. şi alţii şi Knecht, concluzionează că „aspectele etice şi morale pe care le implică noţiunea de început al vieţii omeneşti” necesită „o largă marjă de apreciere”.
[39] Aceeaşi concluzie poate fi desprinsă din S.H. şi alţii împotriva Austriei (MC), nr. 57813/00, pct. 82, 3 noiembrie 2011.
[40] Art. 16 din Proiectul de articole privind responsabilitatea statelor pentru acte internaţionale ilicite (2001) ar putea fi invocat aici.
[41] A se vedea, de exemplu, Vo împotriva Franţei [(MC), nr. 53924/00, pct. 75 şi 80, CEDO 2004-VIII], Evans împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 6339/05, CEDO 2007-I], Dickson împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 44362/04, CEDO 2007-V], Brüggemann şi Scheuten împotriva Germaniei [nr. 6959/75, raportul Comisiei din 12 iulie 1977, Decizii şi rapoarte (DR) 10, p. 100], şi H. împotriva Norvegiei (nr. 17004/90, decizia Comisiei din 19 mai 1992, DR 73, p. 155).
[42] A se vedea, de exemplu, Dickson, citată anterior; Evans, citată anterior; şi S. H. şi alţii împotriva Austriei [(MC), nr. 57813/00, CEDO 2011].
[43] Asta nu înseamnă că celulele respective sunt o parte constitutivă a „identităţii biologice” a reclamantei, aşa cum se declară în hotărâre, ci mai degrabă că reclamanta are drept de control principal asupra amprentei sale genetice.
[44] Evans, citată anterior. Evident, cauza Evans este doar în parte relevantă pentru prezenta cauză deoarece drepturile reclamantei în litigiu în prezenta cauză nu se referă la maternitate/paternitate.
[45] Deşi reclamanta nu plăteşte nimic, în prezent, pentru stocarea embrionilor săi, aceasta consideră că nu există nicio dispoziţie legală care să împiedice serviciul de stocare medicală să o oblige să suporte aceste cheltuieli. Guvernul nu a contestat această observaţie.
[46] Pentru mine, rămâne un mister această chestiune: de ce absenţa unui consens european privind existenţa unui drept este atât de des interpretată împotriva existenţei acestui drept, deşi însăşi existenţa unui astfel de drept poate fi dedusă din noţiunea autonomă a unui drept bazat pe Convenţie, ca de exemplu, în funcţie de evoluţia dreptului internaţional şi a realităţilor sociale. Dacă exercitarea unei libertăţi a fost permisă cel puţin în unele ţări, acest lucru ar trebui atunci să creeze o prezumţie în favoarea acestui drept în conformitate cu Convenţia deoarece acesta este de altfel compatibil cu o interpretare rezonabilă a sensului şi întinderii dreptului în discuţie. Asta nu exclude posibilitatea existenţei unor motive întemeiate într-o altă ţară pentru restrângerea acestui drept. Sau spunem că recunoaşterea unei întinderi mai largi a unui drept în mai multe ţări este arbitrară şi irelevantă?
Cu teoria controversată a marjei de apreciere, astfel cum a fost interpretată de Curte, statul este scutit de obligaţia de a prezenta o justificare materială a existenţei unei nevoi imperioase de a aplica o ingerinţă. Invocarea absenţei consensului european ca indicator decisiv al absenţei sensului sau întinderii unui drept întemeiat pe Convenţie ignoră preambulul acesteia, care menţionează „dezvoltarea drepturilor omului” ca fiind unul dintre mijloacele pentru a atinge scopul Convenţiei.
[47] Desigur, acest lucru nu este sarcina Curţii. Guvernul este cel care trebuie să cunoască şi să explice care este scopul legislaţiei în litigiu. Cel puţin în ultima etapă a dezbaterii, susţinătorii legii au negat în mod expres că aceasta ar fi avut vreun scop moral. Deputatul Giuseppe Fioroni a declarat că legea nu servea moralei catolice, ci dreptului natural (19 ianuarie 2004).
[48] Curtea se inspiră din observaţiile scrise, formulate de Guvern în baza art. 1 din Protocolul nr. 1, a cărui aplicabilitate în speţă a fost respinsă. Abia în cadrul susţinerii orale Guvernul a susţinut că legea servea la protejarea „potenţialului de viaţă al embrionului”, dar nu în contextul art. 8 § 2.
[49] Organele, de exemplu, nu sunt tratate strict ca bunuri, dar asta nu le conferă calitatea de „fiinţe umane”. Statutul juridic al materialului biologic nu este evident şi trebuie să fie clarificat înainte de a putea formula ipoteze cu privire la drepturi.
În teoria juridică italiană, un „subiect” este un punct de referinţă pentru raporturile juridice, nu o persoană. Toate persoanele sunt subiecţi, dar nu toţi subiecţii sunt persoane („Ogni persona è soggetto, non ogni soggetto è persona”) Cass., 24 iulie 1989, nr. 3498, în Foro it., 1990, I, c. 1617.
[50] În cauza James şi alţii (ibidem), Curtea a acordat doar o „oarecare marjă de apreciere", care de-a lungul anilor s-a transformat într-o „largă” marjă de apreciere.
[51] A se vedea, de asemenea, jurisprudenţa citată la pct. 167 din prezenta hotărâre.
[52] Principalele dispoziţii ale legii au fost deja declarate contrare Constituţiei sau Convenţiei (pct. 27-39 din prezenta hotărâre, precum şi Costa şi Pavan împotriva Italiei, nr. 54270/10, 28 august 2012).
[53] „Tutti (sia il rapporto Warnock sia gli scienziati che hanno partecipato alle varie audizioni di Camera e Senato) hanno dichiarato: sì, è vita, però...” „Toţi (raportul Wamock, dar şi oamenii de ştiinţă care au participat la diferite audieri ale Camerei şi Senatului) au declarat: da, este viaţă, însă...” [deputata Maria Burani Procaccini, în apărarea proiectului de lege (19 ianuarie 2004)].
[54] Legea nu prevede nimic despre soarta embrionilor supranumerari. Numai Comitetul Naţional de Bioetică a decis ulterior (18 noiembrie 2005), pe temeiuri juridice incerte, că adopţia pentru naştere este permisă (pct. 19-20 din prezenta hotărâre).
[55] Un procent de 25% din alegătorii înscrişi au participat la referendumul nevalidat din 2005 cu privire la lege, 88% din votanţi pronunţându-se în favoarea abrogării parţiale.
[56] „Republica garantează libertatea artelor şi ştiinţelor, care pot fi predate în mod liber”. Guvernul nu a demonstrat că valorile constituţionale ale ştiinţei au fost puse în balanţă de către Parlament, şi a formulat observaţii numai cu privire la utilizarea celulelor pluripotente în cercetare.
[57] Comentatorii s-au grăbit să sublinieze inconsecvenţele interne ale legii. A se vedea Carlo Casonato, Legge 40 e principio di non contraddizione: una valutazione d’impatto normativo. Collana Quaderni del Dipartimento di Scienze Giuridiche dell'Università di Trento, vol. 47, Università di Trento, 2005.
[58] Guvernul se aşteaptă, probabil, ca omenirea să dezvolte capacitatea ştiinţifică de a dezvolta o fiinţă umană plecând de la un embrion in vitro fără a folosi un uter?
[59] O alegere care este cel puţin strâns legată de conservarea şi protejarea vieţii, ca şi a legislaţiei în vigoare.
[60] A se vedea raportul Stanford Medical School la următoarea adresă: .
[61] A se vedea, de exemplu, mărturia profesorului de Luca, Patient Handbook on Stem Cell Therapies, publicat de International Society of Stem Cell Research: ; National Institutes of Health: .
[62] Nu cred că progresul rapid al ştiinţei şi tehnologiei este relevant aici, cu excepţia cazului în ştiinţa va face posibil într-o zi conceperea copiilor în afara uterului şi în afara corpului uman; şi, în acest caz, va exista un consens moral că embrionul are dreptul de a deveni un homunculus (ectogeneză), indiferent de dorinţele donatorilor. Nu îmi pot imagina că astfel de consideraţii sunt aplicabile în prezenta cauză, în pofida eforturilor făcute pentru a crea un uter artificial.
Full & Egal Universal Law Academy