CASE OF PARTIDUL COMUNISTILOR (NEPECERISTI) AND UNGUREANU v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi R.A. „Monitorul Oficial” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and R.A. „Monitorul Oficial” (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Emitent:

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 1.044 din 24 noiembrie 2005

HOTĂRÂREA

din 3 februarie 2005, definitivă la 6 iulie 2005,

în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti)

şi Ungureanu împotriva României

(Cererea nr. 46.626/1999)

În cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României,

 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din domnul B.M. Zupancic, preşedinte, domnii J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele A. Guylumyan, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,

după ce a deliberat în Camera de consiliu, la datele de 16 decembrie 2003 şi 13 ianuarie 2005, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 46.626/1999 introdusă împotriva României, prin care o formaţiune politică numită Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) (Partidul comuniştilor care nu au fost membri ai Partidului Comunist Român, PCN) şi un cetăţean al acestui stat, domnul Gheorghe Ungureanu, au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la 14 aprilie 1997, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii invocă faptul că respingerea cererii lor vizând înregistrarea PCN ca partid politic, prin Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 28 august 1996, a adus atingere dreptului la liberă asociere, în temeiul art. 11 din Convenţie. Având în vedere motivele reţinute de instanţe pentru a refuza înregistrarea, ei se consideră, de asemenea, victimele unei discriminări întemeiate pe opiniile lor politice, contrare dispoziţiilor art. 14 din Convenţie.

4. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie [art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11].

5. Cererea a fost repartizată Secţiei a II-a a Curţii [art. 52 alin. (1) din Regulament]. În cadrul acesteia, camera căreia i-a fost încredinţată examinarea cauzei [art. 27 alin. 1 din Convenţie] s-a constituit în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Regulament.

6. Prin Hotărârea din 16 decembrie 2003, camera a declarat cererea admisibilă.

7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament].

8. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a III-a reorganizate astfel [art. 52 alin. (1) din Regulament].

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

A.Respingerea cererii de înregistrare PCN

9. Primul reclamant este o formaţiune politică a cărei înregistrare ca partid politic a fost refuzată prin Hotărârea din 28 august 1996 a Curţii de Apel Bucureşti. Al doilea reclamant este preşedintele acestei formaţiuni politice.

10. La 23 martie 1996 are loc, sub preşedinţia celui de-al doilea reclamant, Conferinţa naţională de constituire a PCN. Au fost adoptate statutul şi programul politic ale formaţiunii. Pasajele pertinente ale statutului prevăd următoarele:

 „[PCN] respectă suveranitatea naţională, integritatea teritorială a Statului, ordinea de drept şi principiile democraţiei. El interzice tuturor membrilor săi defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război (...), la ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. [PCN] materializează asocierea liberă a cetăţenilor care militează pentru pluralism politic, susţin principiile statului de drept democratic, fiind promotorii opţiunii de afirmare a propriilor interese, ci nu de negare a altora.

II. Scop

Articolul 1: Comuniştii (nepecerişti) exprimă, reprezintă şi apără interesele politice ale oamenilor muncii, indiferent de etnie, sex, vârstă, profesii, convingeri şi sentimente.

Sunt oameni ai muncii toţi cei care îşi câştigă existenţa prin muncă de orice fel (...).

 Pentru a asigura creşterea necontenită a nivelului de trai al celor care muncesc, comuniştii (nepecerişti) acţionează, în cadrul şi cu mijloacele legale, admise şi permise tuturor partidelor, pentru cucerirea puterii politice, spre a garanta instaurarea unei societăţi democratice şi umane.

 ....................................................................

Articolul 20: [PCN] nu este continuator al Partidului Comunist Român cu care nu are nici o legătură; el reprezintă prelungirea rezistenţei antipeceriste de dinainte de 1989. Iniţiat şi format de către nepecerişti, [PCN] precizează că nu i se cuvin nici meritele şi nici criticile adresate Partidului Comunist Român.”

11. În programul politic, adoptat la 23 martie 1996, PCN afirma că are drept obiectiv apărarea intereselor oamenilor muncii şi respectarea esenţei doctrinei comuniste, care se bazează pe următoarele principii fundamentale: neexploatarea unora de către ceilalţi sau de către stat, dreptatea socială bazată pe muncă şi pe o reală concurenţă calitativă şi adevărata democraţie capabilă să garanteze drepturile majorităţii prin alegeri libere, la care să fie admise toate curentele politice. Ei deplângeau evoluţia societăţii române după răsturnarea regimului din 1989, considerând această răsturnare drept antisocială şi antipopulară, ca şi transformarea ţării într-o „colonie a imperiilor neocolonialiste europene şi mondiale”. Programul cuprindea, de asemenea, următoarele idei politice:

„Teza fundamentală pe care se bazează întreaga doctrină şi politică este aceea că în politică principala calitate este numărul! Indiferent cum gândesc şi acţionează cei mulţi, ei au dreptate întotdeauna, fapt confirmat de fiecare dată, inclusiv la 22 decembrie 1989, când a ieşit victorioasă, în mai multe ţări din Europa, contrarevoluţia antipopulară, antisocială şi antinaţională.

Premisa certă a tuturor acţiunilor desfăşurate de oamenii muncii a fost dorinţa de schimbare a Răului; practic, a fost schimbat, exclusiv şi aproape total, Binele... Care este acest Bine? În anii de practică social-economică, Socialismul a realizat pe pământul vechii Dacii, pentru masele populare - în ciuda erorilor, abuzurilor, neîmplinirilor, denaturărilor şi deturnărilor utilizate de noua burghezie, ciocoimea peceristă - obiective pe care oamenii muncii nu le pot abandona şi nu le pot uita: cel mai înalt nivel de trai material şi spiritual din istorie; cel mai înalt nivel de cultură şi civilizaţie din istorie (...); cel mai larg şi mai profund cadru legal democratic (...).

 [PCN] este organizaţia politică revoluţionară a oamenilor muncii (...) care acţionează organizat şi conştient, în cadrul constituţional, pentru înlăturarea efectelor contrarevoluţiei şi reluarea construirii celei mai democratice şi umane societăţi cunoscute în istorie - Socialismul.

Indiferent de poziţia pe care o ocupă în raport cu celelalte forţe politice, antrenat sau nu în activitatea Puterii şi Administraţiei Statului, [PCN] îşi asumă îndatorirea de a milita pentru realizarea obiectivelor care să asigure apărarea intereselor maselor populare.”

12. La 4 aprilie 1996, al doilea reclamant, în calitate de reprezentant al PCN, a sesizat Tribunalul Municipiului Bucureşti cu o cerere de înscriere în registrul special al partidelor politice.

13. Prin Hotărârea din 19 aprilie 1996, tribunalul respinge cererea ca neîntemeiată. Pasajele pertinente din motivarea hotărârii prevăd:

„Pentru dovedirea cererii de înregistrare a partidului, s-au depus la dosar tabelul nominal cu datele persoanelor alese în conducerea partidului, tabelul cu membrii fondatori, statutul de organizare şi funcţionare, programul politic, contractul de închiriere a spaţiului pentru sediul partidului, dovada asigurării mijloacelor financiare şi actul de constituire - procesul-verbal al Conferinţei Naţionale de Constituire din 23 martie 1996.

Examinând actele depuse la dosar se constată că în statutul de organizare şi funcţionare la capitolul scopul urmărit de partid (...) se arată în final că acest partid acţionează pentru cucerirea puterii politice spre a garanta instaurarea unei societăţi umane şi democratice.

 Atât din statut cât şi din programul politic, rezultă că se urmăreşte instaurarea unui stat uman, având la bază o doctrină comunistă, înţelegându-se că ordinea de stat şi de drept actuală, instaurată după 1989, este inumană şi nu are la bază o reală democraţie.

Prin aceasta se încalcă dispoziţiile art. 2 alin. 3 şi 4 din Decretul-lege nr. 8/1989 care prevede că «scopurile partidelor politice trebuie să se întemeieze pe respectarea suveranităţii, iar mijloacele de realizare a scopului urmărit trebuie să fie în conformitate cu ordinea de drept şi de stat din România». ”

14. Al doilea reclamant atacă hotărârea în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Prin Hotărârea definitivă din 28 august 1996 aceasta respinge recursul pe motivul că analiza făcută în hotărâre era corectă. Hotărârea este redactată la 21 octombrie 1996 şi apoi trimisă Tribunalului Bucureşti pentru arhivare. Domnul Ungureanu afirmă că a luat cunoştinţă de motivele hotărârii la 13 noiembrie 1996. Paragraful pertinent din motivarea hotărârii prevede următoarele:

„ Cât priveşte ultima critică care priveşte fondul cauzei, corect a reţinut instanţa de fond că prevederile din statut încalcă dispoziţiile Legii nr. 8/1989, referitoare la ordinea de drept şi de stat din ţara. Prin urmare, instanţa va respinge contestaţia ca neîntemeiată.”

15. La 28 mai 1997 procurorul general al României îl informează pe domnul Ungureanu că nu vede nici un motiv pentru a introduce recurs în anulare împotriva Deciziei din 28 august 1996.

16. Domnul Ungureanu formulează contestaţie în anulare, respinsă ca tardivă de Tribunalul Bucureşti, la 5 decembrie 1997.

B.Publicaţiile ulterioare ale celui de-al doilea reclamant

17. După anul 1997 domnul Ungureanu continuă să îşi exprime opiniile politice, prin intermediul Jurnalului „Pentru socialism”, al cărui redactor-şef este. La 13 august 1998 publică în acesta un articol intitulat „Manifestul comunist”, în care îşi proclamă adeziunea la doctrina comunistă şi critică în acelaşi timp deriva conducătorilor Partidului Comunist înainte de 1989 şi politica dusă de guvernanţi după 1989. Numeroase articole publicate în anii 1998 şi 1999 în jurnal de domnul Ungureanu foloseau lozinci, cum ar fi „Muncitori din toate ţările, uniţi-vă!”, „Lupta continuă!” sau „Trăiască socialismul!”. În unul dintre ele nota că, odată ajuns la putere, „nu va (ar) accepta decât pe cei care îl vor (l-ar) accepta”.

18. În anul 2000 domnul Ungureanu publică o carte intitulată „Contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională”, în care răspunde la aproximativ 100 de întrebări puse de un jurnalist, şi în decembrie 2003 o trimite Curţii. Îşi prezenta acolo viziunea politică, exprimându-şi adeziunea la doctrina comunistă şi la clasa muncitoare, desemnându-l pe Marx drept cel mai mare filozof politic al omenirii şi criticând atât trădarea progresivă, după el, a idealurilor comuniste de către autorităţile dinainte de 1989, făcând în acelaşi timp elogiul fostului preşedinte Ceauşescu, cât şi politica guvernanţilor după acea dată. El preciza că, spre deosebire de regimul comunist dinainte de 1989, el se pronunţă pentru alegeri libere şi pluripartite, la care să participe, cu excepţia extremiştilor şi a fasciştilor, toate forţele politice, şi se declara adeptul unei concurenţe politice bazate pe respectul celorlalţi şi al opiniilor lor politice. Printre altele, menţiona dificultatea de a găsi, după 1989, numărul necesar de membri pentru a înregistra PCN şi faptul că partidul nu era cunoscut în ţara, îndeosebi de cei cărora li se adresa în mod special, ţăranii şi muncitorii.

19. Considerând că socialismul făcuse altădată obiectul a numeroase „atacuri”, vizând să îl distrugă, printre care cita anii 1968 la Praga, 1978 în Polonia şi 1985 şi 1993 în Rusia, domnul Ungureanu declara în încheierea răspunsului la o întrebare a jurnalistului:

„Atâta timp cât vor mai exista pe pământ brutele capitaliste, imperialiste şi religioase, al căror obiectiv fundamental este înrobirea celuilalt, se vor menţine condiţiile pentru repetarea unor asemenea acţiuni interne şi externe împotriva Socialismului, (...) [acesta] fiind o concepţie şi o credinţă fundamentală a popoarelor; amintiţi-vă de repetarea la nesfârşit a atacurilor împotriva Binelui din basme... Aceste atacuri nu se opresc decât după distrugerea păsăretului hidos şi parazitar, criminal oriunde şi oricând.”*

Notă
* Textul este tradus din varianta în limba franceză a hotărârii CEDO.

20. El preciza că sistemul politic s-ar organiza în timp, conform structurii claselor sociale, că PCN înţelegea să reprezinte interesele ţăranilor şi muncitorilor şi că un parlament democratic trebuia să reflecte structura socială a ţării, cele două clase citate anterior deţinând marea majoritate a fotoliilor, conform procentajului.

21. Considerând că hoţia este încurajată de capitalism, domnul Ungureanu indica în lucrarea respectivă că poporul, care dispreţuia bogăţia, s-ar îndepărta de partidele politice de după 1989 şi, în aproximativ 50 de ani, s-ar apropia de PCN.

22. În privinţa proprietăţii, el sublinia că poporul ar hotărî în legătură cu utilitatea privatizărilor şi că „bogaţii” ar putea beneficia de bunurile lor obţinute prin mijloace legale. Referitor la restituirea proprietăţilor trecute în patrimoniul statului în timpul regimului comunist, domnul Ungureanu considera că proprietăţile confiscate din motive politice ar trebui restituite, fără restituirea totuşi a imobilelor în întregime sau a uzinelor, întrucât naţionalizările de după 1947-1948 fuseseră acte de justiţie socială.

II. Dreptul intern pertinent

23. În perioada faptelor, dispoziţiile pertinente ale Decretului-lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti în România, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 31 decembrie 1989 şi abrogat prin Legea nr. 27 din 26 aprilie 1996 referitoare la partidele politice, prevedeau:

Articolul 1

„În România este liberă constituirea partidelor politice, cu excepţia partidelor fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept în România.

 Nici o altă îngrădire pe motiv de rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice nu poate împiedica constituirea şi funcţionarea partidelor politice (...). ”

Articolul 2

 „(...)
(3)Scopurile partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti trebuie să se întemeieze pe respectul suveranităţii, independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei, în vederea asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi afirmării demnităţii naţiunii române.
(4)Mijloacele de realizare a scopurilor partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti trebuie să fie în conformitate cu ordinea de stat şi de drept din România.”             

Articolul 4*)

Notă
*) Hotărârea CEDO menţionează art. 5, reproducând însă conţinutul art. 4 din Decretul-lege nr. 8/1989.

 „Înregistrarea partidelor politice se face la Tribunalul muncipiului Bucureşti, care, în termen de 5 zile, se pronunţă asupra legalităţii constituirii lor.

Împotriva deciziei Tribunalului municipiului Bucureşti se poate face contestaţie la Curtea Supremă de Justiţie, în termen de 3 zile de la comunicarea deciziei (...). ”

24. Art. 37 alin. (2) din Constituţie dispune:

 
„(2)Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.”

25. Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României prevede la art. 3:

„Art. 3 - Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României: (...) h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă (...), rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept (...).”

Art. 13 prevede competenţa procurorului, în cazurile menţionate în art. 3 citat anterior, să dispună anumite măsuri, cum ar fi ascultările telefonice, pentru a culege mai multe informaţii privind faptele respective. În conformitate cu art. 19, crearea şi organizarea de reţele de informaţii care pot aduce atingere securităţii naţionale constituie infracţiune care se sancţionează cu pedeapsa de la 2 până la 7 ani închisoare.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 11 din Convenţie

 26. Reclamanţii invocă faptul că refuzul instanţelor interne de a le admite cererea de înregistrare a PCN ca partid politic le-a încălcat libertatea de asociere, garantată de art. 11 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

 A.Cu privire la existenţa unei ingerinţe

27. Guvernul şi reclamanţii recunosc că refuzul înregistrării PCN ca partid politic reprezintă o ingerinţă în dreptul de asociere al acestora. Aceasta este şi opinia Curţii.

B.Cu privire la justificarea ingerinţei

28. O atare ingerinţa încalcă art. 11, cu excepţia situaţiei în care este „prevăzuta de lege”, vizează unul sau mai multe scopuri legitime, în conformitate cu art. 2, şi este „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestui sau acestor scopuri.

1. „Prevăzuta de lege”

29. Guvernul susţine că în speţă ingerinţa este prevăzută de lege. Pe de o parte, cererea de înregistrare ca partid politic, depusă de PCN la Tribunalul Municipiului Bucureşti la 4 aprilie 1996, prezenta vicii de formă, care justificau respingerea. Pe de altă parte, statutul şi programul politic ale PCN încălcau art. 37 din Constituţie, art. 2 din Decretul-lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi art. 3 lit. h) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, toate dispoziţiile legale răspunzând condiţiilor de accesibilitate şi de previzibilitate cerute de Convenţie. Aşadar, refuzul înregistrării era conform cu dispoziţiile art. 1 din Decretul-lege nr. 8/1989.

30. Reclamanţii invocă faptul că respingerea cererii de înregistrare a PCN este lipsită de temei legal, instanţele interne încălcând dispoziţiile Decretului-lege nr. 8/1989 şi ale Constituţiei, întrucât au adoptat un raţionament ipotetic.

31. Curtea notează de la început că deciziile instanţelor interne se întemeiază în exclusivitate pe Decretul-lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice, în care art. 1 prevede posibilitatea de a refuza înregistrarea ca partide politice a formaţiunilor de tip fascist sau care difuzează concepţii contrare ordinii constituţionale şi juridice a ţării. Ingerinţa beneficiază aşadar de o fundamentare în dreptul intern.

32. Curtea aminteşte jurisprudenţa constantă, conform căreia expresia „prevăzuta de lege”, figurând în art. 8-11 din Convenţie, nu numai că impune ca măsura incriminată să aibă fundamentare în dreptul intern, dar vizează şi calitatea legii în cauză, care trebuie să fie destul de accesibilă şi previzibilă, adică enunţată cu suficientă precizie pentru a permite individului - asistat, dacă este cazul, de consilieri - să îşi adapteze comportamentul [vezi, între altele, Cauza Sunday Times împotriva Regatului-Unit (nr. 1), Hotărârea din 26 aprilie 1979, seria A a nr. 30, p. 31, paragraful 49].

33. Curtea notează că Decretul-lege nr. 8/1989 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi că acesta defineşte, deşi foarte succint, principiile esenţiale care urmează să fie respectate de partidele politice; acestea trebuie să fie conforme cu ordinea constituţională şi juridică a ţării şi, în special, să se întemeieze pe respectul suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale, democraţiei şi libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor. În afară de aceasta, Decretul-lege nr. 8/1989 prevede procedura judiciară care trebuie urmată pentru a contesta, dacă este cazul, interpretarea de către instanţe a conformităţii cererii de înscriere a partidelor cu dispoziţiile sale.

34. Curtea consideră critica adusă de reclamanţi interpretării Decretului-lege nr. 8/1989 de către instanţele interne, care consideraseră că obiectivul PCN de a instaura o societate bazată pe doctrina comunistă contrară ordinii juridice şi constituţionale a ţării, ca aparţinând mai degrabă examinării necesităţii ingerinţei decât caracterului previzibil al legii.

Având în vedere observaţiile anterioare, Curtea pleacă de la principiul că ingerinţa în cauză era „prevăzuta de lege”.

2. Scop legitim

35. Pentru Guvern, ingerinţa litigioasă urmărea mai multe scopuri legitime, şi anume protecţia securităţii naţionale, protecţia moralei şi protecţia drepturilor altuia. Din programul politic şi din statutul PCN reieşea că formaţiunea acţionează, în realitate, împotriva democraţiei pluraliste şi principiilor protejate de Convenţie. Guvernul consideră că trebuie luate în considerare consecinţele lăsate de experienţa comunistă a ţării şi că ideea promovării comunismului este contrară concepţiilor morale ale majorităţii populaţiei României.

36. Reclamanţii se opun argumentelor Guvernului şi susţin, în mod special, că acesta nu vorbeşte despre morală decât în numele unei minorităţi şi că, în lipsa confruntării electorale directe dintre PCN şi celelalte partide politice, nu se pot face speculaţii asupra concepţiilor morale şi politice ale majorităţii populaţiei ţării.

37. Curtea consideră că, având în vedere, în special, experienţa totalitară pe care a avut-o România, măsurile litigioase pot fi considerate ca vizând protecţia securităţii naţionale şi protecţia drepturilor şi libertăţilor celuilalt.

3. „Necesar într-o societate democratică”

a)Teza părţilor

(i)Reclamanţii

38. Reclamanţii invocă faptul că respingerea de către instanţe a cererii de înregistrare a PCN nu are bază reală, ci se întemeiază pe un raţionament ipotetic. Ei consideră că programul politic şi statutul PCN demonstrează că acesta înţelege să acţioneze în respectul legilor, al Constituţiei şi al regimului democratic pluralist.

Ei afirmă că nu există nici o intenţie ascunsă, nici în documentele constitutive ale PCN, nici în articolele de presă sau în cartea publicate de cel de-al doilea reclamant între 1998 şi 2000, după pronunţarea Hotărârii din 28 august 1996 a Curţii de Apel Bucureşti. Dimpotrivă, ei văd în documentele în cauză, ca şi în numele PCN, dovada ataşamentului la doctrina comunistă şi opoziţia atât faţă de abuzuri şi de deriva partidului comunist înainte de 1989, cât şi faţă de guvernanţii de după 1989, proveniţi, în opinia lor, din acest partid.

39. Reclamanţii subliniază că în mai multe state din Europa Occidentală şi de Est există partide comuniste a căror doctrină se inspiră din marxism.

Ei adaugă că PCN ar dori să îi poată reprezenta pe muncitori şi pe ţărani în Parlament unde, în opinia lor, aceste categorii nu sunt reprezentate astăzi. Aceştia încheie afirmând că, în orice caz, climatul politic şi social care domneşte în ţara nu ar putea justifica încălcarea dreptului la libertatea de asociere.

(ii)Guvernul

40. Guvernul invocă faptul că obiectivele menţionate de PCN în statut şi în programul politic din 23 martie 1996 disimulează adevăratele intenţii ale partidului, şi anume reinstaurarea unui regim comunist şi a dictaturii proletariatului, care vin în contradicţie cu principiile democraţiei, astfel cum sunt recunoscute de Convenţie. El consideră că intenţiile transpar din mai multe articole publicate de domnul Ungureanu în 1998 şi 1999, printre care cel intitulat „Manifestul comunist”, şi, în special, cartea Contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională, publicată în 2000 (paragrafele 17-22 de mai sus). Punând în evidenţă ameninţarea care ar rezulta din instaurarea societăţii propovăduite de reclamanţi, Guvernul consideră că ar trebui să se aplice în speţă art. 17 din Convenţie, întrucât PCN ar afecta fundamentul Convenţiei şi libertăţile pe care aceasta le recunoaşte.

41. Guvernul consideră că, pentru a analiza necesitatea măsurii incriminate şi a proporţionalităţii cu scopurile urmărite, trebuie luată în calcul specificitatea istorică a României şi, în acest sens, suferinţa cauzată ţării de totalitarismul comunist. PCN ar fi continuatorul, dacă nu al fostului partid comunist, cel puţin al ideologiei comuniste totalitare şi ţara nu ar putea accepta renaşterea unei astfel de ideologii, iar apariţia unui partid comunist nu ar putea face obiectul unei dezbateri democratice în România. Al doilea reclamant ar încerca să lase impresia că este purtătorul de cuvânt al unui curent de opinie comunist, în timp ce, în realitate, nu este vorba decât de câteva persoane, PCN neavând cu adevărat membri.

42. Guvernul susţine că mai multe ţări ex-comuniste, prin care Republica Cehă, Polonia şi Lituania, au adoptat măsuri legislative menite să împiedice renaşterea formaţiunilor politice care ar prelua ideile regimurilor totalitare. El consideră că reclamanţii nu s-ar desolidariza de doctrina comunistă şi de simbolurile fostului partid comunist, ci doar de conducătorii lor.

43. Citând Cauza Refah Partisi [(Partidul prosperităţii) şi alţii împotriva Turciei (GC), cererile 41.340/1998, 42.342/1998, 41.343/1998 şi 41.344/1998, paragrafele 102-103, CEDO 2003-II], Guvernul consideră că hotărârea de respingere a cererii de înregistrare a PCN nu a fost luată în pripă, întrucât nu i se poate cere statului să aştepte înainte de a interveni ca un partid politic să preia puterea pentru a aplica un proiect politic incompatibil cu Convenţia şi democraţia. Aşadar, el consideră că în speţă statul nu a depăşit marja de apreciere ce îi este conferită, pentru a interpreta necesitatea ingerinţei litigioase într-o societate democratică.

 b)Aprecierea Curţii

44. Curtea aminteşte că, în pofida rolului autonom, cât şi a specificităţii sferei de aplicare, art. 11 trebuie privit, de asemenea, în raport cu art. 10. Protecţia opiniilor şi a libertăţii de a le exprima constituie unul dintre obiectivele libertăţii de reuniune şi de asociere consacrate prin art. 11. Şi aceasta cu atât mai mult în cazul partidelor politice, având în vedere rolul lor esenţial în menţinerea pluralismului şi a bunei funcţionări a democraţiei.

 45. Conform Curţii, nu există democraţie fără pluralism. Iată de ce libertatea de exprimare consacrată prin art. 10 este valabilă, sub rezerva alin. 2, nu numai pentru „informaţii” sau „idei” primite favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pentru cele care frapează, şochează sau îngrijorează (vezi, printre altele, Cauza Handyside împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 23, paragraful 49, şi Cauza Jersild împotriva Danemarcei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, p. 26, paragraful 37). Având în vedere că prin activităţile lor participă la un exerciţiu colectiv al libertăţii de exprimare, partidele politice pot invoca drepturile prevăzute de art. 10 şi 11 din Convenţie (Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii împotriva Turciei, Hotărârea din 30 ianuarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, p. 20-21, paragrafele 42-43).

46. Curtea a stabilit deja că un partid politic poate face campanie în favoarea schimbării legislaţiei sau a structurilor legale ori constituţionale ale statului, cu două condiţii: 1) mijloacele folosite în acest scop trebuie să fie total legale şi democratice; 2) schimbarea propusă trebuie să fie ea însăşi compatibilă cu principiile democratice fundamentale. De unde decurge, obligatoriu, că un partid politic ai cărui responsabili incită la violenţă sau propun un proiect care nu respectă una ori mai multe reguli ale democraţiei sau care vizează distrugerea acesteia, ca şi ignorarea drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le recunoaşte nu se poate prevala de protecţia Convenţiei împotriva sancţiunilor aplicate pentru aceste motive (vezi Cauza Yazar şi alţii împotriva Turciei, cererile 22.723/1993 şi 22.725/1993, paragraful 49, CEDO 2002-II, şi Cauza Refah Partisi şi alţii, citate anterior, paragraful 98).

47. În plus, în examinarea necesităţii unei ingerinţe într-o societate democratică, adjectivul „necesar”, în sensul art. 11 alin. 2, implică o „nevoie socială imperioasă”.

48. Curtea aminteşte că, pentru a determina dacă refuzul înregistrării unui partid politic răspunde unei „nevoi sociale imperioase”, aceasta trebuie să stabilească în principal:(i) dacă există indicii în măsura să dovedească faptul că riscul de atingere adusă democraţiei este suficient şi rezonabil de apropiat; (ii) dacă actele şi discursul conducătorilor luate în considerare în cauză sunt imputabile partidului respectiv; (iii) dacă actele şi discursurile imputabile partidului politic constituie un ansamblu care redă imaginea clară a unui model de societate conceput şi propovăduit de partid şi care ar veni în contradicţie cu conceptul de „societate democratică”. Ea va lua, de asemenea, în considerare, în examenul global privind aceste puncte, evoluţia istorică în care se situează refuzul înregistrării partidului politic respectiv (vezi Cauza Refah Partisi şi alţii, citată anterior, paragraful 104).

49. Curtea nu are menirea să se substituie instanţelor naţionale competenţe, ci să verifice, în conformitate cu art. 11, hotărârile pe care acestea le-au pronunţat, în conformitate cu puterea de apreciere. Ceea ce nu înseamnă că aceasta trebuie să se mărginească la a examina dacă statul pârât a uzat de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: trebuie să ia în considerare ingerinţa litigioasă în conformitate cu ansamblul cauzei, pentru a determina dacă aceasta este „proporţională cu scopul legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „pertinente şi suficiente”. Aşadar, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat reguli conforme cu principiile consacrate în art. 11 şi, în plus, întemeindu-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente (vezi, mutatis mutandis, Cauza Ahmed şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 2 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, p. 2377-2378, paragraful 55, şi Cauza Goodwin împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 martie 1996, Culegere 1996-II, p. 500-501, paragraful 40).

 50. În speţă, Curtea este cea care trebuie să aprecieze dacă ingerinţa litigioasă, adică respingerea, prin Hotărârea din 28 august 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, a cererii de înregistrare a PCN ca partid politic răspundea unei „nevoi sociale imperioase” şi era „proporţională cu scopurile legitime urmărite”.

51. Curtea notează de la bun început că instanţele naţionale şi-au întemeiat respingerea cererii reclamanţilor exclusiv pe examinarea conformităţii statutului şi programului politic ale PCN cu dispoziţiile Decretului-lege nr. 8/1989, formaţiunea politică respectivă neavând activitate politică înaintea cererii de înregistrare. În acest sens, ea observă că nici Tribunalul Bucureşti, nici Curtea de Apel Bucureşti, în hotărârile din 19 aprilie 1996 şi, respectiv, din 28 august 1996, nu s-au întemeiat pe un alt document emanând de la PCN sau pe oricare altă luare de poziţie, fie din partea celui de-al doilea reclamant, fie a unui alt conducător al PCN. Asemenea autorităţilor naţionale, Curtea se bazează deci pe programul politic şi statutul PCN pentru a aprecia necesitatea ingerinţei litigioase (vezi, între altele, Cauza Refah Partisi şi alţii, citată anterior, paragraful 116, şi Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, paragrafele 25-51).

52. În această privinţă, Curtea nu poate da curs cererii Guvernului de a extinde sfera analizei sale la luările de poziţie ale celui de-al doilea reclamant, formulate cu câţiva ani după ingerinţa litigioasă, adică articolele de presă din 1998-1999 citate anterior şi cartea Contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională, publicată în 2000. Aceasta aminteşte că a adoptat aceeaşi abordare într-o cauză în care discursurile politice anterioare dizolvării partidului reclamant nu fuseseră luate în considerare de instanţele interne [vezi Cauza Dicle pentru Partidul Democraţiei (DEP) împotriva Turciei, nr. 2.514/1994, paragraful 50, 10 decembrie 2002]. Ea nu s-ar putea substitui instanţelor interne în aprecierea faptelor care depăşesc cadrul cauzei a fortiori în speţă, în care faptele invocate de Guvern sunt ulterioare ingerinţei litigioase.

În orice caz, Curtea nu vede în publicaţiile ulterioare, citate anterior de domnul Ungureanu, în pofida limbajului critic şi uneori chiar virulent folosit, vreo luare de poziţie care ar putea fi interpretată rezonabil ca o chemare la violenţă, sub forma unui mijloc politic sau a unui proiect politic care ignoră regulile democraţiei. În această privinţă, Curtea observă că, chiar în aceste texte neoficiale destinate unor simpatizanţi potenţiali ai PCN, al doilea reclamant se declara favorabil alegerilor libere şi pluripartite şi jocului politic bazat pe respectul celorlalţi şi al opiniilor politice ale celuilalt (paragraful 18 anterior).

53. Curtea observă că, respingând cererea de înregistrare a PCN, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat, fără să îl dezvolte, raţionamentul Tribunalului Municipiului Bucureşti, care hotărâse că PCN dorea să câştige puterea politică, în vederea instaurării unui stat uman bazat pe o doctrină comunistă, ceea ce însemna, conform acestuia, că reclamanţii considerau ordinea constituţională şi juridică instaurată în 1989 drept inumană şi nefundamentată pe o democraţie reală.În consecinţă, instanţele interne au hotărât că PCN nu respectă prevederile art. 2 alin. (3) şi (4) din Decretul-lege nr. 8/1989. Din lectura combinată a hotărârilor rezultă că reclamanţilor li se reproşa că obiectivele PCN nu respectă suveranitatea ţării şi, în special, că mijloacele de punere în aplicare a obiectivelor nu sunt conforme cu ordinea constituţională şi juridică a României. Aşadar, Curtea va examina necesitatea ingerinţei litigioase, luând în considerare, în principal, motivele de respingere reţinute de instanţele interne (vezi, mutatis mutandis, Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 25, paragraful 52).

54. Analizând statutul şi programul politic ale PCN, Curtea observă că textele insistă asupra respectului suveranităţii naţionale, integrităţii teritoriale şi ordinii juridice şi constituţionale a ţării, ca şi asupra principiilor democraţiei, printre care pluralismul politic, sufragiul universal şi libera participare la viaţa politică. Ea notează, de asemenea, că acestea nu cuprind nici un pasaj care ar putea fi considerat chemare la violenţă, la revoltă sau la orice altă formă de respingere a principiilor democratice, ceea ce este un element esenţial ce trebuie luat în considerare, sau la „dictatura proletariatului” [vezi Cauza Partidul Socialist din Turcia (STP) şi alţii împotriva Turciei, Cererea 26.482/95, paragraful 45, 12 noiembrie 2003; a contrario, Cauza Partidul Comunist din Germania împotriva Republicii Federale Germania, Cererea 250/57, Decizia Comisiei din 20 iulie 1957, anuar I, p. 222].

55. Curtea notează că programul politic şi statutul PCN cuprindeau într-adevăr pasaje care criticau atât abuzurile fostului partid comunist înainte de 1989, de care se distanţează, inclusiv prin titulatura sa, cât şi politica dusă după 1989.

Conform Curţii, una dintre principalele caracteristici ale democraţiei rezidă în posibilitatea pe care o oferă de a dezbate prin dialog şi fără recurgere la violenţă problemele ridicate de diferite curente politice de opinie şi aceasta chiar dacă deranjează sau îngrijorează. Într-adevăr, democraţia se bazează pe libertatea de exprimare. În această privinţă, o formaţiune politică ce respectă principiile fundamentale ale democraţiei (paragraful 46 anterior) nu poate îngrijora pentru simplul fapt că a criticat ordinea constituţională şi juridică a ţării şi că doreşte să o dezbată public pe scena politică (vezi, mutatis mutandis, Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 27, paragraful 57). Or, în speţă, instanţele interne nu au arătat în nici un fel prin ce anume programul şi statutul PCN erau contrare principiilor fundamentale ale democraţiei. În această privinţă, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului, conform căruia România nu poate accepta ca apariţia unui partid comunist să facă obiectul unei dezbateri democratice.

56. Desigur, experienţa politică a statelor contractante a arătat că, în trecut, partidele politice cu scopuri contrare principiilor fundamentale ale democraţiei nu le-au dezvăluit în textele oficiale înainte de a prelua puterea. Nu se poate exclude că programul politic al unui partid ascunde obiective şi intenţii diferite de cele afişate public. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, trebuie comparat conţinutul programului cu actele şi luările de poziţie ale membrilor şi conducătorilor partidului respectiv (vezi Cauza Refah Partisi şi alţii, citată anterior, paragraful 101).

57. Or, în speţă, programul PCN nu putea fi în nici un fel dezminţit de acţiuni concrete, întrucât cererea de înregistrare fusese respinsă, iar partidul n-a avut practic timp să le aplice. Astfel, a fost sancţionat pentru un comportament ţinând strict de exercitarea libertăţii de exprimare.

58. Curtea este, de asemenea, dispusă să ia în considerare contextul istoric al cazurilor ce îi sunt supuse spre examinare, anume, în speţă, experienţa de comunism totalitar a României înainte de 1989. Cu toate acestea, ea observă că doar acest context nu poate justifica necesitatea ingerinţei, cu atât mai mult cu cât partide comuniste cu ideologie marxistă există în câteva ţări semnatare ale Convenţiei.Curtea observă aşadar că toate criteriile ce definesc „nevoia socială imperioasă” (paragraful 48 anterior) nu sunt reunite în speţă: instanţele nu au probat că programul politic al reclamanţilor era incompatibil cu „o societate democratică” şi cu atât mai puţin existenţa unei ameninţări rezonabile iminente la adresa democraţiei.

59. Nu poate fi invocat nici art. 17, statutul şi programul PCN neconducând în nici un caz la concluzia că acesta se prevala de Convenţie pentru a desfăşura o activitate sau a îndeplini un act vizând anularea drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le recunoaşte (vezi Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 27, paragraful 60).

60. Aşadar, o măsură atât de radicală ca respingerea cererii reclamanţilor de înregistrare a PCN ca partid politic, luată înainte chiar ca acesta să înceapă desfăşurarea activităţilor, este disproporţionată cu scopul propus şi, în consecinţă, nu este necesară într-o societate democratică.

61. Prin urmare a fost încălcat art. 11 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenţie

62. Reclamanţii se declară victimele unei discriminări întemeiate pe opinii politice şi invocă în această privinţă art. 14 din Convenţie.

63. Curtea consideră că nu este necesară examinarea separată, având în vedere că acest capăt de cerere se referă la aceleaşi fapte ca cele examinate în temeiul art. 11.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

64. În conformitate cu art. 41 din Convenţie.

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A.Prejudiciu material

65. În cadrul prejudiciului material, reclamanţii cer, pe de o parte, suma de 351.450 EUR, reprezentând, în opinia lor, ajutoarele publice pe care ar fi trebuit să le primească din 1996, în conformitate cu Legea nr. 27/1996 privind partidele politice, invocând că PCN ar fi fost un partid parlamentar. Pe de altă parte, cer să se dispună ca Guvernul să le pună la dispoziţie spaţii pentru sediile PCN în fiecare judeţ al ţării sau, în lipsa acestora, suma de 351.450 EUR, reprezentând valoarea totală de 702.900 EUR cu titlul de prejudiciu material.

66. Guvernul apreciază sumele cerute de reclamanţi ca excesive, nejustificate în conformitate cu legea română şi întemeiate pe un raţionament pur speculativ. Era puţin probabil ca PCN să obţină statutul de partid parlamentar - nu sunt decât 6 la ora actuală -, dat fiind faptul că nu a demonstrat că are un număr semnificativ de membri şi de simpatizanţi. În privinţa spaţiilor pentru sedii, acestea nu sunt puse la dispoziţia partidului în mod gratuit, ci prin contracte de închiriere.

67. Curtea notează că cererea în cauză se bazează pe aplicarea fictivă a dispoziţiilor care, în legea citată anterior, reglementează acordarea de ajutoare publice partidelor politice, în anumite condiţii. Or, Curtea nu poate face speculaţii privind aplicarea dispoziţiilor referitoare la PCN, nici privind consecinţele care decurg din acestea (vezi Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 29, paragraful 69). Aşadar, respinge cererea, în lipsa legăturii de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul invocat.

 B.Prejudiciu moral

68. Pentru prejudiciul moral reclamanţii cer, de asemenea, suma de 702.900 EUR, adăugând în acelaşi timp că un astfel de prejudiciu nu poate fi calculat.

69. Guvernul observă că reclamanţii nu au precizat ce prejudiciu moral au suferit prin refuzul înregistrării PCN. În cazul în care Curtea ar hotărî că există un astfel de prejudiciu, el consideră că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii (vezi Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 30, paragraful 73), prejudiciul ar fi reparat prin constatarea încălcării art. 11 din Convenţie.

70. Curtea acceptă că domnul Ungureanu, în calitate de preşedinte al PCN, a suferit un prejudiciu moral. Cu toate acestea, ea apreciază că acesta este reparat suficient prin simpla constatare a încălcării art. 11 din Convenţie.

C.Cheltuieli de judecată

71. Cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamanţii cer 802 EUR, pe care îi repartizează după cum urmează:

a)4.000.000 lei româneşti (ROL) [100 EUR] pentru cheltuieli ocazionate de procedura internă;

b)25.300.000 ROL [632 EUR] pentru traducerea în limba franceză sau în limba română a diverselor documente aferente plângerii împotriva serviciilor poştale;

c)2.800.000 ROL [70 EUR] pentru cheltuielile de corespondenţă adresată Curţii, justificate cu timbrele depuse la dosarul cauzei.

72. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor atestate cu acte justificative, dar notează că reclamanţii nu au probat cheltuielile a căror rambursare o reclamă.

73. Curtea, în conformitate cu jurisprudenţa sa, va examina dacă cheltuielile a căror rambursare este reclamată au fost suportate în mod real şi necesar pentru a preveni sau a redresa situaţia constitutivă a unei încălcări a Convenţiei şi dacă au o valoare rezonabilă [vezi, de exemplu, Cauza Nilsen şi Johnsen contra Norvegiei (GC), Cererea 23118/1993, paragraful 62, CEDO 1999-VIII)].

74. Având în vedere că reclamanţii nu au furnizat documente justificative în sprijinul cererii lor, Curtea îi acordă domnului Ungureanu, pe baza elementelor existente la dosar, 100 EUR pentru cheltuieli.

D.Majorări de întârziere

75. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,

1. hotărăşte că a fost încălcat art. 11 din Convenţie;

2. hotărăşte să nu examineze dacă a fost încălcat art. 14 din Convenţie;

3. respinge cererea de satisfacţie echitabilă cu titlu de prejudiciu suferit de PCN;

4. hotărăşte că faptul de a constata încălcarea constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de domnul Ungureanu;

5. hotărăşte:

a)că statul pârât trebuie să îi plătească domnului Ungureanu, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 100 EUR (una sută euro) pentru cheltuieli de judecată, plus suma datorată cu titlu de impozit;

b)că, începând de la data expirării termenului respectiv până la momentul plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale;

6. respinge restul cererii de acordare a unei reparaţii echitabile.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 3 februarie 2005, cu aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,

preşedinte

Vincent Berger,

grefier

Full & Egal Universal Law Academy