©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA PASCAL ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 805/09)
Hotărâre
Strasbourg
17 aprilie 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Pascal împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 27 martie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 805/09 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant francez, David Denis Pierre Pascal („reclamantul”), a sesizat Curtea la 16 decembrie 2008, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Radu Gabriel Revnic, avocat în Cluj‑Napoca. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), Preşedintele Camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
4. Reclamantul pretinde, în special, că autorităţile române nu au asigurat executarea hotărârilor judecătoreşti care îi acordă dreptul de vizită a fiicei sale minore, N.M.E.P.
5. La 21 septembrie 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului român cererea şi să îi solicite guvernului francez să declare dacă doreşte să îşi exercite dreptul de a prezenta observaţii scrise cu privire la cauză (art. 36 § 1 din convenţie). În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 1 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
6. La 11 ianuarie 2011, guvernul francez a informat Curtea că nu doreşte să îşi exercite dreptul de a prezenta observaţii scrise privind prezenta cauză.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamantul s-a născut în 1976 şi locuieşte în Cluj-Napoca, România.
8. Reclamantul a fost căsătorit cu O.M.M., iar cuplul a avut o fiică, N.M.E.P., care s-a născut la 8 iunie 2004.
A. Procedura de ordonanţă preşedinţială pentru acordarea dreptului de vizită
9. La 1 august 2006, ca urmare a divorţului dintre reclamant şi O.M.M., acesta a solicitat pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale pentru acordarea dreptului de vizită a fiicei sale.
10. Prin hotărârea din 3 august 2006, Judecătoria Cluj‑Napoca a admis acţiunea introdusă de reclamant la 1 august 2006. Instanţa a hotărât că reclamantul îşi putea vedea fiica în fiecare duminică între orele 10 a.m. şi 1 p.m., la domiciliul mamei acesteia sau în altă parte. O.M.M. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
11. Prin hotărârea definitivă din 19 octombrie 2006, Tribunalul Cluj a admis recursul formulat de O.M.M. împotriva hotărârii din 3 august 2006 şi a dispus rejudecarea cauzei.
12. Prin hotărârea definitivă din 29 noiembrie 2006, Judecătoria Cluj‑Napoca, în rejudecare, a admis acţiunea introdusă de reclamant la 1 august 2006. Aceasta a reţinut că reclamantul îşi putea vedea fiica în fiecare duminică între orele 10 a.m. şi 1 p.m., la domiciliul mamei acesteia sau în altă parte.
13. La 7 martie 2007, reclamantul a formulat o acţiune împotriva O.M.M., având ca obiect pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale pentru acordarea dreptului de vizită la 28, 29 şi 30 martie 2007, în intervalul 10 a.m. şi 1 p.m.
14. Prin hotărârea definitivă din 8 martie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca a admis parţial acţiunea reclamantului şi i-a recunoscut acestuia dreptul de a-şi vizita fiica în mod excepţional la data de 29 martie 2007, în intervalul 10 a.m. şi 1 p.m., la domiciliul O.M.M. sau în altă parte, pe motiv că era în interesul superior al copilului să păstreze legăturile de familie cu tatăl şi rudele sale.
15. La o dată nespecificată din 2007, reclamantul a introdus o acţiune împotriva O.M.M., având ca obiect pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale pentru acordarea dreptului de vizită la 29, 30, 31 mai şi 1 iunie 2007, în intervalul 10 a.m. şi 1 p.m.
16. Prin hotărârea definitivă din 24 mai 2007, Judecătoria Cluj-Napoca a admis parţial acţiunea reclamantului şi i-a recunoscut acestuia dreptul de a-şi vizita fiica în mod excepţional la data de 30 mai şi 1 iunie 2007, în intervalul 10 a.m. şi 1 p.m., la domiciliul O.M.M. sau în altă parte, pe motiv că era în interesul superior al copilului să păstreze legăturile de familie cu tatăl şi rudele sale.
17. La o dată nespecificată din 2007, reclamantul a introdus o acţiune împotriva O.M.M., având ca obiect pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale pentru acordarea dreptului de vizită pentru sărbătorile de Crăciun din 2007.
18. Prin hotărârea din 20 decembrie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca a admis acţiunea reclamantului şi i-a recunoscut acestuia dreptul de a-şi vizita fiica în mod excepţional pentru sărbătorile de Crăciun din 2007. Aceasta a reţinut că, având în vedere relaţia tensionată dintre părinţi, ar fi în interesul superior al copilului şi mai puţin stresant pentru aceasta dacă ar putea să se întâlnească cu tatăl ei în afara domiciliului mamei sale. În consecinţă, aceasta i-a permis reclamantului să o ia pe fată din casa mamei sale pentru şapte zile, începând cu data de 22 decembrie 2007. O.M.M. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
19. Prin hotărârea definitivă din 1 februarie 2008, Tribunalul Cluj a respins recursul O.M.M. împotriva hotărârii din 20 decembrie 2007. Acesta a reţinut că recursul rămăsese fără obiect, deoarece ordonanţa din 20 decembrie 2007 a fost executată, iar fiica acesteia a fost adusă înapoi după şapte zile.
B. Acţiunea de divorţ şi de încredinţare a copilului
20. La 23 august 2006, reclamantul a introdus împotriva lui O.M.M. o acţiune de divorţ şi încredinţare a copilului.
21. Prin hotărârea din 15 februarie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca a admis acţiunea de divorţ a reclamantului, a acordat custodia unică lui O.M.M. şi a dispus plata de către reclamant a unei pensii lunare pentru copil. Invocând declaraţiile unor martori, precum şi ancheta şi recomandarea socială a Autorităţii Tutelare Cluj, instanţa a reţinut că mama era principala persoană care avea grijă de copil. În consecinţă, a considerat că mama putea să îi asigure lui N.M.E.P. dezvoltarea emoţională şi fizică şi că prezenţa acesteia încă era esenţială, având în vedere vârsta fragedă a copilului. Hotărârea a fost definitivă, având în vedere că nici reclamantul, nici O.M.M. nu au formulat apel împotriva acesteia.
C. Rapoartele prezentate de Centrul Judeţean de Intervenţie pentru Copilul Abuzat din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
22. La 25 septembrie 2006, Centrul Judeţean de Intervenţie pentru Copilul Abuzat din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, a prezentat un raport psiho-social cu privire la N.M.E.P. Conform raportului, Centrul de Intervenţie pentru Copilul Abuzat a efectuat o anchetă privind acest caz, după ce a fost informat de către O.M.M. că tatăl copilului se comportase inadecvat faţă de fiica sa, făcând baie împreună cu aceasta fără să poarte lenjerie de corp şi că neglijase copilul atunci când a fost lăsată singură cu acesta. De asemenea, raportul menţiona că, în cadrul unei discuţii cu ambii părinţi, aceştia s-au acuzat reciproc de un comportament inadecvat faţă de copil, ceea ce influenţa negativ comportamentul minorei. În plus, O.M.M. a acuzat reclamantul că a avut un comportament agresiv din punct de vedere fizic faţă de copil în luna ianuarie 2006. În consecinţă, ambilor părinţi li s-a solicitat, aceştia fiind de acord, să participe la şedinţe de consiliere în cadrul Centrului Judeţean de Intervenţie pentru Copilul Abuzat. Tatăl copilului a fost informat de mai multe ori că făcând baie gol împreună cu fiica sa ar putea influenţa relaţia acestuia cu ea şi ar putea avea consecinţe negative neprevăzute. Raportul a concluzionat că era necesar să fie monitorizată situaţia copilului şi că părinţii trebuiau să continue şedinţele de consiliere psihologică la centru.
23. La 5 decembrie 2007, Centrul Judeţean de Intervenţie pentru Copilul Abuzat din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a întocmit un raport de evaluare psihologică în privinţa lui N.M.E.P. Raportul afirma, între altele, că fata se dezvolta normal pentru vârsta ei. Se simţea mai apropiată de mama ei şi o evalua în termeni pozitivi. A început să fie indispusă când i s-au pus întrebări legate de tatăl ei. Tatăl a fost reprezentat în mod negativ din cauza situaţiei tensionate dintre părinţi. Nu a primit pozitiv nicio acţiune a tatălui ei şi nu dorea să mai fie vizitată de acesta, din cauza situaţiei tensionate cu mama ei. Considera vizitele tatălui ei ca fiind un fenomen negativ. Tatăl ei a fost exclus din descrierea familiei, care, în opinia sa, era formată din mama ei şi bunicii săi materni. A refuzat să discute despre un potenţial abuz sexual din partea tatălui său. Raportul a concluzionat că fata era speriată de situaţia tensionată dintre părinţii ei şi, în consecinţă, nu dorea să primească vizite de la tatăl ei. În plus, nu exista nicio dovadă clară că aceasta fusese abuzată de vreunul din părinţi.
24. La 6 decembrie 2010, Centrul de Intervenţie pentru Copilul Abuzat din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a informat Guvernul, între altele, că se făceau încercări de a media relaţia dintre reclamant şi fosta soţie a acestuia pentru a-i ajuta să protejeze interesul superior al copilului lor. În 2006, părinţilor li s-a cerut să participe la şedinţe de consiliere psihologică. După patru şedinţe, reclamantul a decis că acestea erau inutile şi a încetat să mai participe la ele.
D. Acţiunea pentru obţinerea unui drept de vizită permanent
25. La o dată nespecificată din 2007, reclamantul a formulat o cerere de ordonanţă preşedinţială împotriva O.M.M., în vederea stabilirii unui program de vizită. Acesta a solicitat instanţei să o oblige pe O.M.M. să îi permită să îşi vadă fiica în zilele de duminică, în data de 8 mai, 8 iunie, 14 iulie, 11 şi 24 noiembrie; o săptămână cu ocazia Paştelui ortodox şi una de Crăciun, o dată la doi ani; în august; o săptămână în perioadele octombrie-decembrie, ianuarie-martie şi aprilie-iunie; şi să îi permită să plece din ţară cu copilul cel puţin o săptămână în perioada pe care o petrec împreună şi în luna august 2007.
26. Prin hotărârea din 7 iunie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca a admis parţial acţiunea reclamantului pentru stabilirea unui program de vizită. Pe baza declaraţiilor date de martorii părţilor şi a raportului prezentat de Centrul Judeţean de Intervenţie pentru Copilul Abuzat din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia copilului, instanţa a hotărât că tatăl putea să îşi viziteze copilul şi să petreacă împreună câteva ore pe săptămână, fără prezenţa mamei. Absenţa mamei sale ar permite să se evite orice situaţie stresantă pentru copil, cauzată de tensiunea dintre părinţi. De asemenea, relaţia cu tatăl ei ar fi binevenită şi benefică pentru N.M.E.P., atâta vreme cât aceasta avea nevoie de atenţia ambilor părinţi pentru dezvoltarea sa emoţională şi fizică echilibrată, care nu era posibilă în prezenţa ambilor părinţi. Conform anchetei sociale desfăşurate la domiciliul reclamantului, condiţiile de viaţă ale acestuia erau adecvate. Faptul că ancheta socială suplimentară, care nu a fost dispusă de instanţă, menţiona că domiciliul acestuia avea camere neprimitoare, fără să ofere detalii privind motivele pentru care acestea ar fi neadecvate să găzduiască un copil, nu putea fi considerat un motiv întemeiat pentru a refuza dreptul reclamantului de a-şi vedea fiica. În plus, argumentele lui O.M.M. conform cărora reclamantul nu era capabil să aibă grijă de copil au fost infirmate de declaraţiile martorilor.
27. În ceea ce priveşte cererea reclamantului de a i se permite să plece ocazional din ţară împreună cu copilul, judecătoria a hotărât că, indiferent de opinia părintelui, minora avea dreptul legal de a se întâlni cu rudele sale, inclusiv cu cele paterne. Rudele paterne au cunoscut copilul şi erau interesaţi de bunăstarea sa. În ceea ce o priveşte pe N.M.E.P., aceasta avea ocazia să intre în contact atât cu cultura română, cât şi cu cea franceză, şi nu i se putea nega dreptul de a menţine această legătură directă cu cele două ţări. În plus, nu exista nicio probă care să sprijine argumentul lui O.M.M. conform căruia reclamantul nu ar mai aduce copilul înapoi în România. Copilul mai fusese lăsat singur cu reclamantul şi acesta o adusese mereu înapoi mamei sale. În plus, martorii au declarat că, atunci când O.M.M. nu era de acord să lase fata singură cu reclamantul, acesta nu insista. De asemenea, aceasta nu şi-a exprimat niciodată îngrijorarea că reclamantul nu îi va mai înapoia fata. Faptul că reclamantul nu a precizat datele când intenţiona să călătorească în străinătate şi când urma să se întoarcă în România, furnizând bilete de avion, nu putea fi considerat un motiv pentru a-i respinge cererea, nefiind obligaţia instanţei să stabilească datele respective. De asemenea, reclamantul furnizase numele şi adresele tuturor rudelor sale unde dorea să ducă fata. În consecinţă, după ce a stabilit că programul sugerat de reclamant nu era în interesul superior al minorei, instanţa a stabilit un program de vizită pentru reclamant şi i-a permis să ia copilul de la domiciliul lui O.M.M., chiar şi în absenţa şi fără consimţământul acesteia: în zilele de duminică, la data de 14 iulie şi în perioada 1-15 august; o dată la doi ani la data de 8 iunie, o săptămână de Paşte şi o săptămână de Crăciun. În plus, instanţa i-a permis reclamantului să scoată copilul din România, chiar şi fără consimţământul lui O.M.M., o dată la doi ani, timp de o săptămână de Paşte şi de Crăciun şi în fiecare an, în perioada 1-15 august. Părţile au formulat apel împotriva acestei hotărâri. O.M.M. a solicitat instanţei, între altele, să dispună realizarea unei evaluări psihologice a copilului, dar reclamantul a contestat cererea lui O.M.M.
28. Prin hotărârea din 14 noiembrie 2007, Tribunalul Cluj a respins cererea lui O.M.M. de realizare a unei evaluări psihologice a copilului, pe motiv că ar fi neconcludentă pentru cauză, şi a admis parţial apelul reclamantului. De asemenea, instanţa i-a permis reclamantului să ia copilul de la domiciliul lui O.M.M. în fiecare an la data de 24 noiembrie, chiar şi în absenţa acesteia, şi a confirmat hotărârea din 7 iunie 2007. Hotărârea a devenit definitivă la 5 aprilie 2008, recursul părţilor fiind respins de Curtea de Apel Cluj.
29. La o dată nespecificată din 2009, ca urmare a faptului că O.M.M. şi fiica ei s-au mutat în Regatul Unit la o dată nespecificată din 2009, reclamantul a introdus o acţiune împotriva lui O.M.M., pentru stabilirea unui nou program de vizită şi pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale pentru ca fiica lui să fie adusă la domiciliul acestuia, pe cheltuiala lui O.M.M., cu penalizări de 50 de lei româneşti noi (RON) [aproximativ 13 euro (EUR)] pentru fiecare zi de întârziere, la următoarele date: o dată la două săptămâni, duminica; o dată la doi ani, la data de 8 iunie, de Paştele ortodox şi de Crăciun, precum şi anual, în perioada 1-15 august.
30. Prin hotărârea din 12 noiembrie 2009, Judecătoria Cluj-Napoca a admis parţial acţiunea reclamantului. Aceasta a hotărât că mutarea reşedinţei copilului într-o altă ţară justifica acţiunea reclamantului pentru stabilirea unui nou program de vizită. Totuşi, instanţa a considerat că programul sugerat de reclamant era prea obositor pentru copil, ţinând seama de vârsta fragedă şi de nevoia acesteia de a merge la şcoală. În această privinţă, instanţa a hotărât că Paştele ortodox ar fi o ocazie bună pentru reclamant să îşi viziteze fiica la domiciliul acesteia şi i-ar oferi posibilitatea să o vadă într-un mediu familiar ei. Pentru vacanţele de iarnă şi de vară, atunci când reclamantul şi fiica sa ar putea petrece mai mult timp împreună, i s-a permis să o ia pe fată de la domiciliul mamei, deoarece ar fi destul timp pentru ca aceasta să se odihnească şi să se joace. În plus, instanţa a considerat că părinţii trebuie să împartă cheltuielile de călătorie ale copilului pentru vacanţele de vară şi de iarnă, în vreme ce cheltuielile de călătorie pentru Paşte urmează să fie suportate de tată. De asemenea, având în vedere comportamentul obstructiv anterior al lui O.M.M. în ceea ce priveşte executarea hotărârilor, instanţa a dispus ca aceasta să plătească o penalizare de 50 RON (aproximativ 13 EUR) pentru fiecare zi de întârziere, în cazul în care nu respectă programul de vizită stabilit de instanţă, după cum urmează: anual, de Paştele ortodox, la domiciliul copilului din Regatul Unit, pe cheltuiala reclamantului, şi în perioada 1-15 august, pe cheltuiala ambilor părinţi; şi o dată la doi ani, o săptămână de Crăciun, pe cheltuiala ambilor părinţi. Reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii.
31. Prin hotărârea din 23 februarie 2010, Tribunalul Cluj a admis parţial apelul reclamantului împotriva hotărârii din 12 noiembrie 2009. Acesta a hotărât ca, o dată la doi ani, de Paştele ortodox, copilul să meargă în România şi să stea la domiciliul reclamantului. Cheltuielile vor fi suportate de ambii părinţi şi copilul va fi însoţit de mamă în timpul zborului care pleacă din Regatul Unit şi de tatăl ei în timpul zborului spre casă. De asemenea, tatăl putea să se deplaseze pentru a-şi vizita fiica o dată la două luni, în ultimul week-end al lunii, în vreme ce mama trebuia să o aducă pe fată în România la domiciliul tatălui ei, o dată la două luni, în ultimul week-end al lunii. Ambii părinţi trebuiau să îşi plătească propriile cheltuieli de călătorie. Vizitele lunare nu puteau să aibă loc în apropierea perioadei Paştelui sau a Crăciunului, atunci când se aplica programul de vizită stabilit de prima instanţă. În cele din urmă, Tribunalul Cluj a confirmat restul prevederilor hotărârii din 12 noiembrie 2009.
32. La o dată nespecificată din 2011, reclamantul a informat instanţa că O.M.M. a recurat hotărârea din 23 februarie 2010 şi că recursul acesteia a fost admis. Acesta a susţinut că programul de vizită fusese schimbat prin hotărâre definitivă, fiind obligat să meargă în Regatul Unit în ultima duminică a fiecărei luni să îşi vadă fiica. În plus, conform reclamantului, hotărârea nu făcea referire la obligaţia mamei de a-i aduce fiica de Crăciun şi în vacanţa de vară. De asemenea, de Paşte îşi va putea vedea fiica o dată la doi ani, începând din 2010, dar numai două zile şi nu o săptămână. Instanţa a dispus ca mama să o aducă pe N.M.E.P. la reclamant numai în vacanţa de Paşte. Acesta din urmă nu a depus la dosar o copie a respectivei hotărâri definitive.
E. Procedura de executare
33. La 20 august şi 15 octombrie 2006, un executor judecătoresc angajat de reclamant a încercat să pună în executare hotărârea din 3 august 2006. În rapoartele privind executarea, întocmite de executor la aceleaşi date, se menţiona faptul că O.M.M. plecase de acasă cu intenţia de a împiedica executarea hotărârii, deşi fusese notificată cu privire la vizitele executorului, şi că i-a permis reclamantului să îşi vadă fiica la domiciliul şi în prezenţa acesteia, dar nu a fost de acord ca reclamantul să o ia pe fată cu el.
34. La 10 şi 17 decembrie 2006, un executor judecătoresc angajat de reclamant a încercat să pună în executare hotărârea din 29 noiembrie 2006. În rapoartele privind executarea, întocmite de executor la aceleaşi date, se menţiona că O.M.M. i-a permis reclamantului să îşi vadă fiica la domiciliul acesteia, dar nu a fost de acord să o ia pe fată cu el.
35. La 29 martie 2007, un executor judecătoresc angajat de reclamant a încercat să pună în executare hotărârea din 8 martie 2007. În raportul privind executarea, întocmit de executor la aceeaşi dată, se menţiona că O.M.M. i-a permis reclamantului să îşi vadă fiica la domiciliul acesteia, dar nu a fost de acord ca acesta să o ducă în altă parte, deoarece N.M.E.P. a refuzat să plece cu tatăl ei. În cele din urmă, cei doi părinţi au căzut de acord că fiica lor putea să plece dacă era însoţită de mama ei.
36. La 16 aprilie 2008, un executor judecătoresc angajat de reclamant a încercat să pună în executare hotărârea din 7 iunie 2007. La aceeaşi dată, executorul a notificat-o pe O.M.M. că, la 25 aprilie 2008, reclamantul dorea să o ia pe N.M.E.P. în Franţa o săptămână, cu ocazia sărbătorilor de Paşte.
37. La o dată nespecificată din 2008, O.M.M. a contestat procedura de executare deschisă împotriva sa la 16 aprilie 2008.
38. La 22 aprilie 2008, executorul a solicitat Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Cluj să delege un reprezentant pentru a-l însoţi la domiciliul lui O.M.M. în data de 25 aprilie 2008, având în vedere repetatele refuzuri anterioare ale lui O.M.M. de a-i permite reclamantului să o viziteze pe fiica sa.
39. La 25 aprilie 2008, executorul judecătoresc l-a însoţit pe reclamant la domiciliul O.M.M. În raportul privind executarea, prezentat de executor la aceeaşi dată, se menţiona că a fost imposibilă executarea hotărârii, deoarece nici mama, nici fiica nu au fost prezente, iar O.M.M. i-a scris reclamantului că plecase în vacanţă de Paşte.
40. La 12 mai 2008, Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Cluj a informat biroul executorului judecătoresc că direcţia nu era parte în procedura de executare, nu avea calitate procesuală şi nu deţinea niciun document care să ateste că minorul a făcut obiectul unor măsuri de protecţie speciale.
41. Prin hotărârea din 18 iunie 2008, Judecătoria Cluj-Napoca a respins contestaţia lui O.M.M. la executarea procedurii iniţiată împotriva sa la 16 aprilie 2008, cu motivarea că executarea era legală. Nu există nicio probă în dosar care să arate că O.M.M. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
42. La 15 iulie 2008, executorul judecătoresc a încercat a doua oară să pună în executare hotărârea din 7 iunie 2007. La aceeaşi dată, executorul a notificat-o pe O.M.M. că reclamantul urma să o viziteze la domiciliu în data de 1 august 2008, ora 11 a.m., pentru a lua copilul cu el pentru perioada 1-15 august 2008.
43. La 1 august 2008, executorul judecătoresc l-a însoţit pe reclamant la domiciliul lui O.M.M. În raportul privind executarea, prezentat de executor la aceeaşi dată, se menţiona faptul că fata a refuzat să plece cu tatăl ei şi, în consecinţă, O.M.M. nu a fost de acord să o lase să plece.
F. Alte proceduri judiciare
44. La o dată nespecificată din 2006, reclamantul a introdus o acţiune împotriva O.M.M., pentru obligarea acesteia la plata unei despăgubiri cuprinse între 20 şi 50 RON (aproximativ 5-13 EUR) pentru fiecare duminică în care O.M.M. refuza să îi permită să îşi vadă fiica, astfel cum se prevede în hotărârea definitivă din 29 noiembrie 2006.
45. Prin încheierea definitivă din 30 ianuarie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca a respins acţiunea reclamantului pentru plata de despăgubiri. Aceasta a reţinut că, conform raportului de executare, prezentat de executorul judecătoresc la 10 decembrie 2006, O.M.M. i-a permis reclamantului să îşi vadă fiica la domiciliul în prezenţa ei, dar că a refuzat să îi permită să ia copilul cu el. În aceste circumstanţe, instanţa a considerat că O.M.M. nu obstrucţionase punerea în executare a hotărârii din 29 noiembrie 2006.
46. La 4 februarie 2008, reclamantul a formulat o cerere pentru pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale pentru obligarea lui O.M.M. la constituirea unei garanţii financiare de 5 000 RON (aproximativ 1 250 EUR) şi plata a unei despăgubiri civile de 50 RON (aproximativ 13 EUR) pentru fiecare zi în care aceasta îl împiedica să pună în executare hotărârea din 7 iunie 2007.
47. Prin hotărârea din 10 iulie 2008, Judecătoria Cluj-Napoca a admis parţial acţiunea reclamantului din 4 februarie 2008. Instanţa a dispus ca O.M.M. să plătească o amendă de 30 RON pentru fiecare zi în care îl împiedica pe reclamant să pună în executare hotărârea din 7 iunie 2007. În această privinţă, judecătoria a reţinut că O.M.M. îl împiedicase pe reclamant să îşi vadă fiica de câteva ori în 2008, fie nefiind prezentă la domiciliu, fie refuzând să îi permită reclamantului să o ia pe fiica lui de la domiciliul acesteia. Totuşi, instanţa a respins cererea acestuia de constituire a unei garanţii financiare, pe motiv că dispusese deja ca O.M.M. să plătească o despăgubire pentru obstrucţionarea punerii în executare a unei hotărâri definitive. Reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii.
48. Prin hotărârea din 11 noiembrie 2008, Tribunalul Cluj a respins apelul reclamantului împotriva hotărârii din 10 iulie 2008, pe motiv că se dispusese deja plata de către O.M.M. a unei despăgubiri. În plus, obligarea acesteia la plata unei despăgubiri suplimentare de 5 000 RON ar fi disproporţionată şi ar putea afecta copilul, ca urmare a sarcinii financiare impuse mamei. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii.
49. Prin hotărârea finală din 18 februarie 2009, Tribunalul Cluj a admis parţial recursul reclamantului împotriva hotărârii din 11 noiembrie 2008 şi a dispus ca O.M.M. să depună într-un cont bancar suma de 3 000 RON (aproximativ 750 EUR) pe numele reclamantului. De asemenea, acesta a confirmat restul hotărârii din 11 noiembrie 2008. Acesta a hotărât că, deşi trebuia luată în considerare stabilitatea financiară a mamei, copilul avea dreptul să petreacă timp cu tatăl său. În plus, mama avea un venit bun şi suma stabilită de instanţă pentru garanţie menţinea un echilibru între sarcina financiară impusă lui O.M.M. şi scopul de a păstra legăturile de familie.
50. La 17 aprilie 2009, reclamantul a introdus o acţiune împotriva O.M.M., prin care solicita instanţei să stabilească valoarea despăgubirii care trebuia plătită de aceasta ca urmare a hotărârii din 10 iulie 2008 şi pentru pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale pentru ca O.M.M. să îi plătească 8 000 RON (aproximativ 2 000 EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit de reclamant din cauza refuzurilor repetate ale acesteia de a accepta punerea în executare a hotărârii din 7 iunie 2007.
51. Prin hotărârea din 22 octombrie 2009, Judecătoria Cluj-Napoca a respins acţiunea reclamantului din 17 aprilie 2009. Aceasta a hotărât că instanţa nu putea stabili valoarea despăgubirii datorate, deoarece reclamantul nu a putut demonstra de câte ori a fost obstrucţionat în punerea în executare a hotărârii din 7 iunie 2007, după ce obligaţia lui O.M.M. de a plăti o amendă a fost stabilită de instanţă la 10 iulie 2008. În plus, relaţia tensionată dintre părinţi, reflectată şi în relaţia cu fiica sa, nu îi permitea reclamantului să o vadă mereu în circumstanţele pe care le-ar fi dorit. Deşi separarea de copil după divorţ implica o anumită suferinţă, aceasta nu avea un asemenea grad încât să implice răspunderea civilă a lui O.M.M. Problemele cu care se confrunta reclamantul, în special comportamentul fostei sale soţii, fusese sancţionat deja de instanţe, care o obligaseră să constituie o garanţie financiară pe numele reclamantului. În plus, faptul că fiica sa plecase din România şi nu o mai văzuse din luna februarie 2009 nu ar fi putut să îi cauzeze mai multă suferinţă, având în vedere că i s-a notificat decizia fostei sale soţii, i s-a comunicat adresa fiicei sale din Regatul Unit şi a introdus o acţiune pentru modificarea programului de vizită. În consecinţă, până la soluţionarea acestei acţiuni, singurul său disconfort a fost cauzat de faptul că nu mai locuia în aceeaşi ţară cu fiica sa. Reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii.
52. Prin hotărârea definitivă din 5 mai 2010, Tribunalul Cluj a respins ca tardiv apelul reclamantului împotriva hotărârii din 22 octombrie 2009.
G. Plângerea penală formulată de reclamant împotriva lui O.M.M.
53. La 15 ianuarie 2008, reclamantul a formulat o plângere penală împotriva lui O.M.M. pentru împiedicarea punerii în executare a hotărârilor prin care i s-a acordat dreptul de a-şi vizita fiica. Acesta a susţinut că, deşi încercase în repetate rânduri să pună în executare hotărârile din 29 noiembrie 2006, 7 iunie şi 20 decembrie 2007, precum şi hotărârile prin care i se acordase dreptul de a-şi vizita fiica, în mod excepţional, la data de 29 martie, 30 mai şi 1 iunie 2007, nu reuşise din cauza comportamentului O.M.M.
54. Prin hotărârea din 11 martie 2008, Judecătoria Cluj-Napoca a respins plângerea penală a reclamantului din 15 ianuarie 2008, pe motiv că comportamentul lui O.M.M. nu putea fi considerat de natură penală. Totuşi, instanţa a aplicat o sancţiune administrativă, dându-i lui O.M.M. un avertisment. Aceasta a hotărât, între altele, că, deşi O.M.M. obstrucţionase punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti definitive, condamnarea acesteia nu ar fi servit unui scop adecvat, ţinând seama că părţile au un copil împreună şi că o condamnare ar putea să influenţeze şi viitorul copilului în cauză, în special dacă O.M.M. nu îşi schimba comportamentul. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii.
55. Prin hotărârea definitivă din 2 iulie 2008, Tribunalul Cluj a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii din 11 martie 2008. Acesta a subliniat, între altele, că, conform unui raport al Centrului Judeţean de Intervenţie pentru Copilul Abuzat din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă socială şi Protecţia Copilului, întocmit în urma unor şedinţe de consiliere cu părţile, la care tatăl a renunţat să mai participe, copilul a fost afectat de conflictul dintre părinţii săi şi o considera pe mama ei „bună”, iar pe tatăl ei „rău” şi vroia ca acesta să o „lase în pace” şi să nu o mai viziteze. Copilul era mai apropiat de mamă şi mai detaşat de tată, respingându-l din proprie iniţiativă, indiferent dacă i se inducea sau nu acest lucru de către mamă. În acest context, instanţa a hotărât că, deşi O.M.M. a obstrucţionat punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti definitive, nu se putea susţine că aceasta nu avea în vedere interesul superior al copilului său. I-a permis tatălui să viziteze copilul la domiciliul şi în prezenţa acesteia. În consecinţă, ţinând seama de relaţiile tensionate dintre părinţi şi de necesităţile copilului, condamnarea lui O.M.M. nu ar servi niciunui scop, deoarece ar menţine, între altele, sentimentele de nesiguranţă ale copilului.
H. Scrisorile reclamantului către Curte
56. Prin scrisoarea din decembrie 2008 adresată Curţii, reclamantul a declarat că, în perioada iulie 2006-decembrie 2008, a încercat să îşi exercite dreptul său de vizită de 108 ori. Toate încercările reclamantului de a-şi vizita fiica în conformitate cu programul stabilit de hotărârile definitive au fost obstrucţionate prin refuzul categoric al lui O.M.M. de a-l lăsa să o ia pe minoră de la domiciliul acesteia şi, de câte ori i s-a permis să îşi vadă fiica, a fost obligat să cadă de acord ca vizitele să aibă loc în prezenţa acesteia sau în prezenţa bunicii materne. În consecinţă, reclamantul a depus 107 plângeri penale împotriva O.M.M. pentru nerespectarea prevederilor hotărârilor judecătoreşti definitive care îi permiteau să îşi viziteze fiica.
57. Într-o scrisoare adresată Curţii la o dată nespecificată din 2011, reclamantul a declarat că nu ştia unde se află fiica sa şi că nu o văzuse de un an şi jumătate. Acesta a pretins că fosta lui soţie se mutase de la adresa din Regatul Unit pe care o ştia şi că aceasta nu îl informase care era noua adresă. În plus, deşi instanţele interne fuseseră informate cu privire la faptul că mama nu îi notificase adresa nouă la care locuia fiica lui, în cadrul acţiunii pentru modificarea programului de vizită, acestea nu au dispus ca O.M.M. să îi comunice adresa. În consecinţă, acesta nu a avut posibilitatea să o contacteze sau să o vadă pe fiica sa.
II. Dreptul intern relevant
58. Dispoziţiile legale interne relevante sunt stabilite în hotărârile Curţii în cauzele Lafargue împotriva României (nr. 37284/02, pct. 64-69, 13 iulie 2006) şi Costreie împotriva României (nr. 31703/05, pct. 55-58, 13 octombrie 2009). Rolul şi atribuţiile autorităţilor publice locale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, precum şi dispoziţiile relevante din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, sunt descrise în hotărârea Amanalachioai împotriva României (nr. 4023/04, pct. 56 şi 59, 26 mai 2009).
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
59. Reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale de familie ca urmare a neexecutării hotărârilor definitive care îi acordau dreptul de vizită a copilului său minor N.M.E.P. Acesta a invocat art. 8 din convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
60. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din convenţie. De asemenea, observă că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
(a) Argumentele părţilor
(i) Reclamantul
61. Reclamantul a susţinut că, deşi a făcut uz de toate căile de atac legale pe care le-a avut la dispoziţie pentru a pune în executare hotărârile care îi acordau dreptul de a-şi vizita fiica, acestea s-au dovedit a fi ineficiente. Acesta a argumentat că autorităţile au refuzat să pună în executare hotărârile, în principal ca rezultat al comportamentului obstructiv al mamei şi al pasivităţii executorului judecătoresc şi a poliţiei. De asemenea, autorităţile nu au luat măsuri pregătitoare suplimentare pentru a-i facilita vizitele. În plus, acesta a depus peste o sută de plângeri penale împotriva fostei sale soţii pentru obstrucţionarea procedurii de executare, dar unele dintre ele sunt încă pendinte în faţa autorităţilor naţionale. De asemenea, deşi fosta lui soţie a fost obligată la plata de despăgubiri şi la constituirea unei garanţii financiare pentru obstrucţionarea procedurii de executare, situaţia nu s-a schimbat.
62. Acesta a susţinut că, în perioada 2006-2009, în ciuda tuturor hotărârilor care îi acordau un drept de vizită extins, acesta a reuşit să îşi viziteze fiica doar de câteva ori foarte puţin timp şi numai la domiciliul şi în prezenţa fostei sale soţii. Din 2009 nu a mai putut să îşi vadă fiica, deoarece aceasta a fost luată de mama ei în Regatul Unit. A obţinut o somaţie de modificare a dreptului său de vizită în conformitate cu situaţia locativă actuală a fiicei sale, dar nu a putut să o vadă, deoarece nu ştia adresa la care locuia, iar instanţele interne nu au obligat-o pe fosta lui soţie să îi comunice adresa.
63. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii (a se vedea, printre altele, Lafargue, citată anterior; Costreie, citată anterior; şi Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, CEDO 2000-I), reclamantul a concluzionat că a fost privat de facto de drepturile sale parentale, fără niciun temei legal, ca urmare a faptului că instanţele interne nu au pus în executare rapid şi eficient hotărârile care îi acordau dreptul de vizită şi nu au sancţionat comportamentul obstructiv al fostei sale soţii în ceea ce priveşte procedura de executare.
(ii) Guvernul
64. Deşi a admis că neexecutarea unei hotărâri care îi acordă unui părinte dreptul de vizită poate, în general, să constituie o încălcare a drepturilor garantate la art. 8 din convenţie, Guvernul a susţinut că, în speţă, era necesar ca obligaţiile pozitive ale statului să fie apreciate în cadrul interesului superior al lui N.M.E.P., luându-se totodată în considerare circumstanţele speciale ale cauzei, şi anume situaţia tensionată dintre părinţi şi opinia negativă a copilului despre tatăl său.
65. Acesta a susţinut că autorităţile au acţionat cu diligenţă şi şi-au îndeplinit obligaţiile de punere în executare a hotărârilor. Reclamantului i s-a acordat dreptul de a-şi vizita fiica prin intermediul unor hotărâri judecătoreşti şi executorul judecătoresc a acţionat imediat pentru a pune în executare hotărârile în cauză, prin emiterea de somaţii şi însoţindu-l pe reclamant la domiciliul copilului la datele stabilite pentru vizite. Deşi Guvernul a admis că încercările de a executa hotărârile nu au avut succes, a subliniat că comportamentul obstructiv al mamei nu era singurul motiv pentru care nu au avut loc vizitele. Rapoartele întocmite de executor cu diferite ocazii menţionează că încercările de punere în executare au eşuat şi din cauza împotrivirii copilului de a pleca împreună cu tatăl său.
66. Invocând cauza Fuşcă împotriva României, nr. 34630/07, pct. 43, 13 iulie 2010, Guvernul a argumentat că situaţia din speţă era delicată şi era puţin probabil ca folosirea mijloacelor de executare silită s-o îmbunătăţească. În consecinţă, pentru executarea cu succes a dreptului de vizită, era necesară o abordare mai sensibilă în privinţa copilului. Prin urmare, în acest context şi ţinând seama de atitudinea copilului de respingere faţă de tatăl său, autorităţile statului şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive impuse la art. 8.
(b) Motivarea Curţii
(i) Principii relevante
67. Curtea reiterează, de la bun început, faptul că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieţii de familie” în sensul art. 8 din convenţie (a se vedea, printre alte autorităţi, Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005).
68. De asemenea, Curtea reiterează faptul că scopul esenţial al art. 8 este de a proteja persoanele particulare împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice. În plus, există obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. În ambele contexte, trebuie avut în vedere echilibrul just ce trebuie realizat între interesele concurente ale persoanei şi cele ale comunităţii, iar în ambele contexte statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (a se vedea Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290).
69. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a lua măsuri pozitive, Curtea a hotărât că, în cauzele care privesc punerea în aplicare a dreptului de vizită al unuia dintre părinţi, art. 8 include dreptul părintelui de a lua măsuri cu scopul de a-şi vedea copilul şi obligaţia autorităţilor naţionale de a facilita întâlnirea acestora, în măsura în care interesul copilului impune să se facă tot posibilul pentru a fi păstrate relaţiile personale şi, după caz, pentru a „reîntregi” familia; statul are o obligaţie de mijloace, nu una de rezultat (a se vedea, printre alte autorităţi, Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 94; Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000‑VIII; Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, Seria A nr. 299‑A; Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000‑IX; şi Nistor împotriva României, nr. 14565/05, pct. 70, 109, 2 noiembrie 2010).
70. În cauzele care privesc executarea unor hotărâri din sfera dreptului familiei, Curtea a hotărât în repetate rânduri că elementul decisiv este dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita executarea, atât cât se poate cere în mod rezonabil în circumstanţele specifice fiecărei cauze (a se vedea Hokkanen, citată anterior, pct. 53; Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 96; Nuutinen, citată anterior, pct. 128; şi Sylvester împotriva Austriei, nr. 36812/97 şi 40104/98, pct. 59, 24 aprilie 2003). Caracterul adecvat al măsurilor luate trebuie să fie apreciat în funcţie de rapiditatea punerii lor în aplicare, având în vedere că trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţia dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu el; în acelaşi timp, nu trebuie exclusă impunerea unor sancţiuni în cazul unui comportament ilegal din partea părintelui cu care locuieşte copilul, deşi nu este de dorit aplicarea unor măsuri coercitive împotriva copiilor în acest domeniu delicat (a se vedea, Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102 şi 106).
71. În continuare, Curtea reiterează faptul că participarea activă a părinţilor în acţiunile care îi privesc pe copii este obligatorie în temeiul art. 8 din convenţie pentru a asigura protecţia intereselor acestora şi că, în cazul în care un reclamant solicită punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, atât comportamentul acestuia, cât şi cel al instanţelor, reprezintă un factor relevant ce trebuie luat în considerare (a se vedea Glaser împotriva Regatului Unit, nr. 32346/96, pct. 70, 19 septembrie 2000).
72. În cele din urmă, astfel cum a hotărât Curtea în repetate rânduri, în cauze privind încredinţarea lor, interesele copiilor sunt extrem de importante. Interesele superioare ale copilului trebuie să fie considerentul primordial [a se vedea, în acest sens, Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei (MC), nr. 41615/07, pct. 134, 6 iulie 2010, şi Płaza împotriva Poloniei, nr. 18830/07, pct. 71, 25 ianuarie 2011] şi pot prevala, în funcţie de natura şi importanţa lor, asupra intereselor părinţilor [a se vedea Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30943/96, pct. 66, CEDO 2003-VIII].
(ii) Aplicarea principiilor menţionate în prezenta cauză
73. Curtea remarcă faptul că procedura de executare în cauză priveşte în mod evident „viaţa de familie” a reclamantului în sensul art. 8 din convenţie (a se vedea H. împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1987, pct. 90, Seria A nr. 120).
74. Prin urmare, în speţă, Curtea trebuie să aprecieze, în primul rând, dacă, în lumina principiilor relevante din jurisprudenţa sa, măsurile luate de autorităţile române au fost suficient de adecvate şi eficiente, atât cât se putea aştepta în mod rezonabil în circumstanţele cauzei, pentru a facilita întâlnirea reclamantului cu fiica sa, N.M.E.P., astfel încât să respecte prevederile hotărârilor definitive care i-au acordat reclamantului dreptul de vizită. De asemenea, pentru a stabili dacă neexecutarea condiţiilor de vizită stabilite constituia o nerespectare a vieţii de familie a reclamantului, Curtea trebuie să examineze dacă a fost realizat un echilibru just între diversele interese implicate, şi anume interesul copilului şi al mamei, cel al reclamantului şi interesul general de a asigura respectarea statului de drept [a se vedea, de asemenea, D. împotriva Poloniei (dec.), nr. 8215/02, 14 martie 2006].
75. Curtea reţine faptul că instanţele interne au încredinţat copilul mamei şi că reclamantul a fost de acord cu această decizie. Curtea observă, de asemenea, că reclamantului i s-a acordat prin intermediul unor hotărâri judecătoreşti dreptul de a-şi vizita fiica regulat. Problemele privind punerea în aplicare a acestui drept de vizită au apărut imediat după ce dreptul în cauză a fost stabilit de instanţele interne; astfel, reclamantul a fost nevoit să apeleze la serviciile unui executor judecătoresc pentru a executa dreptul său de vizită.
76. În aprecierea sa privind comportamentul autorităţilor interne în ceea ce priveşte executarea hotărârilor care i-au acordat reclamantului dreptul de vizită, Curtea remarcă faptul că instanţele interne au admis cererile reclamantului de acordare a unui drept provizoriu sau permanent fără întârziere nejustificată; de exemplu, cererile depuse la 1 august 2006 şi în 2007 au fost admise la 3 august 2006 şi, respectiv, 14 noiembrie 2007.
77. Executorul judecătoresc a acţionat imediat pentru a pune în executare hotărârile, prin emiterea primei somaţii la 20 august 2006; ulterior, acesta a emis alte câteva somaţii, în urma fiecărei cereri depuse de reclamant, şi a însoţit reclamantul la domiciliul copilului la fiecare dată stabilită pentru vizită.
78. În plus, reclamantul nu s-a mai plâns anterior în faţa instanţelor interne de vreo acţiune sau potenţială inacţiune din partea executorului.
79. Deşi este adevărat că încercările de executare nu au fost tocmai un succes (a se vedea supra, pct. 33-35), Curtea observă că atitudinea mamei, deşi este un factor decisiv în ceea ce priveşte imposibilitatea reclamantului de a executa în totalitate hotărârile care îi acordă dreptul de vizită, a fost cauzată şi de faptul că fata nu dorea să îşi vadă tatăl. Într-adevăr, instanţele interne au constatat acest lucru în soluţionarea plângerii penale a reclamantului referitoare la comportamentul mamei (a se vedea supra, pct. 55). În această privinţă, Curtea nu constată existenţa unui caracter arbitrar al deciziilor autorităţilor de a nu declanşa urmărirea penală faţă de O.M.M. De asemenea, raţionamentul lor, care a pus accent pe faptul că comportamentul O.M.M. avea în vedere interesul superior al copilului, pare întemeiat (a se vedea, mutatis mutandis, Sbârnea împotriva României, nr. 2040/06, pct. 119, 21 iunie 2011). În acest context, chiar presupunând că ar fi adevărată afirmaţia reclamantului conform căreia a depus 107 plângeri penale împotriva fostei sale soţii, unele fiind încă pe rolul instanţelor, Curtea nu înţelege în ce fel pretinsa nesoluţionare de către instanţele interne a tuturor plângerilor sau a unora dintre ele ar fi influenţat posibilitatea acestuia de a pune în executare hotărârile care îi acordă dreptul de a-şi vizita fiica sau i-ar îmbunătăţi relaţia cu fiica sa.
80. În continuare, Curtea remarcă faptul că, în 2009, instanţele civile au penalizat mama pentru fiecare zi în care nu a respectat hotărârile contestate şi au dispus ca aceasta să depună o sumă de bani într-un depozit pe numele reclamantului (a se vedea supra, pct. 30 şi 48).
81. În acest context, Curtea consideră că, din cauza conflictului dintre reclamant şi O.M.M., instanţele interne au avut dificultăţi în a acţiona cu scopul de a executa pe deplin dreptul de vizită al reclamantului. În consecinţă, Curtea constată că autorităţile au examinat prompt plângerile succesive ale reclamantului împotriva O.M.M. şi că amenzile şi garanţia financiară dispusă nu puteau fi considerate nerezonabil de scăzute, ţinând seama de faptul că amenzi mai mari şi un depozit cu o valoare mai ridicată ar fi putut ameninţa bunăstarea copilului şi scopul de a crea legături de familie mai strânse (a se vedea D. împotriva Poloniei, citată anterior, şi Fuşcă, citată anterior, pct. 48).
82. De asemenea, Curtea observă că împotrivirea fetei de a-şi vedea tatăl a fost un element constant de-a lungul anilor, astfel cum o dovedesc nu numai rapoartele întocmite de executorul judecătoresc (a se vedea supra, pct. 43), dar şi rapoartele întocmite de Centrul Judeţean de Intervenţie pentru Copilul Abuzat din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (a se vedea supra, pct. 23) şi soluţiile instanţelor penale şi civile (a se vedea supra, pct. 51 şi 54). Totuşi, indiferent care este motivul atitudinii N.M.E.P., împotrivirea sa nu poate fi imputată autorităţilor interne.
83. În plus, situaţia tensionată dintre părinţi şi comportamentul obstructiv al O.M.M. în ceea ce priveşte executarea hotărârilor au fost recunoscute în mod constant de instanţele interne (a se vedea supra, pct. 18, 26, 30, 46, 50 şi 54), care au pronunţat în repetate rânduri hotărâri motivate care au ţinut seama în principal de interesul superior al copilului.
84. Având în vedere situaţia familială delicată din prezenta cauză, Curtea consideră că este foarte dificil de acceptat că o executare silită ordinară ar fi putut, în sine, să îmbunătăţească situaţia. Curtea consideră că faptele cauzei au indicat în mod clar că, pentru punerea în executare cu succes a dreptului de vizită al reclamantului, era necesară o abordare mai sensibilă în ceea ce priveşte copilul. În această privinţă, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu a solicitat asistenţa serviciilor sociale sau a unui psiholog pentru a explora alte posibilităţi de a se apropia de fiica sa înstrăinată şi atunci când a avut ocazia de a participa la şedinţe de consiliere psihologică împreună cu fosta lui soţie (a se vedea supra, pct. 24), acesta a încetat să mai participe la ele după patru şedinţe (a se vedea, în sens opus, Nistor, citată anterior, pct. 105).
85. Curtea este conştientă că, în situaţii dificile precum cea în speţă, care implică probleme nerezolvate între părinţi, trebuie să treacă o anumită perioadă de timp pentru ca părinţii să poată să depăşească dificultăţile emoţionale şi să stabilească o relaţie matură bazată pe interesul superior al copilului (a se vedea Trdan şi Ć. împotriva Sloveniei, nr. 28708/06, pct. 96, 7 decembrie 2010). Cu toate acestea, restabilirea unei relaţii cu un copil în astfel de circumstanţe delicate necesită eforturi pe termen lung din partea tuturor celor implicaţi, în ciuda obligaţiilor pozitive ale autorităţilor publice de a asigura executarea dreptului de vizită, protejând astfel dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie. În această privinţă, Curtea reiterează faptul că obligaţia de a lua măsuri pentru a facilita contactul nu este absolută; în plus, este o obligaţie de mijloace, nu de rezultat.
86. În ceea ce priveşte afirmaţiile reclamantului conform cărora nu a mai putut să îşi vadă fiica din 2009 deoarece nu a fost informat cu privire la noua adresă a fiicei sale din Regatul Unit, Curtea observă că, deşi era oportun ca mama să îi comunice reclamantului adresa, la dosar nu există nicio probă care să demonstreze că reclamantul a făcut vreo încercare de a apela la autorităţile române sau britanice pentru a obţine adresa nouă şi executarea hotărârii care stabilea programul său de vizită modificat.
87. În ceea ce priveşte afirmaţiile reclamantului conform cărora instanţele interne au soluţionat cu o întârziere nerezonabilă cererile de executare silită cu care au fost sesizate, obstrucţionând astfel drepturile sale parentale faţă de fiica sa, Curtea observă că, în ciuda numeroaselor proceduri de natură civilă şi penală referitoare la relaţia reclamantului cu copilul său, procedura efectivă de executare silită a hotărârilor respective nu a fost suspendată niciodată de nicio instanţă şi, astfel, nu se poate considera că procedura în cauză a obstrucţionat per se exercitarea de către reclamant a dreptului de vizită.
88. În cadrul elementelor menţionate şi având în vedere marja de apreciere acordată autorităţilor naţionale, Curtea consideră că acestea au soluţionat cauza reclamantului ţinând seama în mod corespunzător de interesul superior al copilului în cauză şi al familiei în ansamblu, luând totodată toate măsurile necesare pentru a pune în executare dreptul de vizită al reclamantului, care se impuneau în mod rezonabil în situaţia foarte dificilă în cauză.
În consecinţă, în circumstanţele din prezenta cauză, nu a fost încălcat art. 8 din convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale convenţiei
89. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din convenţie, de soluţionarea plângerii penale împotriva fostei sale soţii, afirmând că autorităţile s-au arătat părtinitoare şi în favoarea soţiei sale şi că aceleaşi fapte care constituiau pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie au dat naştere, de asemenea, la încălcări ale art. 13 şi art. 5 din Protocolul nr. 7 la convenţie.
90. Curtea a examinat plângerile depuse de reclamant. Având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la plângeri, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în convenţie sau în protocoalele la aceasta.
91. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate
1. Declară admisibilă cererea reclamantului în temeiul art. 8 din convenţie cu privire la neexecutarea hotărârilor definitive care îi acordau dreptul de a-şi vizita fiica şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 din convenţie.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 17 aprilie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy