Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA IPATE c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 23750/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
21 iunie 2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Ipate c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), în Camera compusă din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al SECŢIei,
Deliberând la 17 mai 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 23750/07) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Nichita Ipate („reclamant”), la 3 mai 2007.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că a fost maltratat în timpul detenţiei sale şi că nu a fost efectuată o investigaţie efectivă pe marginea acuzaţiilor sale privind maltratare.
4. La 20 ianuarie 2010, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 1 al Convenţiei, ea a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea cererii.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1971 şi locuieşte în Chişinău.
1. Pretinsa maltratare a reclamantului
6. Potrivit reclamantului, el se afla în arest preventiv la Penitenciarul nr. 13 din Chişinău (cunoscut anterior ca închisoarea nr. 3), când, la 2 mai 2006, de el s-a apropiat un colaborator al penitenciarului şi i-a cerut să se transfere în celula 121. Reclamantul a refuzat să se conformeze ordinului, cerând să i se prezinte explicaţiile privind motivele acestui transfer.
7. La 3 mai 2006, trei colaboratori ai penitenciarului s-au apropiat de el şi i-au cerut să îi urmeze. Ei au ajuns la celula 121, şi lui i s-a ordonat să intre în acea celulă, care era pustie. El a refuzat, cerând explicaţii de la administraţia închisorii, dar, pretinde că a fost agresat de către colaboratorii penitenciarului, care au fost ajutaţi de alţi doi angajaţi, care l-au lovit cu pumnii şi cu bastoane de cauciuc, apoi l-au lovit cu capul de perete, cauzându-i durere acută. Ei l-au înjurat şi i-au spus că erau sătui de plângerile lui privind diverse încălcări pretinse ale drepturilor lui. Când nu a mai putut rezista, el a fost împins cu forţa în celula 121, unde el a lovit fereastra, a spart-o, a luat un ciob de sticlă şi a încercat să-şi taie venele în speranţa că aceasta va duce la încetarea maltratării şi va asigura vizita unui medic. Totuşi, agresorii au continuat să-l lovească în celulă, iar ulterior l-au adus în faţa unui psihiatru.
8. Potrivit Guvernului, la 3 mai 2006, reclamantul a refuzat acordarea asistenţei medicale. Potrivit reclamantului, el a refuzat asistenţa medicilor din Penitenciarul nr. 13, deoarece ei erau colegii celor care l-au atacat şi nu puteau fi consideraţi independenţi şi imparţiali în constatările lor.
9. La 4 mai 2006, reclamantul s-a plâns şefului Penitenciarului nr. 13 despre maltratarea sa de către colaboratorii penitenciarului şi a cerut să fie examinat de către experţi medicali şi reprezentanţii Amnesty International. El a declarat greva foamei până vor avea loc aceste vizite. În aceeaşi zi, administraţia penitenciarului a informat Ministerul Justiţiei despre faptul că reclamantul a declarat greva foamei şi despre motivele acestei forme de protest, şi anume cererea sa de a fi vizitat de către reprezentanţii Amnesty International şi un expert medical.
10. La 5 mai 2006, plângerea reclamantului despre maltratarea sa a fost înregistrată la Procuratura Generală.
11. La 12 mai 2006, reclamantul a încetat greva foamei, informând administraţia penitenciarului că a luat această decizie din cauza stării sale proaste de sănătate. El s-a referit la omisiunea de a organiza vizita unui expert medical sau a reprezentanţilor Amnesty International. În aceeaşi zi, administraţia penitenciarului a informat Ministerul Justiţiei despre faptul că reclamantul a încetat greva foamei.
12. De asemenea, la 12 mai 2006, reclamantul s-a plâns Ministerului Justiţiei că a fost maltratat. În răspuns, şeful Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei a informat reclamantul că plângerea sa a fost examinată, dar a fost considerată nefondată. De fapt, ca urmare a refuzului său de a se conforma ordinului legal privind transferarea în celula 121, el a fost dus acolo încătuşat.
13. La 15 mai 2006, reclamantul a fost transferat la Comisariatul de Poliţie Criuleni, pentru a putea participa la 18 mai 2006 la şedinţa de judecată privind examinarea cauzei sale penale în acel oraş.
Extrasul din fişa sa medicală, întocmit în perioada aflării sale în acel loc de detenţie, au inclus următoarele declaraţii:
La 16 mai 2006: multiple tăieturi pe mâna stângă; reclamantul s-a plâns de durere în regiunea toracică şi la spate; necesitatea examinării acestuia de către un medic traumatolog şi un neurolog şi necesitatea efectuării radiografiei a regiunii sale toracice.
La 21 mai 2006: pacientul declară că trei săptămâni în urmă, el a fost maltratat de către colaboratorii Penitenciarului nr. 13 din Chişinău, unde el a fost lovit în coaste şi ficat. În prezent, el se plânge de durere în regiunea coastelor nr. V-IX pe partea dreaptă, cu intensificarea durerii la inspiraţie şi în timpul efortului fizic. Recomandarea: efectuarea radiografiei a regiunii sale toracice pentru a exclude posibilitatea oaselor fracturate.
La 26 mai 2006: reclamantul s-a plâns de durere în piciorul stâng, unde el are un hematom de culoare maro-gri de mărimea 14 x 7cm. Pe mâna stângă, el are un hematom de mărimea 3 x 2 cm şi o zgârietură de gravitate medie de mărimea 3.2 x 0.2 cm, acoperită cu o crustă de culoare maro-roşietică sub piele.
14. În timpul şedinţei de judecată din 18 mai 2006, reclamantul s-a plâns de maltratarea sa din 3 mai 2006 şi a cerut să fie examinat de către un medic expert pentru a confirma leziunile sale corporale. Instanţa a decis să fie invitat un medic de la Comisariatul de Poliţie Criuleni pentru a-l examina pe reclamant. De asemenea, aceasta l-a instruit pe reclamant să ceară efectuarea unei examinări medicale la întoarcerea sa la Penitenciarul nr. 13.
15. La 30 mai 2006, reclamantul a înaintat Procuraturii Generale o altă plângere privind maltratarea sa. El a menţionat, inter alia, cererea sa de a fi examinat de către un medic expert, care a fost respinsă. De asemenea, el a menţionat că avea cel puţin şapte martori care puteau să confirme declaraţiile sale.
16. Potrivit extrasului din fişa medicală a reclamantului de la Penitenciarul nr. 13, la 3 mai 2006 a fost întocmit un raport medical, potrivit căruia „reclamantul a refuzat categoric de a fi examinat de către medic”. La 30 iunie 2006, a fost întocmit un alt raport medical, potrivit căruia reclamantul avea şase tăieturi la mână.
17. Potrivit documentelor prezentate de către Guvern, reclamantul este considerată a fi o persoană violentă, predispusă spre conflicte cu administraţia penitenciarului şi alţi deţinuţi, din care cauză, el a fost disciplinat de mai multe ori. Una din asemenea măsuri disciplinare a fost aplicată în februarie 2006, după ce reclamantul a atacat un alt deţinut. Toate celelalte măsuri disciplinare se referă la evenimentele din 3 mai 2006 şi după această dată. În observaţiile sale ulterioare, Guvernul a recunoscut că mai multe decizii privind disciplinarea reclamantului au fost anulate, pe motive procedurale, de către instanţele de judecată.
2. Investigarea acuzaţiilor reclamantului privind maltratare
18. La 15 august 2006, procuratura a informat reclamantul că la 14 august 2006, aceasta a decis de a nu porni urmărirea penală pe marginea plângerii sale privind maltratare, deoarece nu a fost comisă nicio infracţiune.
19. La 4 decembrie 2006, Judecătoria Criuleni a anulat ordonanţa procurorului din 14 august 2006 şi a dispus redeschiderea dosarului de către procuratura. Instanţa a constatat, inter alia, că procurorul nu a audiat deţinuţii identificaţi de către reclamant ca fiind martori ai maltratării. Mai mult, nu a fost depusă nicio cerere la Comisariatul de Poliţie Criuleni privind documentele medicale despre leziunile observate pe corpul reclamantului, la transferarea acestuia în acest loc de detenţie la 15 mai 2006.
20. La 2 februarie 2007, procuratura a emis o altă ordonanţă, prin care a refuzat începerea urmăririi penale privind maltratarea pretinsă a reclamantului. Aceasta a notat că plângerea reclamantului a fost recepţionată la 28 iulie 2006. Aceasta s-a bazat pe documentele medicale întocmite la Penitenciarul nr. 13, care nu au confirmat acuzaţiile reclamantului cu privire la maltratarea sa la 3 mai 2006. De asemenea, procuratura s-a referit la faptul că reclamantul era considerat o persoană ostilă administraţiei închisorii, şi pentru această atitudine el a fost pedepsit în mod repetat. Mai mult, nesupunerea acestuia la ordinele legale ale colaboratorilor penitenciarului la 3 mai 2006, când el a ameninţat vieţile colaboratorilor penitenciarului, a fost subiectul unei urmăriri penale.
21. La 3 mai 2007, reclamantul a solicitat şefului Penitenciarului nr. 13 să i se prezinte înregistrarea video a evenimentelor din 3 mai 2006. El a declarat că el a depus cereri similare la 18 septembrie, 30 octombrie şi 13 noiembrie 2006, însă nu a primit nici un răspuns.
22. La 8 iunie 2007, Judecătoria Rîşcani a anulat ordonanţa din 2 februarie 2007, constatând că procurorul a desconsiderat hotărârea judecătorească din 4 decembrie 2006, prin faptul că nu a solicitat documentele medicale şi nu a audiat martorii identificaţi de către reclamant. Mai mult, reclamantul a prezentat procesele-verbale ale şedinţelor de judecată, la care aceşti martori au confirmat declaraţiile reclamantului privind maltratarea acestuia. Instanţa a ordonat procuraturii să pornească din nou urmărea penală.
23. La 13 iulie 2007, procuratura a adoptat o altă ordonanţă, prin care a refuzat pornirea urmării penale privind maltratarea pretinsă a reclamantului. Procuratura s-a bazat pe aceleaşi argumente ca cele în ordonanţa sa din 2 februarie 2007. Suplimentar, aceasta s-a referit la doi martori (A.F. şi I.C.), care au declarat că ei şi alţii au fost rugaţi de către reclamant să semneze o petiţie, prin care să declare că ei au fost martori ai maltratării acestuia. Ei nu au văzut maltratarea, dar au semnat „pentru a-i face o favoare”. Deoarece reclamantul se afla la examinarea unei comisii de medici-psihiatri, a fost imposibil de a obţine mai multe detalii de la el.
24. La 15 noiembrie 2007, Judecătoria Rîşcani a respins cererea reclamantului şi a menţinut ordonanţa din 13 iulie 2007. Instanţa a constatat că procuratura a investigat deplin circumstanţele cauzei, interogând colaboratorii Penitenciarului nr. 13 şi examinând rapoartele medicale din acel penitenciar cu privire la starea reclamantului. De asemenea, doi martori (la care s-a făcut referinţă în paragraful anterior) au declarat că ei şi toţi ceilalţi din celulă au semnat petiţia în sprijinul reclamantului pentru a-i face o favoare, dar ei nu au văzut maltratarea. Unul din ei a adăugat că el era într-o celulă învecinată cu celula 121 şi a auzit ţipete, care l-au făcut să creadă că reclamantul a fost maltratat, dar el nu a fost martor ocular al maltratării. În ceea ce priveşte maltratarea pretinsă de la Comisariatul de Poliţie Criuleni, aceasta a fost deja investigată într-o cauză anterioară şi nu mai avea nevoie de o altă investigaţie.
25. Mai mult, reclamantul era considerat o persoană ostilă administraţiei penitenciarului, şi el a fost pedepsit de nenumărate ori pentru această atitudine. Suplimentar, nesupunerea lui ordinelor legale ale colaboratorilor penitenciarului la 3 mai 2006, când el a ameninţat vieţile colaboratorilor penitenciarului, a fost subiectul unei urmăriri penale care încă continuă.
26. La 2 mai 2007, reclamantul s-a plâns şefului Penitenciarului nr. 13, şi a cerut acces la înregistrările video făcute la 3 mai 2006. În răspuns, el a fost informat că asemenea materiale video erau distruse în mod regulat în perioada între treizeci la patruzeci şi cinci de zile după ziua înregistrării.
3. Urmărirea penală împotriva reclamantului privind evenimentele din 3 mai 2006
27. La o dată necunoscută, după evenimentele din 3 mai 2006 menţionate mai sus, procuratura a pornit urmărirea penală împotriva reclamantului pentru ameninţarea cu violenţă a colaboratorilor penitenciarului nr. 13. Această cauză penală a fost conexată cu o altă cauză împotriva reclamantului, în care el era învinuit de omor.
28. În timpul şedinţelor de judecată din 1 decembrie 2006 şi 16 şi 18 ianuarie 2007, au fost audiaţi şase martori, care erau deţinuţi în acea perioadă în Penitenciarul nr. 13. Martorul M.I. a declarat că el a fost deţinut în celula 123b care se afla lângă celula 121, şi a văzut cum reclamantul care era la pământ a fost lovit de câţiva colaboratori ai penitenciarului. El nu a auzit ca reclamantul să înjure sau să arunce ceva; el doar striga la ei ca să nu-l mai lovească şi cerea să fie primit de şeful penitenciarului. Aproximativ zece deţinuţi din celula sa au semnat o petiţie, prin care au confirmat maltratarea reclamantului. După aceasta, colaboratorii penitenciarului au început să-l intimideze. M.I. a fost pesonal ameninţat pentru a-l determina să declare că el nu a văzut nimic.
29. Martorul V.Gh. era deţinut la Comisariatul de Poliţie Criuleni, când reclamantul a fost deţinut acolo într-o celulă învecinată. El îl putea vedea pe reclamant când acesta era dus la veceu, pe jumătate dezbrăcat, şi a văzut că reclamantul avea câteva hematome „de mărimea unui măr” pe corpul său.
30. Martorul P.I. a declarat că la 3 mai 2006, el se întorcea împreună cu alţi deţinuţi din afara închisorii sub o escortă, şi a văzut un deţinut pe podeaua celulei 121, acoperit cu sânge, şi fiind lovit de cinci sau şase colaboratori ai penitenciarului. Seara, el a reuşit să se apropie de celula 121 şi a întrebat persoana din interiorul acesteia dacă avea nevoie de ceva. Persoana a răspuns că el avea nevoie să fie vizitat de un medic. Dar atunci când P.I. a spus medicului despre aceasta, acesta a răspuns că lui i s-a ordonat să nu meargă în celula 121. Un alt colaborator din penitenciar i-a spus că reclamantul era în celula 121.
31. Martorul Z.Gh. a declarat că el l-a văzut pe reclamant când acesta a fost luat undeva de către doi colaboratori ai penitenciarului, cu mânile la spate, cu faţa aproape la pământ, şi era lovit pe drum.
32. Martorul G.I. a declarat că el a fost transferat la Comisariatul de Poliţie Criuleni în aceeaşi zi cu reclamantul, şi că ei au fost plasaţi împreună în aceeaşi celulă. Atunci reclamantul i-a spus despre maltratarea sa şi i-a arătat semnele de maltratare de pe corpul său. El era într-o stare proastă şi nu putea dormi.
33. Martorul S.N. nu l-a văzut pe reclamant în această perioadă şi doar a auzit de la un alt deţinut că acesta a fost martor al maltratării reclamantului.
34. La 29 martie 2007, reclamantul a fost condamnat pentru omorul unei persoane şi tentativă de omor a unei alte persoane. De asemenea, el a fost condamnat pentru ameninţarea cu violenţă a cinci colaboratori din Penitenciarul nr. 13, care l-au escortat în altă celulă. În această privinţă, instanţa de judecată a sumarizat declaraţiile martorilor făcute de diverşi colaboratori ai penitenciarului şi deţinuţi (a se vedea paragrafele 28-33 de mai sus). Instanţa de judecată a considerat că deţinuţii care au confirmat declaraţiile reclamantului privind maltrarea acestuia de către colaboratorii penitenciarului, care l-au acuzat de ameninţarea lor, au făcut aceste declaraţii pentru a-l proteja pe reclamant de răspunderea penală.
35. La 6 decembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea primei instanţe. În privinţa evenimentelor din 3 mai 2006, instanţa de judecată s-a referit la pedeapsa aplicată reclamantului pentru încălcarea regulamentului închisorii la 3 mai 2006 şi la rezultatele examinării medicale ale câtorva colaboratori care au fost atacaţi de către reclamant în acea zi. Aceasta a considerat, ca şi instanţa inferioară, că declaraţiile celorlalţi deţinuţi au fost făcute cu scopul de a-l ajuta pe reclamant să se eschiveze de la răspunderea penală. Instanţa de judecată a adăugat că plângerile reclamantului privind maltratare au fost subiectul unei investigaţii separate, şi că plângerile similare au fost deja examinate.
36. La 16 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia instanţei inferioare. Această decizie era irevocabilă.
4. Acţiunea civilă depusă de reclamant
37. La 20 octombrie 2007, reclamantul a depus o acţiune civilă împotriva Penitenciarului nr. 13, Departamentului Instituţiilor Penitenciare, Procuraturii Generale şi Ministerului Finanţelor, solicitându-le să constate maltratarea sa la 3 mai 2006 în Penitenciarul nr. 13 şi solicitând plata despăgubirilor.
38. La 22 mai 2008, Judecătoria Botanica a respins acţiunea reclamantului ca nefondată, constatând că acesta nu putea pretinde compensaţie fără o condamnare a colaboratorilor penitenciarului pe care i-a acuzat de maltratare. În timpul şedinţei de judecată din acea zi, reclamantul a declarat că procuratura cunoştea despre existenţa materialelor video, şi despre faptul că acestea au fost distruse la scurt timp după aceasta, dar nu a făcut nimic pentru a obţine materialele şi a justifica plângerea acestuia privind maltratare. În răspuns, procurorul care reprezenta Procuratura Generală a informat instanţa de judecată că procuratura cunoştea despre faptul că Penitenciarul nr. 13 avea supraveghere video, dar a decis la acel moment că înregistrarea video nu era necesară, deoarece existau alte materiale în dosar, care erau suficiente pentru adoptarea unei decizii legale. Mai mult, la momentul verificărilor, materialele au fost deja distruse.
39. La 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea primei instanţe.
ÎN DREPT
40. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolelor 1, 3, 6, 13 şi 14 ale Convenţiei, că el a fost maltratat de colaboratorii penitenciarului la 3 mai 2006, că plângerea sa în acest sens nu a fost investigată şi că nu a existat un mecanism efectiv de prevenire a maltratării. Curtea consideră că pretenţiile formulate în temeiul articolelor 1, 6, 13 şi 14 repetă în mare parte cele formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
I. ADMISIBILITATEA
41. Guvernul consideră că această cerere este ofensatoare şi a solicitat Curţii să o scoată de pe rolul său. În special, acesta consideră că următoarele fragmente din declaraţiile reclamantului către Curte sunt defăimătoare şi ofensive:
„... În opinia mea, mentalitatea şi metodele sovietice utilizate sunt foarte mult prezente în cuvintele şi acţiunile acestui nou, temporar, şi aşa-numit ‘democratic’ Guvern al Republicii Moldova”; „... Şi aceştia [organele de acuzare] nu au investigat niciodată acuzaţiile mele, deoarece ei sunt ca o familie (procurorii, gardienii, judecătorii, etc.) – care satisface interesele şi nevoile Guvernului. Şi oricine, mai cu seamnă un deţinut, care depune o plângere împotriva acestora (acuzaţii de maltratare sau detenţie în condiţii inumane şi degradante) devine imediat duşmanul lor nr. 1, şi ei ştiu cum să trateze un duşman (prin metodele KGB)...”; „... Aceste instanţe de judecată au refuzat dreptul meu la examinarea cauzei mele în mod corespunzător de către o instanţă civilă. Cu regret, aşa este întregul sistem judecătoresc din Republica Moldova. Curtea cunoaşte mai bine decât mine şi oricine altcineva acest sistem judecătoresc al Republicii Moldova complet disfuncţional...”; „... Problema este mult mai largă. Aceasta este prima cauza, în baza unor asemenea plângeri, care a ajuns la Curte, dar în locurile de detenţie din Moldova asemenea metode sunt practicate pe larg de către colaboratorii penitenciarului împreună cu procuratura împotriva deţinuţilor care înaintează acuzaţii de maltratare împotriva gardienilor pentru a-i face să-şi retragă acuzaţiile lor de la procuratura. Aceasta este un instrument foarte eficient al autorităţilor de stat, care este deseori folosit pe larg, şi tortura, maltratarea deţinuţilor în locurile de detenţie continuă fără întrerupere. [Acela] care refuză să-şi retragă plângerea sa este acuzat şi apoi condamnat în baza aceloraşi acuzaţii din articolul 349 al Codului penal ... sau în baza articolului 321 al Codului penal... în baza aceloraşi rapoarte întocmite de către gardieni, ca şi în cazul meu ... Este problema Guvernului să rezolve aceasta într-un mod democratic, dar nu folosind tortura, maltratarea şi asemenea metode, şi nu trebuie să prezinte asemenea rapoarte Curţii drept justificare pentru maltratarea mea.”.
42. Guvernul a adăugat că referinţa făcută de către reclamant la pretinsa maltratare a unui alt deţinut, T. I., fără prezentarea probelor, a semănat cu actio popularis. Aceasta a avut drept scop crearea unei imagini false a procuraturii şi a altor autorităţi privind încălcările pe scară largă drepturilor omului în închisorile din Moldova, un argument care nu putea servi drept temei pentru examinarea unei cauze individuale şi, prin urmare, trebuie tratat ca având un singur scop, de a discredita Guvernul pârât.
43. Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu ar fi respinsă ca fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenţiei în baza faptului că ea a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare” decât dacă a fost, în mod intenţionat, bazată pe fapte neadevărate (a se vedea Varbanov v. Bulgaria, nr. 31365/96, § 36, ECHR 2000‑X; Rehak v. the Czech Republic, (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004; şi Popov v. Moldova (nr. 1), nr. 74153/01, § 49, 18 ianuarie 2005). Totuşi, în baza materialelor aflate în posesia sa, Curtea nu poate să conchidă că reclamantul şi-a bazat o parte din învinuirile sale pe unele fapte privind plângerea sa, despre care el ştia că nu sunt adevărate. Prin urmare, această declaraţie este respinsă.
44. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 3 al Convenţiei ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase, încât examinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că nici un alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară această cerere admisibilă.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
A. Pretinsa maltratare a reclamantului
45. Reclamantul a pretins că a fost maltratat de către colaboratorii penitenciarului la 3 mai 2006. El a adăugat că instanţele de judecată care au examinat cauza penală împotriva lui privind ameninţarea colaboratorilor penitenciarului nu au examinat chestiunea cu privire la faptul dacă aceştia l-au maltratat.
46. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a fost maltratat. El a ameninţat colaboratorii penitenciarului şi şi-a cauzat leziuni corporale. Pentru a-l opri din nesupunerea lui şi a stopa comportamentul său provocator, colaboratorii penitenciarului au fost nevoiţi să-l încătuşeze. El era cunoscut pentru comportamentul său provocator în detenţie şi a fost, de asemenea, pedepsit pentru atacarea fizică a unui alt deţinut cu care se afla într-o celulă. Mai mult, pretenţia privind maltratarea acestuia a fost examinată de către instanţele de judecată naţionale ca parte a procesului penal împotriva reclamantului. Instanţele de judecată au constatat că reclamantul nu s-a supus ordinelor legitime ale colaboratorilor penitenciarului şi i-a ameninţat cu violenţă fizică, care a constituit o infracţuine care putea fi pedepsită penal. Nu erau motive pentru a pune la îndoială constatările instanţelor de judecată naţionale, care nu au stabilit că reclamantul a fost maltratat. Prin urmare, afirmaţia reclamantului privind maltratare a fost un simplu argument pentru apărarea lui în cadrul procesului la nivel naţional, care a fost respins de către instanţele de judecată.
47. De asemenea, Guvernul a prezentat o „notă informativă” scrisă la 12 mai 2010 de către şeful direcţiei medicale de organizare şi prevenire al Departamentului Instituţiilor Penitenciare din cadrul Ministerului Justiţiei. Potrivit acestui document, reclamantul a refuzat orice asistenţă medicală la 3 mai 2006 în Penitenciarul nr. 13. În ceea ce priveşte raportul medical întocmit de către lucrătorii medicali de la Comisariatul de Poliţie Criuleni (a se vedea paragraful 13 de mai sus), documentul a constatat că concluziile din 16 şi 21 mai 2006 nu au făcut referinţă la probele obiective privind maltratare (cu excepţia rănilor de pe braţele lui pe care el şi le-a cauzat singur) şi doar a notat informaţii subiective, cum ar fi durere în partea dreaptă a pieptului. A fost recomandată o consultaţie neurologică, dar aceasta probabil s-a referit la starea neurologică, fără a avea vreo legătură cu maltratarea pretinsă. În ceea ce priveşte constatările făcute la 26 iunie 2006, acestea au fost făcute cincizeci şi trei de zile după data evenimentelor relevante şi nu aveau nimic în comun cu pretinsa maltratare.
48. După cum a menţionat Curtea de mai multe ori, articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea, spre exemplu, Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII; şi Gäfgen v. Germany [GC], nr. 22978/05, § 87.., ECHR 2010‑...).
49. Curtea reiterează că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile corporale, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea hotărârea în cauza Selmouni, citată mai sus, § 87).
Nu este suficient ca statul să se refere în cadrul urmăririi penale doar la achitarea ofiţerilor de poliţie, şi ulterior achitarea ofiţerilor de poliţie acuzaţi de atacarea unei persoane nu va transfera sarcina probaţiunii asupra statului în temeiul articolului 3 al Convenţiei pentru a arăta că leziunile suferite de către această persoană, atunci când se afla sub controlul poliţiei, nu au fost cauzate de către ofiţerii de poliţie (a se vedea Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, §§ 34, 38, Series A nr. 336).
50. În această cauză, Curtea notează că părţile au avut o poziţie diferită în ceea ce priveşte circumstanţele în care reclamantul a fost vătămat. În acelaşi timp, se observă că părţile nu au contestat daptul că la 15 mai 2006, două săptămâni după presupusa maltratare, reclamantul a fost transferat la Comisariatul de Poliţie Criuleni, unde a doua zi a fost examinat de către un medic. Medicul a notat că reclamantul avea dureri în piept şi în spate, şi avea nevoie să fie examinat de către un traumatolog şi neurolog, şi de asemenea să i se efectueze o radiografie a zonei pectorale. Cinci zile mai târziu, în baza unei decizii judecătoreşti (a se vedea paragraful 14 de mai sus), un alt medic a declarat că reclamantul s-a plâns că a fost bătut, cu trei săptămâni în urmă, de către colaboratorii penitenciarului din Chişinău; el a fost lovit în coaste şi ficat. Medicul din nou i-a recomandat efectuarea unei radiografii a regiunii toracice pentru a exclude fractura oaselor, care, se pare că, nu a fost însă efectuată. În final, la 26 iunie 2006, un medic a notat existenţa unor dovezi obiective a vătămărilor cauzate reclamantului (a se vedea paragraful 13 de mai sus).
51. În faţa Curţii nu a fost susţinut faptul că reclamantul a mai fost atacat şi altă dată după pretinsa maltratare din 3 mai 2006 şi înainte ca medicii să informeze despre constatările lor la 15 şi 21 mai şi 26 iunie 2006. În acelaşi timp, Guvernul nu a oferit o explicaţie plauzibilă privind originea vătămărilor apărute în perioada detenţiei reclamantului, depistate de către medicii de la Comisariatul de Poliţie Criuleni.
52. De asemenea, Curtea notează că Guvernul nu a susţinut că reclamantul a fost lovit ca urmare a folosirii legitime a forţei care a fost strict necesară ca urmare a acţiunilor lui. Mai degrabă, poziţia acestuia a fost că reclamantului nu i-au fost deloc cauzate leziunile corporale, fapt stabilit de către medicii de la Penitenciarul nr. 13 şi instanţele de judecată naţionale. Totuşi, după cum a fost notat mai sus, această constatare contravine în mod clar constatărilor medicilor de la Comisariatul de Poliţie Criuleni.
53. În baza materialelor aflate în posesia sa, Curtea a concluzionat că Guvernul nu şi-a îndeplinit sarcina de a convinge că leziunile reclamantului au fost cauzate în alte împrejurări decât în timpul maltratării sale în perioada detenţiei.
54. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei.
B. Pretinsa omisiune de a investiga în mod adecvat maltratarea reclamantului
55. Reclamantul s-a plâns de omisiunea autorităţilor naţionale de a efectua o investigaţie efectivă a pretenţiilor lui cu privire la maltratare, contrar cerinţelor articolului 3 al Convenţiei. Plângerea acestuia nu a fost expediată imediat procuraturii şi nu a fost efectuată nicio examinare medicală imediată pentru a verifica prezenţa leziunilor înainte ca acestea să dispară. Mai mult, materialele video din penitenciar care ar fi putut să dezvăluie faptul dacă el într-adevăr a opus rezistenţă colaboratorilor penitenciarului şi i-a atacat nu au fost cerute de la autorităţile penitenciarului şi li s-a permis să le distrugă.
56. Guvernul consideră că a fost efectuată o investigaţie deplină, care a stabilit că nu existau probe ale maltratării. Autorităţile de acuzare şi instanţele de judecată au examinat plângerile reclamantului şi au constatat că acestea erau nefondate, atât ca urmare a depunerii plângerilor acestuia, cât şi în timpul urmăririi penale privind atacarea de către acesta a colaboratorilor penitenciarului. A fost important de notat că reclamantul a refuzat orice asistenţă medicală la 3 mai 2006, fapt care nu a permis verificarea pretenţiilor lui privind maltratare. Leziunile găsite pe corpul acestuia zece zile mai târziu la Comisariatul de Poliţie Criuleni nu aveau nimic în comun cu evenimentele din 3 mai 2006. Mai mult, doi dintre martori, care au confirmat versiunea evenimentelor înaintată de reclamant, mai târziu şi-au retras declaraţiile lor şi au mărturisit că ei au semnat petiţia în sprijinul reclamantului pentru „a-i face o favoare”. De asemenea, aceştia au declarat că ceilalţi martori au semnat din acelaşi motiv.
57. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi de stat, prevederile acestui articol, examinate în contextul obligaţiei generale a statului conform articolului 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca o investigaţie efectuată în virtutea articolului 2 al Convenţiei, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind astfel de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV, şi Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, § 120, 11 iulie 2006).
58. Investigarea acuzaţiilor serioase de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza deciziilor lor (a se vedea Assenov and Others, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili lor pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv, inter alia, declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrıkulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, § 104 et seq., ECHR 1999-IV; şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina posibilitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard.
59. În cauza Batı and Others v. Turkey (nr. 33097/96 şi 57834/00, §§ 133 şi 136, ECHR 2004‑IV (extracts)), Curtea a notat, inter alia, că „indiferent de metoda de investigaţie, autorităţile trebuie să acţioneze imediat după depunerea unei plângeri oficiale” şi că „nu se pune la îndoială faptul că o cerinţă de promptitudine rezonabilă este implicită în acest context. Un răspuns prompt al autorităţilor în investigarea acuzaţiilor de maltratare poate fi privit în general ca esenţial în menţinerea încrederii publicului în aderarea acestora la supremaţia legii şi în prevenirea oricărei aparenţe de coluziune sau toleranţa a actelor ilegale”.
60. Întorcându-ne la faptele acestei cauze, Curtea mai notează că reclamantul a înaintat plângerea sa administraţiei penitenciarului la 4 mai 2006, în timp ce procurorul, care era responsabil să examineze plângerea, a primit-o la 28 iulie 2006 (a se vedea paragraful 20 de mai sus). Curtea a considerat că întârzierea cu cincizeci şi cinci de zile în transmiterea cererii de către autorităţile de stat către procurorul competent, perioada în care nu a fost efectuată nicio investigaţie a faptelor cauzei, este incompatibilă cu obligaţia de a efectua o investigaţie promptă, deoarece există un risc ca probele privind existenţa maltratării să dispărea odată cu trecerea timpului şi leziunile se vor vindeca (a se vedea Pădureţ v. Moldova, nr. 33134/03, § 63, 5 ianuarie 2010).
61. Mai mult, după cum a recunoscut însăşi procuratura (a se vedea paragraful 38 de mai sus), aceasta a considerat că nu era necesar de a cere acces la materialele video şi că, în orice caz, la momentul în care aceasta a început să examineze faptele cauzei, înregistrarea video făcută la penitenciar fusese deja distrusă conform regulamentelor în vigoare. Curtea nu poate specula pe seama conţinutului materialelor video în cauză, şi, în orice caz, aprecierea relevanţei acestor materiale pentru rezultatul procesului la nivel naţional ţine în primul rând de competenţa instanţelor de judecată naţionale. Totuşi, Curtea nu poate decât să noteze că prin faptul că au permis o întârziere neîntemeiată şi inexplicabilă înainte de iniţierea oricărei investigaţii, autorităţile au privat în mod efectiv instanţele de judecată naţionale de posibilitatea de a aprecia probele care ar fi putut confirma sau infirma în mod obiectiv pretenţiile reclamantului.
62. În continuare, Curtea notează anularea repetată, de către judecătorul de instrucţie, a ordonanţelor procurorului de a nu iniţia o urmărire penală în baza plângerii reclamantului privind maltratarea (a se vedea paragrafele 19 şi 22 de mai sus). De fiecare dată, judecătorul făcea referire la omisiunea procurorului de a efectua măsurile necesare de investigare, cum ar fi interogarea pretinşilor martori oculari privind evenimentele din 3 mai 2006 şi examinarea dosarelor medicale de la Comisariatul de Poliţie Criuleni care au dezvăluit existenţa leziunilor pe corpul reclamantului. Chiar dacă o parte din aceste omisiuni nu au fost rectificate (spre exemplu, examinarea rapoartelor medicale de la Comisariatul de Poliţie Criuleni), instanţa de judecată naţională a acceptat ordonanţa procurorului de a nu porni urmărirea penală.
63. În final, Curtea notează că reclamantul a refuzat să fie examinat de către medicii de la Penitenciarul nr. 13 după evenimentele din 3 mai 2006. Totuşi, el a declarat greva foamei şi a cerut să fie examinat de către un medic independent sau reprezentanţii Amnesty International, ceea ce cu greu poate fi contrapusă cu declaraţia Guvernului că reclamantul s-a opus examinării sale medicale menite să verifice afirmaţiile acestuia. Curtea reiterează că a constatat deja că „în conformitate cu articolele 93, 96 şi 109 ale Codului de procedură penală, nicio măsură de investigaţie nu putea fi luată în ceea ce priveşte abaterea care se pretinde că a fost comisă ... decât dacă ar fi fost pornită formal urmărirea penală” (a se vedea, Guţu v. Moldova, nr. 20289/02, § 61, 7 iunie 2007). Deoarece procuratura nu a primit plângerea reclamantului decât la 28 iulie 2006, orice concluzie a medicilor din Penitenciarul nr. 13 la 3 mai 2006, nu ar fi putut fi folosită pentru urmărirea penală împotriva atacatorilor presupuşi ai reclamantului. Mai mult, procuratura nu a dispus examinarea reclamantului de către un medic specializat pentru a stabili existenţa şi caracterul leziunilor corporale, fapt care era cerut de legislaţia naţională, dar s-a bazat pe înregistrările medicale ţinute de medicii de la penitenciar.
64. Curtea notează cu îngrijorare că neîncrederea reclamantului în independenţa medicilor de la Penitenciarul nr. 13 în procedurile iniţiate împotriva colegilor lor din acelaşi penitenciar se pare că nu a fost neîntemeiată: în timp ce medicul de la Comisariatul de Poliţie Criuleni a depistat în mod clar leziuni pe corpul reclamantului la 26 iunie 2006 (a se vedea paragraful 13), medicii de la Penitenciarul nr. 13 nu au observat nicio leziune (cu excepţia leziunilor auto-provocate pe încheietura mânii) doar cu patru zile mai târziu (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Această selectivitate în observarea leziunilor nu a fost explicată.
65. Curtea concluzionează că investigarea plângerii reclamantului privind maltratarea acestuia a fost ineficientă şi prelungită în rezultatul refuzurilor repetate de a începe urmărirea penală şi a omisiunii de a efectua într-un termen rezonabil şi într-o manieră esenţială măsurile de investigaţie, după cum a fost stabilit de către judecătorul de instrucţie. Aceste deficienţe sunt incompatibile cu obligaţiile procedurale în temeiul articolului 3 al Convenţiei.
66. Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
67. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul moral
68. Reclamantul a pretins 15,000 euro (EUR) cu titlu de compensaţie pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, în special, ca rezultat al maltratării sale la 3 mai 2006.
69. Guvernul a susţinut că orice sumă care va fi acordată de către Curte va fi în mod implicit contrară hotărârilor judecătoreşti definitive privind condamnarea reclamantului, care, astfel, va fi plătit pentru infracţiunea pe care el a comis-o. Nu a existat nicio legătură cauzală între prejudiciul care el pretinde că i-a fost cauzat şi compensaţia pretinsă. În orice caz, pretenţiile erau excesive în lumina jurisprudenţei relevante a Curţii.
70. Curtea consideră că constatările sale în privinţa maltratării reclamantului în timpul aflării acestuia în detenţie şi omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerii acestuia, sunt contrare cu concluzia instanţelor de judeactă, potrivit cărora, reclamantul a fost acela care a ameninţat şi a atacat colaboratorii penitenciarului. Curtea notează în această privinţă, că urmărirea penală în cadrul căreia reclamantul a fost acuzat de atacarea colaboratorilor penitenciarului era distinctă de procedurile în care reclamantul a încercat în zădar pornirea urmăririi penale în privinţa maltratării sale de către aceeaşi colaboratori, şi instanţele de judecată nu au decis asupra acestei chestiuni (a se vedea, spre exemplu, paragraful 35 de mai sus).
71. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat o anumită durere şi suferinţă ca rezultat al încălcării drepturilor lui ocrotite de articolul 3 al Convenţiei. Făcând evaluarea sa în bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
72. Reclamantul a pretins EUR 500 cu titlu de costuri şi cheltuieli, adăugând că el nu a păstrat copiile documentelor care demonstrau cheltuielile lui.
73. Guvernul consideră că reclamantului trebuie să-i fie plătite nu mai mult de EUR 100 în cazul în care se constată că a avut loc o violare, având în vedere că el nu a fost reprezentat şi nu a prezentat nicio probă a cheltuielilor angajate.
74. Reieşind din informaţia aflată în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil de a acorda reclamantului suma de EUR 100 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
75. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei admisibilă şi restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în partea ce ţine de fondul cauzei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în partea ce ţine de procedura;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 15,000 (cincisprezece mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 100 (o sută euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiei reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 21 iunie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy