©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA PĂVĂLACHE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 38746/03)
Hotărâre
Strasbourg
18 octombrie 2011
Definitivă
18/01/2012
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Păvălache împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 27 septembrie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 38746/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Fănel Păvălache („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 noiembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de A. Pavelescu şi D.R. Pavelescu, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde că a trebuit să suporte condiţii necorespunzătoare de detenţie, din cauza expunerii sale la fumul de ţigară şi a administrării cu întârziere a îngrijirilor medicale. De asemenea, acesta susţine că menţinerea sa în arest preventiv era ilegală şi că autorităţile interne ar fi încălcat dreptul său la respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
4. La 3 noiembrie 2009, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art. 5 § 1 şi art. 6 § 2 din convenţie. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1955 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului
6. La 17 octombrie 2002, doi oameni de afaceri au denunţat reclamantul, alături de alţi oameni de afaceri şi un consilier guvernamental, la Parchetul Anticorupţie pentru fapte de corupţie. La 18 octombrie 2002, în urma unei întâlniri între reclamant şi cei doi oameni de afaceri, la care a participat şi soţia reclamantului, reclamantul a fost reţinut de un grup de poliţişti şi procurori. În geanta soţiei acestuia s-au găsit două plicuri conţinând fiecare 10 000 de dolari americani.
7. La 19 octombrie 2002, prin ordonanţa procurorului H.M. de la Parchetul Anticorupţie, reclamantul a fost plasat în arest preventiv pentru o perioadă de treizeci de zile.
8. În ordonanţa de arestare preventivă, se preciza că reclamantul a fost reţinut în flagrant, pentru trafic de influenţă. Acesta era acuzat că primise suma de 20 000 de dolari americani pentru a interveni pe lângă magistraţi, cu scopul de a influenţa rezultatul anumitor litigii.
9. Recursul reclamantului împotriva ordonanţei din 19 octombrie 2002 a fost respins prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 5 noiembrie 2002.
10. La 13 decembrie 2002, precum şi la 13 ianuarie, 10 februarie, 10 martie şi la 2 aprilie 2003, Tribunalul Bucureşti a prelungit arestarea preventivă a reclamantului, considerând că existau suficiente indicii privind vinovăţia acestuia şi că punerea lui în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică. Tribunalul a justificat, de asemenea, menţinerea în arest prin necesitatea de a efectua o serie de acte de cercetare penală. Reclamantul a formulat recursuri care au fost respinse de Curtea de Apel Bucureşti.
11. Prin rechizitoriul din 31 martie 2003, reclamantul a fost trimis în faţa Tribunalului Bucureşti, sub acuzaţia de trafic de influenţă.
12. La 22 aprilie 2003, Tribunalul Bucureşti a examinat, din oficiu şi în complet format dintr-un judecător unic, necesitatea de a menţine reclamantul în arestare preventivă. Arestarea a fost prelungită cu treizeci de zile, pe motiv că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică. Reclamantul a contestat decizia în faţa Curţii de Apel Bucureşti, susţinând că prelungirea era ilegală în temeiul Legii nr. 161 din 19 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial la 21 aprilie 2003 şi intrată în vigoare la aceeaşi dată, care supunea prelungirea arestării unei examinări de către un complet format din doi judecători.
13. Prin hotărârea definitivă din 9 mai 2003, Curtea de Apel a respins contestaţia, considerând că judecătorul care s-a pronunţat în dimineaţa zilei de 22 aprilie 2003 nu a putut în mod obiectiv să ia cunoştinţă de noua lege, având în vedere că Monitorul Oficial din 21 aprilie 2003 fusese pus în vânzare şi distribuit instanţei abia a doua zi. Pe fond, aceasta a considerat că motivele care justificaseră prelungirea existau în continuare şi că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică.
14. Începând cu 20 mai 2003, tribunalul, reunit în complet alcătuit din doi judecători, a reînnoit periodic arestarea preventivă.
15. Prin hotărârea din 22 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de patru ani de închisoare pentru trafic de influenţă.
16. Parchetul şi reclamantul au declarat apel. Prin hotărârea din 14 iulie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat temeinicia hotărârii primei instanţe.
17. Reclamantul a formulat recurs, care a fost respins prin hotărârea definitivă din 7 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (fosta „Curte Supremă de Justiţie”). În schimb, recursul parchetului a fost admis şi Înalta Curte a stabilit pedeapsa la şase ani de închisoare.
18. În iunie 2006, reclamantul a beneficiat de liberare condiţionată.
B. Mediatizarea cauzei
19. Mai multe articole de presă au prezentat arestarea reclamantului, precum şi procedura penală care a rezultat.
20. La 23 şi 25 octombrie 2002, cotidianul naţional Adevărul a reprodus mai multe declaraţii ale procurorului H.M., care se exprimase astfel:
„Am organizat flagrantul cu 20 000 de dolari pentru că asta a fost suma pe care am reuşit noi, anchetatorii, să o găsim. Dar Pavalache a cerut 4 milioane de dolari. Dacă puteam face rost de 4 milioane de dolari, probabil că Pavalache ar fi luat aceşti bani.”
„Pavalache era, până la un punct, doar un intermediar. Există indicii temeinice că au participat alte 4 persoane [la aceste tranzacţii], persoane între care urmau să se împartă banii. Noi ştim filiera, am luat măsuri procedurale, am efectuat şi alte activităţi specifice pentru a se transforma aceste informaţii în probe.”
„Toate probele duc la o stabilire certă a vinovăţiei. După cum aţi văzut, a fost prins atât de bine încât nimeni şi nimic nu-l mai poate scăpa de răspunderea penală”.
21. La conferinţa de presă din 21 octombrie 2002, primul ministru a declarat:
„S-ar putea să vi se pară ciudat comentariul meu, dar am să vă spun că, în opinia mea, [cauza Pavalache] poate avea implicaţii deosebit de pozitive. În primul rând, este vorba despre faptul că Parchetul Anticorupţie nu are complexe în ceea ce priveşte activitatea sa în momentul de faţă. [...] În al doilea rând, este vorba de un mesaj pentru cei care funcţionează cumva, aş spune, la periferia sistemului politic şi care, iată, uneori, se pare că sunt tentaţi să mijlocească între zona politicului şi zona privată. Este important pentru perioada următoare ca justiţia să-şi spună cuvântul şi dacă vor mai fi şi alte cazuri de acest gen, ele vor trebui sancţionate în acelaşi mod.”
22. La 22 octombrie 2002, preşedintele României, răspunzând la o întrebare a presei referitoare la reclamant, s-a exprimat astfel:
„Cel care încalcă legea trebuie să suporte consecinţele. Nimeni nu trebuie să fie iertat. Cel care încalcă legea, care are un comportament iresponsabil, contrar eticii profesionale sau cerinţelor statutului de funcţionar, trebuie să răspundă pentru faptele sale în faţa legii, indiferent despre ce persoană este vorba.”
23. La 2 noiembrie 2003, acelaşi preşedinte a comentat la radio demisia secretarului general al guvernului:
„În cadrul Secretariatului General al Guvernului sunt doi funcţionari care au primit bani şi ministrul a considerat că este responsabil de comportamentul subordonaţilor săi şi a părăsit Guvernul.”
24. La 25 octombrie 2002, cotidianul naţional Gardianul a publicat un interviu cu Preşedintele Senatului şi vicepreşedintele partidului de la putere, care s-a exprimat astfel referitor la cauza reclamantului:
„Cazul Pavalache dăunează imaginii partidului, dar pe termen mediu impactul său va fi favorabil [...] Acest caz a fost demonstrat de un flagrant. Este un lucru bun că se începe curăţenia. Dacă mai descoperim astfel de cazuri, măsurile vor fi radicale.”
C. Arestarea preventivă şi tratamentul medical
25. La 19 octombrie 2002, reclamantul a fost plasat în arestul Inspectoratului General al Poliţiei. Fişa medicală întocmită cu această ocazie menţiona: „stare generală [de sănătate] relativ bună”.
26. La 21 şi 25 octombrie şi la 5 noiembrie 2002, reclamantul a fost examinat de un medic de urgenţă care i-a prescris anxiolitice şi medicamente pentru hipertensiune.
27. La 18 noiembrie 2002, reclamantul a fost transferat în arestul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
28. La 15 ianuarie 2003, reclamantul a solicitat parchetului să fie supus unui examen medical general, ţinând seama de starea sa precară de sănătate.
29. La 31 ianuarie 2003, acesta a fost supus unui control medical, în urma căruia medicul a recomandat spitalizarea pentru o boală coronariană şi hipertensivă. La 3 februarie 2003, reclamantul a fost însoţit la Spitalul Penitenciar Jilava, unde medicul a confirmat diagnosticul şi, considerând că nu era vorba despre o urgenţă cardiologică, a recomandat efectuarea unor examene complementare. În aceeaşi zi, reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili dacă starea sa de sănătate era compatibilă cu detenţia.
30. La 5 februarie 2003, reclamantul a fost supus unui examen cardiologic, care a confirmat hipertensiunea şi disfuncţii ale muşchiului cardiac. Au fost instituite un regim alimentar adaptat şi un tratament medicamentos.
31. La 21 februarie 2003, parchetul a respins cererea de efectuare a unei expertize medico-legale, pe motiv că nu era vorba de o urgenţă cardiologică şi că reclamantul putea să urmeze în detenţie tratamentul prescris.
32. La 31 martie 2003, reclamantul a fost transferat în arestul Poliţiei Sectorului 6 Bucureşti.
33. La 10 aprilie 2003, acesta a fost transferat în arestul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti. În aceeaşi zi, acesta a fost examinat de un medic generalist, care a menţinut tratamentul medicamentos. La 12 şi 15 mai 2003, au fost efectuate noi examene medicale.
34. La 21 mai 2003, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Jilava.
35. La 1 iulie 2003, reclamantul a trimis o plângere la parchet pentru a denunţa abuzurile comise de procurorul H.M. şi condiţiile de detenţie, printre care absenţa unui tratament medical şi expunerea la fumul de ţigară. Acesta a menţionat că împărţea o celulă cu deţinuţi fumători şi că solicitase să fie închis într-o celulă de nefumători. Cu toate acestea, pentru a-l constrânge să facă declaraţii compromiţătoare în privinţa unor personalităţi din viaţa publică, procurorul ar fi dispus transferul acestuia într-o celulă cu cincizeci de deţinuţi fumători. Acesta a susţinut că, în aceste condiţii şi din cauza presiunilor fizice şi psihice, la 31 decembrie 2002, acesta a fost victima unei crize cardiace, chiar a unui infarct.
36. La 22 mai, la 3, 9 şi 11 iunie, la 17 iulie şi la 4 august 2003, reclamantul s-a prezentat la infirmeria închisorii, unde a primit diverse medicamente. Acesta a solicitat, de asemenea, transferul la Penitenciarul Rahova, unde considera că condiţiile de detenţie şi de tratament erau mai bune.
1La 6 august 2003, reclamantul a fost transferat întâi la Spitalul Penitenciar Rahova, din cauza unei suspiciuni de apendicită care a fost infirmată de rezultatul unor examene medicale. La 8 august 2003, acesta a fost închis la Penitenciarul Rahova, unde a rămas până la condamnarea sa în primă instanţă. În urma unui control medical care a avut loc în aceeaşi zi, reclamantul a fost diagnosticat cu o bronşită cronică astmatiformă şi medicul a recomandat un tratament medicamentos.
38. La 17 august 2003, medicul penitenciarului a recomandat continuarea tratamentului pentru bolile vasculare şi pentru bronşită.
39. La 26 septembrie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de procurorul acuzat de rele tratamente de către reclamant, considerând că acuzaţiile nu erau fondate.
40. La 28 noiembrie 2003, reclamantul a fost examinat de un medic din cadrul penitenciarului, care i-a prescris un tratament pentru tulburări ale veziculei biliare.
41. La 13 ianuarie 2004, medicul penitenciarului a diagnosticat o bronşită cronică acută şi i-a prescris un tratament.
42. La 31 ianuarie 2004, reclamantul s-a plâns conducerii Administraţiei Penitenciarului pentru a denunţa deficienţele din administrarea tratamentului medical şi relele condiţii de detenţie. Acesta a precizat că ceruse, în temeiul Legii nr. 349/2002, să fie plasat într-o celulă de nefumători, dar că solicitările sale fuseseră respinse sau ignorate de conducerea Penitenciarului Rahova, pe motiv că nu existau astfel de celule. Acesta a descris afecţiunile sale pulmonare şi a precizat că celula în care se afla era plină de un nor gros de fum provocat de numeroşii co-deţinuţi care îşi fumau cota lunară de 1200 de ţigări.
La 20 februarie 2004, medicul penitenciarului a constatat o agravare a bronşitei şi i-a prescris un tratament.
44. La 24 februarie 2004, conducerea Administraţiei Penitenciarului a informat reclamantul că, în urma verificărilor, acuzaţiile sale nu erau confirmate.
45. La 4 mai 2004, reclamantul a fost supus unui examen radiologic pulmonar. La 30 iunie 2004, medicul penitenciarului i-a prescris un tratament pentru tulburări intestinale. În perioada 7-12 iulie 2004, i-au fost oferite îngrijiri pentru o rană accidentală.
46. La 12 octombrie 2004, reclamantul a fost supus unui nou examen radiologic şi, la 20 octombrie 2004, medicul penitenciarului a recomandat continuarea tratamentului pentru bolile cardio-vasculare şi pulmonare.
47. La 16 noiembrie 2004, reclamantul a solicitat Tribunalului Bucureşti întreruperea executării pedepsei din motive medicale.
48. În perioadele 20-22 decembrie 2004 şi 4-6 ianuarie 2005, acesta a fost spitalizat într-un Institut de cardiologie pentru examene şi tratament. De asemenea, acesta a fost supus, la 15 decembrie 2004 şi 12 ianuarie 2005, la examene medicale în cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală. Medicii au observat că suferea de hipertensiune arterială, bronşită şi obezitate. Între altele, aceştia i-au recomandat să evite aerul poluat, dar au concluzionat că acesta nu se afla în imposibilitatea de a-şi executa pedeapsa, cu condiţia să primească tratamentul prescris şi să urmeze recomandările medicale.
49. Prin hotărârea din 21 februarie 2005, confirmată în urma apelului şi recursului reclamantului, tribunalul a respins cererea de întrerupere a executării pedepsei.
50. În perioada 18-23 mai 2005, reclamantul a fost spitalizat din cauza hipertensiunii arteriale şi a bronşitei obstructive.
51. După transferul său la Penitenciarul Giurgiu, la 20 mai 2006, reclamantul a beneficiat, la 27 iunie 2006, de măsura de liberare condiţionată.
II. Dreptul şi practica relevante
A. Legea nr. 161/2003 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
52. Legea nr. 161 a fost adoptată la 19 aprilie 2003 şi a intrat în vigoare la 21 aprilie 2003, la data publicării sale în Monitorul Oficial. Aceasta a modificat anumite prevederi ale Legii anterioare nr. 78/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, prevăzând că, de acum înainte, completele de judecată care examinează, în primă instanţă, cazuri de corupţie trebuie să fie alcătuite din doi judecători.
53. La 14, 16 şi 21 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursurile mai multor inculpaţi împotriva a trei hotărâri ale Tribunalului Bucureşti, pronunţate la 24 şi 25 aprilie 2003, prin care fusese prelungită arestarea preventivă a inculpaţilor acuzaţi de fapte de corupţie. Curtea de apel a anulat aceste hotărâri pe motiv că fuseseră pronunţate într-un complet format dintr-un singur judecător şi a trimis dosarele la Tribunalul Bucureşti pentru o nouă examinare în complet format din doi judecători.
B. Dreptul intern privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
54. În ceea ce priveşte dreptul deţinuţilor la asistenţă medicală, Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor prevedea un astfel de drept la art. 17 şi 41 coroborate. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003, intrată în vigoare la 27 iunie 2003, privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate a confirmat protecţia dreptului la asistenţă medicală (tratament, medicamente etc.), aceasta trebuind să fie acordată deţinuţilor gratuit şi de către personal calificat. De asemenea, deţinuţii puteau sesiza judecătoria cu plângeri privind respectarea drepturilor lor.
55. OUG nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 275/2006, care a reluat esenţialul prevederilor acesteia.
56. În ceea ce priveşte prevederile legislative referitoare la protecţia împotriva efectelor tutunului în mediul penitenciar, Legea nr. 349/2002 pentru prevenirea şi combaterea efectelor consumului produselor din tutun prevede că se interzice fumatul în unităţile sanitare de stat sau private şi în spaţiile publice închise.
57. Prin hotărârea definitivă din 12 aprilie 2005, Judecătoria Arad a admis plângerea unui deţinut închis la Penitenciarul Arad, care se plângea că fusese obligat să împartă celula cu deţinuţi fumători. Instanţa a dispus administraţiei penitenciarelor să asigure detenţia petentului într-o celulă de nefumători şi să pună capăt încălcării dreptului acestuia, astfel cum este garantat de Legea nr. 349/2002. La 12 ianuarie 2006, Judecătoria Arad admite o a doua acţiune introdusă de acelaşi petent, pe motiv că acesta era închis în continuare în celule cu deţinuţi fumători.
C. Rapoarte întocmite de Consiliul Europei
1. Rapoartele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT)
58. Rapoartele întocmite de CPT includ un inventar detaliat al situaţiei din diferitele centre de detenţie şi penitenciare române.
59. În raportul din 2 aprilie 2004, redactat ca urmare a vizitelor care au avut loc în perioadele 16-25 septembrie 2002 şi 9-11 februarie 2003, CPT descrie condiţiile de detenţie în Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
60. Arestul avea o capacitate oficială de 132 de locuri; totuşi, la momentul vizitei, erau închise aici 193 de persoane. Majoritatea celulelor aveau un acces foarte limitat sau inexistent la lumina zilei; iluminarea artificială era slabă, iar aerisirea era în mod vădit insuficientă; celulele erau extrem de murdare şi multe dintre ele erau infestate cu insecte parazite. În plus, gradul de ocupare era mult prea ridicat; de exemplu, în sectorul bărbaţilor, în celule de 4,5 – 5 m² erau închise patru persoane şi, în celule de aproximativ 10 m², se aflau opt sau mai multe persoane. Mai puţin de jumătate dintre deţinuţi dormeau singuri în pat.
61. Cu ocazia unei vizite efectuate în februarie 2003, delegaţia a constatat îmbunătăţiri. În şapte celule din sectorul bărbaţilor, unde lucrările se încheiaseră în întregime, condiţiile materiale de găzduire erau în ansamblu bune: fiecare celulă dispunea de spaţiul său sanitar cu duş şi toaletă asiatică, avea acces neobstrucţionat la lumină naturală şi beneficia de o ventilaţie adecvată; toate erau dotate cu un sistem de apel şi, cu excepţia uneia dintre ele, un televizor. În cele din urmă, curăţenia şi igiena erau ireproşabile. Se prevăzuse finalizarea, înainte de sfârşitul lunii martie 2003, unor lucrări cu aceeaşi amploare în toate celelalte celule ale unităţii şi amenajarea unei a doua curţi interioare.
62. Raportul întocmit de CPT la 11 decembrie 2008 include un inventar detaliat al situaţiei din diferitele penitenciare române, vizitate în iunie 2006, printre care şi Penitenciarul Jilava. Calificând drept „consternante” condiţiile materiale de detenţie din acest penitenciar, în special din cauza supraaglomerării cronice, a lipsei constante de paturi, a condiţiilor de igienă deplorabile şi a insuficienţei activităţilor educative propuse deţinuţilor, CPT a recomandat autorităţilor române să ia măsuri imediate pentru ca gradul de ocupare al celulelor să fie redus semnificativ şi ca toţi deţinuţii să dispună de un pat, de saltele şi de pături curate. De asemenea, CPT a luat act de faptul că, în anumite celule din Penitenciarul Jilava, condiţiile de detenţie puteau fi calificate drept inumane şi degradante.
63. CPT a recomandat autorităţilor române să ia măsurile necesare pentru ca norma de 4 m² de spaţiu vital pentru fiecare deţinut în celulele colective să fie respectată în toate penitenciarele din România.
2. Raportul Biroului Comisarului pentru Drepturile Omului
64. Redactat în urma unei vizite efectuate în România în perioada 13-17 septembrie 2004, raportul din 29 martie 2006 prezintă informaţii cu privire la Penitenciarele Rahova şi Jilava.
65. Dacă s-a constatat că Penitenciarul Rahova oferea condiţii de viaţă convenabile, raportul califică drept „deplorabile” condiţiile de detenţie din Penitenciarul Jilava, una din închisorile cele mai suprapopulate din România, situaţia fiind considerată „alarmantă”. La momentul vizitei, în acest penitenciar, existau 2 500 de deţinuţi pentru 1 400 de locuri. În plus, se subliniază că „toate instalaţiile erau uzate, ferestrele incapabile să filtreze frigul, iar mobilierul dintr-o altă epocă”.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
66. Reclamantul se plânge că a fost obligat să stea, pe parcursul arestării sale preventive, în celule cu deţinuţi fumători. Acesta susţine că condiţiile de detenţie i-au provocat, la 21 decembrie 2002, un infarct şi boli cardiovasculare şi pulmonare, pentru care nu a fost îngrijit în mod corespunzător. Acesta invocă art. 3 din convenţie, care prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
67. Guvernul respinge această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
1. În ceea ce priveşte epuizarea căilor de atac interne
68. Guvernul afirmă că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne pentru a se plânge de condiţiile de detenţie şi de lipsa unui tratament medical.
69. Acesta afirmă că, înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003, reclamantul ar fi putut introduce o acţiune întemeiată pe prevederile art. 21 din convenţie, care garantează accesul liber la justiţie, sau pe dispoziţiile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 998 şi art. 999 C. civ.), pentru a solicita o despăgubire pentru prejudiciul pe care îl suferise.
70. În ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 27 iunie 2003, data intrării în vigoare a OUG nr. 56/2003, Guvernul susţine că reclamantul ar fi putut să sesizeze direct instanţa cu o acţiune privind condiţiile detenţiei sale şi deficienţele din cadrul administrării de îngrijiri medicale.
71. În cele din urmă, Guvernul aminteşte că posibilitatea de a contesta în faţa instanţelor o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale a fost prevăzută de Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004. Prin urmare, acesta consideră că reclamantul ar fi putut să obţină o reparaţie prin introducerea unei acţiuni în faţa instanţelor interne împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 26 septembrie 2003, pronunţată în favoarea procurorului acuzat de rele tratamente.
72. În replică, reclamantul susţine că aceste căi de atac indicate de Guvern nu erau eficiente. Acesta consideră că o acţiune civilă în repararea unui prejudiciu cauzat de condiţiile de detenţie contrare art. 3 din convenţie nu era adecvată şi eficientă, în absenţa unor măsuri concrete pentru redresarea sau prevenirea situaţiilor contrare art. 3 din convenţie.
73. În ceea ce priveşte calea de atac despre care s-a pretins că îi era oferită de OUG nr. 56/2003, reclamantul consideră că aceasta nu se poate aplica retroactiv, având în vedere că a fost supus unor rele tratamente înainte de intrarea în vigoarea a acesteia. În ceea ce priveşte posibilitatea de a contesta rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului din 26 septembrie 2003, acesta afirmă că nu era vorba despre un recurs efectiv, având în vedere că ancheta fusese sumară şi formală şi că o contestare a rezoluţiei ar fi determinat iniţierea unei noi proceduri lungi şi irelevante pentru procedura principală.
74. Curtea observă că plângerea reclamantului priveşte perioada de arestare preventivă care a început la 18 octombrie 2002 şi s-a încheiat la 22 aprilie 2004, prin condamnarea în primă instanţă. Acesta se plânge, pe de o parte, de relele condiţii de detenţie şi, în special, de expunerea la fumul de ţigară şi, pe de altă parte, de lipsa unui tratament medical.
75. În ceea ce priveşte prima parte a capătului de cerere, Curtea aminteşte că a hotărât deja, în cauze recente similare, că acţiunile propuse de Guvern nu reprezentau recursuri efective care trebuiau epuizate de reclamant (a se vedea Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 37, 29 aprilie 2008; Măciucă împotriva României, nr. 25763/03, pct. 19, 26 mai 2009; Eugen Gabriel Radu împotriva României, nr. 3036/04, pct. 23, 13 octombrie 2009; Elefteriadis împotriva României, nr. 38427/05, pct. 43, 25 ianuarie 2011, şi Florea împotriva României, nr. 37186/03, pct. 45, 14 septembrie 2010).
76. Argumentele Guvernului nu pot conduce, în speţă, la o concluzie diferită. În consecinţă, trebuie respinsă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern în această privinţă.
77. Prin urmare, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Acesta trebuie declarat aşadar admisibil.
78. În ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la tratamentului medical deficitar, Curtea constată că, din dosarul medical al reclamantului reiese că acesta din urmă a fost supus periodic unor examene specializate în reţeaua medicală penitenciară şi civilă. În plus, în cursul numeroaselor spitalizări, acesta a beneficiat de îngrijiri medicale curente şi în regim de urgenţă.
79. În continuare, Curtea observă că o acţiune întemeiată pe dispoziţiile OUG nr. 56 ar fi constituit, după intrarea acesteia în vigoare la 27 iunie 2003, un recurs efectiv în sensul art. 35 § 1 din convenţie (a se vedea, Petrea, citată anterior, pct. 36 şi 37). Or, trebuie să se constate că reclamantul a omis să se plângă, în faţa instanţelor naţionale, în temeiul acestei ordonanţe, de faptul că nu a primit îngrijiri medicale corespunzătoare.
80. În ceea ce priveşte tratamentul pentru criza cardiacă, Curtea remarcă faptul că, începând cu 31 ianuarie 2003, reclamantul a făcut obiectul unei supravegheri şi a unui tratament pentru boala cardiovasculară. Prin urmare, presupunând că, la momentul accidentului vascular, reclamantul nu dispunea de căi de atac efective pentru a se plânge de o eventuală absenţă a tratamentului, Curtea observă că acesta a introdus cererea sa la 7 noiembrie 2003, adică la mai mult de şase luni de la data la care a beneficiat de îngrijiri medicale specifice pentru această boală.
81. Având în vedere considerentele anterioare, Curtea consideră că respectivul capăt de cerere care se referă la lipsa tratamentului medical este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
82. Reclamantul susţine că faptul că a fost obligat să inhaleze în permanenţă fum de ţigară în celulele în care a fost închis în timpul arestării sale preventive a constituit un tratament inuman şi a provocat degradarea stării sale de sănătate. De asemenea, acesta afirmă că celulele din arestul poliţiei erau suprapopulate, insalubre şi umede, fără lumină naturală şi fără ventilaţie, lipsite de intimitate şi de un minimum de mobilier.
83. Guvernul susţine că condiţiile de detenţie a reclamantului erau conforme cu art. 3 din convenţie.
84. Guvernul face referire la scrisoarea din 3 februarie 2010 a şefului Direcţiei Generale a Poliţiei Bucureşti, care precizează că condiţiile de detenţie a reclamantului în diferitele unităţi de poliţie au fost, de asemenea, conforme cu cerinţele minime impuse pentru privarea de libertate şi că autorităţile au încercat în măsura posibilului să separe deţinuţii fumători de cei nefumători. Dimensiunea celulelor, dintre care unele aveau lumină şi ventilaţie naturale, a variat între 16 şi 32 de m2 şi numărul ocupanţilor a variat, de asemenea, de la două la cinci persoane.
85. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie din Penitenciarul Jilava, Guvernul afirmă că se află în imposibilitatea de a preciza dacă reclamantul împărţise celula cu deţinuţi fumători, dar afirmă că, în temeiul regulamentului penitenciarului, fumatul era permis doar în toalete şi în cursul plimbării. Acesta adaugă că reclamantul a fost închis într-o celulă rezervată deţinuţilor care, datorită funcţiilor pe care le ocupaseră sau a statutului lor social, şi anume foşti militari, poliţişti, magistraţi sau alţi înalţi funcţionari, necesitau o protecţie specială. Acesta precizează că celula respectivă avea o suprafaţă de 12,78 m2, avea nouă paturi şi era mobilată corespunzător şi că rata de ocupare a variat între cinci şi şapte deţinuţi cu o stare de sănătate bună. Guvernul adaugă că celula era prevăzută cu un grup sanitar, apă curentă potabilă, lumină naturală şi ventilaţie prin două ferestre, dintre care una deservea grupul sanitar.
86. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie din Penitenciarul Rahova, Guvernul afirmă că, la cerere, deţinuţii pot fi plasaţi în celule de nefumători. Acesta precizează că, în temeiul Legii nr. 349/2002, administraţia Penitenciarului Rahova a stabilit şi semnalat în mod corespunzător locurile în care era permis fumatul. Reclamantul a fost deţinut într-o celulă de 21 m², prevăzută cu o fereastră dublă, mobilată convenabil şi care avea zece paturi. Era dotată cu toalete şi o baie cu apă rece curentă potabilă şi apă caldă de două ori pe săptămână timp de două ore.
2. Motivarea Curţii
87. Curtea aminteşte că măsurile privative de libertate implică în mod obişnuit anumite inconveniente pentru deţinut. Totuşi, aceasta reaminteşte că închiderea unei persoane nu determină pierderea de către deţinut a drepturilor garantate prin convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana închisă poate avea nevoie de protecţie sporită din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în răspunderea grija statului. În acest context, art. 3 impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice prizonier este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, CEDO 2000-XI, Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 131, 22 octombrie 2009]. Astfel, detenţia unei persoane bolnave în condiţii neadecvate pot constitui, în principiu, un tratament contrar art. 3 [a se vedea, de exemplu, Price împotriva Regatului Unit, nr. 33394/96, pct. 30, CEDO 2001-VII; İlhan împotriva Turciei (MC), nr. 22277/93, pct. 87, CEDO 2000-VII, şi Naoumenko împotriva Ucrainei, nr. 42023/98, pct. 112, 10 februarie 2004].
88. Prin urmare, statul este obligat, în ciuda problemelor logistice şi financiare, să îşi organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectarea demnităţii umane a acestora (Choukhovoï împotriva Rusiei, nr. 63955/00, pct. 31, 27 martie 2008, şi Benediktov împotriva Rusiei, nr. 106/02, pct. 37, 10 mai 2007). Acest lucru poate implica obligaţia statului de a lua măsuri pentru a proteja un deţinut împotriva efectelor nocive ale tabagismului pasiv, în cazul în care, ţinând seama de examene medicale şi de recomandările medicilor curanţi, starea sa de sănătate impune acest lucru (Elefteriadis, citată anterior, pct. 48).
89. În speţă, Curtea consideră că acuzaţiile reclamantului referitoare la expunerea la fumul de ţigară sunt plauzibile şi reflectă o situaţie denunţată deja în faţa sa, în legătură cu condiţiile de detenţie din diferitele penitenciare româneşti (a se vedea, mutatis mutandis, Florea, citată anterior, pct. 60, şi Elefteriadis, citată anterior, pct. 49).
90. Aceasta constată că, în momentul plasării sale în arest preventiv, starea de sănătate a reclamantului era relativ bună şi nu suferea decât de hipertensiune arterială. Cu toate acestea, după mai multe luni de detenţie, la 8 august 2003, certificatul medical întocmit la finalul unei perioade de spitalizare atesta o deteriorare a căilor respiratorii şi menţiona apariţia unei noi boli, bronşita astmatiformă (a se vedea, mutatis mutandis, Elefteriadis, citată anterior, pct. 48). Acest diagnostic a fost confirmat ulterior de mai mulţi medici, care au constatat chiar o agravare şi au recomandat ca acesta să evite aerul poluat (a se vedea supra, pct. 43 şi 48).
91. Or, atunci când o persoană este plasată în grija statului într-o stare bună de sănătate şi, după un anumit timp petrecut în detenţie, acest lucru se schimbă, statul are obligaţia de a oferi o explicaţie plauzibilă pentru această situaţie (Dobri împotriva României, nr. 25153/04, pct. 46 şi urm., 14 decembrie 2010).
92. În speţă, Curtea constată că nu numai că Guvernul nu a oferit o explicaţie pentru apariţia şi agravarea bronşitei cronice astmatiforme, dar nici nu a precizat în ce tip de celule a fost închis reclamantul, în vreme ce acesta din urmă s-a plâns, de cel puţin două ori, că a fost obligat să împartă celula cu deţinuţi fumători [a se vedea supra, pct. 35 şi 42, şi a contrario, Stoine Hristov împotriva Bulgariei (nr. 2), (nr. 36244/02, pct. 43-45, 16 octombrie 2008].
93. În plus, din elementele furnizate de Guvern reiese că prevederile Legii nr. 349/2002 împotriva efectelor tutunului, în vigoare din luna iunie 2002, nu au fost puse în aplicare în penitenciare în mod uniform.
94. De asemenea, Curtea constată că expunerea la fumul de tutun a fost agravată şi de faptul că reclamantul a fost închis de mai multe ori în celule suprapopulate. Aceasta aminteşte că, atunci când suprapopularea dintr-o închisoare atinge un anumit nivel, acest element este suficient, în sine, pentru a concluziona încălcarea art. 3 din convenţie. În general, este vorba despre cazurile în care spaţiul personal acordat unui reclamant este mai mic de 3 m² (Kantyrev împotriva Rusiei, nr. 37213/02, pct. 50-51, 21 iunie 2007, Andreï Frolov împotriva Rusiei, nr. 205/02, pct. 47-49, 29 martie 2007, Kadikis împotriva Letoniei (no 2), nr. 62393/00, pct. 55, 4 mai 2006, şi Melnik împotriva Ucrainei, nr. 72286/01, pct. 102, 28 martie 2006).
95. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie din arestul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Curtea remarcă faptul că CPT a constatat, în februarie 2003, realizarea unor importante lucrări de reparaţii şi întreţinere în câteva celule din unitate.
96. Cu toate acestea, Curtea constată că Guvernul nu a precizat dacă celula reclamantului făcea parte din celulele renovate sau care era spaţiul efectiv de care dispunea acesta. De fapt, acesta s-a limitat să precizeze că reclamantul a beneficiat, ca şi în alte unităţi de poliţie, de condiţii minime.
97. Or, având în vedere că Guvernul este singurul care are acces la informaţii care pot confirma sau infirma afirmaţiile reclamantului, Curtea a aplicat principiul affirmanti incumbit probatio. Prin urmare, Curtea consideră că informaţiile furnizate de Guvern nu sunt suficiente pentru a elimina pur şi simplu acuzaţiile reclamantului în ceea ce priveşte condiţiile inadecvate de detenţie din arestul Direcţiei Generale de Poliţie.
98. În orice caz, conform datelor comunicate de Guvern, în alte penitenciare în care a fost deţinut reclamantul, acesta a dispus doar de 1,82 m2 până la 2,55 m2 de spaţiu personal la Penitenciarul Jilava şi de 2,1 m2 la Penitenciarul Rahova (a se vedea supra, pct. 85 şi 86).
99. Or, un astfel de spaţiu este sub norma recomandată autorităţilor române în rapoartele CPT (a se vedea supra, pct. 63).
100. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate şi, ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a-i asigura reclamantului condiţii de detenţie compatibile cu respectarea demnităţii umane şi pentru ca modalităţile de executare a pedepsei să nu îl supună unei suferinţe sau unei încercări cu o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.
101. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din convenţie
102. Reclamantul se plânge de faptul că prelungirea arestării preventive din 22 aprilie 2003 nu s-a realizat „potrivit căilor legale”. El invocă art. 5 § 1 din convenţie, conform căruia:
„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale [...]”
103. Reclamantul consideră că hotărârea din 22 aprilie 2003 era arbitrară, având în vedere că aceasta a fost pronunţată de un singur judecător al Tribunalului Bucureşti, în vreme ce, în temeiul Legii nr. 161/2003, intrată în vigoare la 21 aprilie 2003, aceasta ar fi trebuit pronunţată de un complet alcătuit din doi judecători. Acesta adaugă că, în cauze similare, Curtea de Apel Bucureşti a constatat nelegalitatea prelungirii şi a dispus eliberarea persoanelor în cauză.
104. Guvernul contestă acest argument. Acesta afirmă că eroarea procedurală referitoare la alcătuirea completului de judecată nu poate influenţa legalitatea menţinerii în arest preventiv, având în vedere că judecătorul a examinat motivele care pledau pentru menţinerea reclamantului în arest preventiv şi a motivat decizia sa în mod corespunzător. În plus, acesta afirmă că reclamantul a avut posibilitatea de a-şi susţine argumentele în cadrul recursului pe care l-a formulat împotriva acestei decizii în faţa Curţii de Apel Bucureşti. În cele din urmă, acesta precizează că respectivele cauze citate de reclamant nu erau similare, deoarece încheierile de prelungire a arestării preventive respinse de Curtea de Apel fuseseră pronunţate de Tribunalul Bucureşti la câteva zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003 (a se vedea supra, pct. 53).
105. Curtea aminteşte că o încheiere prin care se dispune măsura arestării preventive trebuie să fie considerată ca fiind invalidă ex facie dacă viciul care a fost constatat este considerat drept o „neregulă gravă şi evidentă”, în sensul excepţional indicat în jurisprudenţa Curţii. În consecinţă, cu excepţia cazurilor în care constituie o neregulă gravă şi evidentă, viciile care afectează măsura de arestare preventivă pot fi respinse de instanţele de apel interne, în cadrul unei proceduri de control jurisdicţional [Mooren împotriva Germaniei (MC), nr. 11364/03, pct. 75, CEDO 2009‑...].
106. În speţă, nu se contestă faptul că încheierea din 22 aprilie 2003 era afectată de un viciu de procedură. Cu toate acestea, Curtea consideră că acest viciu nu poate fi considerat drept o „neregulă gravă şi evidentă” care determină nelegalitatea arestării în cauză. În această privinţă, în afară de faptul că încheierea în litigiu era motivată, Curtea constată că, în faţa Curţii de apel, reclamantul a avut posibilitatea de a-şi prezenta din nou argumentele care pledau în favoarea punerii sale în libertate. Curtea de apel care a examinat într-un termen scurt recursul acestuia a considerat că erau îndeplinite condiţiile de fond pentru a justifica prelungirea arestului şi că viciul de formă nu era suficient de grav pentru a determina nelegalitatea arestării.
107. În ceea ce priveşte argumentul reclamantului, întemeiat pe existenţa unei practici în jurisprudenţa curţii de apel cu privire la care pretinde că este divergentă, Curtea observă, asemenea Guvernului, că această instanţă a anulat mai multe hotărâri ale Tribunalului Bucureşti, pe motiv că acestea fuseseră pronunţate la câteva zile după intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003. În prezenta cauză, prelungirea arestării a fost decisă în ziua următoare datei la care a intrat în vigoare legea şi chiar în ziua publicării în Monitorul Oficial. În această privinţă, Curtea consideră că situaţiile nu erau comparabile.
108. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din convenţie
109. Reclamantul se plânge de faptul că autorităţile interne politice şi judiciare au adus atingere dreptului acestuia de a fi prezumat nevinovat până la stabilirea legală a vinovăţiei sale. El invocă art. 6 § 2 din convenţie, conform căruia:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
A. Cu privire la admisibilitate
110. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
111. Reclamantul se plânge că declaraţiile procurorului H.M. şi ale celor mai înalte autorităţi ale statului, precum şi campania de presă îndreptată împotriva lui la iniţiativa acestor autorităţi, au adus atingere respectării prezumţiei sale de nevinovăţie şi au influenţat rezultatul procesului.
112. Guvernul contestă acest argument. Acesta afirmă că judecătorii care au examinat cauza nu au fost influenţaţi de luarea unei poziţii de către procuror şi şi-au îndeplinit sarcina respectând toate garanţiile unui proces echitabil.
113. În ceea ce priveşte declaraţiile oamenilor politici, Guvernul susţine că acestea aveau un caracter general în contextul luptei anticorupţie şi nu îl vizau pe reclamant în particular.
114. În cele din urmă, acesta consideră că prezumţia de nevinovăţie a unui inculpat nu împiedică autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs de desfăşurare.
2. Motivarea Curţii
115. Curtea aminteşte că principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 § 2 impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea unei infracţiuni înainte ca vinovăţia acesteia să fie stabilită de o instanţă (a se vedea, de exemplu, Allenet de Ribemont împotriva Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, pct. 36).
116. O atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi adusă nu numai de un judecător sau de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice, inclusiv agenţi de poliţie (ibidem, pct. 37 şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 125, 28 noiembrie 2002)) sau procurori, mai ales atunci când aceştia din urmă îndeplinesc funcţii cvasi-judiciare şi controlează derularea anchetei (a se vedea, Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 42, CEDO 2000-X). Ea este atinsă de declaraţiile sau acţiunile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată şi care incită publicul să creadă în vinovăţia sa ori care prejudiciază aprecierea faptelor de către instanţa competentă (a se vedea, Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48173/99 şi 48319/99, pct. 50, 28 octombrie 2004).
117. În speţă, în ceea ce priveşte comentariile diverşilor oameni politici, Curtea consideră că este necesar ca acestea să fie situate în contextul luptei anticorupţie, un subiect de preocupare pentru întreaga societate românească. Astfel cum rezultă din articolele de presă furnizate de reclamant, Curtea consideră că acestea erau de natură politică şi nu prejudecau aprecierea faptelor de către instanţele competente (a se vedea, mutatis mutandis, Viorel Burzo împotriva României, nr. 75109/01 şi 12639/02, pct. 164, 30 iunie 2009).
118. În ceea ce priveşte ecoul pe care cauza l-a avut în presă, Curtea consideră că, într-o societate democratică, sunt inevitabile comentarii, uneori severe, din partea presei cu privire la o cauză sensibilă care, precum cea a reclamantului, contesta moralitatea unor înalţi funcţionari (mutatis mutandis, Y.B. şi alţii, citată anterior, pct. 48).
119. Cu toate acestea, deşi autorităţile naţionale nu pot fi considerate responsabile pentru acţiunile presei, Curtea subliniază încă o dată importanţa alegerii termenilor utilizaţi de agenţii statului şi în special de autorităţile judiciare care controlează desfăşurarea anchetei (a se vedea Daktaras, citată anterior, pct. 44).
120. În speţă, Curtea constată că, informând ziariştii cu privire la arestarea preventivă a reclamantului, procurorul H.M. a afirmat că toate probele converg spre stabilirea cu certitudine a vinovăţiei reclamantului şi că nu putea fi evitată condamnarea acestuia, având în vedere că „nimeni şi nimic nu-l mai poate scăpa de răspunderea penală”.
121. Curtea observă că aceste informaţii au fost aduse la cunoştinţa presei într-un context independent de procedura penală în sine sau prin intermediul unei hotărâri motivate. Având în vedere conţinutul şi contextul acestor comentarii, Curtea concluzionează că acestea precizau clar că reclamantul să făcuse vinovat de corupţie, încurajând publicul să creadă în vinovăţia acestuia şi prejudecau aprecierea faptelor de către instanţele competente (a se vedea, mutatis mutandis, Samoilă şi Cionca împotriva României, nr. 33065/03, pct. 95, 4 martie 2008).
122. Prin urmare, Curtea consideră că declaraţiile făcute de procurorul H.M. au adus atingere prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului.
123. Aşadar, a fost încălcat art. 6 § 2 din convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
124. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
125. Reclamantul solicită 563 986 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea totală a creanţelor societăţii sale către alte societăţi, care nu au putut fi recuperate din cauza menţinerii sale în arest. De asemenea, acesta solicită 240 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
126. Guvernul afirmă că nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări ale convenţiei şi prejudiciul material solicitat. Acesta consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în domeniu.
127. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată a art. 3 şi art. 6 § 2 din convenţie şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului 10 000 EUR cu titlu de prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
128. De asemenea, reclamantul solicită 15 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi pentru cele efectuate în faţa Curţii. Acesta prezintă documente justificative pentru 21 725 lei noi româneşti (RON) reprezentând onorarii, dintre care 5 000 RON cheltuieli pentru prezentarea cererii în faţa Curţii şi 2 831 RON reprezentând cheltuieli pentru traducerea, fotocopierea şi expedierea documentelor.
129. Guvernul contestă parţial sumele solicitate, afirmând că acestea sunt excesive şi că reclamantul nu a furnizat nici contractele de asistenţă judiciară, nici un decont al orelor lucrate de avocaţii săi.
130. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de jurisprudenţa acesteia, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 800 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
131. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din convenţie, referitor la condiţiile de detenţie, şi pe art. 6 § 2 din convenţie în ceea ce priveşte respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 2 din convenţie;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, 10 000 EUR (zece mii euro), cu titlu de daune morale, şi 1 800 EUR (o mie opt sute euro) pentru cheltuieli de judecată, care trebuie convertiţi în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 18 octombrie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy