©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 15 septembrie 2015
În Cauza Poede împotriva României
(Cererea nr. 40549/11)
Strasbourg
Definitivă
15/12/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Poede împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 august 2015,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 40549/11 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Puiu Cristinel Poede („reclamantul”), a sesizat Curtea la 21 iunie 2011, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, a fost reprezentat de I. Mancaș-Ioniță, avocat în Vaslui. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susținut că a fost supus la rele tratamente de către forțele de ordine și a denunțat lipsa unei anchete efective în această privință.
4. La 13 septembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1975 și locuiește în Vaslui.
A. Interpelarea reclamantului din 18 august 2009
6. Incidentele denunțate de reclamant au survenit, potrivit acestuia, în următorul context:
– La 18 august 2009, în jurul orelor 22, acesta îl însoțea pe fratele său, care conducea un autoturism în orașul Vaslui. Din cauza unei pene, fratele său a oprit autoturismul, l-a parcat și a plecat să caute o cheie pentru a desface prezoanele antifurt ale roții. Acesta a rămas lângă mașină, așteptându-l pe fratele său.
7. În ceea ce privește pretinsele incidente, reclamantul le descrie în esență astfel:
– La scurt timp, au sosit doi agenți de poliție. Aceștia i-au indicat că parcase autoturismul într-o zonă în care parcarea era interzisă și i-au solicitat prezentarea unui act de identitate. Acesta le-a explicat polițiștilor că autoturismul a rămas în pană și că nu putea să prezinte cartea sa de identitate deoarece o lăsase la autoritatea locală pentru reînnoire. Totuși, le-a precizat numele și adresa domiciliului său. Refuzând să creadă afirmațiile reclamantului, unul din polițiști l-a sunat pe superiorul său ierarhic și doi jandarmi au ajuns imediat la fața locului. După sosirea lor, polițistul C.D. a scos pistolul și l-a îndreptat spre capul acestuia, spunându-i „Îți vin de hac!”. Polițistul și cei doi jandarmii l-au lovit cu pumnii și picioarele în față, în zona toracică și în picioare. Din ordinul superiorului ierarhic, care a strigat „Luați-l pe Poede la Poliție”, cei doi jandarmi l-au trântit la pământ și l-au încătușat. Apoi, acesta a fost urcat în mașina poliției și condus la sediul poliției. Odată ajunși, în timp ce a fost ținut de brațe de un jandarm, polițistul C.D. l-a lovit cu capul de perete și a continuat să îl lovească cu pumnii și picioarele în față și la nivelul toracelui.
8. La 19 august 2009, a fost întocmit un certificat medico-legal, în care se preciza:
– că reclamantul prezenta o entorsă și o tumefacție la genunchiul stâng, o echimoză în zona parieto-temporală, o tumefacție la nivelul sprâncenei drepte, precum și multiple echimoze și excorații la nivelul sprâncenei stângi, în regiunea cervicală și deltoidiană, pe mâini, brațe și picioare;
– că aceste leziuni necesitau între 16 și 18 zile de îngrijiri medicale;
– că acestea fuseseră cauzate prin aplicarea unor lovituri cu obiecte contondente sau prin lovirea de obiecte similare.
B. Amenzile contravenționale impuse reclamantului
9. Printr-un proces-verbal întocmit la 18 august 2009, reclamantului i s-a aplicat o amendă contravențională pentru staționarea vehiculului într-o zonă interzisă și pentru refuzul de a se legitima.
Printr-un al doilea proces-verbal, reclamantului i s-a aplicat o a doua amendă, pentru provocarea unui scandal pe drumul public și pentru refuzul de a se legitima.
10. Prin hotărârea din 24 noiembrie 2009 – rămasă definitivă – Judecătoria Vaslui a anulat cel de-al doilea proces-verbal, pe care l-a considerat ilegal, pe motiv că prevedea o singură sancțiune pentru două contravenții diferite.
Prin hotărârea din 16 februarie 2010 – rămasă definitivă – aceeași instanță a anulat primul proces-verbal, după ce, pe baza unor declarații ale martorilor și a documentelor prezentate, a concluzionat:
– că reclamantul nu a condus vehiculul staționat într-o zonă interzisă;
– că acesta nu se afla în posesia cărții sale de identitate pentru că aceasta a fost reînnoită de autoritatea competentă abia la 21 august 2009.
C. Prima procedură penală inițiată de reclamant
11. În aprilie 2010, reclamantul a depus, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui și la Inspectoratul de Poliție Județean, două plângeri diferite pentru purtare abuzivă [în temeiul art. 250 alin. (3) C. pen.] împotriva celor doi jandarmi și a agentului de poliție C.D., implicați în evenimentele din 18 august 2009. Acesta s-a constituit parte civilă și a solicitat ascultarea a doi martori oculari.
12. Parchetul a efectuat acte premergătoare.
13. La 3 mai 2010, parchetul l-a audiat pe reclamant, care a prezentat versiunea sa asupra faptelor.
14. În aprilie și mai 2010, parchetul a audiat și polițiștii și jandarmii care participaseră la interpelarea reclamantului.
Agentul de poliție C.D. a afirmat că reclamantul se afla la volanul autoturismului, care era parcat într-o zonă interzisă, și că acesta declarase că era proprietarul autoturismului.
Ceilalți agenți ai statului au afirmat că C.D. nu îl amenințase sau agresase pe reclamant în niciun fel. Acesta a solicitat efectiv ajutorul jandarmilor și al superiorului său ierarhic deoarece reclamantul refuzase să se legitimeze sau să își menționeze datele de identificare și începuse să îl insulte și să îl amenințe. Mai multe persoane se adunaseră în jurul lor, reclamantul a fost invitat să îi însoțească la sediul poliției în scopul identificării sale, dar acesta a refuzat. În consecință, jandarmii au încercat să îi pună cătușele, dar reclamantul a început să vocifereze împotriva lor și să gesticuleze violent. Pentru a-l imobiliza, jandarmii l-au trântit la pământ pe burtă, împingându-l în ceafă, și l-au încătușat cu mâinile la spate. În timpul imobilizării, reclamantul s-a rănit la genunchi. Odată imobilizat, acesta și-a zgâriat fața atunci când a încercat să se ridice. Ulterior, reclamantul a fost transportat la sediul poliției locale. Declarația unuia din jandarmi a fost scrisă pe formularul specific, utilizat pentru declarațiile martorilor.
15. La 11 mai 2010, parchetul a audiat un martor propus de reclamant, care a confirmat versiunea asupra faptelor prezentată de agenții de poliție și de jandarmi.
Al doilea martor propus de reclamant a fost citat să se înfățișeze o singură dată, prin afișarea pe ușa apartamentului său, dar acesta nu s-a prezentat.
16. Prin rezoluția din 18 mai 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a dispus neînceperea urmăririi penale.
În ceea ce îi privește pe jandarmi, parchetul a considerat că aceștia au avut un comportament conform cu dispozițiile legale de reglementare a activității forțelor de ordine [art. 31 alin. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române]. În sprijinul acestei concluzii, parchetul a reținut:
– că folosirea forței și utilizarea cătușelor pentru a-l mobiliza pe reclamant au avut loc ulterior refuzului acestuia de a se legitima sau de a-și menționa datele de identificare, deși i s-a precizat că autoturismul său era oprit într-o zonă interzisă;
– că reclamantul a provocat un scandal, tulburând astfel ordinea publică;
– că leziunile suferite de reclamant fuseseră provocate în timpul imobilizării, având în vedere tipologia și localizarea acestora;
– că circumstanțele speței corespundeau astfel condițiilor în care folosirea forței este autorizată de lege;
– că folosirea forței în speță respectase condițiile impuse de lege;
– că, prin urmare, jandarmii își îndepliniseră obligațiile profesionale în mod corespunzător.
În ceea ce îl privește pe agentul de poliție C.D., potrivit parchetului, niciun document de la dosar nu confirma actele imputate acestuia.
17. Reclamantul a contestat această decizie. Acesta a reproșat parchetului faptul că nu a identificat și audiat martorii oculari ai evenimentelor și a solicitat o anchetă suplimentară pentru a remedia această deficiență. Acesta a solicitat ascultarea mai multor martori oculari, care dăduseră deja declarații în fața parchetului militar, în cadrul unei proceduri paralele, inițiată de reclamant (infra, pct. 24), și care confirmaseră acuzațiile sale. Acesta a evidențiat, de asemenea, faptul că jandarmii fuseseră audiați în calitate de simpli „martori” la evenimente.
18. Prin rezoluția din 8 iulie 2010, procurorul-șef al parchetului a respins probele propuse, apreciind că erau suficiente probele instrumentate, și a confirmat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 18 mai 2010.
Această decizie a fost confirmată ulterior de Tribunalul Vaslui și de Curtea de Apel Iași prin hotărârile din 6 octombrie 2010 și, respectiv, 1 februarie 2011.
19. În fața instanțelor, reclamantul a solicitat suspendarea procedurilor până la încheierea procedurii inițiate în fața parchetului militar (infra, pct. 20), dar s-a lovit de un refuz.
D. A doua procedură penală inițiată de reclamant
20. În lunile iunie și iulie 2010, reclamantul a depus în fața parchetului militar noi plângeri penale pentru abuz în serviciu (art. 246 C. pen.) și pentru purtare abuzivă [în temeiul art. 250 alin. (3) C. pen.] împotriva agenților de poliție și a jandarmilor implicați în incidentele din 18 august 2009. Acesta s-a constituit parte civilă.
În cursul procedurii, acesta și-a completat plângerile, adăugând acuzația de fals intelectual și uz de fals (art. 289 și art. 291 C. pen.), precum și de mărturie mincinoasă (art. 260 C. pen.). În afara agresării sale, reclamantul le-a imputat polițiștilor și jandarmilor și înscrierea unor mențiuni false în procesele-verbale de contravenție întocmite în ziua faptelor și, ulterior, de declarații false făcute în cadrul anchetei preliminare declanșate ca urmare a primei plângeri penale a acestuia. Acesta l-a inclus în plângere și pe superiorul ierarhic al polițiștilor, pentru instigare la abuz în serviciu și la purtare abuzivă. Acesta s-a constituit ca parte civilă.
21. Parchetul a efectuat acte premergătoare.
22. La 16 iulie și 2 septembrie 2010, parchetul l-a audiat pe reclamant. Acesta din urmă a solicitat ascultarea a șase martori.
23. Reclamantul a prezentat un nou certificat medico-legal, întocmit la 14 septembrie 2010 și care atesta că acesta suferea de hidartroză la unul din genunchi și de leziuni ale ligamentului încrucișat. Erau necesare între 24 și 26 de zile de îngrijiri medicale.
24. În cursul anchetei, parchetul militar a audiat mai mulți martori oculari ai incidentului din 18 august 2009. Patru dintre ei, printre care fratele și cumnata reclamantului, au confirmat faptul că, într-adevăr, polițistul C.D. îl amenințase pe reclamant cu pistolul și că acesta din urmă a fost lovit cu pumnii și cu picioarele de către polițiști și jandarmi.
Martorul I.O., care fusese audiat și în cadrul primei proceduri, a declarat că era așezat la o masă pe o terasă atunci când autoturismul fratelui reclamantului a oprit. Îl văzuse pe reclamant aplecându-se pentru a le arăta membrilor forțelor de ordine roata mașinii, dar, având în vedere că se afla de cealaltă parte a mașinii, nu a văzut circumstanțele în care acesta fusese încătușat și nici dacă a fost lovit.
25. La 18 octombrie 2010, cauza a fost trimisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași. Aceasta a solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui să îi comunice deciziile adoptate de acesta în cadrul primei proceduri introduse de reclamant.
26. La 27 ianuarie 2011, parchetul i-a audiat pe polițiștii implicați în incidentul din 18 august 2009, precum și pe superiorul lor ierarhic.
27. Patru martori oculari au refuzat să se înfățișeze în fața parchetului în vederea confruntării lor cu membrii forțelor de ordine. Acești patru martori au declarat că agenții statului erau persoane violente, care țineau prima pagină a presei locale și care îi aplicaseră reclamantului amenzi contravenționale în mod abuziv. În schimb, au declarat că sunt pregătiți să răspundă eventualelor întrebări adresate de o instanță.
28. La 17 februarie 2011, a avut loc singura confruntare, între fratele reclamantului, pe de o parte, și superiorul ierarhic al polițiștilor, pe de altă parte. Fiecare și-a menținut propria versiune asupra faptelor.
29. La 23 februarie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a pronunțat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale împotriva superiorului ierarhic al polițiștilor și a trimis restul dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui. Acesta a apreciat că documentele de la dosar nu permiteau să se afirme că superiorul ierarhic și-ar fi instigat subordonații să îl insulte pe reclamant sau să săvârșească acte de violență împotriva acestuia.
30. Hotărârea din 6 octombrie 2010 a Tribunalului Vasului și hotărârea din 1 februarie 2011 a Curții de Apel Iași au fost depuse la dosar, la solicitarea procurorului însărcinat cu examinarea cauzei.
31. Prin rezoluția din 11 aprilie 2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a dispus neînceperea urmăririi penale. În lumina deciziilor adoptate în cadrul primei proceduri inițiate de reclamant și având în vedere că, în opinia sa, de atunci nu au existat fapte sau împrejurări noi, acesta a apreciat că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu și purtare abuzivă. În plus, acesta a concluzionat că acuzațiile de fals intelectual, uz de fals și mărturie mincinoasă nu erau susținute de nicio probă de la dosar.
32. Această decizie a fost confirmată de prim-procurorul parchetului, la 16 mai 2011.
33. Reclamantul a făcut plângere împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale. În ceea ce privește evenimentele din 18 august 2009, acesta susține că procurorul care a pronunțat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 11 aprilie 2011 nici nu audiase personal martorii propuși de el și nici nu luase în considerare declarațiile făcute de aceștia în fața parchetului militar (supra, pct. 24).
34. Prin hotărârea din 23 noiembrie 2011, Tribunalul Vaslui a respins plângerea reclamantului, din următoarele motive:
– în afară de declarațiile unor martori, reclamantul nu prezentase fapte sau împrejurări noi față de cele care fuseseră luate în considerare în cadrul primei proceduri inițiate împotriva agenților statului;
– neascultarea martorilor propuși nu constituia un argument relevant, având în vedere că parchetul militar audiase deja martorii în cauză înainte de retrimiterea cauzei în fața Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Vaslui, ceea ce era suficient pentru scopurile anchetei;
– prin urmare, rezoluția parchetului de neîncepere a urmăririi penale, bazată pe probele aflate la dosar, era legală și întemeiată.
II. Dreptul și practica interne relevante
35. Dispozițiile relevante ale Codului penal, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, se citesc după cum urmează:
Art. 246: Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor
„Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”
Art. 250: Purtarea abuzivă
„ (1) Întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană, de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(2) Amenințarea săvârșită de către un funcționar public, în condițiile alin. 1, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Lovirea sau alte acte de violență săvârșite de către un funcționar public, în condițiile alin. 1, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(...)”
36. Art. 2781 C. proc. pen., în vigoare la momentul faptelor, permite oricărei persoane în cauză, care este nemulțumită de o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale pronunțată de procuror, să se plângă în instanță. În situația prevăzută la alin. (8), în care instanța respinge o astfel de plângere, atunci alin. (11) îi garantează persoanei în privința căreia instanța a decis că nu este cazul să se înceapă urmărirea penală că aceasta nu mai poate fi urmărită pentru aceleași fapte decât în cazul în care s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală în momentul pronunțării rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.
37. Dispozițiile legale și jurisprudența internă referitoare la admisibilitatea probelor în faza actelor premergătoare, din cadrul Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, sunt menționate în hotărârile Creangă împotriva României (MC), nr. 29226/03, pct. 58 și 60, 23 februarie 2012, Niculescu împotriva României, nr. 25333/03, pct. 61-62, 25 iunie 2013, și Blaj împotriva României, nr. 36259/04, pct. 65, 8 aprilie 2014.
În special Curtea Constituțională s-a exprimat astfel în Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009 referitoare la constituționalitatea art. 911 C. proc. pen. privind interceptările convorbirilor telefonice:
„Actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise și bine determinate a altor instituții și care au ca scop verificarea și completarea informațiilor deținute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanțiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigațiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existența certă a unei urmăriri penale începute.”
38. Art. 31 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române este redactat astfel:
„(1) În realizarea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice și are următoarele drepturi și obligații principale:
a) [acesta poate] să legitimeze și să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispozițiile legale ori sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală;
b) [acesta poate] să conducă la sediul politiei pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii; în cazurile nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este îndreptățit să folosească forța; verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă”.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție
39. Reclamantul susține că a fost victima unor rele tratamente din partea unor agenți ai statului, cu ocazia interpelării sale din data de 18 august 2009. În plus, acesta apreciază că autoritățile naționale nu au desfășurat o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile sale de rele tratamente. Acesta invocă art. 6 și art. 7 din Convenție.
Curtea consideră că este necesar ca aceste capete de cerere să fie examinate din perspectiva art. 3 din Convenție, redactat astfel:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
40. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la pretinsele rele tratamente
a) Argumentele părților
41. Reclamantul susține că a fost victima unor rele tratamente din partea unor agenți ai statului, cu ocazia interpelării sale din data de 18 august 2009. În observațiile sale scrise, acesta precizează că a fost lovit în timpul imobilizării sale, când se afla în mașina poliției, atunci când era condus la sediul poliției, precum și ulterior, la sediul poliției.
42. Guvernul face referire la constatarea autorităților judiciare naționale, potrivit căreia reclamantul ar fi suferit leziunile descrise în certificatul medical în momentul reținerii sale, atunci când agenții statului ar fi recurs la forță pentru a-l imobiliza. Conform autorităților naționale, aceste leziuni erau inerente imobilizării unei persoane care opune rezistență. În plus, potrivit Guvernului, imobilizarea reclamantului s-a desfășurat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române; aceasta era justificată de interesul general care vizează protejarea ordinii publice și de necesitatea identificării reclamantului și aceasta nu a încălcat principiul proporționalității, având în vedere că nu i-a fost cauzat niciun prejudiciu grav reclamantului.
Guvernul susține că reclamantul, care, de altfel, nu a furnizat descrierea detaliată a faptelor, nu a adus nicio dovadă relevantă care să îi permită Curții să ajungă la o concluzie diferită de cea a autorităților naționale. În concluzie, în lumina principiului subsidiarității, acesta apreciază că acuzațiile reclamantului pot fi asimilate unui capăt de cerere de tipul celor examinate de o instanță de gradul patru de jurisdicție.
b) Motivarea Curții
43. Curtea reamintește că relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a intra sub incidența art. 3. Aprecierea acestui prag minim este relativă în esență; ea depinde de ansamblul datelor cauzei și, în special, de durata tratamentelor, de efectele fizice și/sau psihice ale acestora, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 67, CEDO 2006‑IX].
În speță, Curtea subliniază, cu titlu introductiv, că nu este contestat faptul că leziunile reclamantului sunt suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare a art. 3 din Convenție.
44. În plus, deși circumstanțele în care a fost rănit reclamantul fac obiectul unor dezbateri aprinse între părți, Guvernul recunoaște că leziunile persoanei respective au fost cauzate de agenții statului. Curtea consideră stabilit faptul că leziunile identificate au apărut pe corpul persoanei în cauză în cursul interpelării din 18 august 2009.
45. În continuare, Curtea reamintește că, în ceea ce privește folosirea forței în timpul unei interpelări, aceasta trebuie să cerceteze dacă forța folosită era strict necesară și proporțională și dacă statul trebuie să fie considerat responsabil pentru leziunile suferite (Berliñski împotriva Poloniei, nr. 27715/95 și 30209/96, pct. 64, 20 iunie 2002). Pentru a soluționa această chestiune, Curtea trebuie să țină seama de rănile cauzate și de circumstanțele în care au fost cauzate (R.L. și M.-J.D. împotriva Franței, nr. 44568/98, pct. 68, 19 mai 2004). În plus, de regulă, este obligația Guvernului să aducă dovezi relevante care să demonstreze că folosirea forței a fost proporțională și totodată necesară (Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 72-76, CEDO 2000‑XII; Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 336; Altay împotriva Turciei, nr. 22279/93, pct. 54, 22 mai 2001, și Ivan Vassilev împotriva Bulgariei, nr. 48130/99, pct. 79, 12 aprilie 2007).
46. Curtea subliniază, de asemenea, că, în cazul acuzațiilor întemeiate pe art. 3 din Convenție, aceasta trebuie să efectueze o examinare deosebit de aprofundată (Vladimir Romanov împotriva Rusiei, nr. 41461/02, pct. 59, 24 iulie 2008). În cazul în care a existat o procedură internă, nu intră totuși în atribuțiile Curții să substituie propria viziune asupra lucrurilor celei a instanțelor interne, cărora le revine, în principiu, obligația aprecierii informațiilor obținute de acestea (Jasar împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 69908/01, pct. 49, 15 februarie 2007). Deși constatările instanțelor interne nu obligă Curtea, aceasta are nevoie totuși de elemente convingătoare pentru a putea să se abată de la constatările la care au ajuns acestea.
47. Pentru aprecierea elementelor care îi permit să afirme dacă a existat o încălcare a art. 3, Curtea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o astfel de probă poate rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumții irefragabile, suficient de puternice, clare și concordante [Jalloh, citată anterior, pct. 67, Ramirez Sanchez împotrvia Franței (MC), nr. 59450/00, pct. 117, CEDO 2006‑IX].
48. În speță, Guvernul susține că acțiunea agenților statului se înscria în încercarea lor de a-l conduce pe reclamant la secția de poliție, cu scopul verificării identității acestuia, la care refuzase să se supună. În aceste condiții, ei au recurs la forță pentru a imobiliza persoana în cauză, care refuza să se conformeze ordinelor și devenise violentă. Reclamantul contestă acest argument. Având în vedere probele contradictorii prezentate în fața sa, în special declarațiile martorilor (supra, pct. 14 și 24), Curtea apreciază că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la problema de a stabili circumstanțele în care au fost provocate leziunile. În plus, în absența unei expertize medico-legale privind posibilele cauze ale leziunilor constatate, Curtea consideră că este imposibil să stabilească, pe baza probelor prezentate în fața sa, dacă leziunile suferite de reclamant corespund sau nu unei recurgeri la forță necesară și totodată proporțională.
49. Prin urmare, Curtea apreciază că nu poate să constate încălcarea art. 3 sub aspect material, în ceea ce privește pretinsele rele tratamente suferite de persoana în cauză.
2. Cu privire la caracterul efectiv al anchetei
a) Argumentele părților
50. Reclamantul consideră că autoritățile naționale nu au desfășurat o anchetă efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente. Astfel, acesta impută autorităților judiciare în primul rând faptul că au refuzat să audieze martorii oculari propuși de el. În plus, acesta susține că, în cadrul celei de-a doua proceduri, acestea nu au luat în considerare declarațiile făcute de martori în fața parchetului militar, care confirmau versiunea sa asupra faptelor. În cele din urmă, acesta subliniază că polițistul C.D. a fost ascultat în calitate de simplu martor, în ceea ce privește faptele imputate celor doi jandarmi, și că aceștia din urmă au fost ascultați, la rândul lor, în calitate de simpli martori în legătură cu acțiunile agentului C.D.
51. Guvernul susține că autoritățile naționale au desfășurat o anchetă promptă și efectivă în ceea ce privește acuzațiile reclamantului. Acestea au ascultat toate persoanele implicate în evenimentele din 18 august 2009 și au adoptat toate măsurile necesare pentru stabilirea faptelor și pentru identificarea autorilor acestora. Reclamantul a avut acces la documentele de la dosar și a fost notificat cu privire la deciziile adoptate în speță, pe care a avut posibilitatea să le conteste în fața instanțelor interne.
b) Motivarea Curții
52. Curtea reamintește că, atunci când o persoană afirmă în mod credibil că a suferit, din partea poliției sau a altor autorități similare, tratamente contrare art. 3 din Convenție, această dispoziție, coroborată cu obligația generală impusă statului de art. 1 din Convenție, de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție, impune, implicit, să fie desfășurată o anchetă oficială și efectivă. Este necesar ca această anchetă să poată conduce la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile [Assenov și alții împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere de hotărâri și decizii 1998‑VIII, și Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 131, CEDO 2000‑IV] și să fie inițiată din oficiu de către autorități.
53. Ancheta care se impune în cazul unor acuzații grave de rele tratamente trebuie să fie rapidă și totodată temeinică, ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie să depună întotdeauna eforturi considerabile pentru a descoperi ce s-a întâmplat și că acestea nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheia ancheta sau pentru a-și întemeia decizia (Assenov și alții, citată anterior, pct. 103, și Batý ți alții împotriva Turciei, nr. 33097/96 și 57834/00, pct. 136, CEDO 2004–IV). Autoritățile trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obține probe cu privire la incidentul în cauză, inclusiv, printre altele, declarațiile martorilor oculari și expertizele criminalistice [Tanrýkulu împotriva Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 104, CEDO 1999‑IV, și Gül împotriva Turciei, nr. 22676/93, pct. 89, 14 decembrie 2000]. Orice deficiență a anchetei, care îi slăbește capacitatea de stabilire a cauzelor prejudiciului sau de identificare a persoanelor responsabile, riscă să conducă la concluzia că aceasta nu respectă standardul de eficiență necesar (Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, pct. 123, 11 iulie 2006).
54. În speță, având în vedere elementele prezentate în fața sa și în special certificatul medical al reclamantului, Curtea consideră că acuzațiile de rele tratamente erau „credibile” în sensul jurisprudenței citate anterior, cel puțin începând din momentul în care autoritățile competente au luat cunoștință de documentul medical în cauză.
55. În continuare, Curtea constată că au avut loc într-adevăr două anchete preliminare în prezenta cauză. Rămâne de apreciat diligența cu care acestea au fost efectuate și caracterul lor „efectiv”.
56. Curtea observă, de asemenea, că, în cadrul primei proceduri inițiate de reclamant, parchetul s-a limitat la ascultarea acestuia, a celor patru polițiști și jandarmi implicați în evenimente, precum și a unui singur martor din cei propuși de reclamant. Acesta nu a făcut demersuri serioase pentru a-l audia pe cel de-al doilea martor propus de reclamant. În plus, instanța nu a considerat util să dispună parchetului ascultarea celorlalți martori oculari care au dat declarații care au confirmat versiunea reclamantului asupra faptelor, în cadrul unei proceduri paralele (a se vedea, a contrario, Stanchev împotriva Bulgariei, nr. 8682/02, pct. 70, 1 octombrie 2009).
57. În continuare, Curtea observă că, în cadrul celei de-a doua proceduri, parchetul militar i-a ascultat inițial pe martorii respectivi, precum și pe șeful agenților de poliție care asistaseră la evenimente.
În schimb, se pare că celelalte parchete în fața cărora a fost trimisă procedura ulterior nu au efectuat o examinare veritabilă a declarațiilor acestora – chiar și cu riscul eliminării acestora, dacă era cazul.
În fapt, s-a dovedit că Pachetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a pronunțat rezoluția sa de neîncepere a urmăririi penale în data de 11 aprilie 2011, pe baza deciziilor adoptate în cadrul primei proceduri inițiate de reclamant, apreciind că, de atunci nu au fost descoperite fapte sau împrejurări noi (supra, pct. 31).
Or, astfel cum a admis chiar Tribunalul Vaslui, tocmai declarațiile în cauză constituiau, în sine, dacă nu fapte și împrejurări noi, cel puțin elemente noi în raport cu prima procedură.
Se pare că tribunal nu a analizat temeinic nici aceste mărturii.
58. Prin urmare, trebuie să se constate că autoritățile au ales să își întemeieze deciziile exclusiv pe declarațiile agenților statului și pe cea a martorului care a confirmat versiunea lor asupra faptelor. În absența unei explicații plauzibile în această privință, Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a acorda prioritate versiunii agenților statului asupra celei a reclamantului, susținută de declarațiile menționate anterior (a se vedea mutatis mutandis, Archip împotriva României, nr. 49608/08, pct. 70, 27 septembrie 2011, și Andreșan împotriva României, nr. 25783/03, pct. 45, 30 octombrie 2012).
59. În plus, Curtea constată că autoritățile naționale nu au dispus efectuarea unei expertize medicale în niciuna din cele două proceduri, deși o astfel de măsură de cercetare ar fi putut permite elucidarea posibilelor cauze ale leziunilor suferite de reclamant și ar fi dat mai multă greutate concluziilor acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Petru Roșca împotriva Moldovei, nr. 2638/05, pct. 47, 6 octombrie 2009).
60. În orice caz, trebuie subliniat faptul că, în niciun moment, nu a fost înițiată urmărirea penală în speță. Or, Curtea a subliniat deja că neînceperea urmăririi penale în cauze care privesc acuzații de rele tratamente, aplicate unor persoane care se află „în custodia poliției”, este susceptibilă să compromită validitatea oricărei probe reținute în cursul cercetării (a se vedea, mutatis mutandis, Maslova și Nalbandov împotriva Rusiei, nr. 839/02, pct. 94-96, 24 ianuarie 2008; Buntov împotriva Rusiei, nr. 27026/10, pct. 132, 5 iunie 2012, și Beresnev împotriva Rusiei, nr. 37975/02, pct. 98, 18 aprilie 2013). În speță, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale s-a bazat pe simple declarații, care nu aveau calitatea de probe, în sensul normelor de procedură penală din legislația românească (supra, pct. 37). Acest lucru este cu atât mai grav într-un caz precum cel în speță, în care leziunile au fost atestate printr-un certificat medical. În aceste condiții, Curtea consideră că nu este necesar să continue examinarea argumentului reclamantului care se referă la problema calității deținută de agenții statului audiați de parchet.
61. În concluzie, Curtea apreciază că autoritățile naționale nu au desfășurat o anchetă adecvată, care să poată permite clarificarea problemei dacă folosirea forței de către agenții statului împotriva reclamantului a fost proporțională.
62. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect procedural.
II. Cu privire la aplicare art. 41 din Convenție
63. În conformitate cu art. 41 din Convenție,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
64. Reclamantul solicită suma de 10 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.
65. Guvernul susține că reclamantul nu a prezentat argumente relevante pentru a-și susține cererea. În plus, acesta consideră că, în speță, prejudiciul moral ar fi compensat suficient prin constatarea încălcării și că, în orice caz, având în vedere jurisprudența Curții în materie, suma solicitată este excesivă.
66. Curtea consideră adecvat să i se acorde reclamantului suma de 7 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
67. De asemenea, reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără alte precizări.
68. Guvernul subliniază că reclamantul a omis să exprime în cifre suma solicitată și că nu a prezentat niciun document justificativ în sprijinul cererii sale.
69. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
70. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăște că nu a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material;
3. hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect procedural;
4. hotărăște
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 7 500 EUR (șapte mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.
5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 septembrie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulament.
Josep CasadevallMarialena Tsirli
PREȘEDINTE,Grefier adjunct,
Full & Egal Universal Law Academy