Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 15594/06
depusă de Valeriu PASAT
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 29 martie 2011, în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefierul Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 18 aprilie 2006,
Având în vedere declaraţiile Guvernului pârât, din 31 martie 2010 şi 9 decembrie 2010, prin care se solicită Curţii scoaterea cererii de pe rol, şi răspunsurile reclamantului la aceste declaraţii,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl Valeriu Pasat, este un cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1958 şi care locuieşte în Chişinău. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dna J. Hanganu, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Arestarea reclamantului şi procedurile penale împotriva acestuia
La 11 martie 2005, reclamantul a fost arestat de către poliţie. El a fost acuzat de autorizarea în octombrie 1997, în calitate de Ministru al Apărării, a vânzării a 21 de avioane de luptă MIG-29 şi a echipamentului relevant Statelor Unite ale Americii („SUA”), la un preţ mai mic decât cel oferit de alţi potenţiali cumpărători din Iran şi Republica Yemen. De asemenea, el a fost acuzat de autorizarea vânzării echipamentului de artilerie unei companii din Slovacia la un preţ mai mic decât valoarea reală.
Reclamantul a declarat că arestarea sa era motivată politic şi că procesul penal a fost fabricat de către conducere (la acea dată, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova („PCM”)), şi că dl V. Voronin (liderul PCM şi Preşedintele Republicii Moldovei) era responsabil personal.
La 14 martie 2005, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arest pe numele reclamantului pe un termen de 10 zile. Instanţa a invocat următoarele motive pentru emiterea mandatului de arest:
„[Reclamantul] este suspectat de comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede privaţiune de libertate de la trei la opt ani; bănuitul se poate [ascunde pentru a] evita răspunderea penală şi ar putea obstrucţiona aflarea adevărului în cadrul urmăririi penale”.
Se pare că această încheiere nu a fost contestată.
La 17 ianuarie 2006, Judecătoria Buiucani l-a găsit vinovat pe reclamant de faptele incriminate şi l-a condamnat la zece ani privaţiune de libertate şi interdicţia de a ocupa anumite funcţii pe un termen de cinci ani.
La 8 februarie 2006, el a depus apel.
La 20 martie 2006, el a cerut suspendarea executării sentinţei. Curtea de Apel a respins cererea de suspendare.
La 20 martie 2006, reclamantul a cerut suspendarea executării sentinţei. În aceeaşi zi, Curtea de Apel Chişinău a respins această cerere.
La 3 aprilie 2006, reclamantul a cerut înlocuirea măsurii preventive de arest cu o altă măsură, din cauza problemelor de sănătate. În aceeaşi zi, Curtea de Apel Chişinău a respins această cerere, constatând că reclamantul nu a arătat că are nevoie de asistenţă medicală, care nu ar fi disponibilă în spital din penitenciarul în care era deţinut.
La 10 aprilie 2006, reclamantul a cerut anularea măsurii preventive de arest, pe motiv că aceasta era contrară articolului 5 al Convenţiei. El a invocat că a fost ţinut în detenţie pentru o perioada nedeterminată de timp. Având în vedere că Curtea de Apel Chişinău a cerut autorităţilor judiciare din SUA efectuarea anumitor acţiuni de investigaţie şi deoarece nu exista un tratat de asistenţă reciprocă între cele două ţări în această privinţă, detenţia acestuia ar putea dura o perioada nedeterminată de timp, până la efectuarea acţiunilor respective în SUA. Reclamantul a adăugat că nici o instanţă judecătorească nu a adus suficiente motive pentru detenţia acestuia şi că starea sănătăţii sale impunea tratament medical special, care nu era disponibil în spitalul din penitenciar.
În aceeaşi zi, Curtea de Apel Chişinău a respins demersul, constatând că nu a fost prezentată nici o dovadă privind necesitatea efectuării tratamentului medical în afara spitalului din penitenciar. Mai mult, Curtea de Apel Chişinău urma să stabilească o anumită dată pentru şedinţa sa viitoare, în timp ce toate celelalte argumente au fost deja examinate în cererile anterioare. În ceea ce priveşte pretinsa insuficienţă a motivelor pentru detenţia reclamantului, acestea pot fi revăzute doar în procesul examinării apelului reclamantului împotriva hotărârii instanţei de fond.
Reclamantul a înaintat cereri similare habeas corpus la 15 mai, 2 şi 30 iunie şi 4 septembrie 2006. Toate acestea au fost respinse de către instanţele judecătoreşti pe motive similare, şi anume, că nu a apărut nici o circumstanţă nouă care ar impune o re-examinare a necesităţii detenţiei reclamantului.
La 16 octombrie 2006, Curtea de Apel Chişinău a menţinut parţial condamnarea reclamantului, achitându-l în privinţa acuzaţiei de vânzare a avioanelor de luptă.
La 3 mai 2007, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia din 16 octombrie 2006 şi a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Chişinău. De asemenea, instanţa a decis „să menţină aceeaşi măsură preventivă care era deja impusă [reclamantului] – arest preventiv”.
La 25 iunie 2007, reclamantul a înaintat o cerere habeas corpus, invocând că nici o instanţă judecătorească nu a motivat suficient arestul acestuia. Mai mult, casarea automată a hotărârilor instanţelor judecătoreşti inferioare înseamnă că măsura preventivă şi-a pierdut validitatea şi aceasta putea să nu fie menţinută de către Curtea Supremă de Justiţie, în timp ce alte măsuri noi nu au fost impuse. Instanţa nu a examinat această cerere la şedinţa din 25 iunie 2007, şi la 26 iunie 2007 reclamantul a repetat-o.
La 9 iulie 2007, Curtea de Apel Chişinău a re-examinat cauza şi l-a achitat pe reclamant în privinţa unei acuzaţii (vânzarea avioanelor de luptă), în acelaşi timp menţinând condamnarea acestuia în privinţa unei alte acuzaţii (vânzarea echipamentului de artilerie). Astfel, după condamnarea reclamantului la cinci ani privaţiune de libertate, instanţa a constatat aplicabilitatea legii cu privire la amnistie şi l-a eliberat de la executarea sentinţei, dispunând eliberarea imediată a acestuia.
După eliberare, reclamantul s-a întors la muncă în Moscova, unde lucra în calitate de consilier la compania energetică din Rusia CEO al RAO EES.
La 2 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia instanţei inferioare şi a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Chişinău.
La 17 iulie 2008, Curtea de Apel Chişinău l-a achitat pe reclamant de toate acuzaţiile împotriva acestuia. La 16 decembrie 2009, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această decizie, care, prin urmare, a devenit definitivă.
2. Asistenţa medicală în perioada detenţiei
La 25 aprilie 2006, reclamantul a cerut permisiunea să fie examinat de către o comisie medicală independentă, având în vedere suspiciunile acestuia că ar fi avut probleme medicale, care nu au fost identificate şi tratate de către medicii din spitalul din penitenciar.
La 27 aprilie 2006, Curtea de Apel Chişinău a admis cererea şi a autorizat examinarea reclamantului de către comisia medicală menţionată în cererea acestuia.
La 5 mai 2005, Departamentul Instituţiilor Penitenciare („DIP”) a respins cererea reclamantului de a permite unei comisii medicale independente să-l examineze, notând că un asemenea acces putea fi permis „după efectuarea investigaţiilor medicale de către medicii din Spitalul Militar al Ministerului Afacerilor Interne”.
La 15 mai 2006, Curtea de Apel Chişinău a permis din nou examinarea reclamantului de către o comisie medicală independentă. Astfel, o echipă de medici practicieni din Ucraina au fost invitaţi în Moldova la 27 mai 2006 şi DIP a fost informat despre această vizită.
La 22 mai 2006, o comisie medicală creată de către Ministerul Sănătăţii a stabilit că reclamantul suferea de nouăsprezece diverse boli. Acestuia i-a fost prescrisă efectuarea investigaţiilor suplimentare.
La 23 mai 2006, DIP a informat reclamantul că a refuzat accesul comisiei medicale independente în penitenciar, din cauza că nu au fost prezentate dovezi că medicii aveau dreptul de a practica medicina în Republica Moldova.
La 31 mai 2006, reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 13. Potrivit reclamantului, acest transfer a avut loc înainte de a urma vreun tratament în spitalul militar şi înainte de a efectua toate examinările prescrise de către medici la 22 mai 2006.
La 2 iunie 2006, reclamantul a depus o plângere la Curtea de Apel Chişinău, invocând că transferul prematur al acestuia în Penitenciarul nr. 13 constituie o violare a articolului 3 al Convenţiei. De asemenea, el s-a plâns de refuzul DIP de a permite examinarea sa de către o comisie medicală independentă, în ciuda existenţei a două decizii judecătoreşti care au permis acest lucru. În aceeaşi zi, instanţa judecătorească a admis cererea reclamantului şi a obligat DIP să permită accesul comisiei medicale independente pentru examinarea reclamantului. Instanţa, de asemenea, a dispus transferarea reclamantului înapoi la spitalul militar, astfel ca toate examinările prescrise de medici la 22 mai 2006 să poată fi efectuate, fără prezenţa ofiţerilor de poliţie.
Potrivit reclamantului, în perioada detenţiei sale în Penitenciarul nr. 13, el a fost ţinut într-o celulă separată, situată într-o anexă, unica intrare în aceasta fiind prin curte. Astfel, el nu avea mijloace de comunicare cu cei din interiorul penitenciarului şi nu putea fi auzit de către paznici în caz că era o urgenţă medicală, care era posibilă având în vedere starea sa medicală. Mai mult, el niciodată nu a fost vizitat de vreun medic în Penitenciarul nr. 13. În răspuns la plângerea sa privind condiţiile de detenţie, instanţele judecătoreşti au dispus transferarea acestuia la spitalul militar, care a fost însă tergiversată.
PRETENŢII
1. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că el nu a beneficiat de asistenţa medicală suficientă în detenţie şi a fost împiedicat să-şi verifice în mod independent gravitatea problemelor sale de sănătate, fără prezenţa ofiţerilor de poliţie.
2. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei, că el a fost arestat în absenţa unei suspiciuni rezonabile de comitere a unei infracţiuni.
3. El s-a mai plâns, în temeiul aceluiaşi articol, că a fost deţinut fără un temei legal şi o perioadă nedefinită de timp.
4. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei, că instanţele judecătoreşti nu au oferit motive relevante şi suficiente pentru detenţia sa.
5. În final, el s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei, că mai multe cereri habeas corpus depuse de el nu au fost examinate într-un termen rezonabil.
ÎN DREPT
Printr-o scrisoare din 31 martie 2010, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declaraţie unilaterală în vederea reglementării chestiunilor abordate în cerere. În continuare, acesta a solicitat Curţii să scoată cererea de pe rol, în temeiul articolului 37 al Convenţiei.
Declaraţia prevede următoarele:
„... 2. Se pare că circumstanţele cauzei şi chestiunile abordate de reclamant pot fi subiectul unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii ... [Guvernul s-a referit la mai multe cauze în privinţa Republicii Moldova referitoare la violări ale articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei].
3. După analiza jurisprudenţei Curţii, Guvernul formulează următoarea declaraţie unilaterală:
Guvernul recunoaşte că autorităţile naţionale nu au acordat reclamantului asistenţă medicală adecvată pe perioada detenţiei [după cum se cere] potrivit stării sănătăţii acestuia, cu violarea articolului 3 al Convenţiei.
De asemenea, Guvernul recunoaşte că a avut loc o încălcare a dreptului reclamantului garantat de articolul 5 § 1 (c) al Convenţiei, în special că arestarea acestuia nu a avut o bază legală după expirarea termenului stabilit în fiecare decizie judecătorească privind detenţia acestuia.
Mai mult, dacă Curtea va considera necesar să examineze chestiunea pretinselor violări, în temeiul articolelor 5 § 3 şi 5 § 4 ale Convenţiei, în pofida recunoaşterii de către Guvern a încălcării drepturilor reclamantului garantate de articolul 5 § 1 (c) al Convenţiei, acesta declară următoarele:
Guvernul recunoaşte că în cazul reclamantului instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus motive relevante şi suficiente pentru deciziile lor prin care s-a dispus şi s-a prelungit arestarea reclamantului, cu violarea articolului 5 § 3 al Convenţiei, şi de asemenea că instanţele judecătoreşti au încălcat dreptul reclamantului, prevăzut de articolul 5 § 4 al Convenţiei, din cauza termenului nerezonabil de examinare a cererilor acestuia habeas corpus.
4. Recunoaşterea de către Guvern a încălcărilor drepturilor reclamantului menţionate mai sus înseamnă că este necesar de a-i acorda acestuia anumite sume băneşti, menite să acopere pretinsul prejudiciul moral, precum şi costuri şi cheltuieli.
5. În această privinţă, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, Guvernul consideră că toate faptele menţionate mai sus şi în special recunoaşterea încălcării drepturilor reclamantului ar servi cel puţin drept o satisfacţie echitabilă parţială a prejudiciului moral.
6. Luând în consideraţie circumstanţele cauzei şi având în vedere evoluţia procesului penal împotriva reclamantului, Guvernul accentuează că reclamantul a fost achitat pe deplin de către instanţele judecătoreşti naţionale în cauza în legătură cu care el a fost arestat ... Mai mult, toate procesele penale împotriva reclamantului aflate la organele procuraturii au fost încetate ... Astfel, reclamantul este în drept, în temeiul Legii nr. 1545, să ceară compensaţii pentru detenţie ilegală şi acuzaţie ilegală.
7. Având în vedere caracterul extrem de sensibil a cererii şi atitudinea emoţională a reclamantului privind faptele anterioare şi circumstanţele cauzei, Guvernul nu este gata să evalueze suma ce trebuie acordată reclamantului cu titlu de compensaţie pentru prejudiciul material şi moral, precum şi costuri şi cheltuieli. Prin urmare, Guvernul lasă chestiunea privind suma satisfacţiei echitabile la discreţia Curţii.”
Printr-o scrisoare din 24 mai 2010, avocatul reclamantului a exprimat satisfacţia clientului său cu privire la recunoaşterea de către Guvern a pretinselor violări. El a cerut 2.5 milioane de euro (EUR) cu titlu de compensaţie pentru prejudiciul cauzat clientului său, referindu-se la caracterul unic al cauzei, care a inclus motivaţia politică a persecutării şi arestarea unui fost Ministru şi membru al Academiei de Ştiinţe al Moldovei. Mai mult, cauza acestuia a primit o atenţie sporită din partea mass-mediei din Moldova şi în diverse rapoarte străine privind drepturile omului. Soţia şi fiica acestuia au fost umilite la vizitarea acestuia în penitenciar şi suferinţa acestuia a fost accentuată de refuzul de a permite efectuarea investigaţiilor medicale independente, în ciuda autorizării judiciare a acestor investigaţii.
Printr-o scrisoare din 9 decembrie 2010, Guvernul a prezentat o următoare declaraţie, prin care a modificat declaraţia sa anterioară. Referindu-se la recunoaşterea încălcărilor drepturilor reclamantului în declaraţia anterioară, Guvernul s-a obligat să plătească reclamantului suma de EUR 12,000 (douăsprezece mii) cu titlu de prejudiciu material şi moral, precum şi costuri şi cheltuieli. Plata ar fi efectuată în termen de trei luni de la data notificării despre adoptarea deciziei Curţii în temeiul articolului 37 § 1 al Convenţiei. În cazul neplăţii în decursul acestei perioade, Guvernul se angajează să plătească, de la expirarea acestei perioade până la executare, o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană în perioada de neplată, la care vor fi adăugate trei procente. Acesta a mai cerut Curţii să scoată cererea de pe rol, în conformitate cu articolul 37 al Convenţiei.
În scrisoarea sa din 9 februarie 2011, avocatul reclamantului a declarat că suma propusă de Guvern nu a constituit o satisfacţie echitabilă suficientă pentru suferinţa clientului său şi nu crea un efect inhibitor împotriva unor încălcări viitoare similare.
Curtea notează că articolul 37 al Convenţiei prevede că ea poate hotărî, la orice stadiu al procedurii, scoaterea de pe rol a unei cereri, atunci când circumstanţele permit să se tragă una din concluziile specificate la literele (a), (b) sau (c) ale paragrafului 1 al acestui articol. Articolul 37 § 1 (c) dă dreptul Curţii să hotărască scoaterea cererii de pe rol, în special:
„pentru orice alt motiv, constatat de Curte, care nu mai justifică continuarea examinării cererii”.
Curtea mai notează că, în anumite circumstanţe, ea poate scoate o cerere de pe rol, în temeiul articolului 37 § 1 (c) al Convenţiei, în baza unei declaraţii unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul doreşte continuarea examinării cauzei. În acest sens, Curtea notează că părţile nu au reuşit să ajungă la un acord în această cauză.
Curtea va examina cu atenţie declaraţia în lumina principiilor care rezultă din jurisprudenţa sa, în special din hotărârea Tahsin Acar (a se vedea, Tahsin Acar v. Turkey (chestiunea preliminară) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); WAZA Spółka z o.o. v. Poland (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007; şi Sulwińska v. Poland (dec.) nr. 28953/03).
Curtea a stabilit în mai multe cauze, inclusiv cele aduse împotriva Republicii Moldova, jurisprudenţa sa referitor la pretenţiile formulate privind violarea articolului 3 al Convenţiei (asistenţa medicală deţinuţilor – a se vedea, spre exemplu, Sarban v. Moldova, nr. 3456/05, §§ 69-74, 4 octombrie 2005, Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, §§ 86-97, 11 iulie 2006, şi Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, §§ 109-122, 7 noiembrie 2006) şi articolul 5 (a se vedea, spre exemplu, Sarban, citată mai sus, §§ 118-124, Boicenco, citată mai sus, §§ 148154, şi Modarca v. Moldova, nr. 14437/05, §§ 70-74, 10 mai 2007).
Având în vedere caracterul recunoaşterii din declaraţia Guvernului din 31 martie 2010, precum şi suma compensaţiei propuse în declaraţia din 9 decembrie 2010, Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării acestei părţi din cerere (articolul 37 § 1 (c)).
Mai mult, în lumina celor de mai sus, şi mai cu seamă având în vedere jurisprudenţa clară şi extinsă în această privinţă, Curtea conchide că respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale nu îi cere continuarea examinării acestei părţi din cerere (articolul 37 § 1 in fine al Convenţiei).
În lumina celor de mai sus, este potrivit de a scoate cererea de pe rol.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Ia notă de prevederile declaraţiei Guvernului pârât din 31 martie şi 9 decembrie 2010, şi de modalităţile de asigurare a respectării angajamentelor la care s-a făcut referire în aceasta; şi
Decide să scoată cererea de pe rolul său în conformitate cu articolul 37 § 1 (c) al Convenţiei.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy