Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA PIETRIS S.A. c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 67576/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
3 decembrie 2013
Această hotărâre este definitivă. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Pietris S.A. c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), în Camera compusă din:
Luis López Guerra, Preşedinte,
Nona Tsotsoria,
Valeriu Griţco, judecători,
şi dna Marialena Tsirli, Grefier adjunct al Secţiei,
Deliberând la 12 noiembrie 2013 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 67576/10) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către o companie înregistrată în Republica Moldova, Pietris S.A. („compania reclamantă”), la 17 noiembrie 2010.
2. Compania reclamantă a fost reprezentată de către dna I. Soţchi, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol, de la Ministerul Justiţiei.
3. Reclamantul a pretins, în special, o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ca urmare a casării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în favoarea sa şi în absenţa unei căi efective de recurs împotriva încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.
4. La 1 iunie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecţiei Guvernului, Curtea a respins-o.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul este o companie înregistrată în Republica Moldova, cu sediul în Vatra, municipiul Chişinău.
7. La 26 decembrie 2003, Judecătoria Economică din Chişinău a admis acţiunea companiei reclamante împotriva companiei terţe T. cu privire la transmiterea în proprietatea reclamantului a unor imobile pentru plata unei datorii. Această hotărâre nu a fost atacată şi, prin urmare, a devenit definitivă. La 12 martie 2004, compania „Pietris S.A.” a înregistrat dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză în registrul bunurilor imobile.
8. La 4 septembrie 2008, compania T. a depus o cerere de revizuire împotriva hotărârii din 26 decembrie 2003. La 3 noiembrie 2008, judecătorul a pus sechestru pe bunurile disputate. Printr-o hotărâre irevocabilă din 6 octombrie 2010, cererea de revizuire a fost admisă şi cauza a fost remisă spre reexaminare.
9. La 19 octombrie 2010, invocând aplicarea directă a articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei şi jurisprudenţa Curţii, compania reclamantă a contestat hotărârea din 6 octombrie 2010 în partea ce ţine de revizuirea cererii.
10. La 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Economică a admis, în special în temeiul articolului 13 al Convenției, cererea companiei reclamante şi a casat hotărârea adoptată la 6 octombrie 2010. Ea a constatat violarea articolelor 6 şi 13 ale Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, fără însă a acorda despăgubiri în calitate de satisfacţie echitabilă.
11. La 14 septembrie 2011, compania reclamantă a depus o cerere la Curtea de Apel Economică, solicitând rambursarea costurilor şi cheltuielilor angajate. Această cerere nu a fost examinată până în prezent.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
12. În ceea ce priveşte revizuirea deciziilor irevocabile, prevederile relevante ale dreptului intern au fost stabilite în cauzele Popov c. République de Moldova (nr. 2) (nr. 19960/04, §§ 27-29, 6 decembrie 2005) şi Jomiru et Creţu c. République de Moldova, (nr. 28430/06, §§ 26 - 27, 17 aprilie 2012).
13. În ceea ce priveşte căile de recurs împotriva hotărârii de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prevederile relevante sunt cuprinse în articolul 453 al Codului de procedură civilă. Acest articol prevede că încheierea de admitere a cererii de revizuire se supune căilor de atac o dată cu fondul. Încheierea de respingere a cererii de revizuire poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.
14. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie a fost examinată în cauza Galuschin c. République de Moldova (déc.), (nr. 29568/06, § 16, 23 august 2011).
ÎN DREPT
I.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
15. Compania reclamantă s-a plâns de neacordarea compensaţiilor de către instanţele judecătoreşti naţionale pentru încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la protecţia proprietăţii. Ea a pretins violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Prevederile relevante ale acestor articole sunt următoarele:
Articolul 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”
Articolul 1 al Protocolului nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. (...)”
A. Admisibilitatea
16. Guvernul a formulat două obiecţii cu privire la admisibilitatea.
1. Cu privire la pretinsa neepuizare a căilor interne de recurs
17. Având în vedere că reclamantul avea posibilitatea să invoce direct prevederile Convenţiei şi să solicite instanţelor naţionale compensarea prejudiciului cauzat prin încălcările suferite, Guvernul a declarat că compania reclamantă nu a epuizat toate căile interne de recurs disponibile.
18. În opinia companiei reclamante, remediul invocat de Guvern este ineficient, mai ales având în vedere că la 14 septembrie 2011 a fost depusă cererea privind restituirea taxei de stat, care însă nu a fost examinată nici până în prezent.
19. Curtea a notat că o cerere privind restituirea costurilor şi cheltuielilor angajate a fost depusă în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale doi ani în urmă şi a rămas fără răspuns. În consecinţă, Curtea respinge obiecţia preliminară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor interne de recurs.
2. Cu privire la calitatea de victimă a companiei reclamante
20. Guvernul a susţinut că compania reclamantă nu poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie şi de Protocoalele sale, deoarece situaţia acesteia a fost remediată la nivel naţional.
21. Compania reclamantă consideră că obiecţia preliminară a Guvernului trebuie respinsă, deoarece, în absenţa despăgubirii daunelor şi costurilor pretinse, aceasta şi-a păstrat statutul de victimă.
22. Curtea consideră că obiecţia preliminară invocată de Guvern pentru pierderea statutului de victimă este atât de strâns legată de fondul pretenţiilor reclamantului încât aceasta trebuie conexată la fondul cererii (a se vedea, printre altele, Opuz c. Turquie, nr. 33401/02, § 116, CEDH 2009).
23. Mai mult, Curtea constată că această pretenţie nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea constată că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Compania reclamantă
24. Compania reclamantă susţine că prin casarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în favoarea sa a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Cu toate că instanţele naţionale au recunoscut această încălcare, ele nu au răspuns la cererea sa privind compensarea prejudiciului şi a costurilor cauzate. În aceste circumstanţe, reclamantul consideră că a fost o victimă a violării articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
b) Guvernul
25. Guvernul a respins aceste argumente. Guvernul consideră că dreptul companiei reclamante a fost restabilit prin casarea revizuirii abuzive, şi că pretenţiile privind rambursarea costurilor şi cheltuielilor nu pot fi considerate suficiente pentru menţinerea statutului de victimă.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii generale
26. Curtea reiterează că redresarea unei violări pretinse a Convenţiei ţine în primul rând de competenţa autorităţilor naţionale.
27. De asemenea, Curtea reiterează că o decizie pronunţată în favoarea reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de statutul de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi ulterior au reparat violarea Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, hotărârea Ganea c. République de Moldova, nr. 2474/06, § 18, 17 mai 2011, cu referinţele citate; Vladut c. Roumanie, nr. 6350/02, § 30, 30 noiembrie 2006; Mureşan c. Roumanie, nr. 8015/05, § 20, 26 mai 2009; Anişoara et Mihai Olteanu c. Roumanie, nr. 37425/03, § 24, 13 octombrie 2009).
28. Din cele menţionate mai sus rezultă că în primul rând este de competenţa Curţii să stabilească dacă autorităţile au recunoscut, cel puţin în esenţă, o încălcare a unui drept ocrotit de Convenţie, şi, pe de altă parte, dacă despăgubirea poate fi considerată corespunzătoare şi suficientă (a se vedea, mai cu seamă, Normann c. Danemark (déc.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001; Jensen et Rasmussen c. Danemark (déc.), nr. 52620/99, 20 martie 2003; şi Nardone c. Italie (déc.), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).
b) Aplicarea principiilor sus-menţionate în această cauză
29. Curtea notează că ea a examinat în mod repetat pretenţiile similare celor din această cauză şi a constatat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (a se vedea Popov c. République de Moldova (nr. 2), nr. 19960/04, §§ 52-58, 6 decembrie 2005; Oferta Plus SRL c. République de Moldova, nr. 14385/04, §§ 104-107 şi 112-115, 19 decembrie 2006; Melnic c. République de Moldova, nr. 6923/03, §§ 38-44, 14 noiembrie 2006; Istrate c. République de Moldova, nr. 53773/00, §§ 46-61, 13 iunie 2006) şi că instanţele de judecată din Republica Moldova s-au inspirat din aceste cauze atunci când au examinat această cauză la nivel naţional (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Prin urmare, singura problemă în această cauză este neacordarea despăgubirilor cu titlu de satisfacţie echitabilă.
30. Curtea observă că, în conformitate cu jurisprudenţa sa în cauza Galuschin, orice persoană are dreptul de a depune o cerere pentru rambursarea prejudiciului cauzat ca urmare a revizuirii necorespunzătoare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în favoarea sa. Această cauză se referă la o procedură specială prevăzută de articolul 449 al Codului de procedură civilă. În cadrul acestei proceduri, iniţiativa aparţine Agentului Guvernamental şi apoi Procurorului General, după comunicarea cererii pârâtului, privind depunerea cererii de revizuire la Curtea Supremă.
31. Cu toate că situaţia reclamantului este diferită de cea în cauza Galuschin de mai sus, Curtea nu vede nici o diferenţă între cele două proceduri invocate cu privire la cererea de satisfacţie echitabilă, şi îşi reiterează poziţia potrivit căreia partea interesată ar fi trebuit, în principiu, să facă uz de calea internă de recurs indicată mai sus (a se vedea Daniel – P S.A. c. République de Moldova (déc.), nr. 32846/07, 20 martie 2012 şi mutatis mutandis Mătăsaru et Saviţchi c. République Moldova, nr. 38281/08, § 72, 2 noiembrie 2010).
32. Cu toate acestea, Curtea examinează cu atenţie evoluţia examinării cauzei de către instanţele naţionale, şi îşi rezervă dreptul de a revizui hotărârile acestora în cazul în care calea respectivă de atac nu mai este considerată eficientă.
33. Astfel, Curtea constată că compania reclamantă a solicitat dar instanţele naţionale nu i-au acordat compensaţii pentru pierderile suferite şi costurile angajate. În astfel de circumstanţe, nu acceptăm faptul că statul pârât a redresat în mod suficient încălcarea drepturilor companiei reclamante, garantate de Convenţie şi Protocoalele sale.
34. În consecinţă, Curtea consideră că este necesar de a respinge obiecţia preliminară a Guvernului privind pierderea de către compania reclamantă a statutului de „victimă”, în sensul articolului 34 al Convenţiei şi a constatat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI
35. Compania reclamantă s-a plâns în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale de absenţa unei căi de recurs pentru contestarea redeschiderii abuzive a unui proces. Ea a invocat articolul 13 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.
36. Guvernul a contestat argumentul reclamantului, reiterând, în esență, argumentele sale cu privire la neepuizarea pretinsă a căilor interne de recurs şi pierderea statutului de victimă.
37. Având în vedere constatarea sa cu privire la articolul 6 al Convenţiei (a se vedea paragraful 34 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a examina faptul dacă, în această cauză, a existat o încălcare a acestei prevederi (a se vedea, printre altele, Popov c. République de Moldova citată mai sus, (§ 55)).III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
38. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
39. Compania reclamantă nu a solicitat plata satisfacţiei echitabile pentru prejudiciul moral şi material cauzat. B. Costuri şi cheltuieli
40. Compania reclamantă a pretins 1,631 euro (EUR) cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi 1,000 euro pentru costurile angajate în faţa Curţii.
41. Guvernul a susţinut că suma pretinsă era excesivă.
42. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, reclamantul are dreptul la restituirea costurilor şi cheltuielilor în măsura în care se demonstrează că acestea au fost reale, necesare şi că au fost rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul. În prezenta cauză, având în vedere documentele aflate în posesia Curţii şi criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde companiei reclamante suma de 2,631 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
43. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Conexează la fondul cauzei obiecţia preliminară a Guvernului privind pierderea de către compania reclamantă a statutului de „victimă” şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 al Convenţiei;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia în temeiul articolului 13 al Convenţiei;
6. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească companiei reclamante în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, 2,631 (două mii şase sute treizeci unu) euro care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 3 decembrie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii
Marialena TsirliLuis López Guerra
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy