CASE OF PIERMONT v. FRANCE - [Romanian Translation]

În cauza Piermont împotriva Franţei[1]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, conform articolului 43 (art. 43) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (Convenţia) şi conform clauzelor pertinente din regulamentul A[2], într-o Cameră formată din următorii judecători:

    Dnii R. Ryssdal, preşedinte,

        F. Matscher,

        L.-E. Pettiti,

    Dna E. Palm,

    Dnii A.N. Loizou,

        J.M. Morenilla,

    Sir John Freeland,

    Dnii J. Makarczyk,

        K. Jungwiert,

Precum şi Dl H. Petzold, grefier,

După ce au deliberat în camera consiliului la 24 noiembrie 1994 şi 20 martie 1995,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la 20 martie 1995:

PROCEDURA:

1.Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 11 martie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea cauzei se află două cereri (nr 15773/89 şi nr 15774/89) îndreptate împotriva Republicii franceze şi a cărei cetăţeană, Dna Dorothée Piermont, a sesizat Comisia la 6 şi 8 noiembrie 1989 în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi la declaraţia prin care Franţa recunoşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are drept obiect obţinerea unei decizii care să stabilească dacă situaţia de fapt din cauză demonstrează o încălcare de către Statul pârât a cerinţelor articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2), precum şi a articolelor 10 şi 14 (art. 10, art. 14) din Convenţie.

2.Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d) din Regulamentul A, reclamanta şi-a manifestat dorinţa de a participa la audieri şi şi-a desemnat avocaţii (articolul 30). Guvernul german, fiind informat de grefier de posibilitatea de a interveni în procedură (articolul 48, punctul b) (art. 48-b) din Convenţie şi 33 paragraful 3 b) din Regulamentul A), nu a manifestat intenţia de a interveni.

3. Camera care urma să fie constituită era compusă de drept din Dl L.-E. Pettiti, judecător ales de cetăţenie franceză (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi din Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 paragraful 3b) din Regulamentul A). La 24 martie 1994, în prezenţa grefierului, Dl R. Ryssdal a tras la sorţi numele celorlalţi şapte membri, şi anume Dl F. Matscher, Dna E. Palm, Dl A. N. Loizou, Dl J. M. Morenilla, Sir John Freeland, Dl J. Makarczyk şi Dl K. Jungwiert (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 paragraful 4 din Regulamentul A) (art. 43).

4. În calitate de preşedinte al Camerei (articolul 21 paragraful 5 din Regulamentul A), Dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental francez (Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocaţii reclamantei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 paragrafele 1 şi 38). Conform ordonanţei pronunţate în consecinţă grefierul a primit memoriul reclamantei la 11 august 1994 şi cel al Guvernului la 12 august. La 1 septembrie, secretarul Comisiei l-a informat că delegatul îşi va exprima opiniile la audiere.

5. La 21 septembrie 1994, după ce a fost consultat agentul guvernamental şi delegatul Comisiei, camera a hotărât să nu audieze un martor din Polinezia franceză, măsura solicitată de către reclamantă.

6. La 13 octombrie 1994, Comisia a furnizat informaţiile procedurii care se desfăşura în faţa ei, după cum a solicitat grefierul la instrucţiunea preşedintelui.

7. În conformitate cu decizia preşedintelui dezbaterile s-au derulat în public la 21 noiembrie 1994, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Curtea a avut anterior o şedinţă de pregătire.

La audiere au participat:

-          din partea Guvernului

Dl M. Perrin de Brichambaut, directorul Afacerilor

   Juridice, Ministerul Afacerilor Externe,

agent,

Dl Y. Charpentier, director adjunct la direcţia drepturilor omului,

Departamentul Afaceri Juridice, Ministerul Afacerilor Externe,

Dna M. Merlin-Desmartis, consilier la tribunalul administrativ

   detaşat, Direcţia Afaceri Juidice, Ministerul Afacerilor Externe,

Dl L. Rinuy, şeful Biroului Afacerilor Juridice şi Oficiului

   Stării Civile, Direcţia Afacerilor Politice, Ministerul

   Departamentelor şi Teritoriilor de dincolo de ocean,

Dna M. Pauti, şeful Biroului de Drept Comparat şi Internaţional,

   Direcţia Libertăţilor Publice şi Afaceri Juridice, Ministerul

     Afacerilor Interne,    consilieri;

-          din partea Comisiei

Dl A. Weitzel,  delegat;

-          din partea reclamantei

Dl F. Roux, avocat  consilier,

Dna G. Lang-Chemol, avocat

Dna M.P. Canizares, avocat  consilieri.

Curtea a ascultat declaraţiile Dlui Weitzel, Dlui Roux, Dnei Lang-Chemol, Dnei Canizares şi Dlui Perrin de Brichambaut, precum şi răspunsurile Dlui Perrin de Brichambaut şi cele ale Dlui Roux la întrebarea unuia dintre membrii ei.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8.Dna Dorothée Piermont, cetăţeană germană domiciliată la Remagen, este de mai demult o militantă ecologistă şi pacifistă. La epoca faptelor ea era membră a Parlamentului european.

      A.  Măsura întreprinsă în Polinezia franceză

1.Decizia de expulzare şi interdicţia de intrare

9.La invitaţia Dlui Oscar Temaru, preşedintele Frontului de Eliberare din Polinezia franceză, reclamanta s-a stabilit pe teritoriul polinezian cu traiul pentru o perioadă de la 24 februarie până la 3 martie 1986, pe durata campaniei electorale ce preceda alegerile legislative şi alegerile în adunarea teritoriale care urmau să aibă loc la 16 martie.

10.De îndată ce a coborât din avion, la ordinul Înaltului Comisar al Republicii în Polinezia franceză, poliţia aeriană şi de frontieră a invitat-o să fie rezervată în afirmaţiile sale cu privire la afacerile interne franceze, în caz contrar ea risca să fie expulzată.

11.Dna Piermont a participat la 28 februarie 1986 la o reuniune publică şi la 1 martie, cu aproximativ alte nouă sute de persoane, la marşul tradiţional antinuclear şi pentru independenţă. Această demonstraţie, care a atras mai puţine persoane decât în anii precedenţi, a avut loc fără incidente pe străzile din Faa, un oraş limitrof Papeete în care demonstraţia a fost interzisă printr-un ordin al Înaltului Comisar din cauza riscului de „tulburare gravă a ordinii publice”.

Pe parcursul demonstraţiei reclamanta a denunţat continuarea testelor nucleare şi prezenţa franceză în Pacific. În ziare afirmaţiile sale au fost relatate în felul următor:

„Dna Piermont a luat cuvântul în franceză pentru a evoca în special circumstanţele în care, la sosirea ei la aeroportul din Tahiti, ‚şeful poliţiştilor' responsabil de poliţia de frontieră şi aeriană a avertizat-o cu privire la ingerinţa pe care ar fi constituit-o participarea la o manifestaţie publică în perioada campaniei electorale.

Dna Piermont, răspunzând poliţiei că se va manifesta dacă va fi invitată, a declarat sâmbătă manifestanţilor adunaţi în jurul ei că, atunci când este vorba de ingerinţă, prezenţa franceză era o ingerinţă în afacerile polineziene, o ingerinţă materializată şi că această ingerinţă, în opinia ei, se manifesta prin testele nucleare în Mururoa.

Estimând că în Polinezia franceză, presa în ansamblu se opune evoluţiei în direcţia independenţei şi susţine continuarea testelor nucleare, Dna Piermont a anunţat că ‚verzii' germani au decis să doneze un milion de [franci] CFP Frontului de Eliberare din Polinezia pentru a crea ‚un ziar care va spune adevărul'.”

12. A doua zi, la 2 martie 1986, Înaltul Comisar a emis o hotărâre de expulzare pe numele reclamantei interzicându-i să intre din nou pe teritoriu. El se baza pe următoarele motive:

„Luând în considerare că toţi cetăţenii străini trebuie să respecte o anumită neutralitate faţă de teritoriul Republicii franceze care îi primeşte;

Luând în considerare că în pofida avertismentelor orale cu privire la obligaţia de a fi rezervată, în special pe parcursul unei campanii electorale, care i-au fost făcute la sosirea ei la 24 februarie 1986, Dna Piermont a declarat în timpul unei manifestaţii publice referitoare la independenţa teritoriului şi împotriva testelor nucleare, că Franţa comitea acte de ingerinţă în afacerile polineziene;

Luând în considerare că aceste declaraţii aduc atingere politicii Franţei.”

13.Hotărârea în cauză a fost anunţată interesatei la 3 martie 1986 când ea deja era labordul avionului spre Noua Caledonie.

2.  Recursul în anulare

a)  În faţa tribunalului administrativ din Papeete

14.La 15 aprilie 1986, Dna Piermont a sesizat tribunalul administrativ din Papeete cu două cereri, prima pentru a obţine amânarea executăriii, iar cea de-a doua în vederea anularării sale.

15.Jurisdicţia a refuzat prima la 8 iulie 1986. În schimb, printr-o hotărâre din 23 decembrie 1986, ea a admis-o pe a doua din următoarele motive:

„Luând în considerare că conform dispoziţiilor articolului 7 din legea (...) din 3 decembrie 1849 (...) reprezentantul Statului poate ‚printr-o măsură a poliţiei' să ceară oricărui străin să părăsească imediat teritoriul francez; că dacă reprezentantul Statului în teriroriu dispune, nu doar conform acestor dispoziţii (...), de o putere mare discreţionară ce-i permite să asigure eficient menţinerea ordinii, el trebuie, în orice caz, să exercite puterea care i-a fost investită într-un mod ce respectă libertatea de circulaţie şi de exprimare care sunt garantate nu doar de textele Comunităţii europene,dar mai întâi de Constituţie şi de principiile generale de drept pe care Republica le recunoaşte atât pentru conaţionalii săi, cât şi pentru străini prezenţa şi atitudinea cărora în teritoriu nu constituie o ameninţare pentru ordinea publică.

Luând în considerare că, în primul rând, afirmaţiile reclamantei (...) nu prezentau nici un caracter rebel şi nu puteau să constituie în sine un risc serios de tulburare a ordinii publice; că nu puteau deci justifica măsura litigioasă.

Luând în considerare că, în al doilea rând, şi în afară de aceasta, din documentele dosarului rezultă că această măsură a fost decisă în momentul în care interesata se pregătea să părăsească spontan teritoriul; că în aceste condiţii, ea nu putea fi considerată drept indispensabilă pentru menţinerea ordinii în teritoriu.

Luând în considerare că de aici rezultă, şi fără a fi necesar de a face apel la sistemul juridic internaţional sau comunitar, că principiile generale ale dreptului intern sunt suficiente pentru a stabili că decizia litigioasă este un exces de putere; că de aceea ea poate fi anulată.”

b)  În faţa Consiliului de Stat

16. Ministrul Departamentelor şi Teritoriilor de peste mări a sesizat Consiliul de Stat la 16 martie 1987 pentru ca el să anuleze hotărârea.

17.La 12 mai 1989, Consiliul de Stat a admis cererea bazându-se pe următoarele motive:

„Luând în considerare că din informaţiile dosarului rezultă că Dna Piermont, în timpul şederii sale în Polinezia franceză, în decursul manifestaţiilor publice organizate pe parcursul campaniei pentru alegerile legislative şi alegerile teritoriale, a făcut afirmaţii violente şi ostile cu privire la politica de apărare a Franţei şi integritatea teritoriului său; că. luând în considerare, în circumstanţele cauzei, faptul că acţiunile Dnei Piermont constituiau o ameninţare a ordinii publice şi hotărând din aceste motive expulzarea interesatei de pe teritoriu, Înaltul Comisar al Republicii nu a comis o eroare evidentă de apreciere; că deci Ministrul Departamentelor şi Teritoriilor de peste mări are dreptul să susţină că tribunalul administrativ din Papeete pentru a anula hotărârea din 2 martie 1986, s-a bazat pe absenţa motivelor de natură să justifice expulzarea Dnei Piermont.

(...)

Luând în considerare că în absenţa dispoziţiilor care să o facă aplicabilă în teritoriul Polineziei şi Dependeţelor, legea din 11 iulie 1979 referitoare la motivarea actelor administrative, şi la ameliorarea relaţiilor între public şi administraţie nu se aplică în acest teritoriu; şi nici o altă dispoziţie legislativă sau reglementară nu impune motivarea unei măsuri politice.

Luând în considerare că dacă Dna Piermont invocă stipulaţiile Tratatului de la Roma cu privire la libera circulaţie pe teritoriul Statelor membre, articolele 135 şi 227 din Tratat atribuie punerea în acţiune a acestei libertăţi în ţările asociate, care includ şi teritoriile de peste ocean ale Franţei, convenţiilor ulterioare care cer unanimitatea Statelor membre; că în absenţa unor asemenea convenţii, măsura, în orice caz, nu va fi întreprinsă.

Luând în considerare că privilegiile şi imunităţile recunoscute pentru membrii Parlamentului european de către articolele 6-11 din Protocolul din 8 aprilie 1965, asigură acestora libera deplasare pentru a merge la Parlament şi îi protejează împotriva unei măsuri de urmărire sau de reţinere pe durata reuniunilor sale, însă care nu ar fi un obstacol pentru luarea unei măsuri a poliţiei precum cea care a fost luată împotriva Dnei Piermont.

Luând în considerare că în final, măsura atacată nu aduce atingere la libertatea de exprimare definită în articolele 10 şi 14 (art. 10, art. 14) din Convenţia europeană pentru drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale şi decurge din articolul 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4 (P4-2) anexat la Convenţie, care autorizează restricţiile la libera circulaţie bazate pe interesele securităţii naţionale, siguranţa publică şi ordinea publică.”

 Măsura întreprinsă în Noua Caledonie

1.  Hotărârea de interdicţie de intrare

18. După ce a părăsit Polinezia franceză la 3 martie 1986 (paragraful 13 de mai sus), Dna Piermont, s-a îndreptat spre Noua Caledonie, fiind invitată de către aleşii localnici, inclusiv de preşedintele Frontului de Eliberare naţională kanake socialist. La 4 martie, ora 13.55 ea a debarcat în aeroportul din Nouméa. După ce a fost supusă, împreună cu ceilalţi pasageri, controlului de către agenţii poliţiei aerului şi frontierelor, care i-au ştampilat paşaportul, un funcţionar al poliţiei a condus-o într-un birou din aeroport unde a fost reţinută până la plecare.

19.Fiind anunţaţi de sosirea reclamantei, aproximativ patruzeci de militanţi numiţi loialişti au aşteptat-o pentru a-şi exprima ostilitatea faţă de la prezenţa ei pe teritoriu. Ei au făcut cunoscut faptul că nu vor pleca atâta timp cât deputatul european se află pe teritoriul caledonian.

20.În faţa riscurilor de confruntări şi în urma unor tentative fără succes de conciliere, Înaltul Comisar al Republicii în aceeaşi seară a luat decizia de a interzice intrarea Dnei Piermont pe teritoriul Noii Caledonii, motivând-o astfel:

„Luând în considerare ordinul de expulzare şi interdicţia de intrare emise de Înaltul Comisar al Republicii cu privire la Dna Piermont (...) din 2 martie 1986;

Considerând că prezenţa Dnei Dorothée Piermont, de naţionalitate germană (R.F.G.), pe teritoriul Noii Caledonii, în special, pe durata campaniei electorale, suscită şi probabil va suscita dezordinea publică (...)”

Un comisar al poliţiei i-a notificat această hotărâre chiar în incinta aeroportului la aproximativ ora 18.30.

Pe la miezul nopţii, reclamanta a fost ambarcată la bordul unui avion ce zbura spre Tokyo, paşaportul ei fiind din nou ştampilat.

2. Recursul în anulare

a)     În faţa tribunalului administrativ din Nouméa

21. La 23 aprilie 1986, Dna Piermont a sesizat tribunalul administrativ din Nouméa cu o cerere de anulare a hotărârii care îi interzicea intrarea pe teritoriul Noii Caledonii.

22. Printr-o hotărâre din 24 decembrie 1986, care a urmat concluziile comisarului guvernului, tribunalul în cauză a anulat decizia incriminată în lipsă de motivare. El a declarat:

„Luând în considerare că în termenii articolului 1 din legea din 11 iulie 1979 cu privire la motivare, actele administrative ‚(...) trebuie să motiveze deciziile care (...) limitează exercitarea libertăţilor publice sau într-un mod general constituie o măsură a poliţiei'.

În conformitate cu termenii articolului 3 din aceeaşi lege ‚motivarea solicitată de către legea de faţă trebuie să fie scrisă şi să conţină enunţul consideraţiilor de drept şi de fapt care constituie baza deciziei.

Luând în considerare că dacă hotărârea atacată o vizează pe cea din 2 martie 1986 a Înaltului Comisar al Republicii Polinezia franceză, care pronunţa expulzarea şi interdicţia de intrare a Dnei Peirmont pe acest teritoriu, Înaltul Comisar al Republicii în Noua Caledonie şi Dependenţelor nu a declarat că adoptă termenii acestei hotărâri, al cărei text nu este nici incorporat şi nici anexat la decizia sa; că această viză nu a putut în consecinţă să ţină locul unei motivaţii cerute de legei.

Luând în considerare că, limitându-se doar la indicarea faptului că ‚prezenţa pe teritoriul Noii Caledonii şi Dependenţelor, în special în perioada campaniei electorale, a Dnei Dorothée Piermont, de naţionalitate germană (R.F.G.), suscită şi e susceptibilă să provoace dezordinea publică' fără a specifica elementele care sunt la baza faptelor ale acestei măsuri a poliţiei, Înaltul Comisar al Republicii în Noua Caledonie şi Dependenţe nu a satisfăcut exigenţele articolului 3 din legea citată anterior; deci, şi fără a fi necesară examinarea altor posibilităţi ale cererii, Dna Piermont poate solicita anularea acestei hotărâri. ”

b)     În faţa Consiliului de Stat

23. Ministrul Departamentelor şi Teritoriilor de peste ocean a înaintat un recurs la 16 martie 1987 Consiliului de Stat.

24.  Printr-o hotărâre din 12 mai 1989, acesta din urmă a anulat hotărârea atacată. După ce a constatat neaplicabilitatea pe teritoriul Noii Caledonii şi Dependenţelor a legii din 11 iulie 1979 menţionate anterior, el s-a bazat pe următoarele motive:

„Luând în considerare că în termenii articolului 7 din legea din 3 decembrie 1849 cu privire la naturalizarea şi şederea străinilor în Franţa, menţinută în vigoare pe teritoriile de peste ocean menţinută în vigoare şi aplicabilă pe teritoriul Noii Caledonii şi Dependenţelor: ‚ministrul afacerilor interne poate, printr-o măsură a poliţiei, să ceară unui străin ce călătoreşte sau unei persoane ce locuieşte în Franţa să părăsească imediat teritoriul francez şi să-l conducă până la frontieră' (...); că ţinând cont atât de acţiunile Dnei Piermont din zilele precedente, cât şi de tulburările provocate de anunţarea sosirii sale în teritoriu, Înaltul Comisar, estimând că prezenţa Dnei Piermont constituia o ameninţare pentru ordinea publică şi interzicând din acest motiv accesul interesatei pe teritoriul Noii Caledonii, nu a comis nici o eroare evidentă de apreciere.

Luând în considerare că dacă Dna Piermont invocă stipulările Tratatului de la Roma cu privire la libera circulaţie pe teritoriul Statelor membre, articolele 135 şi 227 din Tratat atribuie punerea în aplicare a libertăţii de circulaţie în ţările asociate, din care fac parte şi teritoriile franceze de peste mări, la convenţii ulterioare, care solicită unanimitatea Statelor membre; că în lipsa unor asemenea convenţii măsura nu va fi primită.

Luând în considerare că privilegiile şi imunităţile recunoscute pentru membrii Parlamentului european în articolele 6 – 11 din Protocolul din 8 aprilie 1965, asigură acestora libera deplasare pentru a merge la Parlament şi îi protejează împotriva oricărei urmăriri sau de reţinere pe parcursul reuniunilor lor, însă nu pot reprezenta un obstacol pentru publicarea unei măsuri a poliţiei precum cea întreprinsă împotriva Dnei Piermont.

Luând în considerare că în sfârşitl măsura atacată nu aduce atingere libertăţii de exprimare definită în articolele 10 şi 14 (art. 10, art. 14) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi decurge din articolul 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4 (P4-2) anexat Convenţiei menţionate, care autorizează restricţii la libertatea de circulaţie bazate pe interesele securităţii naţionale, siguranţa publică şi ordinea publică.”

3.  Abrogarea hotărârii

25.La 23 noiembrie 1994, Înaltul Comisar al Republicii a abrogat, hotărârea din 4 martie 1986 pe motiv că nu se mai putea, luând în consideraţie circumstanţele, opune intrării în teritoriul Noii Caledonii a Dnei Piermont”.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA PERTINENTE

A. Dreptul francez

 Generalităţi

26. Teritoriile de peste ocean („TPO”) sunt parte integrantă a teritoriului Republicii.

27. Cu toate acestea, în virtutea principiului specificului legislativ (articolele 74 şi 76 din Constituţie), un text nu este aplicabil în TPO decât dacă el prevede în mod explicit aplicarea în cauză sau dacă aceasta a fost promulgată.

28. La depunerea la 3 mai 1974 a instrumentelor de ratificare a Convenţiei şi Protocolului nr. 4 (P4), Statul francez a declarat că aceste texte se vor aplica „întregului teritoriu al Republicii, ţinându-se cont, în ceea ce priveşte teritoriile de peste ocean, de necesităţile locale la care face referinţă articolul 63 (art. 63) din Convenţie”.

 Intrarea şi şederea străinilor

a)  Legislaţia

29. Ordonanţa din 2 noiembrie 1945 cu privire la condiţiile de intrare şi de şederea ale străinilor în Franţa, în vigoare în Franţa metropolitană, nu a fost promulgată în TPO şi, în consecinţă, nu este aplicabilă.

Textul aplicabil în domeniu este o lege din 3 decembrie 1849 cu privire la naturalizarea şi şederea străinilor articolul 7, alineatul 1 prevede:

„Ministrul Afacerilor Interne poate, prin măsură politică, să ceară oricărui străin care călătoreşte sau care îşi are reşedinţa în Franţa, să părăsească imediat teritoriul francez, şi să-l conducă până la frontieră.”

Această lege a fost declarată aplicabilă coloniilor prin legea din 29 mai 1874. Legea din 6 septembrie 1984 conferă, în TPO, împuterniciri ministrului Afacerilor Interne Înaltului Comisar al Republicii.

b)  Jurisprudenţa Consiliului de Stat

30.  În materie de expulzare sau de refuz de acces pe teritoriu, controlul exercitat de Consiliul de Stat, la epoca faptelor, se limita la o eroare evidentă de apreciere (vezi, de exemplu, hotărârea Oficiului Naţional de Imigrare din 22 octombrie 1975, Recueil Lebon 1975, p. 520, şi, în ceea ce priveşte o expulzare din Noua Caledonie, hotărârea Julbe-Saez din 6 octombrie 1978, Recueil Lebon, 1978, p. 900).

În special, în ceea ce priveşte activităţile politice ale străinilor, Consiliul de Stat a considerat, în hotărârea Perregaux din 13 mai 1977 (Recueil Lebon 1977, p. 216), că „un comportament politic nu justifica în sine expulzarea legală a unui străin prezenţa căruia pe teritoriul francez nu constituia o ameninţare pentru ordinea publică”.

B. Dreptul comunitar

1.  Câmpul de aplicare al tratatului care a instituit Comunitatea economică europeană

31.La momentul desfăşurării faptelor, articolul 227 din tratatul care a instituit Comunitatea economică europeană („tratatul CEE”) era formulat în felul următor:

„1. Tratatul de faţă se aplică Regatului Belgiei, Regatului Danemarcii, Republicii Federative Germane, Republicii Elene, Regatului Spaniei, Republicii franceze, Irlandei, Republicii italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului, Regatului Ţărilor de Jos, Republicii portugheze şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

2. În ceea ce priveşte Algeria şi departamentele franceze de peste ocean, dispoziţiile particulare şi generale ale tratatului de faţă referitoare la:

- libera circulaţie a mărfurilor,

- agricultură, cu excepţia articolului 40, paragraful 4,

- liberalizarea serviciilor,

- regulile de concurenţă,

- măsurile de protecţie prevăzute în articolele 108, 109 şi 226.

- instituţii,

sunt aplicabile începând cu intrarea în vigoare a prezentului tratat.

Condiţiile de aplicare a altor dispoziţii ale tratatului de faţă vor fi determinate la cel mult doi ani după intrarea sa în vigoare, prin deciziile Consiliului, care va statua unanim în ceea ce priveşte propunerea Comisiei.

Instituţiile Comunităţii vor avea grijă, în cadrul procedurilor prevăzute de tratatul de faţă şi în special de articolul 226, să permită dezvoltarea economică şi socială a acestor regiuni.

3. Ţările şi teritoriile de peste mări, lista cărora figurează în anexa IV a prezentului tratat, reprezintă obiectul regimului special de asociere definit în partea a patra a acestui tratat.

Tratatul de faţă nu se aplică ţărilor şi teritoriilor de peste mări întreţinând relaţii speciale cu Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, care nu sunt menţionate în lista citată anterior.”

32.TPO, inclusiv Polinezia franceză şi Noua Caledonie, figurează printre teritoriile enumerate în anexa IV din tratatul CEE. Articolele 131 – 136 bis ale acestuia din urmă stabilesc regimul lor special de asociere.

33. În ceea ce priveşte libera circulaţie a muncitorilor, articolele 48 şi 135 prevăd:

Articolul 48

„1. Libera circulaţie a muncitorilor este asigurată în interiorul Comunităţii cel târziu la expirarea unei perioade de tranziţie.

2. Ea include abolirea oricărei discriminări, bazată pe naţionalitate, între muncitorii Statelor membre, în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă.

3. Ea deţine dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de motivele de ordin public, de securitate publică şi de sănătate publică:

a) să accepte ofertele efective de angajare,

b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriile Statelor membre,

c) să rămână pe o perioadă anumită într-un Stat membru cu scopul de a se angaja în conformitate cu dispoziţiile legislative, regulementare şi administrative ce reglementează angajarea muncitorilor naţionali,

d) să rămână, în condiţiile care reprezintă obiectul reglementărilor de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui Stat membru după ce a fost angajat.

(...) ”

Articolul 135

„Sub rezerva dispoziţiilor care administrează sănătatea publică, securitatea publică şi ordinea publică, libertatea de circulaţie a muncitorilor din [TPO] în Statele membre şi a muncitorilor Statelor membre în [TPO] va fi reglementată de convenţii ulterioare care solicită unanimitatea Statelor membre.”

34. Modalităţile procedurii de asociere la CEE a ţărilor şi teritoriilor de peste ocean sunt definite de o convenţie de aplicare din 16 decembrie 1980, reînnoită la 30 iunie 1986. Regimul tinde spre dezvoltarea economică şi socială a teritoriilor în cauză, însă nu presupune libera circulaţie.

2. Protocolul cu privire la privilegii şi imunităţi a Comunităţilor europene

35. Protocolul cu privire la privilegii şi imunităţi a Comunităţilor europene, semnat la 8 aprilie 1965, conţine un articol III referitor la membrii Parlamentului european care prevede:

Articolul 8

„Nici o restricţie de ordin administrativ sau de alt tip nu este impusă liberei circulaţii a membrilor Parlamentului european care se deplasează la locul reuniunilor Parlamentului european sau se întoarce de acolo.

Membrii Parlamentului european trebuie să se conformeze în ceea ce priveşte vama şi controlul valutei:

a)      în conformitate cu propriul Guvern, aceleaşi facilităţi ca şi cele recunoscute pentru înalţii funcţionari care pleacă în străinătate cu misiuni oficiale temporare;

b)      în conformitate cu Guvernele altor ţări membre, aceleaşi facilităţi ca şi cele recunoscute reprezentanţilor Guvernelor străine aflaţi în misiune oficială temporară.”

Articolul 9

„Membrii Parlamentului european nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau urmăriţi în baza opiniilor sau voturilor emise de către ei în exercitarea funcţiilor lor.”

Articolul 10

„Pe durata sesiunii Parlamentului european, membrii acestuia beneficiază:

a) pe teritoriul naţional, de imunităţi recunoscute membrilor Parlamentului ţărilor lor;

b) pe teritoriul oricărui alt Stat membru, sunt scutiţi de orice măsură de reţine şi urmărire judiciară.

Ei au imunitate în egală măsură în timp ce călătoresc spre şi de la locul de întâlnire al Parlamentului European.

Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict şi nu poate cu atât mai mult împiedica Parlamentul european să lipsească de imunitate pe unul din membrii săi.”

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

36.Dna Piermont a sesizat Comisia la 6 şi 8 noiembrie 1989. Ea pretindea că măsurile administrative întreprinse împotriva ei în Polinezia franceză şi în Noua Caledonie încălcau mai multe dispoziţii din Convenţie: articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) pentru nerespectarea dreptului ei la libera circulaţie pe teritoriul francez; articolul 10 (art. 10) din Convenţie pentru împiedicarea libertăţii de exprimare; articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 10 (art. 14+10), pentru discriminarea bazată pe originea naţională.

37.Comisia, după ce a ordonat joncţiunea cererilor (nrle. 15773/89 şi 15774/89), le-a admis la 3 decembrie 1992. În raportul său din 20 ianuarie 1994 (articolul 31) (art. 31), ea a conchis:

a) că măsura de expulzare din Polinezia franceză, însoţită de interdicţia de intrare, nu încălca articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) (unanimitate), însă încălca articolul 10 (art. 10) din Convenţie (opt voturi contra şase);

b) că măsura de interdicţie de intrare pe teritoriul Noii Caledonii nu încălca nici articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) (treisprezece voturi contra unul), nici articolul 10 (art. 10) din Convenţie luat atât izolat (doisprezece voturi pentru şi două împotrivă), cât şi combinat cu articolul 14 (art. 14+10) (unanimitate).

Textul integral al opiniei Comisiei şi ale celor cinci opinii separate care îl însoţeşte sunt anexate la această hotărâre[3].

CONCLUZII PREZENTATE CURŢII

38. În memoriul său, Guvernul a cerut Curţii „să respingă cererea” Dnei Piermont.

39.În ceea ce priveşte avocatul reclamantei, el a invitat Curtea să conchidă că a fost

„ - încălcat articolul 10 (art. 10) în Polinezia Franceză, luat atât izolat, cât şi combinat cu articolul 14 (art. 14+10);

- încălcat articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) în Polinezia franceză;

- încălcat articolul 10 (art. 10) în Noua Caledonie, luat atât izolat, cât şi combinat cu articolul 14 (art. 14+10);

- încălcat articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) în Noua Caledonie;

(...)”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE PRETINSE ALE ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL Nr. 4

40. Reclamanta a denunţat măsurile întreprinse împotriva sa, pe de o parte pe teritoriul Polineziei franceze, şi pe de altă parte pe teritoriul Noii Caledonii. Conform plângerii sale, ele au încălcat dreptul ei la libera circulaţie garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) care prevede:

 „Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui Stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa.

(...)

3.  Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

(...)

A.  Cu privire la măsura întreprinsă în Polinezia franceză

41.Dna Piermont a susţinut că intrând legal în Polinezia franceză, ea dispunea de dreptul de a circula liber pe teritoriul ei. Hotărârea de expulzare, care a fost recunoscută nelegală de tribunalul administrativ din Papeete, nu putea să aibă cel mai mic efect îasupra legalităţii situaţiei sale în arhipelag. Chiar dacă i-a fost notificată atunci când ea părăsea teritoriul polinezian, ea a suferit o ingerinţă care nu corespundea exigenţelor punctul 3 din articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2-3). De fapt, în Polinezia în martie 1986, precum şi în întreg teritoriu metropolitan, era în desfăşurare o campanie electorală, însă aici nu au existat tensiunări deosebite. De altfel, afirmaţiile care au fost spuse nu aveau un caracter rebel susceptibil să ameninţe ordinea publică.

42.Conform Guvernului, teritoriul polinezian constituia, în scopul articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2), un teritoriu separat de metropolă şi aceasta dintr-un dublu motiv: în primul rând, în virtutea principiului specific legisltiv, TPO se bucură de un regim juridic deosebit de cel din Franţa metropolitană (paragraful 27 de mai sus); în al doilea rând şi în special, articolul 5 paragraful 4 din Protocolul nr. 4 (P4-5-4) prevede că „Teritoriul oricărui Stat la care se aplică prezentul Protocolul nr 4, în virtutea ratificării sau a acceptării sale de către respectivul Stat, şi fiecare dintre teritoriile cu privire la care Protocolul se aplică, în virtutea unei declaraţii semnate de respectivul Stat conform prezentului articol, vor fi considerate ca teritorii distincte în sensul referirilor la teritoriul unui Stat, făcute de articolele 2 şi 3. În rezultatul notificării deciziei de expulzare, reclamanta nu s-ar fi aflat legal în Polinezia.

Pe de altă parte, dacă articolul 2 din Protocolul nr 4 ar fi aplicabil, Guvernul susţine că în orice caz, nu ar fi fost recunoscută încălcarea dreptului la libera circulaţie.

Dna Piermont nu pleca la locul reuniunilor la Paralementul european sau nu revenea de acolo, astfel ea nu putea să-şi exercite imunităţile sale de parlamentar european

(paragraphe 35 de mai sus). În ceea ce priveşte dreptul comunitar, el nu garanta în TPO nici un drept la libera circulaţie a muncitorilor, admiţând, că interesata poate face parte din această categorie a cetăţenilor din Statele Comunităţii (paragrafele 33-34 ci-dessus). În fine, ingerinţa este justificată de grija legitimă a autorităţilor locale de menţinere a ordinii şi securităţii publice în Taiti.

În alternativă, în cazul în care articolul 2 (P4-2) va fi considerat aplicabil, Guvernul susţine că în orice caz, nu a existat o încălcare a dreptului la libertatea de circulaţie Dna Piermont nu mergea la locul de reuniune al Parlamentului european şi nici nu venea de acolo, astfel încât nu putea face referinţă la imunităţile ce reies din calitatea sa de parlamentar european (paragraful 35 de mai sus). În ceea ce priveşte dreptul comunitar, el nu garantează în TPO nici un drept la libertatea de circulaţie a muncitorilor (admiţând că interesata putea face parte din această categorie) pentru cetăţenii din Statele Comunităţii (paragrafele 33-34 de mai sus). În fine, ingerinţa a fost justificată de grija legală a autorităţilor locale de a menţine ordinea şi siguranţa publică în Tahiti.

43. Comisia, ţinând cont de statutul juridic specific al Polineziei şi de faptul că acest teritoriu trebuie să fie considerat diferit de cel al metropolei, a estimat că reclamanta, expulzată din Polinezia, nu se mai afla acolo legal şi în consecinţă nu putea pretinde să beneficieze de dreptul la libera circulaţie.

44. Curtea a constatat că hotărârea de expulzare din 2 martie 1986 a fost notificată a doua zi Dnei Piermont, când ea deja era la bordul avionului (paragraful 13 de mai sus). Interesata, care nu era în misiune pentru Parlamentul european, a putut să se deplaseze la dorinţa sa în Polinezia de la 24 februarie la 3 martie 1986 şi în acestă perioadă nu a suferit nici o ingerinţă în exercitarea dreptului său la libera circulaţie în sensul articolului 2 din Protocolul nr. 4(P4-2).

Ea aminteşte, de asemenea, că atunci când şi-a depus instrumentele de ratificare, guvernul francez a declarat că Protocolul nr. 4 se va aplica „întregului teritoriu al Republicii, ţinând cont, în ceea ce priveşte teritoriile de peste oceane, de necesităţile locale la care face referinţă articolul 63 (art. 63) din Convenţie” (paragraful 28 de mai sus). Articolul 5 paragraful 4 din Protocolul menţionat (P4-5-4) (paragraful 42 de mai sus) solicită considerarea Polineziei drept un teritoriu diferit în scopul referinţelor la teritoriul unui Stat făcute de articolul 2 (P4-2). De altfel, ordonanţa din 1945 cu privire la condiţiile de intrare şi de şedere ale strănilor în Franţa nu era promulgată (paragraful 29 de mai sus). În consecinţă, din momentul notificării hotărârii de expulzare, reclamanta nu se mai afla legal pe teritoriul polinezian şi, în consecinţă, nu a suferit nici o ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de circulaţie garantat de dispoziţia în cauză.

   45.  În concluzie, nu a fost încălcat articolul 2 din Protocolul nr. 4.

B.  Cu privire la măsura luată în Noua Caledonie

46. Dna Piermont afirmă că intrând legal pe teritoriul Noii Caledonii, ea trebuia să poată circula liber. O măsură de expulzare a fost întreprinsă împotriva ei, califictă greşit drept o interdicţie de intrare şi a fost cenzurată de tribunalul administrativ din Nouméa. Realitatea acesteia nu provoca nici o îndoială, luând în considerare faptul că a trecut controlul vamal fără nici un incident, lucru demonstrat în mod corespunzător de ştampila din paşaportul diplomatic.

Măsura litigioasă nu era prevăzută de lege deoarece aceasta nu vorbeşte de posibilitatea de a interzice accesul pe teritoriu a unui străin. Ea nu era nici justificată: participarea parlamentarei la o manifestaţie paşnică antinucleară în Polinezia franceză, nu era de natură să justifice expulzarea ei din Noua Caledonie, teritoriu în care Franţa nu efectua nici un experiment atomic. Acelaşi lucru în ceea ce priveşte convingerile pentru independenţă exprimate în Polinezia. În ceea ce priveşte manifestanţii ostili aflării ei în Nouméa, poliţia trebuia să-i disperseze.

47. Guvernul susţine că articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) nu se aplică în cauză. Formulând hotărârea, calificată de Consiliul de Stat drept o decizie care „pronunţa interdicţia de intrare pe teritoriul Noii Caledonii a Dnei Piermont”, Înaltul Comisar avea în vedere, în mod clar, interdicţia de acces pe acest teritoriu şi nu expulzarea. Ştampilarea paşaportului ei de către poliţia aeriană şi de frontieră constituia o simplă formalitate administrativă care constata sosirea reclamantei la frontieră şi controlul legalităţii documentelor sale. Acest control nu excludea exercitarea prerogativelor pe care Înaltul Comisar le deţinea în virtutea statutului teritoriului şi al împuternicirilor ordinare ale poliţiei în conformitate cu funcţiile sale, pentru menţinerea ordinii publice. Astfel, interesata nu a fost nicicând autorizată legal de către autorităţile administrative să intre pe teritoriu. Chiar şi presupunând că se afla acolo legal, considerentele ordinii publice ce permiteau restricţiile la cirulaţia ei liberă în Polinezia le justificau şi pe cele din Noua Caledonie.

48. Comisia a acceptat în esenţă argumentul principal al Guvernului.

49. În cauza speţei, Curtea consideră că argumentul reclamantei conform căruia faptul că a trecut controlul vamal legalizează situaţia unei persoane pe un teritoriu este prea formalist. De fapt, într-un aeroport precum cel din Nouméa, atâta timp cât un pasager se află în incinta sa, el este susceptibil operaţiilor de control. În cauza de faţă, Dna Piermont a fost interpelată îndată după ştampilarea paşaportului ei şi i-a fost anunţată hotărârea litigioasă înainte de a părăsi aeroportul, din moment ce era încă reţinută într-un local păzit de forţele poliţiei.

Hotărârea luată de către Înaltul Comisar al Republicii se întitulează „hotărâre ce ordonă interdicţia de intrare a unui străin pe teritoriu” iar articolul 1 al său prevede interdicţia menţionată.

De altfel, Consiliul de Stat în decizia sa din 12 mai 1989, nu a pus în cauză natura hotărârii menţionate. Deci, interesata nu s-a aflat regulamentar pe teritoriu, condiţie de aplicare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2). Astfel nu a existat nici o încălcare a acestei dispoziţii (P4-2).

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE PRETINSE ALE ARTICOLULUI 10 (art. 10) DIN CONVENŢIE

50. Reclamanta pretinde că măsurile administrative luate împotriva ei au încălcat dreptul ei la libertatea de exprimare. Ea invocă articolul 10 (art. 10) din Convenţie care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

A. Cu privire la măsura luată în Polinezia franceză

1.  Cu privire la existenţa unei ingerinţe

51.Conform Dnei Piermont, măsura de expulzare însoţită de interdicţie a oricărei noi intrări pe teritoriul Polineziei franceze viza cenzurarea opiniilor sale politice şi exprimarea lor pe teritoriul polinezian şi aceasta în pofida calităţii sale de membru al Parlamentului european care o autoriza să se intereseze de situaţia în acest teritoriu. Ea constituia, deci, o „ingerinţă a autorităţilor publice” în exercitarea dreptului ei la libertatea de exprimare.

52. Guvernul admite existenţa unei ingerinţe, însă o califică ca fiind minimă.

53. La fel ca şi Comisia, Curtea consideră că într-adevăr a existat o ingerinţă.

2. Cu privire la jutificarea ingerinţei

54. Guvernul susţine că ingerinţa în cauză nu încălca articolul 10 (art. 10) din Convenţie dintr-un triplu motiv: ea se supunea „necesităţilor locale” în sensul articolului 63 (art. 63) din Convenţie, intra în câmpul de aplicare al articolului 16 din Convenţie şi satisfăcea exigenţele paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2) .

a)     Justificarea în conformitate cu articolul 63 (art. 63) din Convenţie

55. Articolul 63 (art. 63) din Convenţie prevede:

„1. Orice Stat poate, în momentul ratificării, sau orice alt moment ulterior, să declare, prin notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei, că (...) Convenţia se va aplica tuturor teritoriilor sau unui anumit teritoriu dintre acelea ale căror relaţii internaţionale el le asigură.

2. (...)

3. În arătatele teritorii dispoziţiile (...) Convenţiei vor fi aplicate ţinând seama de necesităţile locale.

4. (...)”

56. Conform Guvernului, „necesităţile locale” ale teritoriului Polineziei franceze legitimau ingerinţa. Declaraţia Franţei, la momentul ratificării Convenţiei cu privire la aplicabilitatea acestui instrument în TPO (paragraful 28 de mai sus), avea valoare de rezervă. În cauza de faţă era vorba de particularităţile indiscutabile care protejau ordinea publică pe teritoriile Pacificului: statutul de insulă şi distanţa faţă de metropolă, dar şi climatul politic tensionat pe parcursul anilor 1985-86.

57. Pentru reclamantă, Guvernul nu aduce proba existenţei unei asemenea „necesităţi locale”. La acel moment în Polinezia nu exista nici o tulburare deosebită şi simpla existenţă a unei campanii electorale nu justifica aplicarea articolului 63 paragraful 3 (art. 63-3). Această viziune era sprijinită de concluziile comisarului guvernului la tribunalul administrativ din Papeete atunci când examina cererea ei de a amâna termenul de a statua cu privire la executarea hotărârii din 2 martie 1986: „Noi nu vedem, din partea noastră, care necesităţi locale puteau amâna aplicarea prescripţiile, , din Convenţie invocate în cauză.”

58. Delegatul Comisiei, referindu-se la hotărârea Tyrer împotriva Regatului Unit (25 aprilie 1978, seria A nr. 26, p. 18, paragraful 38), a estimat că Guvernul nu a adus dovada evidentă şi decisivă a necesităţilor legate de specificul Polineziei franceze.

59. Curtea a constatat că argumentele înaintate de către Guvern se referă în special la contextul politic local tensionat însoţit de o campanie electorală şi pun respectiv accentul mai mult pe circumstanţe şi situaţii decât pe necesităţi. O conjunctură politică, fără îndoială delicată, însă care putea să apară şi în metropolă, nu este suficientă pentru a interpreta formula „necesităţi locale” ca justificând o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 10 (art. 10).

b) Justificarea cu privire la articolul 16 (art. 16) din Convenţie

60. Articolul 16 (art. 16) din Convenţie prevede:

„Nici o dispoziţie a articolelor 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând Înaltelor Părţi contractante să impună restrângeri activităţii politice a străinilor.”

61. Conform Guvernului, Dna Piermont nu putea beneficia de statutul ei de parlamentar european, nici de cel de cetăţean european şi intra astfel în câmpul de aplicare al articolului 16 (art. 16). Ea a fost invitată mai puţin în calitatea sa de deputat european, decât în calitate de membru al partidului „Verzilor” germani, şi şi-a exprimat viziunile la manifestaţia cu caracter de independenţă, cu privire la întrebările ce implicau integritatea teritorială a ţării gazdă şi apărarea naţională, domenii ce sunt în afara competenţei comunitare. Mai mult, recunoaşterea unei „cetăţenii a Uniunii”, posterioară faptelor, nu juca nici un rol. În fine, Statele membre ale Comunităţii îşi rezervau prerogativa de a defini condiţiile de pierdere şi de obţinere a cetăţeniei. În consecinţă oricine, care nu avea cetăţenia ţării în care intenţiona să-şi exercite libertăţile garantate de articolele 10, 11 şi 14 (art. 10, art. 11, art. 14) trebuiau să fie priviţi ca străini.

62. Reclamanta a replicat că limitările articolului 16 (art. 16) nu aveau valoare în cazul său datorită dublei sale calităţi de cetăţeană europeană şi de deputat european. Faptul că ea era străină, în timp ce putea în virtutea funcţiilor ei să se intereseze de întreg teritoriul comunităţii nu i s-a părut deloc pertinent.

63. În ceea ce priveşte Comisia, aceasta a acceptat în esenţă cererea reclamantei .

64. Curtea nu poate accepta argumentul bazat pe cetăţenia europeană, deoarece tratatele comunitare nu recunoşteau la acel moment o asemenea cetăţenie. Cu toate acestea, ea consideră că apartenenţa Dnei Piermont la un Stat membru a Uniunii Europene şi, în plus, calitatea de parlamentar european permite aplicarea articolului 16 (art. 16) din Convenţie, mai ales că populaţia TPO participă la alegerea deputaţilor în Parlamentul european.

În concluzie, această dispoziţie nu autoriza Statul să limiteze exercitarea de către reclamantă a dreptului garantat de articolul 10 (art. 10).

c) Justificarea cu privire la paragraful 2 din articolul 10 (art. 10-2)

65.Este vorba de a cerceta dacă ingerinţa era „prevăzută de lege”, urmărea un „scop legitim” şi era „necesară într-o societate democratică”.

i. „Prevăzută de lege”

66. Conform reclamantei, ingerinţa care rezulta din interdicţia de intrare nu era prevăzută de lege, deoarece articolul 7 din legea din 3 decembrie 1849 (paragraful 29 de mai sus) nu acorda ministrului Afacerilor Interne competenţa de a interzice „orice nouă intrare pe teritoriu”, aşa cum indica hotărârea Înaltului Comisar în Polinezia franceză din 2 martie 1986.

67. Conform Guvernului, ingerinţa îşi avea baza legală în legea din 3 decembrie 1849 şi în cea din 6 septembrie 1984 care conferă, în TPO, Înaltului Comisar al Republicii împuternicirile ministrului Afacerilor Interne (paragraful 29 de mai sus).

68. Deoarece Dna Piermont nu s-a întors în Polinezia, Curtea consideră că nu are rost să se pronunţe cu privire la interdicţia de intrare. Împreună cu Comisia ea constată că hotărârea de expulzare se baza pe articolul 7 din legea din 3 decembrie 1849.

ii. „Scopul legitim”

69. Reclamanta afirmă că apărarea ordinii nu justifica epulzarea deoarece aceasta din urmă nu menţionează în nici un fel că afirmaţiile sale ar fi tulburat ordinea publică.

70. Conform Guvernului, ingerinţa incriminată urmărea două scopuri recunoscute de Convenţie: apărarea ordinii şi integritatea teritoriului.

71. Comisia a admis legitimitatea primului scop, însă nu s-a pronunţat cu privire la al doilea.

72. Curtea consideră că, luând în considerare circumstanţele particulare ale cauzei, ingerinţa urmărea două scopuri invocate de către Guvern.

iii. „Necesară într-o societate democratică”

73. În viziunea Dnei Piermont, măsura nu era nici necesară într-o societate democratică, nici proporţională scopurilor urmărite. Afirmaţiile care îi sunt reproşate figurau în programa partidelor politice locale şi nu ameninţau nicidecum ordinea publică, precum a subliniat şi tribunalul administrativ din Papeete. De fapt, situaţia era calmă în Polinezia în martie 1986. Intervenţia litigioasă se înscria în sensul istoriei deoarece guvernul francez a suspendat testele nucleare în regiune în 1992 şi în cadrul acordurilor Matignon, a recunoscut dreptul poporului caledonian la autodeterminare prin intermediul unui referendum. Reclamanta nu a făcut decât să participe la o dezbatere democratică iniţiată local de către aleşii poporului pe care ea i-a întâlnit în calitate de deputat european. În speţă, trebuiau puse în balanţă imperativele pentru protecţia ordinii publice şi interesele „discutării libere a problemelor politice”. În orice caz, măsura întreprinsă nu justifica o tulburare a ordinii publice în sensul în care termenul a fost utilizat atât de jurisprudenţa naţională cât şi de cea comunitară. În fine, libertatea garantată de articolul 10 (art. 10) se exercită fără considerente de frontieră şi alte soluţii legale, cum ar fi urmăririle penale pentru afirmaţii defăimătoare, existau pentru a sancţiona comportamentul incriminat.

74. Guvernul nu avea intenţia să nege unui parlamentar european dreptul de a se exprima liber şi de a vorbi cu reprezentanţii unu partid politic recunoscut. Cu toate acestea, valorile pe care acest parlamentar le exprimă trebuie să-l stimuleze la o modalitate de exprimare respectuoasă a acestor valori. De fapt, contextul politic local tensionat şi iminenţa unui dublu scrutin impuneau Dnei Piermont o anumită prudenţă, libertatea de exprimare comportând, şi îndatoriri, mai ales că interesata intenţiona să se exprime în calitatea sa de deputat european. Or, ea a făcut afirmaţii destul de vehemente care puneau în discuţie legalitatea republicană şi structurile instituţionale din Polinezia. În fine, ea nu mai putea să se plângă de o ingerinţă continuă deoarece, ea nu a cerut abrogarea hotărârii.

75. În ceea ce priveşte Comisia, ea a consideră că ingerinţa nu era justificată în sensul articolului 10 (art. 10). Ea a luat în considerare absenţa tulburărilor în arhipelag provocate de adoptarea poziţiei de către reclamantă şi riscul de a descuraja, prin măsuri de această natură, personalităţile politice de a contribui la discuţiile politice a întrebărilor controversate.

76. Curtea aminteşte că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său. Sub rezerva paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2), ea este aplicabilă nu doar „informaţiilor” sau „ideilor” care sunt favorabil obţinute sau considerate drept inofensive sau indiferente, însă şi celor care ofensează, şochează sau îngrijorează; acestea sunt cerute de pluralism, toleranţă şi de spiritul de transparenţă fără care nu există „societatea democratică” (hotărârea Castells împotriva Spaniei din 23 aprilie 1992, seria A nr. 236, p. 22, paragraful 42). Un adversar al ideilor şi al poziţiilor oficiale trebuie să poată să-şi găsească locul pe arena politică. „Preţioasă pentru fiecare, libertatea de exprimare este îndeosebi de preţioasă pentru aleşii poporului (...). Prin urmare, ingerinţele la libertatea [sa] de exprimare (...) cere Curţii să efectueze un control din cele mai stricte” (ibidem, pp. 22-23, paragraful 42).

Libertatea discuţiilor politice fără îndoială nu are un caracter absolut. Un Stat contractant poate să o supună unor „restricţii” sau „sancţiuni”, însă Curţii îi revine să statueze în ultimul rând asupra compatibilităţii lor cu liberatatea de exprimare aşa cum e prevăzută de articolul 10 (art. 10) (ibidem, p. 23, paragraful 43).

77. În ceea ce priveşte Curtea, atmosfera politică care domnea la moment în Polinezia franceză şi perspectiva unui dublu scrutin aveau o anumită pondere (paragraful 9 de mai sus). Atitudinea reclamantei, ale cărei idei politice erau cunoscute, putea desigur să aibă un impact deosebit asupra climatului politic. Mai mult, la sosirea ei, ea a fost invitată să manifeste o anumită rezervă în intervenţiile sale.

Cu toate acestea, afirmaţiile care i-au fost reproşate Dnei Piermont au fost spuse în cursul unei manifestaţii pacifiste autorizate. La nici un moment parlamentara europeană nu a apelat la violenţă sau dezordine. Ea a luat cuvântul pentru a sprijini revendicările antinucleare şi de independenţă exprimate de mai multe partide locale. Intervenţia sa se înscria stfel în cadrul unei dezbateri democratice în Polinezia. În plus, manifestaţia nu a fost urmată de nici o dezordine şi Guvernul nu a demonstrat că luarea poziţiei de către reclamantă ar fi cauzat tulburări în Polinezia. Conform tribunalului administrativ din Papeete, afirmaţiile menţionate „nu prezentau nici un caracter rebel şi nici nu puteau constitui în sine un risc serios de perturbare a ordinii publice”. Mai mult ca atât, dacă hotărârea de expulzare a fost notificată înainte de plecarea reclamantei, ea a fost adoptată a doua zi după manifestaţia litigioasă. Nimic nu indică că Înaltul Comisar al Republicii avea intenţia de a lua o măsură pur simbolică.

Astfel, nu a fost stabiit un echilibru just între interesul general care cerea prevenirea dezordinii şi respectarea integrităţii teritoriale, pe de o parte, şi libertatea de exprimare a Dnei Piermont, pe de altă parte.

78. Pe scurt, deoarece măsura nu a fost necesară într-o societate democratică, a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10).

B. Cu privire la măsura luată în Noua Caledonie

1. Cu privire la existenţa unei ingerinţe

79. Reclamanta susţine că articolul 10 (art. 10) din Convenţie nu solicită pentru a fi aplicat nici intrarea pe teritoriu, nici şederea legală. Din cauza măsurii luate împotriva sa, ea nu a putut să-şi întâlnească gazdele pe teritoriul caledonian, care doreau să discute cu ea şi să se exprime.

80. Conform Guvernului şi Comisiei, imposibilitatea pentru Dna Piermont de a-şi exercita dreptul său la libertatea de exprimare pe acest teritoriu constituie o consecinţă necesară de refuz de intrare, măsură care în sine este în conformitate cu Convenţia.

81. Curtea nu împărtăşeşte această opinie. Hotărârea de interdicţie a intrării adoptată de către Înaltul Comisar al Republicii se analizează drept o ingerinţă în exercitarea dreptului garantat de articolul 10 (art. 10), deoarece, fiind reţinută în aeroport, interesata nu a putut să intre în contact cu personalităţile politice care au invitat-o şi să-şi exprime ideile.

2. Cu privire la justificarea ingerinţei

82. Reclamanta reia mutatis mutandis argumentele sale cu privire la măsura luată împotriva ei în Polinezia franceză. Ea a subliniat faptul că ingerinţa nu a fost prevăzută de lege deoarece era vorba de o hotărâre care ordona interdicţia de intrare pe teritoriu, măsură care nu era vizată de articolul 7 din legea din 1849 (paragraful 29 de mai sus). Desigur, situaţia era mai puţin calmă în Noua Caledonie, decât în Polinezia, însă Guvernul francez dispunea în teritoriu de forţe importante de menţinere a ordinii, care nu ar fi întâlnit dificultăţi în a opri şi apoi a dispersa o manifestaţie de patruzeci de militanţi împotriva independenţei.

83. Guvernul a adăugat la argumentele lor cu privire la prima măsură afirmaţia conform căreia în Noua Caledonie domina o atmosferă mai polemică. Tensiunea între militanţii pentru independenţă şi partizanii menţinerii teritoriului în Republica franceză a devenit exasperantă în 1985 şi la începutul lui 1986, perioadă marcată de numeroase atentate împotriva edificiilor publice. Bunuri mobiliare şi imobile ale militanţilor pentru independenţă au fost distruse şi aceasta a dus la represalii, incendii şi aruncări de pietre. Anunţul sosirii Dnei Piermont în Nouméa a contribuit la amplificarea acestei tensionări, precum o demonstrează incidentele din aeroport. Interdicţia de intrare era în consecinţă în totalitate justificată de autorităţi pentru a menţine ordinea publică.

84. Curtea admite că măsura era prevăzută de lege. Ea face trimitere la concluziile comisarului guvernului pe lângă tribunalul administrativ din Nouméa: chiar dacă sunt unele dubii cu privire la aplicabilitatea articolului 7 din legea din 3 decembrie 1849 în cauza de faţă în care nu era vorba despre o expulzare în sensul strict, însă de o interdicţie de intrare, Înaltul Comisar putea utiliza împuternicirile poliţiei generale pentru a interzice reclamantei, din motive de securitate publică, de a intra în Noua Caledonie.

85. În ceea ce priveşte proporţionalitatea, Curtea aminteşte importanţa ataşată libertăţii de exprimare. Comportamentul reclamantei şi frica că aceasta îşi va exprima pe teritoriu opiniile cu privire la subiecte delicate puteau explica motivele refuzului care i-a împiedicat intrarea pe teritoriul caledonian. Chiar dacă climatul politic era tensionat şi dacă sosirea Dnei Piermont a provocat o manifestaţie ostilă, Curtea nu evidenţiază nici o diferenţă substanţială în situaţia interesatei în ceea ce priveşte cele două teritorii. Motivele care au făcut-o să conchidă că măsura întreprinsă în Polinezia franceză nu era justificată în ceea ce priveşte exigenţele paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2) o conduc la o constatare identică pentru Noua Caledonie.

86. În concluzie, a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10)

III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE PRETINSE ALE ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 10 (art. 14+10)

87.Invocând articolul 14 din Convenţie, combinat cu articolul 10 (art. 14+10), Dna Piermont pretinde ca fi victimă a unei discriminări în comparaţie cu cetăţenii francezi care locuiesc în Polinezia şi în Noua Caledonie. Străinii nu se pot bucura de dreptul asigurat de articolul 10 (art. 10).

88. Guvernul a combătut această teză bazându-se pe absenţa elementelor din dosar pentru măsura adoptată în Polinezia şi pe lipsa aplicabilităţii articolului 14 (art. 14) pentru cea adoptată în Noua Caledonie.

89. În ceea ce priveşte Comisia, ea nu consideră necesar de a se plasa pe terenul articolului 14 în ceea ce priveşte măsura luată în Polinezia. Ea reaminteşte că reclamanta neintrând în Noua Caledonie, nu a putut să-şi exercite drepturile garantate de articolele 10 şi 14 (art. 10, art. 14).

90. Luând în considerare concluziile sale cu privire la articolul 10 (art. 10), Curtea a hotărât că este inutil de a cerceta dacă a existat o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 10 (art. 14+10).

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50) DIN CONVENŢIE

91.În termenii articolului 50 (art. 50) din Convenţie,

„Dacă decizia Curţii declară că o decizie sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de oricare altă autoritate a unei Părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiunile ce decurg din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei Părţi nu permite să se şteargă decît incomplet consecinţele acestei decizii sau ale acestei măsuri, decizia Curţii acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă.”

A. Daune

92. Pentru daune morale, Dna Piermont a solicitat o indemnizaţie de 200 000 franci francezi (FRF). Ea motivează această sumă prin interdicţia de intrare în cele două teritorii şi prin modul dispreţuitor în care autorităţile franceze, în special cele din Noua Caledonie, au tratat-o.

93. După exemplul Guvernului şi delegatului Comisiei, Curtea a estimat că constatările de încălcare a articolului 10 (art. 10) constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă, mai ales că reclamanta nu a cerut abrogarea măsurii de interdicţie (paragraful 25 de mai sus).

B. Costuri şi chieluieli

94. Cu titlu de costuri şi chieltuieli aferente instanţelor din în Papeete şi Nouméa şi apoi în faţa organelor Convenţiei, Dna Piermont solicită o sumă de 489 654,40 FRF, pentru care a furnizat detalii. Ea solicită, de asemenea, rambursarea sumei de 60 000 FRF pentru chieltuielile sale personale ce cuprindeau despăgubirea pentru biletul de avion Tokyo-Bonn, deplasările pentru a consulta avocaţii şi a asista la audieri în faţa Comisiei şi Curţii, precum şi alte chieltuieli, la care ea adaugă 15 267 mărci germane care reprezintă preţul biletului de avion Nouméaa-Bonn neutilizat din cauza îmbarcării sale într-un avion cu destinaţia Tokyo.

95. Guvernul şi delegatul Comisiei lasă la discreţia Curţii aprecierea costurilor şi cheltuielilor efective şi utile pe care le-a pretins reclamanta.

96. Curtea a constatat în special că cererile Dnei Piermont au fost realizate parţial şi a recurs la serviciile a trei avocaţi. Statuând în echitate, în baza informaţiilor pe care le avea şi a propriei jurisprudenţe în materie, ea îi acordă 80 000 FRF.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

 Hotărăşte, în unanimitate, că nu a fost încălcat articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) în ceea ce priveşte măsura întreprinsă în Polinezia franceză;

 Hotărăşte, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) în ceea ce priveşte măsura întreprinsă în Noua Caledonie;

 Hotărăşte prin cinci voturi pentru şi patru împotrivă că a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10) din Convenţie în ceea ce priveşte măsura întreprinsă în Polinezia franceză;

 Hotărăşte cu cinci voturi contra patru că a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10) din Convenţie în ceea ce priveşte măsura întreprinsă în Noua Caledonie;

 Hotărăşte în unanimitate că nu este necesară examinarea cauzei sub aspectul articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 10 (art. 14+10);

 Hotărăşte în unanimitate că această hotărâre constituie în sine o satisfacţie ehitabilă suficientă în ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins;

 Hotărărşte în unanimitate că Statul pârât trebuie să-i achite reclamantei în termenul de trei luni, 80 000 (optzeci de mii) franci francezi pentru costuri şi cheltuieli;

 respinge în unanimitate cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Realizată în franceză şi în engleză şi pronunţată în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 27 aprilie 1995.

Rolv RYSSDAL

Preşedinte

Herbert PETZOLD

Grefier

La această hotărâre sunt anexate, în conformitate cu articolele 51 paragraful 2 (art. 51-2) din Convenţie şi 53 paragraful 2 din regulamentul A, opinia comună parţial disidentă a Dlui Ryssdal, Dlui Matscher, Sir John Freeland şi a Dlui Jungwiert.

Parafat: R. R.

Parafat: H. P.

OPINIA COMUNĂ PARŢIAL DISIDENTĂ A DNILOR JUDECĂTORI RYSSDAL, MATSCHER

Sir John FREELANDER ŞI JUNGWIERT

 Articolul 10 (art. 10)

    Nu putem fi de acord cu concluziile majorităţii în ceea ce priveşte compatibiltatea cu articolul 10 (art. 10) din Convenţie a măsurilor luate împotriva Dnei Piermont în Polinezia şi în Noua Caledonie.

A.  Polinezia franceză

   Admitem că măsura de expulzare, însoţită de o interdicţie a unei noi intrări în Polinezia franceză, constituia o „ingerinţă a autorităţii publice” în exercitarea dreptului reclamantei la liertatea de exprimare. Punctul nostru de vedere diferă de cel al majorităţii în ceea ce priveşte întrebarea de a cunoaşte dacă ingerinţa se justifica.

Justificarea cu privire la articolul 63 (art. 63)

   Chiar dacă, după cum face concluzia hotărârea, argumentele înaintate de către Guvern nu stabilesc că situaţia în Polinezia franceză avea nevoie de ingerinţa în cauză, considerăm că circumstanţele într-un asemenea teritoriu - îndepărtat de metropolă după cum şi este şi aflat într-o atmosferă politică a epocii - poate foarte bine, datorită consecinţelor potenţiale asupra ordinii publice sau integrităţii teritoriale, să reprezinte „necesităţile locale” care trebuie luate în considrare în sensul articolului 63 (art. 63). Noi nu vom merge până a face concluzia că faptul de a „lua în considerare” această situaţie permite fără doar şi poate de a deduce că în speţă ingerinţa era justificată. Acest fapt ajuta mai mult alegerea sub ce aspect trebuie examinată problema unei eventuale justificări în sensul paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2) .

Justificarea cu privire la articolul 16 (art. 16)

    Hotărârea afirmă, fără motive de susţinere, că „apartenenţa Dnei Piermont la un Stat membru al Uniunii Europene şi în plus, calitatea sa de parlamentar european nu permite neaplicarea articolului 16 (art. 16) din Convenţie, mai ales că populaţia TPO participă la alegerea deputaţilor în Parlamentul european” (paragraful 64). Iată ce adaugă, pe cale judiciară, o nouă imunitate celei pe care Statele membre o consideră corespunzătoare pentru membrii Parlamentului european, în termenii protocolului cu privire la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene, semnat la 8 aprilie 1965 (paragraful 35). Nu suntem de acord cu această abordare. La epoca faptelor (adică înainte ca tratatele comunitare să recunoască o cetăţenie europeană – horărârea recunoaşte), Dna Piermont, cetăţeană de naţionalitate germană, era incontestabil o străină din punctul de vedere al dreptului francez, în pofida calităţii sale de membru al Parlamentului european (şi campania electorală în desfăşurare la epocă nu avea legătură cu Parlamentul european). Iată de ce noi estimăm că trebuie de luat în considerare articolul 16 (art. 16) ca având cel puţin o anumită utilitate: referinţa sa la „străini” este lipsită de ambiguitate şi nu prevede direct excepţii; pentru a o deduce sunt necesare motive convingătoare despre care nu suntem convinşi că există în cauză.

5.  Cu toate acestea nu reiese totuşi că, chiar dacă articolul 16 (art. 16) este aplicabil, Statul gazdă poate impune o oarecare restricţie asupra activităţii politice a unui străin fără a contraveni articolului 10 (art. 10). Trebuie de fapt să ţinem cont de internaţionalizarea sporită a politicii în lumea contemporană şi, în ceea ce priveşte cauza speţei, de interesul pe care, în zilele noastre, un parlamentar european îl poate avea pentru treburile unui teritoriu al Comunităţii. Ţinând cont de această evoluţie, poate fi necesar de limitat restricţiile activităţii politice a străinilor autorizaţi de articolul 16 (art. 16). Luând în considerare aceasta şi ţinând cont de abordarea adoptată de către Curte în hotărârea Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei din 28 martie 1990 (seria A nr. 173) când a interpretat cea de-a treia frază din paragraful 1 din articolul 10 (art. 10-1), admitem că obiectul şi scopul articolului 16 (art. 16) trebuie să fie examinate, la fel şi fraza menţionată anterior, în contextul paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2). În special, dacă este vorba de examinarea caracterului proporţional al ingerinţei la libertatea de exprimare a Dnei Piermont, trebuie luat în considerare principiul consacrat de articolul 16 (art. 16).

Justificarea cu privire la paragraful 2 din articolul 10 (art. 10-2)

6.  Recunoaştem că, din motivele indicate în hotărâre, ingerinţa era prevăzută de lege şi avea un scop legitim.

7.  În ceea ce priveşte faptul de a cunoaşte dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”, concluzia noastră cu privire la problema caracterului de proporţionalitate diferă de cea a majorităţii. Ţinând cont – în măsura în care noi o considerăm justificată din motivele menţionate anterior – pe de o parte, de situaţia locală în sensul articolului 63 (art. 63) şi, pe de altă parte, de calitatea de străină a Dnei Piermont în sensul articolului 16 (art. 16), nu credem că ingerinţa în cauză era disproporţională scopului urmărit. La acel moment, în Polinezia domnea o atmosferă de tensionare considerabilă şi intervenţia reclamantei în campania electorală putea în mod rezonabil să fie considerată susceptibilă de a provoca tulburări. Acesta este motivul pentru care, la sosirea sa pe teritoriu, autorităţile i-au cerut să dea dovadă de discreţie în declaraţiile sale publice. Cu toate acestea interesata a exprimat în public şi în termeni care nu erau temperaţi opinii cu privire la probleme sensibile precum independenţa teritoriului sau testările nucleare în Pacific.

8.  De altfel, forţa practică a ingerinţei a fost foarte limitată. Pe parcursul vizitei sale ea şi-a exprimat liber punctul său de vedere. Hotărârea de expulzare şi interdicţia de intrare nu i-au fost notificate decât la momentul decolării. Astfel ea nu a stabilit că expulzarea sau interdicţia de intrare implicau pentru ea un prejudiciu serios.

9. Iată de ce noi suntem convinşi de faptul că, ţinând cont de marja de apreciere lăsată autorităţilor, ingerinţa în cauză poate fi considerată în mod rezonabil ca fiind proporţională scopului urmărit. În consecinţă conchidem că tratamentul ce i-a fost aplicat Dnei Piermont în Polinezia franceză nu a dus la încălcarea articolului 10 (art. 10).

  B. Noua Caledonie

10. Curtea a conchis că Dna Piermont, fiind anunţată de interdicţia de intrare, după ce a fost reţinută timp de câteva ore în aeroportul din Nouméa, fiind supravegheată de forţele de poliţie, nu se mai afla regulamentar pe teritoriul Noii Caledonii, şi în consecinţă că nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2). Reţinerea sa la aeroport înainte ca hotărârea să fie luată şi apoi până la plecarea ei spre Tokyo fiind o parte inevitabilă a refuzului – regulamentar în conformitate cu obligaţiile care decurg din Convenţie (după cum a constatat Curtea) – intrarea ei pe teritoriu, nu constituia deci o ingerinţă în drepturile sale în ceea ce priveşte articolul 10 (art. 10): fiindu-i interzis să intre pe teritoriu, Dna Piermont nu putea să-şi exercite aceste drepturi. Iată de ce conchidem că măsurile întreprinse împotriva ei în Noua Caledonie nu implicau încălcarea articolului 10 (art. 10).

11.  Totuşi, chiar dacă interdicţia de intrare şi reţinerea reclamantei la aeroport trebuiau, după cum a conchis majoritatea, să constituie o ingerinţă în drepturile garantate de articolul 10 (art. 10), noi considerăm că ingerinţa este justificată. De fapt, climatul politic în Noua Caledonie era mai tensionat decât în Polinezia franceză şi sosirea Dnei Piermont a provocat o manifestaţie ostilă a patruzeci de activişti. Urmând acelaşi raţionament ca cel menţionat anterior în ceea ce priveşte tratamentul care i-a fost aplicat în Polinezia franceză conchidem că măsura era proporţională scopului urmărit.

12.  Deci, nu constatăm nici o încălcare a articolului 10 (art. 10) fiind vorba de măsuri întreprinse împotriva Dnei Piermont în Noua Caledonie.

II.   Cu privire la articolul 14 combinat cu articolul 10 (art. 14+10)

13.  Atunci când Curtea a votat, am considerat că nu era necesară examinarea cauzei sub aspectul articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 10 (art. 14+10). Cu toate acestea, dacă Curtea ar fi examinat plângerea, am fi conchis absenţa încălcării. Nu există nici o dovadă care să ateste faptul că tratamentul care i-a fost aplicat reclamantei era diferit de cel care i-ar fi fost aplicat altei persoane într-o situaţie similară. Cel puţin din acest motiv, reclamanta nu a stabilit existenţa plângerii în conformitate cu articolul 14 combinat cu articolul 10 (art. 14+10) nu a fost stabilită.

[1]Nota grefierului

1. Cauza are nr. 5/1994/452/531-532. Primele două cifre indică poziţia din anul introducerii cererii, ultimele trei indică locul pe lista cuprinzând cazurile cu care Curtea a fost sesizată şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale (la Comisie) corespunzătoare.

[2]2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite  Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (P9) şi ulterior doar cauzelor cu privire la Statele care nu erau legate de acest protocol (P9). El corespunde Regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, aşa cum a fost amendat de mai multe ori ulterior.

[3]Nota grefierului:

1. Din motive de ordin practic textul  va fi publicat doar în ediţia tipărită (volumul 314 din seria A din Publicaţiile Curţii), dar oricine îl  poate procura de la grefă.

Full & Egal Universal Law Academy