©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECŢIA A TREIA
CAUZA PATRICHI contra României
(Cererea no 1597/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 octombrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Patrichi contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din :
D-nii.J. Hedigan, preşedinte,
C. Bîrsan,
V. Zagrebelsky,
D-naA. Gyulumyan,
D-nii.E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
D-naI. Ziemele, judecători,
şi din dl. V. Berger, grefier al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 21 septembrie 2006,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
64. La originea cauzei se află o cerere (no 1597/02) îndreptată împotriva României şi prin care trei rezidenţi din acest Stat, membri ai aceleiaşi familii, dl. Cornel Alexandru şi d-na Cornelia Patrichi, un cuplu căsătorit, precum şi fiul lor, M. Alexandru Radu Patrichi, (« reclamanţii »), au sesizat Curtea la 12 septembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
65. Reclamanţii, cărora li s-a admis beneficiul asistenţei judiciare, au fost reprezentaţi de Dna P. Suica-Neagu, avocată din Bucureşti. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de împuternicita sa, D-na R. Rizoiu, apoi de D-na B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
66. Cererea a fost atribuită secţiei a treia a Curţii (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, completul însărcinat cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenţie) a fost constituit conform à articolul 26 § 1 din regulament.
67. La 24 iunie 2005, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenţie, s-a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
68. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
69. Primul şi al doilea reclamant s-au născut respectiv în 1944 şi 1950 şi domiciliază la Bucureşti. Fiul lor, al treilea reclamant, s-a născut în 1976 şi domiciliază în Bucureşti.
70. La 17 octombrie 1989, urmare a emigrării reclamanţilor, Statul a confiscat, în temeiul decretului no 223/1974, bunul imobiliar care le aparţinea situat la no 51 din strada Ghica Tei, în Bucureşti, compus dintr-o casă cu patru camere şi un teren aferent de 232 m². Acest bun fusese cumpărat în 1978 de primul reclamant.
A. Acţiunea de revendicare contra Statului
71. La 11 ianuarie 1993, reclamanţii au sesizat judecătoria sectorului 2 din Bucureşti printr-o acţiune de revendicare a bunului, contra primăriei municipiului Bucureşti şi societăţii « A », administratoare a locuinţelor de Stat.
72. Prin sentinţa din 29 iunie 1993, instanţa le-a admis acţiunea, a constatat nulitatea deciziei de confiscare şi a ordonat autorităţile administrative să le restituie bunul. Instanţa a apreciat că decretul no 223/1974 care prevedea confiscarea bunurilor imobiliare ale emigraţilor era contrar prevederilor constituţionale în materie de protecţia a dreptului de proprietate. Drept urmare, Statul luase în posesie bunul fără titlu valabil.
73. La 30 noiembrie 1993, tribunalul municipiului Bucureşti declara inadmisibil apelul introdus de părţile acuzate, pentru neplata taxei de timbru.
74. Printr-o hotărâre din 31 martie 1994, Curtea de Apel din Bucureşti a respinsa recursul primăriei din Bucureşti pentru că nu fusese formulat în faţa jurisdicţiei care dăduse hotărârea atacată.
75. La 23 mai 1994, primarul din Bucureşti a ordonat restituirea bunului. Printr-un proces-verbal din 8 iunie 1994, reclamanţii au fost puşi în posesia bunului menţionat. Această punere în posesie nu a fost decât formală fiindcă imobilul era deja ocupat de G.G., G.V. şi G.V. în calitate de locatari.
B. Acţiunea de evacuare a locatarilor
76. La 18 mai 1994, reclamanţii au formulat o acţiune de evacuare a locatarilor la judecătoria sectorului 2 din Bucureşti. Ei arătau că erau proprietarii bunului şi că locatarii îl locuiau fără nici un titlu valabil. Reclamanţii au pus la dispoziţia locatarilor, cu chirie, un alt apartament, situat în acelaşi sector şi au cerut instanţei să ordone locatarilor să se mute acolo.
77. Prin sentinţa din 23 noiembrie 1994, instanţa a ordonat evacuarea locatarilor şi le-a ordonat să se mute în apartamentul oferit de reclamanţi.
78. La 22 aprilie 1996, la apelul G.G., G.V. şi G.V., instanţa de sectore din Bucureşti a casat sentinţa şi a respins acţiunea reclamanţilor ca incorect fondată. Instanţa s-a bazat pe faptul că urmare unui recurs în anulare formulat de procurorul general (vezi mai jos), sentinţa din 23 noiembrie 1994, favorabilă reclamanţilor, fusese anulată.
C. Recursul în anulare şi vânzarea bunului
79. La 5 iulie 1995, procurorul general al României a formulat în faţa Curţii supreme de justiţie un recurs în anulare a sentinţei din 23 noiembrie 1994, sub motiv că judecătorii îşi depăşiseră competenţele examinând legalitatea aplicării decretului no 223/1974.
80. Printr-o hotărâre din 15 martie 1996, Curtea Supremă de justiţia a anulat sentinţa şi, pe fond, a respins acţiunea reclamanţilor. Ea a subliniat că legea era un mijloc de dobândire a proprietăţii, că Statul îşi însuşise casa în temeiul decretului no 223/1974 şi a amintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de tribunale.
81. La 1 noiembrie 1996, Statul a vândut casa şi terenul aferent locatarilor G.G., G.V. şi G.V.
D. A doua acţiune de revendicare contra Statului
82. La 13 februarie 1997, reclamanţii au formulat, contra primăriei municipiului Bucureşti, o a doua acţiune de revendicare a bunului în litigiu la judecătoria sectorului 2 din Bucureşti. Ei susţineau că bunul lor fusese confiscat în temeiul unei hotărâri care nu le fusese niciodată comunicată şi fără să fi primit nici o despăgubire pentru acea pierdere. Ei cereau judecătorilor să constate că prevederile legii no 112/95 nu se aplicau în speţă deoarece confiscarea bunului fusese făcută « fără titlu ».
83. Prin sentinţa din 3 martie 1997 instanţa a admis acţiunea şi a ordonat restituirea bunului reclamanţilor. Instanţa a apreciat că decretul no 223/1974 era contrar prevederilor constituţionale referitoare la protecţia proprietăţii şi, în orice cauză, confiscarea bunului fusese o măsură « abuzivă ». Instanţa a apreciat de asemenea că prevederile legii no 112/95 nu erau aplicabile în speţă. Prin neapelare, sentinţa a devenit definitivă.
84. La 22 iulie 1997, primarul din Bucureşti a ordonat restituirea bunului reclamanţilor.
E. Acţiunea în anulare a contractului de vânzare
85. La 16 septembrie 1998, reclamanţii au sesizat judecătoria sectorului 2 din Bucureşti printr-o acţiune în anulare a contractului de vânzare încheiat la 1 noiembrie 1996. Ei susţineau că bunul lor fusese vândut cu aplicarea prevederilor legii no 112/95, dar conform dispozitivului sentinţei definitive din 3 martie 1997 această lege nu îşi găsea aplicarea în speţă.
86. Prin sentinţa din 2 noiembrie 1999, instanţa le-a admis acţiunea şi a anulat contractul de vânzare - cumpărare. A apreciat că Statul luase în posesie bunul fără un titlu valabil şi că, drept urmare, bunul nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul legii no 112/95.
87. La 13 decembrie 2000, la apelul terţilor cumpărători, instanţa de sector a anulat sentinţa şi, pe fond, a respins acţiunea reclamanţilor ca greşit fondată. A apreciat că recursul în anulare, care anulase titlul de proprietate al reclamanţilor, permisese locatarilor, care erau de bună credinţă, să cumpere bunul.
88. Printr-o hotărâre din 10 mai 2001, Curtea de Apel din Bucureşti a respins recursul reclamanţilor şi a confirmat hotărârea dată în a doua instanţă.
F. Cerere de restituire cu aplicarea legii no 10/2001
89. Reiese fin elementele de la dosar că în 2001 reclamanţii au depus la primăria din Bucureşti o cerere de restituire a bunului în litigiu în întregime. Printr-o adresă din 16 august 2001, primăria Bucureşti a informat agentul Guvernului că nu se putea da curs favorabil cererii reclamanţilor din cauza lipsei unor documente care atestau dreptul de proprietate al acestora asupra bunului amintit.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
90. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu contra României ([GC], no 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (no 57001/00, §§ 19‑26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (no 63252/00, §§ 38‑53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (no 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. ASUPRA ADMISIBILITĂŢII
A. Asupra calităţii de victimă a d-lui. Alexandru Radu Patrichi
91. Curtea reaminteşte că, în temeiul articolului 34 din Convenţie, ea poate fi sesizată cu o cerere de « orice persoană fizică (...) ce se consideră victimă a unei încălcări de una din Înaltele Părţi contractante ale drepturilor recunoscute în Convenţie sau protocoalele acestora». Rezultă de aici că pentru a satisface condiţiile puse de această prevedere, orice reclamant trebuie să fie în măsură să demonstreze că este afectat direct de încălcarea sau încălcările Convenţiei pe care le susţine (a se vedea, printre altele, Brumǎrescu contra României [GC], no 28342/95, § 50, CEDO 1999-VII).
92. În speţă, Curtea observă că numai dl. Cornel Alexandru şi d-na Cornelia Patrichi au luat parte la procedurile interne (a se vedea paragrafele 8‑26 de mai sus) şi că hotărârea din 10 mai 2001, dată de Curtea de Apel din Bucureşti a fost pronunţată numai faţă de ei. Desigur, am putea considera că aceştia au angajat acţiunile interne şi în numele fiului lor, minor la acea epocă, dar, ulterior, acesta din urmă, devenit major, nu a participat de loc la procedurile angajate. Drept urmare, al treilea reclamant, care nu a fost direct afectat de procedurile în litigiu, nu poate aşadar să se pretindă victimă a unei încălcări în ceea ce-l priveşte.
93. Rezultă că în ceea ce-l priveşte pe dl. Alexandru Radu Patrichi, cererea est incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 § 3, şi trebuie respinsă cu aplicarea articolului 35 § 4.
B. Asupra corectei fondări a cererii
94. În ceea ce se referă la plângerea ridicată de dl. Cornel Alexandru şi d-na Cornelia Patrichi, Curtea constată că aceasta nu este în mod manifest greşit fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea observă pe de altă parte că nu se loveşte de nici un motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL No 1
95. Reclamanţii afirmă că vânzarea bunului locatarilor G.G., G.V. şi G.V., validată de hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 10 mai 2001, a ignorat articolul 1 din Protocolul no 1, cu următorul conţinut:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Prevederile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl au Statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
96. Guvernul consideră că acţiunea în anulare a contractului de vânzare nu are nici o incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, fiindcă nici titlul de proprietate, nici şansele lor de a obţine posesia bunului nu au fost afectate. Conform Guvernului, constatarea bunei credinţe a cumpărătorilor nu echivalează nici cu o negare a titlului de proprietate al reclamanţilor, nici cu o confirmare a titlului cumpărătorilor. Astfel, conform Guvernului, procedura litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamanţilor, care aveau ocazia de a formula o acţiune de revendicare. Conform Guvernului, chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerinţă asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, aceasta era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era proporţională. În fine, Guvernul apreciază că reclamanţii puteau obţine o despăgubire în temeiul legii no 10/2001.
97. Reclamanţii contestă această teză. Conform lor, în ciuda recunoaşterii definitive, la 3 martie 1997, a dreptului lor de proprietate asupra bunul în litigiu, le este imposibil să-i evacueze terţii cumpărători, care opun un contract de vânzare al aceluiaşi bun, validat la 10 mai 2001 de Curtea de Apel Bucureşti. Ei consideră ca ineficace căile de recurs indicate de Guvern şi califică jurisprudenţa internă în materie drept « contradictorie şi confuză ».
98. Curtea reaminteşte că în cauza Străin citată mai sus (§§ 39 şi 59), ea a considerat că vânzarea de către Stat a unui bun al altuia către terţi de bună credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absenţa totală a despăgubirilor, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul no 1.
99. În plus, în cauza Păduraru citată mai sus (§ 112), Curtea a constatat că Statul nu-şi îndeplinise obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general constituită de restituirea sau vânzarea imobilelor pe care le deţine în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată se repercutase asupra reclamantului, care se văzuse în imposibilitate de a recupera ansamblul bunului său deşi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie.
100. În speţă, Curtea nu vede nici un motiv pentru a se separa de jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind în mod sensibil aceeaşi. Ca şi în cauza Brumărescu citată mai sus, şi în cauza de faţă terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acelui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Şi, ca şi în cauza Străin citată mai sus, reclamanţii în speţă au fost recunoscuţi ca proprietari legitimi, tribunalele judecând ca incontestabil titlul lor de proprietate, dat fiind caracterul abuziv al naţionalizării (paragrafele 9 ‑ 12 de mai sus).
101. Curtea observă că vânzarea bunului reclamanţilor în temeiul legii no 112/1995 îi împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate şi că nu li s-a acordat nici o despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, deşi ei depuseseră o cerere de despăgubiri în temeiul legii no 10/2001 pentru partea vândută unor terţi, ei nu au primit până în prezent nici un răspuns favorabil.
102. Curtea ia notă că, la 22 iulie 2005, a fost adoptată legea no 247/2005, care a modificat legea no 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire, la nivelul valorii venale a bunului care nu poate fi restituit, persoanelor care se găsesc în aceeaşi situaţie ca reclamanţii. Curtea observă că legea mai sus menţionată propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, să li se acorde despăgubiri sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari la un organism de plasare de valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care au vocaţie de a primi despăgubiri pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, o dată societatea cotată la bursă.
103. Curtea ia notă de faptul că la 29 decembrie 2005, societatea pe acţiuni Proprietatea a fost înscrisă la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie urmată procedura de agrement a Consiliului naţional al valorilor mobiliare (« CNVM »). Conform calendarului prevăzut al Proprietatea, care a fost modificat în mai multe rânduri, intrarea efectivă la bursă este prevăzută pentru finele anului 2006.
104. În speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamanţi în temeiul legii no 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că Proprietatea nu funcţionează actualmente de natură a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanţilor şi că cererea acestora din urmă fondată pe legea sus menţionată nu a făcut obiectul nici unei examinări de mai mult de cinci ani. În plus, nici legea no 10/2001 nici legea no 247/2005 care o modifică nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei absenţe prelungite a despăgubirilor de persoanele care, în calitate de reclamanţi, au fost private de bunurile lor restituite în temeiul unei sentinţe definitive.
105. Aşadar, Curtea consideră că faptul că reclamanţii au fost privaţi de dreptul lor de proprietate asupra imobilului situat la no 51 din strada Ghica Tei, în Bucureşti, combinat cu absenţa totală a despăgubirilor de aproape nouă ani, i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul faţă de bunurile lor garantate de articolul 1 din Protocolul no 1.
Aşadar, în speţă s-a produs o încălcare a acestei prevederi.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
A. Daunele
106. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât eliminarea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
107. Reclamanţii solicită 220 000 EUR reprezentând valoarea bunului. Ei au depus un raport de expertiză în acest sens. Ei solicită 60 000 EUR pentru imposibilitatea de a se bucura de bun timp de zece ani, precum şi 50 000 EUR cu titlu de daune morale. În fine, mai solicită rambursarea a 300 EUR reprezentând cheltuielile suportate pentru expertiza tehnică imobiliară precum şi pentru traducerea anumitor documente.
108. Guvernul apreciază că valoarea de piaţă a bunului este de 106 359 EUR. El prezintă avizul unui expert imobiliar în acest sens. Cât despre sumele reprezentând chiria nepercepută, Guvernul consideră că în principiu, nu este cazul să se acorde o astfel de despăgubire şi invocă, printre altele, cauza Buzatu contra României (no 34642/97, § 18, 25 ianuarie 2005). În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că pretenţiile reclamanţilor sunt excesive dată fiind jurisprudenţa Curţii (cauza Străin contra României citată mai sus, § 84) şi apreciază că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit.
109. În observaţiile lor din răspuns, reclamanţii consideră că avizul expertului angajat de Guvern nu ţine seama de valoarea reală a terenului aferent casei. În fine, ei arată că expertiza lor a fost efectuată de un expert tehnic imobiliar, agreat de ANEVAR (« Asociaţia naţională a evaluatorilor din România »), organism care respectă standardele internaţionale în materie. Cât despre despăgubirile solicitate cu titlu de privare de posesie, reclamanţii consideră că jurisprudenţa invocată de Guvern nu se aplică în cauza de faţă, fiindcă nu mai au posibilitatea de a le fi restituit bunul în natură.
110. În circumstanţele din speţă, Curtea apreciază că restituirea casei situate la no 51 din strada Ghica Tei, în Bucureşti, şi a terenului aferent de 232 m², aşa cum a fost ordonată de sentinţa definitivă dată la 3 martie 1997 de judecătoria sectorului 2 din Bucureşti, ar plasa reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu aceea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele articolului 1 din Protocolul no 1 nu ar fi fost ignorate. Dacă Statul acuzat nu va proceda la acea restituire într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească celor interesaţi, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.
111. În acest sens, Curtea ia notă cu interes că legea no 247/2005 referitoare la modificarea legii no 10/2001 cu privire la restituirea bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală legat de reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto (Papamichalopoulos contra Greciei (satisfacţie echitabilă), hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A no 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani contra Italiei, hotărâre din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV, p. 1078, § 49, şi Brumărescu contra României (satisfacţie echitabilă) citată mai sus, §§ 22 şi 23 ).
112. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările operate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire în natură a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În caz de imposibilitate a restituirii din cauza, de exemplu, a vânzării bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului la momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16, şi 43 din lege).
113. Curtea observă că « punctul de vedere » prezentat de expertul Guvernului este fondat pe o valoare ipotetică, deoarece expert nu l-a vizitat. Ţinând seama de expertiza prezentată de reclamanţi precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţului de pe piaţa imobiliară locală, ea apreciază valoarea de piaţă actuală a bunului la 175 000 EUR.
114. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat atingeri grave dreptului reclamanţilor legate de bunul lor, pentru care suma de 5 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
115. Legat de sumele cerute cu titlu de chirii neprimite, Curtea nu ar putea specula asupra posibilităţii şi veniturilor dintr-o închiriere a casei în cauză (Buzatu contra României, no 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
B. Cheltuieli şi costuri de judecată
116. Reclamanţii solicită 300 EUR cu titlu de cheltuieli suportate pentru expertiza imobiliară, precum şi cheltuielile de traducere. Ei au depus la dosar copii ale facturilor justificative.
117. Guvernul nu a prezentat nici o observaţie legat de acest subiect.
118. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale şi a costurilor de judecată decât în măsura în care se bazează pe realitatea lor, necesitatea lor şi caracterul rezonabil al nivelului lor .
119. Ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile sus menţionate, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 300 EUR şi o acordă reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
120. Curtea apreciază ca adecvat să bazeze nivelul dobânzilor moratorii pe nivelul de dobânzi din facilitatea de împrumut marginal al Băncii centrale europene majorat cu trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA , ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibilă cererea în ceea ce priveşte pe dl. Cornel Alexandru şi pe d-na Cornelia Patrichi, şi inadmisibilă pentru surplus;
2. Hotărăşte că avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul no 1 ;
3. Hotărăşte
a) că Statul acuzat trebuie să restituie reclamanţilor bunul situat la no 51 din strada Ghica Tei, în Bucureşti în termen de trei luni începând de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie;
b) că în lipsa unei astfel de restituiri, Statul acuzat trebuie să achite reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 175 000 EUR (o sută şaptezeci şi cinci de mii de euro) ca daune materiale, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
4. Hotărăşte că Statul acuzat trebuie să achite reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, sumele următoare:
a) 5 000 EUR (cinci de mii de euro) pentru prejudiciul moral;
b) 300 EUR (trei sute de euro) pentru cheltuieli şi costuri de judecată;
5. Hotărăşte că sumele în cauză urmează a fi convertite în moneda Statului acuzat la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
6. Hotărăşte că începând cu data expirării termenului menţionat şi până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un nivel egal cu cel al facilităţii de împrumut marginal al Băncii centrale europene aplicabil pe această perioadă, mărit cu trei procente;
7. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Vincent BergerJohn Hedigan
Grefier
Full & Egal Universal Law Academy