©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza PAIS împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 4738/04)
Hotărâre
Strasbourg
21 decembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Pais contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnul DAVID THOR BJORGVINSSON
Doamnele I. ZIEMELE,
I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 30 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4738/04) îndreptată împotriva României prin care o cetăţeancă a acestui stat, Doamna Sanda Pais (“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 16 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).
2. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu.
3. La data de 2 martie 2006, Curtea a decis să comunice cererea inspirată din articolul 1 al Protocolului nr. 1 Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanta s-a născut în 1924 şi locuieşte în Bucureşti.
5. În 1950, în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia imobilului lui G.I., a cărei fiică şi unică moştenitoare este reclamanta, situat la nr. 57, în strada Cezar Bolliac, în Bucureşti.
A. Demersuri administrative ale reclamantei pentru restituirea imobilului naţionalizat şi vânzarea acestuia de către stat
6. La 1 iulie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 asupra regimului juridic al unor imobile naţionalizate (“legea nr. 112/1995”), reclamanta a cerut comisiei administrative competente restituirea imobilului citat anterior.
7. Pe 30 ianuarie 1997 şi 18 februarie 1998, în calitate de împuternicită a Primăriei Bucureşti, societatea T. a vândut două apartamente ale imobilului respectiv locatarilor primăriei din aceste apartamente (“apartamentul nr. 1” şi respectiv “apartamentul nr. 2”).
8. Printr-o decizie administrativă din 6 aprilie 1998 Consiliul general Bucureşti, al cărui preşedinte era primarul municipiului Bucureşti, a admis cererea reclamantei şi a hotărât să-i restituie imobilul situat la nr. 57 pe strada Cezar Bolliac. Decizia nu făcea nicio menţiune asupra vânzării celor două apartamente mai sus menţionate.
B. Acţiune în revendicare a imobilului
9. Printr-o sentinţă din 4 iulie 1997, judecătoria Bucureşti a admis acţiunea în revendicare înaintată de reclamantă pe 4 aprilie 1997 împotriva Primăriei Bucureşti. Ea a considerat că imobilul în chestiune fusese naţionalizat în mod abuziv, a constatat că reclamanta era proprietara lui de drept şi a condamnat Primăria să i-l restituie.
10. În lipsa recursului, această sentinţă a devenit definitivă.
11. Printr-un proces-verbal întocmit pe 4 februarie 1998, primăria Bucureşti a pus reclamanta în posesia imobilului în cauză, cu excepţia apartamentelor nr. 1 şi 2 mai sus menţionate.
C. Acţiune în revendicare a apartamentului nr. 1
12. Printr-o acţiune înaintată la 10 octombrie 2000, reclamanta a sesizat tribunalul Bucureşti cu o acţiune în revendicare a apartamentului nr. 1, format din două camere şi terenul aferent. Ea a îndreptat acţiunea împotriva cumpărătorului R.L., societăţii T., Primăriei municipiului Bucureşti şi împotriva Ministerului Finanţelor în calitate de reprezentant al statului. Reclamanta a invocat în sprijinul acţiunii sale articolul 480 al codului civil şi sentinţa definitivă din 4 iulie 1997 mai sus menţionată şi a cerut tribunalului să compare titlurile în litigiu, considerând că al său trebuie să primeze deoarece era mai vechi şi provenea de la adevăratul proprietar, şi anume G.I.
13. Printr-o sentinţă din 22 ianuarie 2002, tribunalul Bucureşti a dat curs acţiunii reclamantei. Precizând că, deoarece titlurile în litigiu provin de la persoane diferite, compararea lor trebuie să se facă examinând legalitatea titlurilor de care beneficiau aceste persoane şi referindu-se la sentinţa definitivă din 4 iulie 1997 mai sus menţionată, tribunalul a condamnat pe R.L. la restituirea apartamentului nr. 1 reclamantei.
14. La apelul părţilor pârâte, printr-o hotărâre din 16 septembrie 2002, Curtea de apel Bucureşti a casat sentinţa citată anterior şi a respins acţiunea reclamantei pe motiv că R.L. fusese de bună credinţă cu ocazia vânzării apartamentului, că putea păstra bunul achiziţionat astfel pe baza unei teorii de aparenţă şi a principiului error communis facit jus, şi că aşadar nu trebuie comparate titlurile în litigiu.
15. Printr-o hotărâre definitivă din 19 iunie 2003, devenită definitivă în aceeaşi zi, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantă.
D. Alte proceduri înaintate de reclamantă
16. În 2001, pe baza legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate abuziv (“legea nr. 10/2001”), reclamanta a depus la Primăria din Bucureşti o cerere de restituire în natură a imobilului care a făcut obiectul sentinţei definitive din 4 iulie 1997 a judecătoriei Bucureşti. Din dosar reiese că nici până astăzi cererea respectivă nu a fost examinată, Primăria Bucureşti informând pe reprezentantul Guvernului că mai erau necesare unele documente pentru a transmite dosarul autorităţilor administrative competente.
17. Din dosar reiese că, printr-un proces-verbal întocmit pe 25 februarie 2004, reclamanta a fost pusă în posesia apartamentului nr. 2, la sfârşitul unei proceduri în revendicare având drept obiect acest apartament.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
18. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006) şi Radu contra României (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
19. Reclamanta se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza imposibilităţii de a beneficia de apartamentul nr. 1 al cărei proprietar a fost recunoscută, cu efect retroactiv, pe baza sentinţei definitive din 4 iulie 1997 a judecătoriei Bucureşti. Ea invocă cu acest titlu articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
20. Amintind că există un raport strâns de legătură între cerinţele articolului 35 § 1 al Convenţiei referitoare la epuizarea căilor de atac interne şi la respectarea termenului de şase luni, Guvernul invocă tardivitatea cererii înaintate în faţa Curţii la 8 ianuarie 2004, conform datei confirmării de primire a formularului de cerere de către Curte, adică la mai mult de şase luni de la hotărârea definitivă din 19 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie. El consideră că această hotărâre constituie decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei.
21. Reclamanta susţine că cererea a fost înaintată la 16 decembrie 2003, conform datei de pe ştampila poştei române de pe prima sa scrisoare adresată Curţii conţinând formularul de cerere şi că trebuie respinsă excepţia invocată de către Guvern.
22. Curtea relevă că plângerea reclamantei priveşte imposibilitatea de a beneficia de apartamentul nr. 1 al cărei proprietar a fost recunoscută că este în baza unei sentinţe definitive pronunţată la sfârşitul unei prime acţiuni în revendicare întreptată împotriva autorităţilor. Ea constată că hotărârea din 19 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a fost pronunţată la sfârşitul unei a doua acţiuni în revendicare, pe care reclamanta o îndreptase în acelaşi timp împotriva lui R.L., un fost locatar care cumpărase bunul în chestiune, şi împotriva autorităţilor.
23. Curtea consideră că regula termenului de şase luni prevăzută de articolul 35 § 1 al Convenţiei nu se poate aplica în cazul în speţă decât dacă încălcarea invocată în speţă nu ar constitui o situaţie continuă sau, în caz contrar, dacă această situaţie s-ar fi încheiat prin pronunţarea hotărârii din 19 iunie 2003 citată anterior. Cu toate acestea, ea nu consideră necesar să soluţioneze în cazul în speţă problemele mai sus menţionate în măsura în care, precupunând chiar că termenul de şase luni s-ar aplica şi că punctul său de plecare ar fi 19 iunie 2003, excepţia Guvernului este în orice caz demnă de respins. În această privinţă, Curtea aminteşte că, conform jurisprudenţei constante, data depunerii plicului la poştă, care figurează pe ştampila poştală trebuie reţinută ca fiind data de înaintare a cererii (Kadikis contra Letoniei (nr. 2) (decizie), nr. 2393/00, 25 septembrie 2003, şi Arslan contra Turciei (decizie), nr. 36747/02, CEDO 2002-X). Această dată fiind în cazul în speţă 16 decembrie 2003, trebuie respinsă excepţia de tardivitate.
24. De altfel, Curtea constată că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
25. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea problemei imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate ulterior de către stat după 1989 în materie. În acest sens, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 privind casele naţionalizate pe bază de titlu, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care reglementează în mod global problema imobilelor naţionalizate privind echilibrul dintre cerinţele reparaţiei şi siguranţa raporturilor juridice, şi în fine legea nr. 247/2005, care a modificat şi a completat legea nr. 10/2001, punând la punct cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi.
26. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o amplă putere discreţionară, nu numai în privinţa alegerii măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materie de drept de proprietate, ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005, impune principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize şi accelerează procedura de restituire sau de compensare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză.
27. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor articolului 1 al Protocolului nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor reclamantei nu întrerupe echilibrul just de păstrat între interesele puse faţă în faţă, ţinând cont de asemenea de circumstanţele excepţionale care înconjoară reglementarea în materie.
28. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea consideră mai întâi că prin adoptarea legii nr. 112/1995 autorităţile au urmărit scopul de a obţine avantaje politice şi electorale prin vânzarea imobilelor naţionalizate abuziv chiriaşilor, la preţuri derizorii. Reclamanta subliniază apoi că din cauza vânzării unei părţi din imobilul său pe 30 ianuarie 1997 lui R.L., decizia favorabilă de condamnare a autorităţilor să-i restituie acest bun nu a fost pusă în aplicare integral. Ea subliniază în fine că despăgubirile propuse de autorităţi, în special sub forma acţiunilor la bursă, nu sunt efective, având în vedere caracterul nesigur al valorii acestor acţiuni şi a datelor la care acestea vor fi acordate, date care sunt în funcţie de mai multe necunoscute.
29. Curtea aminteşte că a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când era anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezenta o privare de bun. O asemenea privare de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 39, 43 şi 59, 21 iulie 2005).
30. În plus, în cauza Păduraru citată anterior, Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, în condiţiile în care dispunea de o sentinţă definitivă de condamnare a statului să i-l restituie (Păduraru citat anterior, § 112).
31. În cazul în speţă Curtea nu vede niciun motiv pentru care să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind vizibil aceeaşi. După exemplul cauzelor Păduraru şi Porteanu, în prezenta cauză, un terţ a devenit proprietarul apartamentului nr. 1 mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi, la fel ca în aceste cauze, precum şi în cauza Străin, reclamanta speţei a fost recunoscută drept proprietară legitimă, tribunalele considerând incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere naţionalizarea abuzivă.
32. Curtea constată că vânzarea de către stat a apartamentului nr. 1 al reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă decât bunurile naţionalizate în mod legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său şi că nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deşi a depus în 2001 o cerere de restituire a bunului în temeiul legii nr.10/2001, între timp completată prin legea nr. 247/2005, reclamanta nu a primit nici până astăzi un răspuns nici pe tema restituirii solicitate, nici în privinţa compensaţiei la care Guvernul susţine că ar fi avut dreptul. Cu acest titlu, Curtea constată că lipsa compensaţiei nu poate fi atribuită lipsei de promptitudine a reclamantei în prezentarea documentelor necesare examinării cererii sale, ţinând cont de faptul că, aşa cum reiese din drept şi din practica internă pertinentă, documentele prevăzute de lege în sarcina sa au trebuit să fie depuse la dosar înainte de 1 iulie 2003, altminteri cererea sa ar fi fost respinsă ca nesusţinută, ceea ce nu a fost cazul.
33. Curtea observă că la data de 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat abuziv în patrimoniul statului între 1945 şi 1989 au dreptul la o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, legea propune să li se acorde o despăgubire sub forma unei participaţii la un organism de plasare a valorilor mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea. În principiu, persoanele îndreptăţite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, odată ce Proprietatea va fi cotată la bursă.
34. Curtea constată că la data de 29 decembrie 2005 Proprietatea a fost înscrisă în Registrul Comerţului Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de Proprietatea să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie să urmeze procedura de agreere din partea Consiliului naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”). De altfel, abia după obţinerea acestui aviz al CNVM şi transformarea titlurilor de valoare în acţiuni cotate la bursă persoanele ce au fost despăgubite cu aceste titluri îşi pot vinde acţiunile legal. Curtea constată că aceste operaţiuni, prealabile acordării unei despăgubiri efective, nu au avut loc până în prezent.
35. Presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care că conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri şi că cererea acesteia din urmă întemeiată pe legea mai sus menţionată nu a făcut obiectul nici unei examinări de aproximativ cinci ani. În plus, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii din partea persoanelor care, la fel ca reclamanta, s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de bunurile lor restituite în baza unei sentinţe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu contra României, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).
36. În consecinţă, Curtea consideră că neacordarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 1, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de circa nouă ani, a făcut-o să sufere o greutate disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
37. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în procedura în revendicare a apartamentului nr. 1, soluţionată de hotărârea din 19 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie. Ea se plânge de faptul că, în căile de atac, instanţele nu au comparat titlurile părţilor, ceea ce a condus la respingerea acţiunii sale ca inadmisibilă şi că au aplicat greşit principiul error communis facit jus. Reclamanta invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele în partea sa pertinentă:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) din partea unui tribunal (...), care va decide (...) asupra contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”.
A. Asupra admisibilităţii
38. Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
39. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 29-36 de mai sus, că nu trebuie să decidă asupra fondului acestei plângeri (a se vedea, mutatis mutandis, Laino contra Italiei [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi contra Italiei, hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, pag.47, § 23, şi Biserica catolică din Canea contra Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50).
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
40. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.A. Dauna
41. În caz de nerestituire a apartamentului nr. 1 de către autorităţi, reclamanta cere cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit 66.973 euro, reprezentând valoarea apartamentului cu două camere situat în centrul Bucureştiului şi a terenului aferent de 54 m², valoare stabilită printr-o expertiză tehnică. Ea cere de asemenea 40.000 euro cu titlu de daună morală pentru suferinţele cauzate de amestecul statului în dreptul său de proprietate şi prin durata procedurii în revendicare a apartamentului nr. 1.
42. În privinţa cererii pentru prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a apartamentului, pe care îl estimează că are o suprafaţă utilă de 46 m², şi a terenului aferent este de 43.319 euro şi supune atenţiei un raport de expertiză în acest sens. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul moral, el consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient de compensat prin constatarea încălcării şi că, în orice caz, suma cerută este excesivă.
43. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică conform Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a-i şterge consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se şteargă decât imparţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie persoanei vătămate de acţiunea sau omisiunea în privinţa cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită libertate, adjectivul “echitabil” şi partea din frază “dacă este cazul” stau mărturie în acest sens.
44. Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când hotărăşte în materie, figurează dauna materială, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării invocate, şi dauna morală, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte daune nemateriale (a se vedea, între altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
45. Între altele, dacă diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu permit un calcul exact sau dacă distincţia dintre dauna materială şi dauna morală se dovedeşte dificilă, Curtea poate ajunge să le examineze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
46. Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentului cu nr. 1, în conformitate cu sentinţa din 4 iulie 1997 a judecătoriei Bucureşti, ar pune reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 n-ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni din ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului şi terenului aferent.
47. Pe această temă Curtea constată că legea nr. 247/2005 privind modificarea legii nr.10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrară pe tema reparaţiilor datorate în caz de acţiuni ilicite şi confirmate în mod constant de Curte în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto (Papamichalopoulos contra Greciei (reparaţie echitabilă), hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, pag. 59-61, §§ 36-39, Zubani contra Italiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, pag. 1078, § 49, şi Brumărescu contra României (reparaţie echitabilă) citat anterior, §§ 22 şi 23).
Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16 şi 43 ale legii).
48. În privinţa stabilirii sumei compensaţiei ce ar putea fi plătită reclamantei, ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele oferite de părţi, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 60.000 euro.
49. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză privind neacordarea dreptului său de proprietate asupra apartamentului în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine şi suferinţe care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Ea consideră că suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.
B. Cheltuieli şi taxe
50. Reclamanta nu a formulat nicio cerere cu acest titlu.
51. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care o cere. Prin urmare, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
52. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide că nu trebuie să hotărască asupra fondului plângerii inspirate din articolul 6 § 1 al Convenţiei;
4. Decide
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 1 situat la nr. 57 în strada Cezar Bolliac în Bucureşti, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
b) că în cazul neefectuării acestei restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 60.000 euro (şaizeci mii euro) pentru dauna materială, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamantei: 3.000 euro (trei mii euro) pentru prejudiciul moral;
d) că sumele respective se vor schimba în lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
e) că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 21 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy