CASE OF PLESHKOV v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 16 septembrie 2014

În Cauza Plechkov împotriva României

(Cererea nr. 1660/03)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Plechkov împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Fatoş Aracý, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 august 2014,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 1660/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant bulgar, domnul Iordan Georgiev Plechkov (reclamantul), a sesizat Curtea la 20 decembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul este reprezentat de domnii Liubomir Novikov şi Hristo Hristov, avocaţi în Sofia. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat, succesiv, de coagentul guvernamental, doamna I. Cambrea, şi de agentul guvernamental C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul, comandant şi proprietar al unei nave de pescuit, condamnat la pedeapsa cu închisoarea însoţită de confiscarea navei sale, denunţă încălcarea art. 7 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, având în vedere absenţa unui acord de delimitare a zonelor economice ale României şi respectiv Bulgariei.

4. La 15 noiembrie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea.

5. Informat cu privire la dreptul său de a interveni în procedură (art. 36 § 1 din Convenţie), Guvernul Bulgariei nu şi-a manifestat intenţia de a se prevala de acest drept.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

A. Circumstanţele cauzei

6. Reclamantul, domnul Iordan Georgiev Plechkov, s-a născut în 1975 şi are domiciliul în Kavarna (Bulgaria).

7. La momentul faptelor, era în acelaşi timp comandant şi proprietar al navei de pescuit „Hisnik”, care arbora pavilion bulgar.

8. La 3 mai 2002, în timp ce nava se afla în largul coastelor româneşti, la o distanţă de aproximativ 29 de mile marine, a fost interceptată de o vedetă a marinei militare române. Cu ocazia controlului care a avut loc au fost găsite la bord unelte de pescuit industrial şi aproximativ 300 kg de rechin. Vasul a fost ulterior condus sub escortă în portul Constanţa, unde a fost pus sub sechestru împreună cu încărcătura sa.

9. În aceeaşi zi, reclamantul a fost reţinut şi ulterior a fost arestat preventiv. A fost învinuit de practicarea, în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, şi în plus în perioada în care acest tip de pescuit era prohibit, a pescuitului ilegal de rechin prin folosirea de paragate. În special, i s-a imputat încălcarea dispoziţiilor:

– Decretului Consiliului de Stat nr. 142/1986 privind instituirea zonei economice exclusive a RSR în Marea Neagră;

– Legii nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României;

– art. 61 lit. (e) şi ale art. 62 din Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura;

– Ordinului nr. 140/2002 din 26 martie 2002 privind prohibiţia pescuitului pentru aplicarea Legii nr. 192/2001.

10. La 4 mai 2004, organele de urmărire penală au dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra navei şi a încărcăturii sale.

11. La 13 mai 2002, Direcţia Judeţeană pentru Agricultură şi Industrie Alimentară Constanţa, care se constituise parte civilă, a evaluat prejudiciul rezultând din cantitatea de rechin pescuită la 21 420 000 lei vechi (ROL), adică aproximativ 685 euro (EUR).

12. La 1 iulie 2002, reclamantul a fost pus în libertate în schimbul unei cauţiuni de 25 milioane ROL, adică aproximativ 800 EUR. Cu toate acestea, nava şi încărcătura au rămas sub sechestru.

13. La o dată neprecizată, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Secţiei Penale a Judecătoriei Constanţa pentru infracţiunea săvârşită, conform învinuirii, în zona economică exclusivă românească. Conform actului de acuzare, reclamantul a practicat în zona respectivă pescuitul de rechin prin utilizarea fără permis a unor unelte de pescuit industrial, precum un paragat, şi a procedat astfel în perioada în care acest tip de pescuit era prohibit, perioadă stabilită conform Ordinului nr. 140/2002, de la 15 aprilie la 14 iunie 2002.

14. În cursul procesului, reclamantul a acceptat să plătească părţii civile – Direcţia Judeţeană pentru Agricultură şi Industrie Alimentară Constanţa – suma solicitată de aceasta cu titlu de despăgubiri pentru cantitatea de rechin găsită la bordul navei.

15. În faţa instanţei, reclamantul a arătat că era pescar din 1995, că deţinea o licenţă de pescuit eliberată de autorităţile din Varna (Bulgaria) şi că nu intrase niciodată în apele teritoriale române.

Acesta a susţinut că, la momentul arestării sale, nu a avut cunoştinţă de faptul de a fi încălcat legile româneşti: înainte de plecarea sa, informându-se la autorităţile bulgare din oraşul de coastă Kaliakra pentru a cunoaşte unde avea dreptul să pescuiască, fusese informat că România deţinea competenţa exclusivă până la o distanţă de 24 de mile marine în largul coastelor româneşti, astfel încât a crezut că putea pescui liber dincolo de această limită. Reclamantul a declarat, de asemenea, că nu avea cunoştinţă că pescuitul de rechin era prohibit în Marea Neagră, adăugând că Bulgaria nu interzisese acest tip de pescuit.

A recunoscut că pescuise prin folosirea de paragate, însă a subliniat că rechinul nu putea fi pescuit decât în acest mod.

16. La 11 iulie 2002, Ambasada Bulgariei la Bucureşti a trimis instanţei o notă diplomatică care a fost depusă la dosar. În notă se arăta că România şi Bulgaria ratificaseră Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării („CNUDM”), semnată la Montego Bay la 10 decembrie 1982, însă niciun acord pentru delimitarea zonelor lor economice exclusive nu fusese încă încheiat între cele două ţări şi că erau în derulare negocieri diplomatice între cele două ţări. Nota indica în plus că nici România, nici Bulgaria nu erau părţi la acorduri multilaterale privind acelaşi subiect şi că cele două ţări nu încheiaseră un acord derogatoriu de la art. 73 alin. (3) din CNUDM, astfel încât părţilor le era interzis să sancţioneze prin pedepse cu închisoarea încălcarea legilor şi ale reglementărilor în materie de pescuit în zona economică exclusivă. Prin notă se exprima îngrijorarea Bulgariei în privinţa proceselor aflate pe rol împotriva pescarilor bulgari (pct. 40 infra) şi speranţa că aceste cauze urmau să cunoască o soluţionare rapidă şi eficientă.

17. Instanţa s-a pronunţat la 18 iulie 2002. S-a reţinut, cu titlu liminar, că, prin Decretul nr. 142/1986 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, s-a instituit o zonă economică exclusivă românească în Marea Neagră şi că art. 2 din decretul menţionat preciza că această zonă se întindea „până la o distanţă de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale”.

Instanţa a arătat, în continuare, că Decretul nr. 142/1986 a fost abrogat prin Legea nr. 36/2002, aspect de care nu s-a ţinut seama în rechizitoriul împotriva reclamantului; or, instanţa a considerat că această lege a modificat definiţia zonei economice exclusive româneşti astfel cum a fost reglementată anterior prin decret. În special, a considerat că este un aspect nou faptul că Legea nr. 36/2002 nu mai stabilea lăţimea zonei economice exclusive româneşti, ci indica numai că aceasta „poate fi de 200 de mile marine”. Mai mult, legea prevedea că întinderea exactă a zonei economice exclusive trebuie stabilită pe bază de acorduri încheiate între România şi celelalte state de coastă, cu respectarea CNUDM. În continuare, instanţa a reţinut că România şi Bulgaria iniţiaseră negocieri în vederea delimitării zonelor economice exclusive ale celor două ţări, însă nu se ajunsese încă la un acord. A dedus astfel că CNUDM, care asigura cadrul legal care permitea instituirea unei zone economice exclusive, nu fusese încă pusă în aplicare de către România şi Bulgaria, în lipsa unui acord bilateral între cele două ţări. Instanţa a concluzionat astfel că nava comandată de reclamant fusese arestată într-o zonă care nu era supusă legilor româneşti.

Din această constatare a dedus că, în speţă, un element constitutiv indispensabil al infracţiunii lipsea, deoarece reclamantul nu depăşise limita zonei contigue şi că legea română nu se aplica dincolo de această limită. În consecinţă, interdicţia de a pescui rechin instituită prin Ordinul nr. 140/2002 nu îi era opozabilă. În continuare, instanţa a constatat că şi intenţia, în sensul legii penale, lipsea întrucât pescuitul de rechin nu era interzis de Bulgaria. Având în vedere aceste consideraţii, s-a concluzionat că reclamantul nu a cauzat un prejudiciu.

Instanţa l-a achitat pe reclamant în temeiul dispoziţiilor coroborate ale art. 11 alin. (2) lit. a) şi ale art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., considerând că fapta nu există. A anulat, de asemenea, sechestrul asigurator şi a dispus restituirea cauţiunii.

Instanţa a respins totuşi cererea de restituire a sumei deja plătite de către reclamant pentru a acoperi prejudiciul părţii civile pe motiv că cererea era lipsită de temei legal, fiind vorba de o sumă plătită de bunăvoie.

18. Prin hotărârea din 30 septembrie 2002, în urma apelului declarat de parchet, Tribunalul Constanţa a infirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. Tribunalul a observat, mai întâi, că România şi Bulgaria erau ambele părţi la CNUDM unde, la art. 57, se prevede că zona economică exclusivă nu se putea întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. În continuare, s-a reţinut că dispoziţiile convenţiei respective cu privire la zonele economice exclusive erau direct aplicabile în dreptul intern, chiar şi în absenţa acordurilor bilaterale între statele în cauză, întrucât Legea nr. 36/2002 reluase mai multe dispoziţii ale CNUDM.

Tribunalul a concluzionat că nava comandată de reclamant intrase în zona economică exclusivă a României, astfel cum era delimitată prin Legea nr. 36/2002 şi prin CNUDM, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996. În continuare, a constatat că reclamantul a realizat activităţi de pescuit industrial în zona respectivă, cu încălcarea art. 61 şi art. 62 din Legea nr. 192/2001 şi l-a găsit vinovat de săvârşirea faptelor de care era acuzat. În conformitate cu dispoziţiile art. 72 C. pen. care enumeră criteriile de individualizare a pedepsei, tribunalul a decis să aplice reclamantului „pedeapsa minimă cu închisoarea” de doi ani cu suspendare, cu un termen de încercare de patru ani, cu o deducere din pedeapsă a perioadei deja petrecute în detenţie de la 4 mai la 1 iulie 2002.

În temeiul art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2001, tribunalul a dispus în plus confiscarea navei, a instalaţiilor şi a uneltelor care se găseau la bord şi care fuseseră folosite la săvârşirea infracţiunii, precum şi a întregii încărcături.

În continuare, a constatat că, pe durata procesului, reclamantul reparase integral prejudiciul cauzat părţii civile şi a văzut în aceasta o recunoaştere din partea reclamantului a vinovăţiei sale.

În cele din urmă, a dispus expulzarea reclamantului şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată aferente examinării pe fond care se ridicau la 11 800 000 ROL (aproximativ 380 EUR).

19. Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii sus-menţionate. În faţa Curţii de Apel Constanţa, a susţinut mai întâi că, în cauză, condamnarea sa fusese nelegală şi contrară diferitelor principii generale de drept, în special cel potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare şi aplicare. Or, reclamantul considera că tribunalul îl condamnase prin aplicarea legii penale române prin analogie . Conform susţinerilor reclamantului, CNUDM stabilea exclusiv cadrul teoretic în care statele puteau beneficia de zone economice exclusive, însă aceasta nu determina concret zonele economice exclusive ale României şi ale Bulgariei, întrucât zonele respective, precum şi drepturile conexe lor concrete trebuiau determinate prin intermediul unui acord bilateral între statele în cauză, acord care în speţă lipsea. În absenţa acestui acord bilateral, singurele dispoziţii relevante erau, conform reclamantului, cele ale Legii nr. 17/1990 cu privire la marea teritorială şi zona contiguă. Or, activităţile de pescuit imputate reclamantului au avut loc dincolo de zona contiguă. În concluzie, acesta a considerat că Ordinul nr. 140/2002 care stabilea perioada de prohibiţie pentru pescuitul de rechin nu îi era opozabil.

În continuare, acesta subliniază că CNUDM interzicea în orice caz a) sechestrarea prelungită a unei nave şi privarea de libertate a echipajului după plata cauţiunii, cum este cazul în speţă, şi b) aplicarea unei pedepse cu închisoarea. În cele din urmă, acesta a negat că şi-ar fi recunoscut vinovăţia atunci când a plătit suma solicitată de partea civilă. Reclamantul a solicitat achitarea sa şi restituirea navei, precum şi a sumelor achitate cu titlu de cauţiune şi de reparaţie a prejudiciului.

20. Prin hotărârea definitivă din 26 noiembrie 2002, Curtea de Apel Constanţa a respins recursul reclamantului şi a reţinut următoarele:

„Este adevărat că atât dreptul internaţional, cât şi dreptul intern impun încheierea unui acord între statele de coastă ale Mării Negre, adiacente sau aşezate faţă în faţă, în vederea delimitării zonei economice exclusive a fiecărui stat (în profunzime). Un astfel de acord [art. 9 alin. (2) din Legea nr. 17/1990, republicată la 21 octombrie 2002, şi art. 57 din CNUDM] nu a fost încheiat cu Bulgaria; cu toate acestea, chiar dacă ar fi fost încheiat, acesta nu ar fi fost favorabil inculpatului.

Un acord între România şi Bulgaria nu poate avea ca obiect delimitarea în profunzime (lăţime) a zonei economice exclusive a României în Marea Neagră deoarece statul în cauză este unul riveran adiacent României. Acordul invocat de reclamant [este cel care] trebuie să stabilească [care sunt] limitele laterale ale zonelor economice exclusive ale celor două ţări, precum şi întinderea zonei româneşti la Capul Midia.

Faptul că inculpatul a admis că amplasamentul în care nava sa a fost interceptată la 3 mai 2002 se găsea la o distanţă de 29 de mile marine faţă de coastele româneşti echivala cu recunoaşterea penetrării zonei economice exclusive a României, delimitată [prin raportare la] de zona similară bulgară prin prelungirea liniei de frontieră terestră între cele două ţări, [de la] Vama Veche.

Inculpatul recunoaşte că a depăşit această limită, însă consideră, în mod greşit, că se găsea în marea liberă.

Îi revine sarcina reclamantului să se documenteze şi să cunoască dispoziţiile de drept internaţional al mării, opozabile tuturor ţărilor care au ratificat convenţiile, pactele şi amendamentele internaţionale, şi [astfel] şi Bulgariei.

Statul român nu avea nicio obligaţie de a comunica statului bulgar măsurile de interzicere a pescuitului în Marea Neagră la calcan-mare şi la rechin în perioada aprilie-iunie 2002; România, stat titular al unor drepturi suverane, a acţionat în conformitate cu art. 10, art. 14 şi art. 29 din Legea nr. 17/1990 şi cu art. 55 şi art. 56 din CNUDM în vederea asigurării conservării şi gestionării resurselor naturale biologice, precum şi pescuitul raţional în zona sa economică exclusivă. Dacă inculpatul ar fi solicitat şi obţinut autorizaţia de a pescui în zona economică exclusivă a României ar fi cunoscut cu siguranţă dispoziţiile Legii nr. 192/2001 care reglementează autorizarea pescuitului şi protejarea resurselor halieutice în zona respectivă.”

21. Nava reclamantului şi uneltele care se găseau la bordul acesteia au fost ulterior vândute în cadrul unor licitaţii publice la preţul de 63 milioane ROL (aproximativ 2 000 EUR).

B. Dreptul internaţional şi dreptul şi jurisprudenţa interne relevante

1. Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării („CNUDM”)

22. Dispoziţiile relevante din CNUDM sunt redactate astfel:

Art. 15
Delimitarea mării teritoriale dintre state ale căror
ţărmuri sunt adiacente sau situate faţă în faţă

„În cazul în care ţărmurile a două state sunt adiacente sau situate faţă în faţă, nici unul dintre aceste state nu are dreptul, în lipsa unui acord contrar între ele, să-şi extindă marea sa teritorială dincolo de linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state. Această dispoziţie nu se aplică totuşi în cazul în care, din cauza existenţei unor titluri istorice sau a altor împrejurări speciale, este necesar ca marea teritorială a celor două state să fie delimitată în alt mod.”

Art. 55
Regimul juridic special al zonei economice exclusive

„Zona economică exclusivă este o zonă situată dincolo de marea teritorială şi adiacenta acesteia, supusă regimului juridic special stabilit prin prezenta parte, în virtutea căruia drepturile şi jurisdicţia statului riveran şi drepturile şi libertăţile celorlalte state sunt guvernate de dispoziţiile pertinente ale prezentei convenţii.”

Art. 56
Drepturile, jurisdicţia şi obligaţiile statului riveran
în zona economică exclusivă

„1. În zona economică exclusivă, statul riveran are:

a) drepturi suverane în scopul explorării şi exploatării, conservării şi gestiunii resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului marii, ale subsolului acestuia şi ale apelor de deasupra [...];

b) (i) amplasarea şi folosirea de insule artificiale, instalaţii şi lucrări; (ii) cercetarea ştiinţifică marină; (iii) protecţia şi conservarea mediului marin;

c) celelalte drepturi şi obligaţii prevăzute de convenţie. (...) ”

Art. 57
Lăţimea zonei economice exclusive

„Zona economică exclusivă nu se întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.”

Art. 61
Conservarea resurselor biologice

„1. Statul riveran stabileşte volumul autorizat al capturilor în ce priveşte resursele biologice în zona sa economică exclusivă.

[...] ”

Art. 62
Exploatarea resurselor biologice

„1. Statul riveran va promova obiectul exploatării optime a resurselor biologice din zona economică exclusivă, fără a se aduce atingere art. 61

4. Cetăţenii altor state, care pescuiesc în zona economică exclusivă, se vor conformă măsurilor de conservare şi celorlalte modalităţi şi condiţii stabilite prin legile şi reglementările statului riveran. Aceste legi şi reglementări trebuie sa fie compatibile cu convenţia şi pot să se refere, îndeosebi, la următoarele probleme:

a) eliberarea de permise pescarilor sau pentru vasele şi uneltele de pescuit [...];

b) determinarea speciilor al căror pescuit este autorizat şi stabilirea de cote [...];

c) reglementarea campaniilor şi zonelor de pescuit, a tipului, mărimii şi numărului instrumentelor, ca şi a tipului, mărimii şi numărului navelor de pescuit care pot fi utilizate;

d) stabilirea vârstei şi mărimii peştilor şi a altor specii care pot fi pescuite;

[...]

5. Statele riverane vor notifica în mod corespunzător legile şi regulamentele pe care le adoptă în materie de conservare şi de gestiune.”

Art. 70
Drepturile statelor dezavantajate din punct de vedere geografic

„1. Statele dezavantajate din punct de vedere geografic au dreptul să participe, pe baze echitabile, la exploatarea unei părţi corespunzătoare din excedentul resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale statelor riverane din aceeaşi regiune sau subregiune, ţinând seama de caracteristicile economice şi geografice pertinente ale tuturor statelor interesate şi în conformitate cu prezentul articol şi cu art. 61 şi 62.

2. Pentru scopurile acestei părţi a convenţiei, prin expresia state dezavantajate din punct de vedere geografic se înţelege statele riverane, inclusiv statele riverane la o mare închisă sau semiînchisă, pe care situaţia lor geografică le face să depindă de exploatarea resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale altor state din regiune sau subregiune, pentru o aprovizionare suficientă cu peşte destinată nevoilor alimentare ale populaţiei lor sau ale unei părţi din populaţie, precum şi statele riverane care nu pot pretinde o zona economică exclusivă proprie.

[...]”

Art. 73
Asigurarea respectării legilor şi a reglementărilor statului riveran

„1. În exercitarea drepturilor sale suverane [...], statul riveran poate lua orice măsuri, inclusiv abordarea, inspectarea, sechestrarea şi urmărirea judiciară, după cum va fi necesar pentru asigurarea respectării legilor şi a regulamentelor pe care le-a adoptat potrivit prezentei convenţii.

2. Nava reţinută şi echipajul sau vor fi eliberate imediat după depunerea unei cauţiuni sau a unei alte garanţii corespunzătoare.

3. Sancţiunile prevăzute de statul riveran pentru încălcarea legilor şi regulamentelor în materie de pescuit în zona economică exclusivă nu pot cuprinde pedepse cu închisoarea, în afară doar de cazul în care statele interesate convin altfel, şi nici o altă pedeapsă corporală.

4. În caz de reţinere sau de imobilizare a unei nave străine, statul riveran va notifica fără întârziere statului pavilionului, pe căi adecvate, măsurile luate, precum şi sancţiunile pronunţate în consecinţă.”

Art. 74
Delimitarea zonei economice exclusive între
state ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă

„1. Delimitarea zonei economice exclusive între state ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau sunt situate faţă în faţă se face pe bază de acord, potrivit dreptului internaţional, aşa cum se indica în art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, astfel încât sa se ajungă la o soluţie echitabilă.

2. Dacă nu se ajunge la un acord într-un termen rezonabil, statele interesate pot recurge la procedurile prevăzute în partea a XV-a.

3. Până la încheierea acordului vizat de paragraful 1, statele interesate, într-un spirit de înţelegere şi cooperare, vor face tot posibilul pentru a încheia aranjamente provizorii cu caracter practic şi pentru a nu compromite sau împiedica, în timpul acestei perioade de tranziţie, încheierea acordului definitiv. Aranjamentele provizorii nu prejudiciază delimitarea finală. (...)”

Partea a IX-a
Mări închise sau semiînchise
Art. 122
Definiţie

În sensul prezentei convenţii, prin expresia mare închisă sau semiînchisă se înţelege un golf, un bazin sau o mare, înconjurate de mai multe state şi legate de o altă mare sau de ocean printr-un pasaj îngust sau format, în întregime sau în principal, de mările teritoriale şi zonele economice exclusive ale mai multor state.”

23. Până la această dată, România a delimitat spaţiul său maritim în Marea Neagră numai cu Ucraina. În absenţa unui acord bilateral între cele două ţări, această delimitare a fost realizată de Curtea Internaţională de Justiţie prin hotărârea din 3 februarie 2009 de delimitare a platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale celor două părţi în Marea Neagră.

24. Conform unei declaraţii de presă din partea purtătorului de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe bulgar, Vessela Tcherneva, din 21 martie 2012 şi preluată în ediţia on-line din aceeaşi zi a cotidianului românesc „România Liberă”, România şi Bulgaria poartă de aproximativ douăzeci de ani negocieri pentru delimitările dintre cele două ţări în Marea Neagră.

2. Constituţia

25. Dispoziţiile relevante din Constituţie prevăd următoarele:

Art. 11 – Dreptul internaţional şi dreptul intern

„(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) [...]”

3. Decretul Consiliului de Stat nr. 142/1986 privind instituirea zonei economice exclusive a Republicii Socialiste România în Marea Neagră.

26. Decretul Consiliului de Stat nr. 142/1986 privind instituirea zonei economice exclusive a Republicii Socialiste România în Marea Neagră a fost adoptat la 25 aprilie 1986. Semnat de Preşedintele Consiliului de Stat şi publicat în Monitorul Oficial din 26 aprilie 1986, decretul a fost abrogat formal la 31 ianuarie 2002 prin Legea nr. 36/2002 (a se vedea infra pct. 29). Dispoziţiile relevante ale decretului – care stabilesc, în preambulul la acesta, obligaţia de a lua în considerare principiile general recunoscute de dreptul internaţional şi, în special normele relevante ale CNUDM – sunt formulate astfel:

Art. 1

„În spaţiul marin al ţărmului românesc la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor teritoriale şi adiacent acestora, se instituie zona economică exclusivă a Republicii Socialiste România, în care ea îşi exercită drepturi suverane şi jurisdicţie asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolului acestuia şi coloanei de pe deasupra, precum şi în aceea ce priveşte diferitele activităţi legate de explorarea, exploatarea, conservarea şi gestionarea acestora.

Art. 2

Zona economică exclusivă se întinde în partea ei exterioară până la o distanţă de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale; în condiţiile dimensiunilor restrânse ale Mării Negre, întinderea efectivă a zonei economice exclusive a Republicii Socialiste România se va determina prin delimitarea acesteia în cadrul negocierilor cu statele vecine ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu ţărmul românesc la Marea Neagră. Delimitarea se va face, ţinând seama de legislaţia Republicii Socialiste România, prin înţelegeri cu aceste state, cu aplicarea, în funcţie de circumstanţele specifice din fiecare sector de delimitat, a principiilor şi criteriilor de delimitare general recunoscute în dreptul internaţional şi în partea statelor, în vederea unor soluţii echitabile.”

4. Legea nr. 110/1996 privind ratificarea CNUDM

27. CNUDM a fost ratificată de România prin Legea nr. 110/1996 din 10 octombrie 1996, ale cărei dispoziţii relevante sunt formulate astfel:

Art. 1

„Se ratifică Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982.”

Art. 3

„România reiterează Declaraţia pe care a formulat-o o dată cu semnarea, la 10 decembrie 1982, a convenţiei. Declaraţia are următorul conţinut:

1. Ca ţară geografic dezavantajată, riverană la o mare săracă în resurse piscicole, România reafirma necesitatea dezvoltării cooperării internaţionale în domeniul valorificării resurselor piscicole din zonele economice, pe baza unor acorduri juste şi echitabile, care să asigure accesul ţărilor din aceasta categorie la resursele de pescuit din zonele economice ale altor regiuni sau subregiuni.

[...]”

5. Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României

28. Până la 31 ianuarie 2002, dispoziţiile relevante ale Legii nr. 17/1990 din 7 august 1990 erau formulate după cum urmează:

Art. 5

„Apele maritime interioare, marea teritorială, solul şi subsolul acestora, precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul României.

[...] ”

Art. 6

„Zona contiguă a României este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine [...].”

Art. 7

„În zona sa contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea şi reprimarea încălcărilor, pe teritoriul sau, a legilor şi reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei de stat.”

Art. 18

„Jurisdicţia penală a României se aplică şi în cazul încălcării legislaţiei române în vigoare cu privire la zona economică exclusivă a României în Marea Neagră de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracţiuni.”

Art. 20

„În exercitarea jurisdicţiei României, organele române competente vor putea dispune, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, reţinerea sau sechestrarea unei nave străine folosită în scopuri comerciale şi vor putea lua măsuri de executare silită împotriva unei asemenea nave, care se găseşte în marea teritorială sau în apele maritime interioare ale României, pentru asigurarea [...] [plăţii de] despăgubiri, taxe şi altele asemenea.”

Art. 35

„Constituie contravenţie următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni:

c) pescuitul industrial sau altă activitate de exploatare ilegală a resurselor naturale ale apelor maritime interioare sau ale mării teritoriale, inclusiv ale fundului marii şi ale subsolului din aceste zone;

[...]”

6. Legea nr. 36/2002 de modificare a Legii nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României

29. Legea nr. 36/2002 de modificare a Legii nr. 17/1990 a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2002. Aceasta a introdus în Legea nr. 17/1990, printre altele, capitolul II1 intitulat „Zona economică exclusivă a României în Marea Neagră” şi a abrogat în mod explicit Decretul Consiliului de Stat nr. 142/1986 care stabilea, până în prezent, zona economică exclusivă a României în Marea Neagră (a se vedea supra, pct. 26). Legea nr. 17/1990 astfel modificată a fost republicată în Monitorul Oficial din 21 octombrie 2002, dându-se textelor o nouă numerotare. Dispoziţiile sale relevante sunt formulate după cum urmează:

Art. 1

„Prezenta lege reglementează statutul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996.”

Art. 9

„1. Zona economică exclusivă a României este instituită în spaţiul marin [...] la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale şi adiacent acestora [...].

2. În condiţiile specifice determinate de dimensiunile Mării Negre, întinderea zonei economice exclusive a României se stabileşte prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu litoralul românesc al Mării Negre, ţinându-se seama de faptul că lăţimea maximă a zonei economice exclusive, în conformitate cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996, poate fi de 200 mile marine măsurate de la liniile de bază prevăzute la art. 2.

3. Delimitarea se face în conformitate cu principiile general recunoscute de dreptul internaţional şi cu respectarea legislaţiei române, prin aplicarea, în funcţie de circumstanţele specifice din fiecare sector de delimitat, a principiilor şi criteriilor de delimitare general recunoscute, astfel încât să se ajungă la o soluţie echitabilă. ”

Art. 10

„1. În zona economică exclusivă România exercită:

a) drepturi suverane de explorare şi exploatare, protecţie, conservare şi gestionare a tuturor resurselor naturale biologice şi/sau nebiologice şi a altor resurse care se află pe fundul mării, în subsolul acestuia, în coloana de apă, în spaţiul aerian de deasupra acestuia;

[...] ”

Art. 14

„1. România asigură utilizarea optimă a resurselor piscicole şi a altor resurse biologice, prin luarea măsurilor tehnice sau de altă natură ce se impun cu privire la conservarea şi gestionarea lor în toate apele situate în interiorul limitelor exterioare ale zonei sale economice exclusive, [...]

2. În acest scop organele competente române stabilesc anual volumul total autorizat al capturilor pentru fiecare specie de peşte şi alte resurse biologice, adoptă măsuri tehnice şi de altă natură pentru a asigura un pescuit raţional şi conservarea, protecţia şi regenerarea resurselor biologice, asigurând respectarea legislaţiei romane în materie privind monitorizarea prin satelit a navelor de pescuit, inclusiv inspecţia, reţinerea, sechestrarea şi urmărirea judiciară a navelor de pescuit care încalcă drepturile suverane ale statului român;

[...]”

Art. 27 (fostul articol 18)

„Jurisdicţia penală a României se aplică şi în cazul încălcării prevederilor prezentei legi cu privire la zona economică exclusivă a României de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracţiuni.”

Art. 29 (fostul art. 20)

„ 1. În exercitarea jurisdicţiei României organele române competente vor putea dispune, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, reţinerea sau sechestrarea unei nave străine folosite în scopuri comerciale şi vor putea lua măsuri de executare silită împotriva unei asemenea nave care se găseşte în marea teritorială, în apele maritime interioare sau în zona contiguă a României, pentru asigurarea [plăţii de] despăgubiri, taxe şi alte[le] asemenea [obligaţii].

2. În cazul încălcării drepturilor suverane ale statului român de explorare, exploatare, protecţie, conservare şi gestionare a mediului şi a resurselor biologice din zona economică exclusivă, autorităţile române vor putea lua măsurile necesare, în conformitate cu dispoziţiile legale române în vigoare şi cu convenţiile internaţionale la care România este parte, inclusiv inspectarea sau reţinerea unei nave străine folosite în scopuri comerciale. Nava reţinută şi echipajul său vor fi eliberate imediat după depunerea unei cauţiuni sau a unei alte garanţii corespunzătoare.”

Art. 49 (fostul art. 35)

„1. Constituie contravenţie următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni:

[...]

c) pescuitul industrial sau altă activitate de explorare şi exploatare ilegală a resurselor naturale şi biologice ale apelor maritime interioare, ale mării teritoriale sau ale zonei economice exclusive a României, inclusiv ale fundului mării şi ale subsolului din aceste zone;

2. Contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-h) se sancţionează cu amenda de la 80.000.000 lei la 400.000.000 lei, [...], sancţiunile fiind aplicabile la locul constatării faptelor contravenţionale.”

Art. 50 (fostul art. 36)

1. Dacă faptele prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. a)-g) au cauzat pagube importante sau au produs alte consecinţe grave ori au fost săvârşite în mod repetat, sancţiunea este amenda de la 200.000.000 lei la 400.000.000 lei.

2. Pentru faptele prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. b) şi c) sancţiunea poate fi, în funcţie de gravitatea consecinţelor şi de întinderea pagubelor, amenda de la 400.000.000 lei la 1.500.000.000 lei.

3. În situaţii deosebit de grave, organele române competente pot dispune, ca măsuri complementare, confiscarea navei, a instalaţiilor, a uneltelor de pescuit, a aparaturii şi a altor obiecte de la contravenient, folosite la săvârşirea contravenţiei.

4. Bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei se confiscă.

[...]”

7. Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura (publicată în Monitorul Oficial din 20 aprilie 2001)

30. Legea nr. 192/2001 a intrat în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial, la 20 aprilie 2001.

Aceasta a fost abrogată la 5 martie 2008 prin O.U.G. nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura. . Dispoziţiile relevante ale legii sunt formulate după cum urmează:

31. Art. 3 prevede că bazinele piscicole naturale, în sensul legii, sunt considerate, printre altele, de la „limita apelor teritoriale şi zona economică exclusivă a Mării Negre”.

32. Conform art. 39, protecţia fondului piscicol se realizează, printre altele, prin prohibiţia anuală a pescuitului şi/sau prin incriminarea anumitor comportamente care pot constitui, după caz, contravenţii sau infracţiuni.

33. Conform art. 40 alin. (1), perioadele şi zonele de prohibiţie a pescuitului trebuie stabilite anual prin ordin comun al autorităţilor publice centrale responsabile, pe de o parte, de agricultură, alimentaţie şi silvicultură şi, pe de altă parte, de protecţia mediului. Ordinul se emite pentru întreg „teritoriul” şi pentru toate speciile cel târziu la data de 15 aprilie a anului în cauză; acesta rămâne valabil până la apariţia noului ordin din anul următor.

Art. 40 alin. (2) prevedea că, în scopul protecţiei fondului piscicol, pescuitul anumitor specii de peşti menţionate în anexa 2 la Legea nr. 192/2001 era interzis în perioadele şi în zonele definite de respectiva anexă. Această anexă, intitulată „Reglementarea pescuitului anumitor specii de peşti”, indica la punctul 10 din aceasta că „pe baza cercetărilor de specialitate se vor stabili anual perioade de interzicere a pescuitului rechinului”.

34. Art. 61 lit. e) defineşte ca infracţiune şi pedepseşte cu o pedeapsă cu închisoarea de la şase luni la patru ani pescuitul industrial cu unelte de pescuit industrial, fără autorizaţie sau permis de pescuit eliberate în acest scop de autorităţile competente române.

35. Conform art. 62, săvârşirea faptelor prevăzute la art. 61 în perioada de prohibiţie era pedepsită cu o pedeapsă cu închisoarea de la doi la şase ani.

36. Art. 66 împuterniceşte persoanele juridice care gestionează patrimoniul piscicol aparţinând domeniului public să solicite repararea prin hotărâre judecătorească a prejudiciilor materiale cauzate fondului piscicol prin comiterea unei infracţiuni după evaluarea acestor prejudicii prin expertiză.

37. Art. 67 prevede confiscarea automată în beneficiul statului, printre altele, a uneltelor şi ambarcaţiunilor de pescuit şi a oricăror „alte bunuri care au fost folosite la săvârşirea faptei”, precum şi a bunurilor astfel rezultate, precum peştele obţinut prin încălcarea prohibiţiilor instituite prin lege.

8. Ordinul comun nr. 140 din 26 martie 2002 al ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi al ministrului Apelor şi Protecţiei Mediului (publicat în Monitorul Oficial din 2 aprilie 2002)

38 Prin art. 8 din ordin se interzice, „în Marea Neagră, în apele teritoriale romane”, pescuitul calcanului şi al rechinului pe o durata de 60 de zile consecutive, în perioada 15 aprilie - 14 iunie 2002 inclusiv.

9. Jurisprudenţa internă relevantă cu privire la exercitarea drepturilor suverane ale României în Marea Neagră în temeiul CNUDM

39. Guvernul pârât a prezentat următoarele informaţii cu privire la exercitarea de către România a drepturilor sale suverane în Marea Neagră în temeiul art. 56 din CNUDM.

În mai 2001, organele de poliţie române au început cercetarea contravenţională împotriva pescarilor turci aflaţi la bordul unei nave turceşti care a fost acuzată că, în aprilie 2001, a practicat pescuitul industrial de calcan în zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 13 lit. a) din Decretul nr. 142/1986. Informaţiile prezentate de Guvern fac referire la achitarea pescarilor prin hotărâri judecătoreşti definitive ale căror cópii, cu toate acestea, nu sunt anexate.

40. În 2002, autorităţile române au iniţiat patru procese penale împotriva pescarilor bulgari aflaţi la bordul a patru nave bulgare (printre care şi cea a reclamantului) şi care erau acuzate de a fi practicat, la 3 şi 4 mai 2002, pescuitul industrial de rechin în zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 61 lit. e) şi a art. 62 din Legea nr. 192/2001. Achitaţi în primă instanţă, pescarii, printre care şi reclamantul, au fost declaraţi vinovaţi în ultimă instanţă şi pedepsiţi cu închisoarea şi confiscarea navelor lor şi a uneltelor de la bordul acestora, precum şi a încărcăturii.

41. În 2002, autorităţile române au interceptat şi inspectat şapte nave turceşti şi au iniţiat procese penale împotriva proprietarilor acestora pentru a fi pescuit, la 18 aprilie 2002, în apele din zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 61 lit. e) şi a art. 62 din Legea nr. 192/2001. Soluţia pronunţată în acest proces nu a fost comunicată.

42. În 2005, autorităţile române au interceptat şi inspectat o navă bulgărească şi au iniţiat împotriva proprietarului proces penal pentru pescuit ilegal în apele din zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 61 din Legea nr. 192/2001. Soluţia pronunţată în acest proces nu a fost comunicată.

43. În 2006, autorităţile române au interceptat şi inspectat o navă turcească şi au iniţiat împotriva proprietarului proces penal pentru pescuit ilegal în apele din zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 61 din Legea nr. 192/2001. Soluţia pronunţată în acest proces nu a fost comunicată.

44. În 2007, autorităţile române au interceptat şi inspectat două nave turceşti şi au iniţiat împotriva proprietarilor proces penal pentru pescuit ilegal în apele din zona economică exclusivă românească, cu încălcarea art. 61 din Legea nr. 192/2001. Soluţia pronunţată în acest proces nu a fost comunicată.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din Convenţie

45. Potrivit reclamantului, condamnarea sa la o pedeapsă cu închisoarea şi confiscarea navei şi a uneltelor sale au fost nelegale întrucât erau contrare Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării. Acesta invocă, în esenţă, art. 7 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

46. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

47. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De altfel, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamantul

48. Reclamantul apreciază a fi nelegală condamnarea sa de către instanţele române la pedeapsa cu închisoarea însoţită de confiscarea navei sale şi a uneltelor de la bordul acesteia.

Cu titlu preliminar, subliniază că autorităţile nu l-au acuzat în nici un moment că ar fi pescuit în apele teritoriale româneşti: este evident că activităţile de care a fost acuzat au avut loc exclusiv în spaţiul maritim pe care autorităţile respective îl consideră drept zona economică exclusivă a României în Marea Neagră.

49. În primul rând, reclamantul apreciază că spaţiul maritim în cauză nu putea intra în mod valabil în jurisdicţia statului român. Prin urmare, explică acesta, legile şi reglementările româneşti invocate de instanţele care l-au condamnat nu îi erau opozabile.

Potrivit acestuia, argumentele autorităţilor române conform cărora a pescuit în zona economică exclusivă, în sensul CNUDM, erau lipsite de fundament. În realitate, o eventuală zonă economică exclusivă românească nu ar putea fi instituită decât prin intermediul tratatelor încheiate cu celelalte ţări riverane, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o mare închisă, precum Marea Neagră. În această privinţă, reclamantul invocă legislaţia românească şi dispoziţiile CNUDM, în special art. 15, art. 70, art. 73,art. 74 şi art. 122. Or, la acea dată, explică reclamantul, nici un acord nu fusese încheiat între România şi Bulgaria pentru delimitarea zonelor lor economice exclusive, iar o astfel de delimitare nu fusese de altfel realizată nici prin decizia unei instanţe internaţionale, astfel cum a fost cazul între România şi Ucraina (a se vedea supra, pct. 23).

50. În al doilea rând, reclamantul subliniază că nu poate exista în mod rezonabil aşteptarea ca activităţile sale de pescuit în afara mării teritoriale române să fie supuse legii române şi pedepsite conform acesteia, cea din urmă nefiind foarte precisă. Pe de o parte, poziţia autorităţilor bulgare, confirmată prin informaţiile primite de acesta din partea autorităţilor portuare bulgare şi prin scrisorile adresate instanţelor române de către Ministerul Afacerilor Externe bulgar a fost întotdeauna aceea că România nu putea, în mod legal, declara unilateral zona sa economică exclusivă. Pe de altă parte, aplicarea legii române în spaţiul maritim în care acesta practicase activitatea de pescuit, respectiv în zona declarată în mod unilateral de România drept zona sa economică exclusivă, a fost declarată contrară principiului legalităţii incriminării de către Judecătoria Constanţa care l-a achitat.

51. În cele din urmă, reclamantul argumentează că Guvernul nu putea invoca CNUDM în susţinerea argumentului potrivit căruia declarase în mod unilateral spaţiul respectiv drept zona sa economică exclusivă întrucât autorităţile române au încălcat într-o manieră flagrantă convenţia menţionată, în special art. 73, plasându-l în stare de arest preventiv şi condamnându-l la pedeapsa cu închisoarea.

b) Guvernul

52. Cu titlu preliminar, Guvernul subliniază că niciunul dintre argumentele sale formulate în apărare nu poate fi interpretat ca aducând atingere poziţiei părţii române în cadrul negocierilor cu Bulgaria pentru delimitarea spaţiilor maritime în Marea Neagră (a se vedea supra, pct. 24).

53. Potrivit Guvernului, condamnarea reclamantului la pedeapsa care i-a fost aplicată era prevăzută de drept în sensul jurisprudenţei Curţii şi a art. 7 din Convenţie, respectiv, de dispoziţii clare şi previzibile atât de drept intern, cât şi de drept internaţionale, printre care CNUDM.

54. Condamnarea reclamantului era întemeiată în primul rând pe art. 57 din CNUDM. Reclamantul se găsea în zona economică exclusivă a României, întrucât acesta fusese oprit la 29 de mile marine de coastele româneşti, prin urmare în partea celor 200 de mile marine la care se referă art. 57 din CNUDM. Conform Guvernului, acest articol era aplicabil reclamantului, care ar fi trebuit să îl cunoască întrucât Bulgaria ratificase CNUDM.

Deşi este adevărat că sunt în curs negocieri între România şi Bulgaria în vederea delimitării zonelor lor exclusive, nu este mai puţin adevărat că absenţa unei astfel de delimitări pe cale de acord bilateral nu semnifică că cele două state nu posedă nicio zonă economică exclusivă.

În orice caz, explică acesta, România a decretat unilateral zona sa economică exclusivă în Marea Neagră în 1986, astfel cum reiese din Decretul nr. 142/1986.

55. În continuare, Guvernul consideră că jurisdicţia României în zona sa economică exclusivă se întemeia pe art. 56 lit. b) din CNUDM. Prin urmare, reclamantul era obligat să cunoască şi să respecte legea română în zona respectivă. Conform Guvernului, aplicarea legii penale române în zona în care a fost oprit reclamantul nu reprezenta o aplicare extensivă a legii penale, ci o aplicare naturală a legii române, având la bază art. 56 din CNUDM.

56. Conform Guvernului, dreptul statului român de a sancţiona acte contrare reglementărilor sale comise în zona sa economică exclusivă era prevăzut de art. 56, art. 58 alin. (3) şi de art. 73 din CNUDM şi de art. 7 din Legea nr. 36/2002. Faptele comise de reclamant erau pedepsite prin Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura, în special de art. 61 lit. e) şi de art. 62.

Potrivit Guvernului, Legea nr. 192/2001 era accesibilă, fiind publicată în Monitorul Oficial din 20 aprilie 2001. Aplicarea acesteia era, de asemenea, previzibilă întrucât reclamantul nu contestă că a fost oprit într-un sector care se afla la distanţă de limita zonei economice exclusive dintre România şi Bulgaria şi care, prin urmare, intra în sfera de aplicare a legii române.

57. În cele din urmă, Guvernul subliniază că pedeapsa aplicată reclamantului avea temei legal în dreptul intern – Legea nr. 192/2001 – acesta fiind, în opinia sa, accesibil şi previzibil la aplicare, limitele stabilite prin această lege în materie de pedepse nefiind depăşite de instanţe în prezenta speţă.

2. Motivarea Curţii

a) Principii generale

58. Garanţia consacrată prin art. 7, element esenţial al statului de drept, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie al Convenţiei, astfel cum o atestă faptul că art. 15 nu autorizează nicio derogare în caz de război sau alt pericol public. Având în vedere obiectul şi scopul său, acest drept trebuie să fie interpretat şi aplicat astfel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnărilor şi a sancţiunilor arbitrare [printre altele, S.W. împotriva Regatului Unit şi C.R. împotriva Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, pct. 35, seria A nr. 335-B şi, respectiv, C, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 42750/09, pct. 77, CEDO 2013].

59. Art. 7 consacră, în mod general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) [Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, seria A nr. 260-A şi Kononov împotriva Letoniei (MC), nr. 36376/04, pct. 185, CEDO 2010]. Deşi acesta interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta impune totodată să nu se aplice legea penală într-un mod extensiv în detrimentul acuzatului, ca de exemplu prin analogie [Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, pct. 145, CEDO 2000-VII şi Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 93, 17 septembrie 2009].

60. Atunci când se referă la „drept”, art. 7 are în vedere exact aceeaşi noţiune ca cea la care fac trimitere alte dispoziţii ale Convenţiei care folosesc termenul „lege”, noţiune care include atât dreptul scris, cât şi jurisprudenţa [a se vedea, mutatis mutandis, Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 47, seria A nr. 30, Casado Coca împotriva Spaniei, 24 februarie 1994, pct. 43, seria A nr. 285-A şi Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21906/04, pct. 139, CEDO 2008].

Curtea a interpretat întotdeauna termenul „lege” în accepţiunea sa „materială” şi nu „formală”; a inclus aici atât texte cu caracter infralegislativ, cât şi texte de reglementare sau drept nescris (Kafkaris, citată anterior, pct. 139). Rezumând, „legea” este textul în vigoare astfel cum l-au interpretat instanţele competente [Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 88, CEDO 2005-XI, cu trimiterile citate, şi Sanoma Uitgevers B.V. împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 38224/03, pct. 83, 14 septembrie 2010].

61. În plus, noţiunea de „drept” („law”) implică condiţii calitative, printre altele accesibilitate şi previzibilitate suficiente (a se vedea, în special, Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, pct. 29, Culegere 1996-V, şi E.K. împotriva Turciei, nr. 28496/95, pct. 51, 7 februarie 2002). Aceste condiţii calitative trebuie să fie îndeplinite atât în cazul definirii infracţiunii, cât şi al pedepsei aplicabile. Justiţiabilul trebuie să poată cunoaşte, începând de la redactarea dispoziţiei relevante şi, dacă este cazul, prin intermediul interpretării realizate de instanţe, ce acţiuni sau omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă poate fi pronunţată pentru această acuzaţie [M. împotriva Germaniei, nr. 19359/04, pct. 119, CEDO 2009, şi Maktouf şi Damjanoviæ împotriva Bosniei şi Herţegovinei (MC), nr. 2312/08 şi 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)]. Aceasta fiind situaţia, previzibilitatea legii nu se opune ca persoana în cauză să recurgă la sfaturile unor experţi pentru a evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele care ar putea să decurgă dintr-un act determinat.

62. Curtea a recunoscut prin jurisprudenţa sa că, oricât de clar ar putea fi formulată o dispoziţie legală, în orice sistem juridic, inclusiv dreptul penal, există inevitabil un element de interpretare judiciară. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice şi de adaptare la schimbările de situaţie. În plus, certitudinea, deşi extrem de dezirabilă, este însoţită uneori de o rigiditate excesivă; însă dreptul trebuie să ştie să se adapteze la schimbările de situaţie. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică (a se vedea, mutatis mutandis, Michaud împotriva Franţei, nr. 12323/11, pct. 96, CEDO 2012). Funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte în mod precis înlăturării îndoielilor care ar putea să apară în privinţa interpretării normelor (a se vedea Soros împotriva Franţei, nr. 50425/06, pct. 52, 6 octombrie 2011, şi Del Rio Prada, citată anterior, pct. 93). Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, „cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil [Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 50, CEDO 2001-II].

63. Noţiunea de „pedeapsă” prevăzută la art. 7 posedă, ca şi noţiunile de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi „acuzaţie în materie penală” de la art. 6 § 1 din Convenţie, o sferă de aplicare autonomă. Pentru ca protecţia conferită prin art. 7 să fie efectivă, Curtea trebuie să rămână liberă să treacă dincolo de aparenţe şi să aprecieze, ea însăşi, dacă o anumită măsură se transpune în fond într-o „pedeapsă” în sensul acestei dispoziţii. Formularea art. 7 § 1, a doua teză, semnalează că prima problemă care trebuie soluţionată pentru a stabili dacă o „pedeapsă” a fost pronunţată constă în a cunoaşte dacă măsura respectivă a fost impusă ca urmare a unei condamnări pentru săvârşirea unei „infracţiuni”. Alte elemente care pot fi considerate relevante: natura şi scopul măsurii respective, încadrarea sa în dreptul intern, procedurile asociate adoptării şi executării sale, precum şi gravitatea sa (Del Rio Prada, citată anterior, pct. 82, cu trimiterile citate).

b) Aplicarea acestor principii în speţă

64. În lumina principiilor sus-menţionate, Curtea trebuie să examineze dacă, la momentul comiterii lor, faptele de care reclamantul a fost acuzat constituiau o infracţiune definită în dreptul intern într-o manieră suficient de accesibilă, clară şi previzibilă şi, în caz afirmativ, dacă pedeapsa care i-a fost aplicată răspundea aceloraşi exigenţe.

65. Curtea subliniază că o primă întrebare în jurul căreia se formulează argumentele divergente ale părţilor este aceea de a cunoaşte dacă reclamantul se afla sau nu în zona economică exclusivă a României în sensul CNUDM; în fapt, conform răspunsului pe care îl oferă la această întrebare, părţile trag concluzii diferite privind legalitatea condamnării reclamantului.

Reclamantul susţine că, în ceea ce îl priveşte, în condiţiile inexistenţei unui acord între România şi Bulgaria pentru delimitarea zonelor lor economice exclusive, România nu putea invoca în mod legitim CNUDM pentru a-şi extinde jurisdicţia dincolo de 24 de mile marine ale zonei contigue.

La rândul său, Guvernul susţine că absenţa stabilirii precise a limitelor zonei nu poate fi asimilată cu inaplicabilitatea pură şi simplă, în speţă, a dispoziţiilor CNUDM şi, prin urmare, cu absenţa totală a zonei economice exclusive române în Marea Neagră. Întrucât reclamantul nu contestă în sine faptul că nava sa se găsea în mare măsură în interiorul zonei de 200 de mile marine de la ţărm – chiar dacă, cu certitudine, a rămas dincolo de cele 24 de mile marine ale zonei contigue.

66. Cu titlu preliminar, Curtea observă că CNUDM a fost ratificată de România prin Legea nr. 110/1996, publicată în Monitorul Oficial din 21 noiembrie 1996 şi, cu acest titlu, face parte din ordinea juridică internă în temeiul art. 11 din Constituţia României.

În continuare, aceasta arată că părţile nu contestă că, în momentul arestării sale, la 3 mai 2002, reclamantul şi nava sa se aflau la o distanţă de aproximativ 29 de mile marine în largul coastelor româneşti, prin urmare, dincolo de zona contiguă românească, şi că reclamantul practica pescuitul de rechin în spaţiul maritim respectiv

În schimb, părţile nu sunt de acord cu privire la interpretarea oferită dispoziţiilor CNUDM şi legilor române privind zona economică exclusivă şi cu privire la consecinţele care decurg, în prezenta speţă, din inexistenţa unui acord între România şi Bulgaria astfel cum prevăd dispoziţiile respective.

67. Curtea apreciază că nu intră în competenţa sa să se pronunţe nici asupra interpretării CNUDM sau a legilor române relevante, nici asupra aplicării acestor instrumente de către instanţele române. Prin urmare, nu se poate pronunţa asupra întinderii sau existenţei unei zone economice exclusive a României în sensul CNUDM şi a drepturilor şi obligaţiilor pe care România le-ar avea în raport cu o astfel de zonă.

Astfel, ia act de afirmaţia Guvernului conform căreia România a decretat unilateral zona sa economică exclusivă în Marea Neagră în 1986 (a se vedea supra, pct. 26 şi 54).

Curţii îi revine exclusiv sarcina de a verifica că dispoziţiile dreptului intern, astfel cum sunt interpretate şi aplicate de instanţele interne, nu au produs consecinţe incompatibile cu Convenţia (Antonyan împotriva Armeniei, nr. 3946/05, pct. 54, 2 octombrie 2012).

68. În prezenta cauză, Guvernul susţine mai întâi că sancţionarea penală a faptelor comise de reclamant decurgea în mod direct din art. 57 din CNUDM şi, prin urmare, condamnarea acestuia era accesibilă şi previzibilă.

Curtea constată că totuşi condamnarea reclamantului nu a fost întemeiată pe dispoziţia respectivă. În aceste circumstanţe, Curtea nu examinează dacă prevederile cuprinse la acest articol răspundeau exigenţelor Convenţiei.

69. Curtea observă, pe de altă parte, că, pentru a răspunde întrebării ce urmăreşte să clarifice dacă faptele de care reclamantul era acuzat intrau sub incidenţa legii penale, instanţele interne au examinat, în primul rând, domeniul de aplicare a art. 9 din Legea nr. 17/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 36/2002.

În cele din urmă, în privinţa acestui subiect au ajuns la concluzii total opuse. Judecătoria, după ce a constatat că reclamantul fusese trimis în judecată printr-un rechizitoriu care păstra tăcerea asupra modificărilor aduse de Legea nr. 36/2002, a interpretat art. 9 sus-menţionat ca fiind o simplă normă principială, inaplicabilă în practică în absenţa unui acord între România şi Bulgaria şi a concluzionat că legea română nu pedepsea faptele comise de reclamant. Instanţa şi-a fundamentat interpretarea, printre altele, pe diferenţa de redactare a dispoziţiilor interne succesive care reglementau zona economică exclusivă. Astfel, a constatat că, spre deosebire de Decretul Consiliului de Stat nr. 142/1986, care o stabilise la 200 de mile marine, maximum prevăzut de CNUDM, Legea nr. 36/2002 renunţase la determinarea lăţimii zonei respective. Art. 9 alin. (2) din Legea nr. 17/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 36/2002, se limita să indice că stabilirea întinderii zonei respective se făcea pe bază de acord încheiat între statele vecine în lumina CNUDM, care stabilea la 200 de mile marine lăţimea maximă pe care o putea atinge o zonă economică exclusivă.

Instanţele superioare care au examinat apelul şi recursul au considerat, în mod contrar, că art. 9 nu putea fi o simplă normă principială a cărei aplicare efectivă depindea de încheierea unui acord cu Bulgaria decât în cazul privării de efect a dispoziţiilor CNUDM privind zona economică exclusivă. Conform acestora, art. 9 trebuia interpretat ca instituind efectiv o zonă economică exclusivă cu o lăţime de 200 de mile marine, acordul care urma a fi încheiat cu Bulgaria trebuind numai să determine limitele între cele două zone economice exclusive. Pe de altă parte, acestea au considerat că, având în vedere poziţia navei reclamantului şi luând în considerare principiile aplicabile delimitării celor două zone indicate la art. 9 alin. (2), un eventual acord cu Bulgaria ar fi fost în orice caz defavorabil persoanei în cauză. Astfel, au ajuns la concluzia că România avea dreptul de a-şi exercita jurisdicţia penală în sectorul în care a fost arestat reclamantul şi că faptele comise de acesta din urmă intrau sub incidenţa legii penale române.

70. În orice sistem juridic, le revine instanţelor interne sarcina de a interpreta dispoziţiile de drept penal material pentru a determina, având în vedere structura fiecărei infracţiuni, dacă toate elementele constitutive ale acesteia au fost întrunite. Este vorba în acest caz de o interpretare judiciară căreia Convenţia nu i se opune, cu condiţia ca rezultatele la care ajung instanţele interne să fie în mod rezonabil previzibile în sensul jurisprudenţei Curţii.

71. În prezenta cauză, Curtea observă mai întâi că reclamantul a fost trimis în judecată în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 142/1986, în timp ce acesta fusese abrogat la 31 ianuarie 2002 prin Legea nr. 36/2002, prin urmare înainte de comiterea faptelor imputate reclamantului.

În continuare, constată că art. 9 din Legea nr. 17/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 36/2002, în vigoare la momentul faptelor – şi pe care instanţele, pentru a examina aspectul vinovăţiei reclamantului, trebuiau să o substituie din oficiu temeiului legal abrogat reţinut în rechizitoriu – nu stabilea cu precizia necesară lăţimea zonei economice exclusive române. În plus, determinarea „întinderii” zonei economice exclusive era în mod expres încredinţată prin acelaşi articol unui acord care trebuia să fie încheiat între România şi statele de coastă adiacente sau aşezate în faţa coastelor româneşti, printre care Bulgaria.

Curtea consideră că o astfel de dispoziţie nu putea fi în mod rezonabil considerată de aplicare previzibilă, în absenţa unui acord încheiat cu Bulgaria sau a oricărui alt element care să poată permite reclamantului să îşi adapteze comportamentul său. Apreciază că o definiţie exactă, dată de dreptul român, a limitelor zonei economice exclusive decretate de România în sensul CNUDM era necesară având în vedere consecinţele penale care puteau rezulta în cazul încălcării drepturilor suverane de către orice navă – şi în special de către cele ce arborau pavilionul uneia dintre ţările vizate de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 17/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 36/2002.

72. Curtea observă că instanţele care l-au condamnat pe reclamant s-au pronunţat, de asemenea, că şi în cazul în care între România şi Bulgaria ar fi fost încheiat un acord, acesta nu ar fi fost favorabil reclamantului.

Deşi este adevărat că instanţele interne sunt mai bine poziţionate pentru a interpreta dreptul intern, iar Curtea nu se poate substitui instanţelor interne în aprecierea pe care acestea trebuie să o realizeze în această privinţă, nu este mai puţin adevărat că instanţa europeană păstrează competenţa de a verifica dacă o astfel de apreciere poate fi în mod rezonabil previzibilă pentru reclamant în raport cu „dreptul” aplicabil, inclusiv dreptul jurisprundeţial.

73. În consecinţă, Curtea trebuie să aibă în vedere jurisprudenţa în materie a instanţelor române, cu atât mai mult cu cât interpretarea realizată de instanţele superioare, care au infirmat soluţia de achitare pronunţată în primă instanţă, s-a îndepărtat într-o manieră vizibilă de la litera art. 9 din legea citată anterior.

Or, constată că interpretarea reţinută de Tribunalul Constanţa şi de Curtea de Apel Constanţa nu se fundamenta pe nicio jurisprudenţă internă consacrată. În fapt, documentele transmise de Guvern menţionează patru decizii de condamnare, una privindu-l pe reclamant şi celelalte cu privire la trei nave care arborau pavilion bulgar interceptate în urma unor incidente identice care au avut loc la 3 şi 4 mai 2002. Precum în cauza reclamantului, în cazul celor trei nave, judecătoriile au pronunţat decizii de achitare pentru aceleaşi motive precum raţionamentul de achitare a reclamantului de către Judecătoria Constanţa (a se vedea supra, pct. 17) Aceste decizii de achitare au fost infirmate în apel.

În afara celor patru cauze, Guvernul nu a transmis nicio altă decizie de condamnare pronunţată pentru fapte similare celor din prezenta cauză, nici de la intrarea în vigoare a Legii nr. 36 2002, nici anterior, sub imperiul Decretului Consiliului de Stat nr. 142/1986. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte aplicarea decretului în cauză, pe baza căruia parchetul a instrumentat cauza reclamantului, exemplele oferite de Guvern sunt decizii de achitare (a se vedea supra, pct. 39).

74. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că nici dispoziţiile interne sus-menţionate, nici interpretarea pe care au realizat-o instanţele nu au făcut să fie suficient de previzibilă condamnarea reclamantului.

75. Curtea subliniază, pe de altă parte, anumite contradicţii între dispoziţiile CNUDM şi legislaţia română, de exemplu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile statului riveran în materia sancţiunilor în cazul nerespectării legislaţiei sale, în special în ceea ce priveşte posibilitatea de a aplica o pedeapsă cu închisoarea (a se vedea supra, pct. 22 şi 35).

Concluziile la care aceasta a ajuns mai sus în privinţa caracterului previzibil al condamnării sale (pct. 74) scutesc Curtea de obligaţia de a examina dacă sancţiunile aplicate reclamantului în considerarea vinovăţiei sale erau ele însele prevăzute de lege în sensul art. 7 din Convenţie.

76. Prin urmare, Curtea consideră că în prezenta cauză a fost încălcat art. 7 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

77. Potrivit reclamantului, confiscarea navei sale, a uneltelor şi a instalaţiilor care se găseau la bord prin decizia Tribunalului Constanţa din 30 septembrie 2002 reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, formulat astfel:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

78. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

79. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De altfel, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamantul

80. Potrivit susţinerilor reclamantului, confiscarea navei sale şi a uneltelor de la bordul acesteia era nelegală, întrucât pescuise într-o zonă care, în opinia sa, nu se afla sub jurisdicţia României.

b) Guvernul

81. Cu titlu preliminar, Guvernul subliniază că niciunul dintre argumentele sale formulate în apărare nu poate fi de natură a aduce atingere poziţiei părţii române în cadrul negocierilor cu Bulgaria pentru delimitarea spaţiilor maritime în Marea Neagră (a se vedea supra, pct. 24).

82. În ceea ce priveşte fondul, Guvernul arată că reclamantul se găsea în zona economică exclusivă a României în sensul CNUDM, zonă care intra în jurisdicţia română în materie de conservare şi de gestionare a resurselor biologice.

Deşi este adevărat că negocierile dintre România şi Bulgaria în vederea delimitării zonelor lor exclusive nu s-au încheiat, Guvernul apreciază că nu se poate deduce din inexistenţa unui acord bilateral de delimitare că cele două state nu deţin nicio zonă economică exclusivă. În 1986, astfel cum îi permitea dreptul internaţional, statul român a decretat în mod unilateral zona sa economică exclusivă în Marea Neagră, odată cu adoptarea Decretului nr. 142/1986 pentru aplicarea CNUDM în ordinea sa juridică internă.

Contrar drepturilor sale asupra spaţiului maritim al platoului continental, precizează Guvernul, drepturile României asupra spaţiului acoperit de zona sa economică exclusivă nu existau ipso facto şi ab initio: acestea au luat naştere prin decretarea unilaterală a respectivei zone economice exclusive în 1986.

83. Guvernul admite că sancţiunea confiscării reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate al reclamantului. Această ingerinţă era prevăzută în esenţă de art. 64 alin. (2) din CNUDM, care permite statului riveran, în acest caz România, să adopte legi care impun o autorizare pentru activităţile de pescuit şi să sancţioneze nerespectarea reglementărilor naţionale. Ulterior, aceasta a fost prevăzută de art. 67 din Legea nr. 192/2001, de Legea nr. 36/2002 şi de Ordinul nr. 140 din 26 martie 2002, acte normative a căror obligaţie de cunoaştere incumba reclamantului, apreciază Guvernul, din moment ce acesta se găsea pe un teritoriu ce intra în jurisdicţia României.

84. În plus, potrivit acestuia, ingerinţa urmărea un scop legitim, respectiv protejarea zonei economice exclusive a României şi conservarea speciilor de plante şi de animale din habitatul respectiv.

85. În cele din urmă, ingerinţa era proporţională cu scopul urmărit, Guvernul apreciind că aceasta păstra un just echilibru între, pe de o parte, interesele României în calitate de stat riveran – în prezenta speţă, acela de a-l trimite pe căpitanul navei în judecată în faţa instanţelor naţionale, iar sancţiunile pronunţate executate în mod real – şi pe de altă parte, cele ale Bulgariei în calitate de stat de pavilion - în prezenta speţă, acela de a obţine ridicarea măsurii sechestrului asupra navei şi echipajului său. Or, conform Guvernului, în niciun moment statul bulgar nu a solicitat ridicarea măsurii sechestrului, deşi era singurul împuternicit să o facă, conform art. 73 din CNUDM, şi era în mod concret îndreptăţit să procedeze astfel întrucât situaţia navei reclamantului era cunoscută autorităţilor bulgare. În orice caz, acestea din urmă nu s-au plâns în niciun moment că aplicarea măsurii sechestrului asigurator al navei nu le-a fost notificată.

2. Motivarea Curţii

a) Principii generale

86. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: prima, exprimată în prima teză a primului paragraf şi care prezintă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, care se regăseşte în a doua teză din acelaşi paragraf, are în vedere privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în al doilea paragraf, aceasta recunoaşte statelor competenţa, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Cu toate acestea, nu este vorba de norme lipsite de legătură între ele. Cea de a doua şi a treia se referă la exemple specifice de atingeri aduse dreptului de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de cea dintâi [a se vedea, printre altele, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 78, CEDO 2006-V, J.A. Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44302/02, pct. 52, CEDO 2007-III şi Vistiòš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 93, 25 octombrie 2012].

87. În ceea ce priveşte confiscarea bunurilor, Curtea a afirmat în mai multe rânduri că o astfel de măsură intră sub incidenţa celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 [AGOSI împotriva Regatului Unit, 24 octombrie 1986, pct. 51, seria A nr. 108, Raimondo împotriva Italiei, 22 februarie 1994, pct. 29, seria A nr. 281-A, Butler împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 41661/98, CEDO 2002-VI, Yildirim împotriva Italiei (dec.), nr. 38602/02, CEDO 2003-IV, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, nr. 75909/01, pct. 129, 20 ianuarie 2009 şi Varvara împotriva Italiei, nr. 17475/09, pct. 83, 29 octombrie 2013].

88. O ingerinţă în sensul celui de-al doilea paragraf trebuie, în primul rând, să fie prevăzută de lege. În fapt, preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este o noţiune inerentă ansamblului articolelor Convenţiei (Amuur împotriva Franţei, 25 iunie 1996, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, şi Vistiòš ţi Perepjolkins, citată anterior, pct. 95).

89. Curtea reaminteşte că, prin cuvintele „prevăzute de lege” se înţelege mai întâi că măsura incriminată trebuie să aibă un temei în dreptul intern, însă şi ca legea relevantă să răspundă anumitor cerinţe în termeni de calitate: aceasta trebuie să fie accesibilă persoanelor în cauză şi formulată suficient de precis pentru a le permite – recurgând, la nevoie, la o sfaturile unor experţi – să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanţele cauzei consecinţele care ar putea rezulta dintr-un act determinat [hotărârile Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1) din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 31, pct. 49, Biserica Mitropolitană a Basarabiei şi alţii împotriva Moldovei, nr. 45701/99, CEDO 2001-XII, Sanoma Uitgevers B.V., citată anterior, pct. 81].

Nivelul de precizie al legislaţiei interne – care în niciun caz nu poate să prevadă toate ipotezele – depinde într-o mare măsură de conţinutul instrumentului respectiv, de domeniul pe care este menit să îl reglementeze şi de statutul celor cărora li se adresează [Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano împotriva Italie (MC), nr. 38433/09, pct. 142, CEDO 2012].

90. Ingerinţa trebuie, de asemenea, să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În cele din urmă, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul sau scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, îi revine Curţii sarcina de a cerceta dacă echilibrul a fost menţinut între cerinţele interesului general şi interesul individului sau indivizilor în cauză. Astfel, aceasta recunoaşte statului o largă marjă de apreciere atât pentru a alege modalităţile de punere în aplicare, cât şi pentru a hotărî dacă consecinţele acestora sunt motivate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză [a se vedea AGOSI, citată anterior, pct. 52, şi J.A. Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd, citată anterior, pct. 55].

b) Aplicarea în speţă

91. În speţă, nimeni nu contestă că reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 confiscarea navei şi a instrumentelor care se găseau la bordul acesteia, precum şi a încărcăturii. Curtea trebuie astfel să cerceteze dacă privarea de proprietate denunţată se justifica din perspectiva acestei dispoziţii.

92. Curtea a constatat că infracţiunea în considerarea căreia reclamantului i-a fost confiscată nava nu răspundea cerinţelor de „legalitate” care decurg din art. 7 deoarece dispoziţiile interne care au servit drept temei legal condamnării sale nu erau de aplicare suficient de previzibilă (a se vedea supra, pct. 74).

Această concluzie o determină să ia în considerare că ingerinţa în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului nu îndeplinea în plus condiţia similară de legalitate impusă de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Sud Fondi srl şi alţii, citată anterior, pct. 137 şi Varvara, citată anterior, pct. 84 şi 85).

Prin urmare, a fost încălcată dispoziţia cu acest titlu.

93. Ca urmare a unei astfel de concluzii, Curtea nu mai trebuie să cerceteze dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost respectate în speţă şi, mai ales, dacă a existat o ruptură a justului echilibru necesar.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

94. Conform art. 41 din Convenţie:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciul material şi moral

95. Reclamantul pretinde 30 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit, reprezentând în opinia acestuia valoarea tuturor bunurilor confiscate.

Acesta pretinde, de asemenea, o sumă pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a procesului împotriva sa şi a privării sale de libertate, fără a preciza valoarea acestuia.

96. Guvernul subliniază că reclamantul nu a transmis documente justificative pentru suma solicitată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pretins. Acesta susţine că nava reclamantului era într-o stare foarte proastă şi că, în consecinţă, vânzarea sa la licitaţie publică nu s-a putut realiza în cele din urmă, în lipsa cumpărătorilor la un preţ mai ridicat, decât la un preţ de 63 milioane ROL, adică aproximativ 25% din valoarea navei, astfel cum permiteau dispoziţiile H.G. nr. 514/1999 privind valorificarea bunurilor confiscate de stat.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, consideră că o constatare a încălcării ar reprezenta în sine o reparaţie echitabilă, cu atât mai mult cu cât, în acest caz, reclamantul ar putea obţine, în temeiul art. 408 C. proc. pen., revizuirea hotărârii de condamnare.

97. Curtea constată că reclamantul a suferit un prejudiciu material cert, însă observă că acesta nu a depus documente justificative în susţinerea pretenţiilor sale.

Pe de altă parte, consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a încălcărilor constatate ale art. 7 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

98. Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide să acorde reclamantului 6 500 EUR pentru toate prejudiciile plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

99. Reclamantul nu a formulat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 7 din Convenţie;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

4. hotărăşte:

a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă conform art. 44 § 2 din Convenţie, 6 500 EUR (şase mii cinci sute euro) pentru toate prejudiciile, precum şi orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 septembrie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.

PREŞEDINTE,Grefier adjunct,

JOSEP CASADEVALL Fatoş Aracý

 

Full & Egal Universal Law Academy