Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
CAUZA IPATE c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 23750/07)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
21 iunie 2011
DEFINITIVĂ
21/09/2011
Această hotărâre a devenit definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Ipate c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), în Camera compusă din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judges,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberând în secret la 17 mai 2011,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 23750/07) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de către cetăţeanul Moldovei, dl Nichita Ipate (“reclamantul”), la 3 mai 2007.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul s-a plâns, în particular, că a fost maltratat în timpul detenţiei şi că nu a avut loc o investigaţie efectivă privind plângerea sa cu privire la rele tratamente.
4. . La 20 ianuarie 2010 Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 1 al Convenţiei s-a decis examinarea admisibilităţii cererii odată cu fondul acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1971 şi locuieşte în Chişinău.
1. Pretinse rele tratamente ale reclamatului.
6. Potrivit reclamantului, el se afla în arest preventiv la Penitenciarul nr. 13 din Chişinău (fostul Penitenciar nr. 3), când un ofiţer i-a cerut la 2 mai 2006, să se transfere în celula 121. Reclamantul a refuzat să se conformeze solicitării, până când nu i se vor explica motivele acestui transfer.
7. La 3 mai 2006 trei ofiţeri s-au apropiat de reclamant şi i-au cerut să îi urmeze. Când au ajuns în dreptul celulei 121, i s-a ordonat să intre, aceasta era pustie. El a refuzat, cerând explicaţii de la administraţia închisorii, însă în schimb, după cum se pretinde, a fost agresat de către ofiţeri, ajutaţi de încă doi colaboratori, care l-au lovit cu pumnii, picioarele şi bastoane de cauciuc, apoi l-au lovit cu capul de perete, provocându-i severe. Ei l-au înjurat şi i-au spus că s-au săturat de nenumăratele plângeri ale acestuia referitor la pretinsele încălcări ale drepturilor lui. Când nu a mai putut rezista, reclamantul a fost împins cu forţa în celula 121, unde el s-a lovit de fereastră, a spart-o, iar cu cioburile de sticlă a încercat să-şi taie venele în speranţa că colaboratorii penitenciarului vor înceta maltratarea şi i se va asigura vizita unui medic. Totuşi, atacatorii au continuat să îl lovească în celulă, iar ulterior reclamantul a fost prezentat unui psihiatru.
8. Potrivit Guvernului, la 3 mai 2006 reclamantul s-a refuzat de orice asistenţă medicala. Potrivit reclamantului el a refuzat asistenţă medicală de la doctorii Penitenciarul nr. 13, deoarece aceştia erau colegi a atacatorilor săi şi nu a avut încredere că aceştia ar fi independenţi şi imparţiali în constatările lor.
9. La 4 mai 2006, reclamantul s-a plâns şefului Penitenciarului nr. 13, că el a fost maltratat de către personalul închisorii şi a solicitat să fie examinat de către experţi în medicină şi de către reprezentanţi ai Amnesty International. El a declarat că el însuşi va fi în greva foamei până când aceste vizite nu vor fi asigurate. În aceeaşi zi, administraţia închisorii a informat Ministerul Justiţiei că reclamantul este în greva foamei şi motivele acestei forme de protest, şi anume cererea lui de a fi vizitat de către Amnesty International şi un expert medical.
10. La 5 mai 2006 plângerea reclamantului cu privire la maltratare a fost înregistrată la Procuratura Generală.
11. La data de 12 mai 2006 reclamantul a încetat greva foamei, informând administraţia penitenciarului că motivul încetării grevei este starea sa de sănătate precară. Reclamantul s-a referit la omisiunea satisfacerii cererii sale de a fi examinat de către un expert medical şi Amnesty International. În aceeaşi zi administraţia penitenciarului a informat Ministerul Justiţiei despre faptul că reclamantul a încetat greva foamei.
12. Tot la 12 mai 2006, reclamantul s-a plâns Ministerului Justiţiei că a fost maltratat. Şeful Departamentului Instituţiilor Penitenciare i-a răspuns reclamantului că plângerea sa a fost examinată, dar a fost considerată ca neveridică. De fapt, din cauza refuzului său de a se conforma ordinului de a se muta în celula 121, el a fost escortat în celulă, doar după ce a fost încătuşat.
13. La 15 mai 2006 reclamantul a fost transferat la Comisariatul de poliţie Criuleni, pentru a participa la şedinţa de judecată pe dosarul său penal din 18 mai 2006 ţinută în acea localitate. Extrase din fişa sa medicală, din timpul aflării sale în respectivul loc de detenţie, includ următoarele menţiuni:
La 16 mai 2006: multiple plăgi pe mâna stângă; reclamantul se plânge de dureri în regiunea toracică şi spate; este necesară examinarea de către un medic traumatolog, neurolog şi de o radiografie a regiunii toracice.
La 21 mai 2006: pacientul declară că trei săptămâni în urmă a fost maltratat de către personalul din Penitenciarul nr. 3 din Chişinău, când a fost lovit cu picioarele în coaste şi ficat. În prezent, el se plânge de dureri în regiunea coastelor nr. V-IX din partea dreapta, cu dureri acute la inspiraţie sau în timpul efortului fizic. Recomandare: radiografia regiunii toracice pentru a exclude existenţa oaselor fracturate.
La 26 mai 2006: reclamantul se plânge de durere la piciorul stâng, unde el are un hematom de culoarea maroniu-gri de dimensiunea 14 x 7cm. Pe mâna stângă există un hematom de dimensiunea 3 x 2 cm şi o leziune de gravitate medie de dimensiunea 3.2 x 0.2 cm, acoperită cu o crustă de culoare maro-roşietică sub piele.
14. În timpul şedinţei de judecată din 18 mai 2006, reclamantul s-a plâns de maltratarea sa din 3 mai 2006 şi a cerut să fie examinat de un medic expert pentru a constata leziunile sale corporale. Instanţa a dispus să fie invitat un medic de la Comisariatul de Poliţie Criuleni pentru a examina reclamantul. De asemenea, i-a explicat reclamantului dreptul său de a cere efectuarea unei examinări medicale, la întoarcerea în Penitenciarul nr. 13.
15. La 30 mai 2006, reclamantul a înaintat Procuraturii Generale o altă plângere privind maltratarea sa. El a menţionat, inter alia, cererea sa de a fi examinat de către un medic expert, care a fost respinsă. De asemenea, el a menţionat că are cel puţin şapte martori care ar putea confirma declaraţiile sale.
16. Potrivit extrasului din fişa medicală a reclamantului din Penitenciarul nr. 13, la 3 mai 2006 a fost întocmit un raport medical, potrivit căruia „reclamantul a refuzat categoric examinarea medicală”. La 30 iunie 2006, a fost întocmit un alt raport medical, potrivit căruia reclamantul avea şase plăgi la mână.
17. Potrivit documentelor prezentate de către Guvern, reclamantul este considerat o persoană violentă, predispus la conflicte cu administraţia penitenciarului şi codeţinuţi, din care cauză, i-au fost aplicate măsuri disciplinare de mai multe ori. O asemenea măsură disciplinară a fost aplicată în februarie 2006, după ce reclamantul a atacat un alt deţinut. Toate celelalte măsuri disciplinare se referă la 3 mai 2006 şi evenimente ulterioare. În observaţiile sale ulterioare, Guvernul a recunoscut că mai multe decizii privind disciplinarea reclamantului au fost anulate, din motive procedurale, de către instanţele de judecată.
2. Investigarea acuzaţiilor reclamantului privind maltratarea
18. La 15 august 2006, Procuratura a informat reclamantul că la 14 august 2006, a emis o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale în baza plângerii sale privind pretinse rele tratamente, din lipsa componenţei de infracţiune.
19. La 4 decembrie 2006, Judecătoria Criuleni a emis o încheiere prin care a anulat ordonanţa Procurorului din 14 august 2006 şi a dispus redeschiderea dosarului de către procuratură. Instanţa a constatat, inter alia, că procurorul nu a audiat deţinuţii identificaţi de către reclamant ca fiind martori ai maltratării. Mai mult, nu a fost depusă nici o interpelare la Comisariatul de Poliţie Criuleni privind acordarea documentele medicale referitor la leziunile observate pe corpul reclamantului, când acesta s-a aflat, pe 15 mai 2006 la Criuleni.
20. La 2 februarie 2007, Procurorul a emis o altă ordonanţă, prin care a refuzat începerea urmăririi penale privind pretinsa maltratarea a reclamantului. Aceasta a notat că plângerea reclamantului a fost recepţionată la 28 iulie 2006. Aceasta s-a bazat pe documentele medicale întocmite la Penitenciarul nr. 13, care nu au confirmat acuzaţiile reclamantului cu privire la maltratarea sa din 3 mai 2006. De asemenea, Procurorul s-a referit la faptul că reclamantul este considerat o persoană ostilă faţă de administraţia închisorii, şi pentru această atitudine el a fost pedepsit în mod repetat. Mai mult, pe marginea nesupunerii acestuia la ordinele colaboratorilor penitenciarului la 3 mai 2006, când el a ameninţat vieţile colaboratorilor penitenciarului, este pornită urmărirea penală.
21. La 3 mai 2007, reclamantul a solicitat şefului Penitenciarului nr. 13 să i se prezinte înregistrarea video a evenimentelor din 3 mai 2006. El a declarat că el a depus cereri similare la 18 septembrie, 30 octombrie şi 13 noiembrie 2006, însă nu a primit nici un răspuns
22. La 8 iunie 2007, Judecătoria Rîşcani a anulat ordonanţa din 2 februarie 2007, constatând că Procurorul a desconsiderat încheierea judecătorească din 4 decembrie 2006, prin faptul că nu a solicitat documentele medicale şi nu a audiat martorii identificaţi de către reclamant. Mai mult, reclamantul a prezentat copii a proceselor-verbale ale şedinţelor de judecată, la care aceşti martori au confirmat declaraţiile reclamantului privind maltratarea acestuia. Instanţa a obligat procurorul să redeschidă cazul.
23. La 13 iulie 2007, Procurorul a adoptat o altă ordonanţă, prin care a refuzat pornirea urmării penale privind pretinsa maltratarea a reclamantului. Procurorul s-a bazat pe aceleaşi argumente precum acelea din ordonanţa sa din 2 februarie 2007. Suplimentar, aceasta s-a referit la doi martori (A.F. şi I.C.), care au declarat că ei şi alţii au fost rugaţi de către reclamant să semneze o petiţie, prin care să declare că ei au fost martori ai maltratării acestuia. Ei nu au văzut maltratarea, dar au semnat „pentru a-i face o favoare”. Deoarece reclamantul se afla la examinarea unei comisii de medici-psihiatri, a fost imposibil de a obţine mai multe detalii de la el.
24. La 15 noiembrie 2007, Judecătoria Rîşcani a respins cererea reclamantului şi a menţinut ordonanţa din 13 iulie 2007. Instanţa a constatat că procuratura a investigat pe deplin circumstanţele cauzei, interogând colaboratorii Penitenciarului nr. 13 şi examinând rapoartele medicale din Penitenciarul nr. 13 cu privire la starea reclamantului. De asemenea, doi martori (la care s-a făcut referinţă în paragraful anterior) au declarat că ei şi toţi ceilalţi din celulă au semnat petiţia în sprijinul reclamantului pentru a-i face o favoare, dar ei nu au văzut maltratarea. Unul din ei a adăugat că el era într-o celulă învecinată cu celula 121 şi a auzit ţipete, care l-au făcut să creadă că reclamantul a fost maltratat, dar el nu a fost martor ocular al maltratării. În ceea ce priveşte maltratarea pretinsă de la Comisariatul de Poliţie Criuleni, aceasta a fost deja investigată într-o cauză anterioară şi nu mai este nevoie de o altă investigaţie.
25. Mai mult, reclamantul e considerat o persoană ostilă administraţiei penitenciarului, şi el a fost pedepsit de nenumărate ori pentru această atitudine. Suplimentar, nesupunerea lui ordinelor legale ale colaboratorilor penitenciarului la 3 mai 2006, când el a ameninţat vieţile colaboratorilor penitenciarului, este subiectul unei urmăriri penale care încă continuă.
26. La 2 mai 2007, reclamantul s-a plâns şefului Penitenciarului nr. 13, şi a cerut acces la înregistrările video făcute la 3 mai 2006. În răspuns, el a fost informat că asemenea materiale video sunt distruse în mod regulat de la treizeci până la patruzeci şi cinci de zile după ziua înregistrării.
3. Urmărirea penală intentată reclamantului privind evenimentele din 3 mai 2006.
27. La o dată necunoscută, după evenimentele din 3 mai 2006 menţionate mai sus, un procuror a iniţiat urmărirea penală împotriva reclamantului pentru ameninţarea cu violenţă a colaboratorilor Penitenciarului nr. 13. Această cauză penală a fost conexată cu o altă cauză intentată reclamantului, în care el era învinuit de omor.
28. În timpul şedinţelor de judecată din 1 decembrie 2006 şi 16 şi 18 ianuarie 2007, au fost audiaţi şase martori, care erau deţinuţi, la producerea evenimentelor în cauză, în Penitenciarul nr. 13. Martorul M.I. a explicat că el a fost deţinut în celula 123b care se afla lângă celula 121, şi a văzut cum reclamantul, care era la pământ, a fost lovit de câţiva colaboratori ai penitenciarului. El nu a auzit reclamantul să înjure sau să arunce ceva; el doar striga la ei ca să nu-l mai lovească şi cerea să fie primit de şeful penitenciarului. Aproximativ zece deţinuţi din celula sa au semnat o petiţie, prin care au confirmat maltratarea reclamantului. După aceasta, colaboratorii penitenciarului au început să-i intimideze. M.I. a fost personal ameninţat pentru a fi determinat să declare că el nu a văzut nimic.
29. Martorul V.Gh. era deţinut la Comisariatul de Poliţie Criuleni, când reclamantul a fost deţinut acolo într-o celulă învecinată. El îl putea vedea pe reclamant când acesta era dus la veceu, pe jumătate dezbrăcat, şi a văzut că reclamantul avea câteva hematoame „de mărimea unui măr” pe corpul său.
30. Martorul P.I. a declarat că la 3 mai 2006, el se întorcea împreună cu alţi deţinuţi din afara închisorii fiind escortat, şi a văzut un deţinut pe podeaua celulei 121, plin de sânge, care era lovit de cinci sau şase colaboratori ai penitenciarului. Seara, el a reuşit să se apropie de celula 121 şi a întrebat persoana din interiorul acesteia dacă avea nevoie de ceva. Persoana a răspuns că el are nevoie să fie vizitat de un medic. Dar atunci când P.I. a spus medicului despre aceasta, ultimul i-a răspuns că lui i s-a ordonat să nu meargă în celula 121. Un alt colaborator din penitenciar i-a spus că reclamantul era în celula 121.
31. Martorul Z.Gh. a declarat că el l-a văzut pe reclamant când acesta a fost luat undeva de către doi colaboratori ai Penitenciarului, cu mâinile la spate, cu faţa aproape la pământ, şi era lovit pe drum.
32. Martorul G.I. a declarat că el a fost transferat la Comisariatul de Poliţie Criuleni în aceeaşi zi cu reclamantul, şi precum că ei au fost plasaţi împreună în aceeaşi celulă. Atunci reclamantul i-a povestit despre maltratarea sa şi i-a arătat semnele de maltratare de pe corpul său. El se simţea rău şi nu a putut dormi.
33. Martorul S.N. nu l-a văzut pe reclamant în acea perioadă, ci doar a auzit de la un alt deţinut că acesta a fost martor al maltratării reclamantului.
34. La 29 martie 2007, reclamantul a fost condamnat pentru omorul unei persoane şi tentativă de omor a unei alte persoane. De asemenea, el a fost condamnat pentru ameninţarea cu violenţă a cinci colaboratori din Penitenciarul nr. 13, care l-au escortat în altă celulă. În această privinţă, instanţa de judecată a rezumat declaraţiile martorilor făcute de diverşi colaboratori ai penitenciarului şi deţinuţi (a se vedea paragrafele 28-33 de mai sus). Instanţa de judecată a considerat că deţinuţii care au confirmat declaraţiile reclamantului privind maltratarea acestuia de către colaboratorii penitenciarului, care l-au acuzat de ameninţarea lor, au făcut aceste declaraţii pentru a-l proteja pe reclamant de răspunderea penală.
35. La 6 decembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a menţinut sentinţa primei instanţe. În privinţa evenimentelor din 3 mai 2006, instanţa de judecată s-a referit la pedeapsa aplicată reclamantului pentru încălcarea regulamentului închisorii la 3 mai 2006 şi la rezultatele examinării medicale ale câtorva colaboratori, care au fost atacaţi de către reclamant în acea zi. Aceasta a considerat, precum şi instanţa inferioară, că declaraţiile celorlalţi deţinuţi au fost făcute cu scopul de a-l ajuta pe reclamant să se eschiveze de la răspunderea penală. Instanţa de judecată a adăugat că plângerile reclamantului privind maltratare au fost subiectul unei investigaţii separate, şi că plângerile similare au fost deja examinate.
36. La 16 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia Curţii de Apel. Această decizie este definitivă şi irevocabilă.
4. Acţiunea civilă intentată de reclamant.
37. La 20 octombrie 2007, reclamantul a depus o acţiune civilă în judecată împotriva Penitenciarului nr. 13, Departamentului Instituţiilor Penitenciare, Procuraturii Generale şi Ministerului Finanţelor, solicitându-le să constate maltratarea sa din 3 mai 2006 în Penitenciarul nr. 13 şi plata despăgubirilor.
38. La 22 mai 2008, Judecătoria sectorului Botanica a respins acţiunea reclamantului ca nefondată, constatând că acesta nu putea pretinde compensaţie, fără o condamnare a colaboratorilor penitenciarului pe care i-a acuzat de maltratare. În timpul şedinţei de judecată din acea zi, reclamantul a declarat că Procurorul cunoştea despre existenţa înregistrărilor video, şi despre faptul că acestea au fost distruse la scurt timp după aceasta, dar nu a făcut nimic pentru a obţine materialele şi a proba plângerea sa privind maltratarea. În răspuns, Procurorul care reprezenta Procuratura Generală a informat instanţa de judecată că Procuratura cunoştea despre faptul că Penitenciarul nr. 13 avea supraveghere video, dar a decis la acel moment că înregistrarea video nu era necesară, deoarece existau alte materiale în dosar, care erau suficiente pentru adoptarea unei decizii legale. Mai mult, la momentul verificărilor, materialele au fost deja distruse.
39. La 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea primei instanţe.
ÎN DREPT
40. Reclamantul s-a plâns, în temeiul Articolelor 1, 3, 6, 13 şi 14 din Convenţie, precum că el a fost maltratat de colaboratorii Penitenciarului la 3 mai 2006, precum că plângerea sa în acest sens nu a fost investigată şi că nu a existat un mecanism efectiv de prevenire a relelor tratamente. Curtea consideră că pretenţiile formulate în temeiul Articolelor 1, 6, 13 şi 14 repetă în mare parte cele formulate în temeiul Articolului 3 al Convenţiei. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
I. ADMISIBILITATEA
41. Guvernul a considerat că această cerere este ofensatoare şi a solicitat Curţii să o scoată de pe rol. În special,Guvernul a notat că următoarele fragmente din declaraţiile reclamantului către Curte sunt defăimătoare şi ofensive:
„... În opinia mea, mentalitatea şi metodele sovietice utilizate sunt prezente în cuvintele şi acţiunile acestui nou, temporar, şi aşa-numit Guvern’democratic’ al Republicii Moldova”; „... Şi aceştia [organele procuraturii] nu au investigat niciodată acuzaţiile mele, deoarece ei sunt ca o familie (procurorii, gardienii, judecătorii, etc.) – care satisfac interesele şi nevoile Guvernului. Şi oricine, în special un deţinut, care depune o plângere împotriva acestora (acuzaţii de maltratare sau detenţie în condiţii inumane şi degradante) devine imediat duşmanul lor nr. 1, şi ei ştiu cum să trateze un duşman (prin metodele KGB)...”; „... Aceste instanţe de judecată mi-au refuzat în dreptul meu la o examinare echitabilă a cauzei. Cu regret, aşa este întreg sistem judecătoresc din Republica Moldova. Curtea cunoaşte mai bine decît mine şi oricine altcineva că sistem judecătoresc al Republicii Moldova este complet disfuncţional...”; „... Problema este mult mai vastă. Aceasta este prima cauza, în baza unor asemenea plângeri, care a ajuns la Curte, dar în locurile de detenţie din Moldova, asemenea metode sunt practicate pe larg de către colaboratorii penitenciarelor împreună cu organele procuraturii, împotriva deţinuţilor care înaintează acuzaţii de maltratare împotriva gardienilor pentru a-i face să-şi retragă plângerile lor de la Procuratură. Aceasta este un instrument foarte eficient al autorităţilor de stat, care este deseori folosit pe larg, iar tortura, maltratarea deţinuţilor în locurile de detenţie continuă fără întrerupere. Cine refuză să-şi retragă plângerea sa este acuzat şi apoi condamnat în baza aceleia-şi acuzaţii din articolul 349 al Codului Penal ... sau în baza articolului 321 al Codului Penal... în baza aceloraşi rapoarte întocmite de către gardieni, ca şi în cazul meu ... Este problema Guvernului să rezolve problema într-un mod democratic, fără a folosi tortura, maltratarea ori metode asemănătoare, şi ar trebui să nu prezinte asemenea rapoarte Curţii drept justificare pentru maltratarea mea.”.
42. Guvernul a adăugat că referinţa făcută de reclamant la pretinsa maltratare a unui alt deţinut, T. I., fără suport probatoriu, este un fel de actio popularis. Aceasta a avut drept scop crearea unei imagini false a Procuraturii şi a altor autorităţi privind încălcările pe scară largă a drepturilor omului în închisorile din Moldova, un argument care nu poate servi drept temei pentru examinarea unei cauze individuale şi, prin urmare, trebuie tratat ca având un singur scop, de a discredita Guvernul respondent.
43. Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu ar fi respinsă ca fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenţiei în baza faptului că ea a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare” decât dacă a fost, în mod intenţionat, bazată pe fapte neadevărate (a se vedea Varbanov c. Bulgariei, nr. 31365/96, § 36, CEDO 2000‑X; Rehak c. Cehiei, (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004; şi Popov c. Moldovei (nr. 1), nr. 74153/01, § 49, 18 ianuarie 2005). Totuşi, în baza materialelor aflate în posesia sa, Curtea se află în imposibilitatea de a concluziona că reclamantul şi-a bazat o parte din alegaţiile sale pe fapte din plângerea sa, despre care el ar fi ştiut precum că sunt neadevărate. Prin urmare, aceste susţineri sunt respinse.
44. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul Articolului 3 al Convenţiei ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase, încât examinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi nici un alt temei pentru declararea lor ca inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară această cerere admisibilă.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI.
A. Pretinsa maltratare a reclamantului
45. Reclamantul a pretins că a fost maltratat de către colaboratorii Penitenciarului la 3 mai 2006. El a adăugat că instanţele de judecată care au examinat cauza penală împotriva lui, privind ameninţarea colaboratorilor Penitenciarului, nu au examinat chestiunea cu privire la faptul dacă aceştia l-au maltratat.
46. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a fost maltratat. El a ameninţat colaboratorii Penitenciarului şi şi-a cauzat leziuni corporale. Pentru a-i curma comportamentul provocator şi nesupunerea, colaboratorii Penitenciarului au fost nevoiţi să-l încătuşeze. Reclamantul este cunoscut pentru comportamentul său provocator din detenţie şi a fost, de asemenea, pedepsit pentru atacarea fizică a unui codeţinut. Mai mult, pretenţia privind maltratarea acestuia a fost examinată de către instanţele de judecată naţionale, ca parte a procesului penal împotriva reclamantului. Instanţele de judecată au constatat că reclamantul a opus rezistenţă ordinelor legitime ale colaboratorilor penitenciarului şi i-a ameninţat cu violenţă fizică, ceia ce constituie o infracţiune. Nu există motive pentru a pune la îndoială constatările instanţelor de judecată naţionale, care nu au stabilit că reclamantul a fost maltratat. Prin urmare, afirmaţia reclamantului privind maltratarea a fost un simplu argument pentru apărarea lui în cadrul procesului penal la nivel naţional, plângere respinsă de către instanţele de judecată.
47. De asemenea, Guvernul a prezentat o „notă informativă” scrisă la 12 mai 2010 de către şeful Direcţiei Medicale a Departamentului Instituţiilor Penitenciare din cadrul Ministerului Justiţiei. Potrivit acestui document, reclamantul a refuzat orice asistenţă medicală la 3 mai 2006 în Penitenciarul nr. 13. În ceea ce priveşte raportul medical întocmit de către lucrătorii medicali de la Comisariatul de Poliţie Criuleni (a se vedea paragraful 13 de mai sus), documentul a constatat că concluziile din 16 şi 21 mai 2006 nu au făcut referinţă la probele obiective privind maltratare (cu excepţia rănilor de pe braţele lui pe care el şi le-a cauzat singur) şi doar a notat informaţii subiective, cum ar fi durere în partea dreaptă a pieptului. A fost recomandată o consultaţie neurologică, dar aceasta probabil s-a referit la starea neurologică, fără a avea vreo legătură cu maltratarea pretinsă. În ceea ce priveşte constatările făcute la 26 iunie 2006, acestea au fost făcute la cincizeci şi trei de zile după data evenimentelor relevante şi nu aveau nimic în comun cu pretinsa maltratare.
48. După cum a menţionat Curtea, în repetate rânduri, Articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, şi nici derogări, conform articolului 15 § 2 de la prevederile sale nu sunt permise, nici chiar în cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea, spre exemplu, Selmouni c. Franţei [MC], nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999-V, Assenov şi Alţii c. Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 93, Raport pe Hotărîri şi Decizii 1998-VIII; şi Gäfgen c. Germaniei [MC], nr. 22978/05, § 87.., CEDO 2010‑...).
49. Curtea reiterează că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un altfel de control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc c. României, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să ofere o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile corporale, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul Articolului 3 al Convenţiei (a se vedea hotărârea în cauza Selmouni, citată mai sus, § 87). Nu este suficient că statul să se refere în cadrul urmăririi penale doar la achitarea ofiţerilor de poliţie, căci achitarea ulterioară a ofiţerilor de poliţie acuzaţi de atacarea unei persoane nu va elibera statul de sarcina probaţiunii în temeiul Articolului 3 al Convenţiei, de a demonstra că leziunile suferite de către această persoană, atunci când se afla în custodia poliţiei, nu au fost cauzate de către ofiţerii de poliţie (a se vedea Ribitsch c. Austriei, 4 decembrie 1995, §§ 34, 38, Seria A nr. 336).
50. În această cauză, Curtea notează că părţile s-au contrazis, în ceea ce priveşte circumstanţele în care reclamantul a fost vătămat. În acelaşi timp, se observă că părţile nu au contestat faptul că la 15 mai 2006, două săptămâni după presupusa maltratare, reclamantul a fost transferat la Comisariatul de Poliţie Criuleni, unde a doua zi a fost examinat de către un medic. Medicul a notat că reclamantul avea dureri în piept şi în spate, şi avea nevoie să fie examinat de către un traumatolog şi neurolog, şi de asemenea să i se efectueze o radiografie a zonei pectorale. Cinci zile mai târziu, în baza unei încheieri judecătoreşti (a se vedea paragraful 14 de mai sus), un alt medic a declarat că reclamantul s-a plâns că a fost bătut, cu trei săptămâni în urmă, de către colaboratorii închisorii din Chişinău; el a fost lovit în coaste şi ficat. Medicul din nou a prescris efectuarea radiografiei regiunii toracice pentru a exclude fractura oaselor, care însă nu a fost efectuată. În final, la 26 iunie 2006, un medic a constatat existenţa probelor obiective ale leziunilor cauzate reclamantului (a se vedea paragraful 13 de mai sus).
51. În faţa Curţii nu a fost susţinut faptul că reclamantul a mai fost atacat şi altă dată după pretinsa maltratare din 3 mai 2006 şi înainte ca medicii să raporteze despre constatările lor din 15 şi 21 mai şi 26 iunie 2006. În acelaşi timp, Guvernul nu a oferit o explicaţie plauzibilă privind originea vătămărilor reclamantului apărute în perioada detenţiei, depistate de către medicii de la Comisariatul de Poliţie Criuleni.
52. De asemenea, Curtea notează că Guvernul nu a contrazis faptul că reclamantul a fost lovit ca urmare a aplicării forţei, care a fost strict necesară ca urmare a acţiunilor lui. Mai degrabă, poziţia Guvernului a fost că reclamantului nu i-au fost deloc cauzate leziunile corporale, fapt stabilit de către medicii de la Penitenciarul nr. 13 şi instanţele de judecată naţionale. Totuşi, după cum a fost notat mai sus, această constatare este în contradicţie cu concluziile medicilor de la Comisariatul de Poliţie Criuleni.
53. În baza materialelor prezentate, Curtea concluzionează că Guvernul nu a putut proba că leziunile reclamantului au fost cauzate în alte împrejurări, şi precum că acestea nu au survenit în urma maltratării reclamantului în perioada aflării sale în detenţie.
54. În lumina celor expuse mai sus, Curtea conchide că a avut loc violarea Articolului 3 al Convenţiei sub aspectul său material.
B. Pretinsa omisiune în investigarea adecvată a maltratării reclamantului.
55. Reclamantul s-a plâns de omisiunea autorităţilor naţionale de a efectua o investigaţie efectivă a pretenţiilor lui cu privire la maltratare, contrar cerinţelor Articolului 3 al Convenţiei. Plângerea sa nu a fost imediat expediată procuraturii şi nu a fost efectuată nici o examinare medicală urgentă pentru a verifica prezenţa leziunilor, înainte ca acestea să dispară. Mai mult, materialele video din penitenciar care ar fi putut să dezvăluie faptul, dacă el într-adevăr a opus rezistenţă şi a atacat colaboratorii penitenciarului, nu au fost cerute de la autorităţile penitenciarului şi s-a permis distrugerea lor.
56. Guvernul consideră, că a fost efectuată o investigaţie deplină, care a stabilit faptul că nu există probe ale maltratării. Organele procuraturii şi instanţele de judecată au examinat plângerile reclamantului şi au constatat că acestea erau nefondate,ambele, atât plângerea cu privire la maltratare, cât şi aceia din timpul urmăririi penale privind atacarea de către acesta a colaboratorilor penitenciarului. A fost important de notat că reclamantul a refuzat orice asistenţă medicală la 3 mai 2006, fapt care nu a permis verificarea pretenţiilor lui privind maltratare. Leziunile găsite pe corpul reclamantului zece zile mai târziu la Comisariatul de Poliţie Criuleni nu aveau nimic în comun cu evenimentele din 3 mai 2006. Mai mult, doi dintre martori, care au confirmat versiunea evenimentelor înaintată de reclamant, mai târziu şi-au retras declaraţiile lor şi au mărturisit că ei au semnat petiţia în sprijinul reclamantului pentru „a-i face o favoare”. De asemenea, aceştia au declarat că ceilalţi martori au semnat din acelaşi motiv.
57. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrar Articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alte organe de stat, prevederile acestui articol, examinate în contextul obligaţiei generale a statului în temeiul articolului 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, prevede în mod implicit că ar trebui să existe o investigaţie oficială efectivă. La fel ca şi investigaţia efectuată în virtutea Articolului 2 al Convenţiei, care ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi inefectivă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru autorităţile de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, aplicându-le pedepse ilegale (a se vedea, printre altele, Labita c. Italiei [MC], nr. 26772/95, § 131, CEDO 2000-IV, şi Boicenco c. Moldovei, nr. 41088/05, § 120, 11 iulie 2006).
58. Investigarea acuzaţiilor serioase de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza deciziilor lor (a se vedea Assenov şi Alţii, citată mai sus, § 103). Autorităţile trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili lor pentru a asigura probele legate de incident, inclusiv, inter alia, declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrıkulu c. Turciei [MC], nr. 23763/94, § 104, CEDO 1999-IV; şi Gül c. Turciei, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei ar submina posibilitatea de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile, astfel riscându-se să nu corespundă acestui standard.
59. În cauza Batı şi Alţii c. Turciei (nr. 33097/96 şi 57834/00, §§ 133 şi 136, CEDO 2004‑IV (extras)), Curtea a notat, inter alia, că „indiferent de metoda de investigaţie, autorităţile trebuie să acţioneze imediat ce plângerea oficială a fost depusă” şi că „nu se pune la îndoială faptul că o cerinţă de promptitudine rezonabilă este implicită în acest context. Un răspuns prompt al autorităţilor în investigarea acuzaţiilor de maltratare este esenţial în menţinerea încrederii societăţii în respectarea de către autorităţi a supremaţiei legii şi în prevenirea oricărei aparenţe de complicitate sau toleranţa a actelor ilegale”.
60. Revenind la situaţia de fapt din speţă, Curtea observă că reclamantul a înaintat plângerea sa administraţiei penitenciarului la 4 mai 2006, în timp ce procurorul responsabil să examineze plângerea, a primit-o abia la 28 iulie 2006 (a se vedea paragraful 20 de mai sus). Curtea consideră că o întârziere de cincizeci şi cinci de zile în transmiterea cererii de către autorităţile de stat către procurorul competent, perioada în care nu a fost efectuată nici o investigaţie a faptelor cauzei, este incompatibilă cu obligaţia de a efectua o investigaţie promptă, deoarece există un risc ca probele privind existenţa maltratării să dispărea datorită trecerii timpului, şi vindecării leziunilor (a se vedea Pădureţ c. Moldovei, nr. 33134/03, § 63, 5 ianuarie 2010).
61. Mai mult, după cum a recunoscut însăşi Procuratura (a se vedea paragraful 38 de mai sus), aceasta a considerat că nu era necesar de a cere acces la materialele video şi că, în orice caz, la momentul în care aceasta a început să examineze faptele cauzei, înregistrarea video făcută la Penitenciar fusese deja distrusă conform regulamentelor în vigoare. Curtea nu poate specula pe seama conţinutului materialelor video în cauză, şi, în orice caz, aprecierea relevanţei acestor materiale pentru rezultatul procesului la nivel naţional ţine în primul rând de competenţa instanţelor de judecată naţionale. Totuşi, Curtea nu poate decât să noteze că prin faptul că au permis o întârziere neîntemeiată şi inexplicabilă înainte de iniţierea oricărei investigaţii, autorităţile au privat în mod efectiv instanţele de judecată naţionale de posibilitatea de a aprecia probele care ar fi putut confirma sau infirma în mod obiectiv pretenţiile reclamantului.
62. În continuare, Curtea constată anulările repetate, de judecătorul de instrucţie, a ordonanţelor procurorului de neîncepere a urmăririi penale în baza plângerii reclamantului privind maltratarea (a se vedea paragrafele 19 şi 22 de mai sus). De fiecare dată, judecătorul făcea referire la omisiunea procurorului de a întreprinde măsurile necesare şi esenţiale de investigare, cum ar fi interogarea pretinşilor martori oculari privind evenimentele din 3 mai 2006 şi examinarea dosarelor medicale de la Comisariatul de Poliţie Criuleni, care au dezvăluit existenţa leziunilor corporale la reclamant. Chiar dacă o parte din aceste omisiuni nu au fost rectificate (spre exemplu, examinarea rapoartelor medicale de la Comisariatul de Poliţie Criuleni), instanţa de judecată naţională a admis ordonanţa procurorului de neîncepere a urmăririi penale.
63. În final, Curtea notează că reclamantul a refuzat să fie examinat de către medicii de la Penitenciarul nr. 13 după evenimentele din 3 mai 2006. Totuşi, el a declarat greva foamei şi a cerut să fie examinat de către un medic independent sau reprezentanţii Amnesty International, ceea ce cu greu poate fi contrapus cu declaraţia Guvernului, că reclamantul s-a opus oricărei examinării medicale menite să verifice afirmaţiile acestuia. Curtea reiterează că a constatat deja că „în conformitate cu articolele 93, 96 şi 109 ale Codului de Procedură Penală, nici o măsură de investigaţie nu putea fi luată în ceea ce priveşte infracţiunea pretinsă... decât dacă ar fi fost pornită urmărirea penală” (a se vedea, Guţu c. Moldovei, nr. 20289/02, § 61, 7 iunie 2007). Deoarece Procuratura nu a primit plângerea reclamantului decât la 28 iulie 2006, orice concluzie a medicilor din Penitenciarul nr. 13 din 3 mai 2006, nu ar fi putut fi folosită la urmărirea penală a presupuşilor atacatori. Mai mult, procuratura nu a dispus examinarea reclamantului de către un medic specializat pentru a stabili existenţa şi caracterul leziunilor corporale, fapt cerut de legislaţia naţională, dar s-a bazat pe înregistrările medicale ţinute de medicii de la penitenciar.
64. Curtea constată cu îngrijorare că neîncrederea reclamantului în independenţa medicilor de la Penitenciarul nr. 13 şi procedurile iniţiate împotriva colegilor lor din acelaşi penitenciar se pare că nu a fost chiar atât de neîntemeiată: în timp ce medicul de la Comisariatul de Poliţie Criuleni a depistat în mod clar leziuni pe corpul reclamantului la 26 iunie 2006 (a se vedea paragraful 13), medicii de la Penitenciarul nr. 13 nu au observat nici o leziune (cu excepţia leziunilor auto-provocate la încheietura mânii) doar patru zile mai târziu (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Această selectivitate în observarea leziunilor nu a fost explicată.
65. Curtea concluzionează că investigarea plângerii reclamantului privind maltratarea acestuia a fost ineficientă şi tărăgănată în rezultatul refuzurilor repetate de a începe urmărirea penală şi a omisiunii de a efectua într-un termen rezonabil şi într-o manieră esenţială măsurile de investigaţie, după cum a fost stabilit de către judecătorul de instrucţie. Aceste deficienţe sunt incompatibile cu obligaţiile procedurale în temeiul articolului 3 al Convenţiei.
66. Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
67. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul moral
68. Reclamantul a cerut 15,000 euro (EUR) cu titlu de compensaţie pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, în special, ca rezultat al maltratării sale din 3 mai 2006.
69. Guvernul a susţinut că orice sumă, care va fi acordată de către Curte va fi în mod implicit, contrară hotărârilor judecătoreşti naţionale definitive, privind condamnarea reclamantului, care, astfel, va fi plătit pentru infracţiunea pe care el a comis-o. Nu a existat nici o legătură cauzală între prejudiciul care el pretinde că i-a fost cauzat şi compensaţia pretinsă. În orice caz, pretenţiile sunt excesive în lumina jurisprudenţei relevante a Curţii.
70. Curtea consideră că constatările sale în privinţa maltratării reclamantului survenite în timpul detenţiei acestuia şi omisiunea de a efectua o investigaţie efectivă a plângerii sale, nu vin în contradicţie cu concluzia instanţelor de judecată naţionale, potrivit cărora, reclamantul însăşi a ameninţat şi a atacat colaboratorii penitenciarului. Se constată, în acest sens, că urmărirea penală în cadrul căreia reclamantul a fost acuzat de agresarea personalului din penitenciar, a fost separată de cea în care reclamantul a încercat în zadar să fie iniţiată o urmărire penală în privinţa maltratării sale de către aceiaşi colaboratori, iar instanţele de judecată nu s-au pronunţat asupra acestei chestiuni.(a se vedea, de exemplu, punctul 35 de mai sus).
71. Curtea consideră că reclamantului i s-a cauzat o anumită durere şi suferinţă în rezultatul violării drepturilor sale ocrotite de articolul 3 al Convenţiei. Evaluând echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
72. Reclamantul a pretins EUR 500 cu titlu de costuri şi cheltuieli, adăugând că el nu a păstrat copiile documentelor care demonstrează cheltuielile avute.
73. Guvernul consideră că reclamantului trebuie să-i fie plătit nu mai mult de EUR 100, în cazul în care se constată că a avut loc o violare, luându-se în consideraţie faptul că el nu a fost reprezentat şi nu a prezentat nici o probă a cheltuielilor suferite.
74. Reieşind din materialele prezentate, Curtea consideră că este rezonabil de a acorda reclamantului suma de EUR 100 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi
75. Curtea consideră oportun ca penalitatea să fie calculată în funcţie de rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară, plângerea în temeiul articolului 3 din Convenţie admisibilă; iar celelalte capete de cerere inadmisibile.
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a Articolului 3 din Convenţie, sub aspectul său material;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a Articolului 3 din Convenţie sub aspectul său procedural;
4. Hotărăşte
(a) că statul respondent trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie , EUR 15,000 (cincisprezece mii euro) în ceea ce priveşte prejudiciu moral şi EUR 100 (o sută euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care urmează să fie convertiţi în lei moldoveneşti la rata aplicabilă la data de decontare, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că din momentul expirării termenului mai sus menţionat de trei luni până la achitarea efectivă a sumei respective, statul respondent va achita o dobândă egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 21 iunie 2011, în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy