©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Nota de informare privind jurisprudenţa Curţii – Nr. 189
Octombrie 2015
Pentikäinen împotriva Finlandei (MC) - 11882/10
Hotărârea din 20.10.2015 (MC)
Art. 10
Art. 10 § 1
Libertatea de exprimare
Arestarea şi condamnarea unui jurnalist pentru nerespectarea ordinelor poliţiei în timpul unei demonstraţii: neîncălcare
În fapt – În 2006, reclamantul a fost trimis să relateze despre o demonstraţie în calitatea sa de jurnalist şi fotograf. Când demonstraţia a devenit violentă, poliţia a decis să împiedice marşul manifestanţilor şi să permită o demonstraţie paşnică în locul respectiv. Ulterior, poliţia a izolat zona şi a cerut protestatarilor să se disperseze. Deşi i s-a cerut în mod repetat să părăsească locul, reclamantul a decis să rămână cu demonstranţii. La scurt timp după aceea a fost arestat, împreună cu mai mulţi demonstranţi, şi reţinut mai mult de 17 ore. Ulterior, a fost găsit vinovat de nerespectarea ordinelor poliţiei, dar nu a primit nicio pedeapsă. Decizia a fost menţinută în apel, iar plângerea ulterioară a reclamantului la Curtea Supremă a fost respinsă.
În hotărârea din 4 februarie 2014, o cameră a Curţii a hotărât, cu 5 voturi la 2, că nu a fost încălcat art. 10 (a se vedea Nota de informare 171). La 2 iunie 2014, cauza a fost retrimisă Marii Camere la cererea reclamantului.
În drept – Art. 10: În cadrul examinării necesităţii ingerinţei în libertatea de exprimare a reclamantului, Curtea a trebuit să pună în balanţă două interese concurente: interesul publicului de a primi informaţii despre o chestiune de interes general şi cel al poliţiei de menţinere a ordinii publice în contextul unei demonstraţii violente. În această privinţă, Curtea a subliniat rolul mass-media de „câine de pază” în prezentarea de informaţii despre modul în care autorităţile gestionează demonstraţiile publice şi restrâng tulburările. Orice încercare de a îndepărta jurnaliştii de la locul unei demonstraţii trebuia, prin urmare, să fie supusă unui control strict. Pe de altă parte, protecţia conferită de art. 10 jurnaliştilor este supusă condiţiei ca aceştia să acţioneze în conformitate cu principiile jurnalismului responsabil. În consecinţă, în exercitarea libertăţii de exprimare, jurnaliştii îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, ceea ce înseamnă că nu pot pretinde achitarea de răspundere penală pentru simplul motiv că infracţiunea în litigiu a fost comisă în timpul exercitării atribuţiilor jurnalistice.
Cu privire la arestarea reclamantului, din dosarul cauzei nu a reieşit niciun motiv pentru a pune la îndoială faptul că ordinele poliţiei pentru dispersarea demonstranţilor s-au bazat pe o evaluare rezonabilă a situaţiei de fapt. De asemenea, măsurile preventive luate în legătură cu probabilitatea ca evenimentul să devină violent păreau justificate. Acestea vizau nu doar protejarea „abstractă” a ordinii publice, ci şi siguranţa persoanelor aflate la demonstraţie sau în vecinătate, inclusiv a membrilor mass-media şi, prin urmare, a însuşi reclamantului. Cu privire la comportamentul reclamantului, Curtea a observat mai întâi că aspectul său fizic în timpul demonstraţiei nu-l deosebea clar de protestatari deoarece nu purta haine distinctive sau alte însemne care să denote că este jurnalist. Prin urmare, era probabil ca acesta să nu poată fi identificat cu uşurinţă ca jurnalist înainte de a fi arestat. Dacă ar fi dorit să fie recunoscut ca ziarist de poliţie, ar fi trebuit să facă eforturi suficient de clare pentru a se identifica ca atare purtând haine uşor de deosebit, păstrând legitimaţia de presă vizibilă în orice moment sau prin orice alte mijloace adecvate. Ca jurnalist care relatează despre acţiunile poliţiei, trebuia să aibă cunoştinţă de efectele juridice ale nerespectării ordinelor poliţiei; prin nerespectarea ordinelor, acesta şi-a asumat cu bună ştiinţă riscul de a fi arestat. De asemenea, din dosarul cauzei nu reieşea că reclamantul nu ar fi putut exercita în continuare datoria profesională în imediata vecinătate dacă ar fi respectat ordinul de părăsire a zonei în care fusese blocat accesul.
În ceea ce priveşte privarea de libertate a reclamantului, deşi acesta a fost reţinut la secţia de poliţie timp de 17 ore şi jumătate, ca urmare a statutului său de jurnalist a fost una dintre primele persoane audiate şi eliberate. În plus, deşi nu a fost foarte clar modul în care echipamentul său foto şi cardurile de memorie au fost tratate după arestarea sa, se pare că echipamentul său nu a fost confiscat în niciun moment şi că i s-a permis să păstreze toate fotografiile făcute fără restricţii privind utilizarea lor.
Cu privire la condamnare, deşi reclamantul a fost găsit în cele din urmă vinovat de nerespectarea ordinelor poliţiei, nu i s-a aplicat nicio pedeapsă. Orice ingerinţă în libertatea jurnalistică a avut un caracter limitat, având în vedere posibilităţile de care a dispus pentru a relata în mod adecvat evenimentul. Curtea a subliniat că prin condamnarea penală s-a sancţionat nu activitatea jurnalistică a reclamantului ca atare, ci refuzul său de a se conforma ordinului poliţiei la sfârşitul unei demonstraţii despre care poliţia a considerat că degenerase în tulburări violente. În acest sens, faptul că reclamantul era jurnalist nu îl îndreptăţea la un tratament preferenţial sau diferit în comparaţie cu celelalte persoane prezente. Într-adevăr, legislaţia majorităţii statelor membre ale Consiliului Europei nu conferea un statut special jurnaliştilor în cazul în care aceştia nu se conformau ordinelor poliţiei de părăsire a locului unei demonstraţii. Mai mult, conceptul de jurnalism responsabil impunea ca, de fiecare dată când jurnaliştii aveau de ales între obligaţia generală de a respecta dreptul penal comun şi îndatorirea profesională de a obţine şi comunica informaţii, iar aceştia alegeau a doua opţiune, trebuiau să fie conştienţi că şi-au asumat riscul de a fi supuşi unor sancţiuni legale, inclusiv unele cu caracter penal. În cele din urmă, reclamantului nu i s-a aplicat nicio pedeapsă pe motiv că fapta sa era considerată „scuzabilă”: ca jurnalist, acesta s-a confruntat cu aşteptări contradictorii, care decurgeau din obligaţiile impuse de poliţie, pe de o parte, şi cele impuse de angajator, pe de altă parte. Astfel, condamnarea sa a constat doar în constatarea formală a faptului că acesta a săvârşit infracţiunea, ceea ce ar putea cu greu, chiar deloc, să aibă un „efect disuasiv” asupra persoanelor care participă la demonstraţii. Prin urmare, condamnarea reclamantului putea fi considerată proporţională cu scopurile legitime urmărite.
Concluzie: neîncălcare (13 voturi la 4).
[A se vedea, de asemenea, Stoll împotriva Elveţiei (MC), 69698/01, 10 decembrie 2007, Nota de informare 103; Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), 48876/08, 22 aprilie 2013, Nota de informare 162; şi Morice împotriva Franţei (MC), 29369/10, 23 aprilie 2015, Nota de informare 184]
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Note de informare privind jurisprudenţa (Case-Law Information Notes)
Full & Egal Universal Law Academy