© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECŢIA A TREIA
CAUZA POGHOSYAN ŞI BAGHDASARYAN ÎMPOTRIVA ARMENIEI
(Cererea nr. 22999/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 iunie 2012
DEFINITIVĂ
12/09/2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Poghosyan şi Baghdasaryan c. Armeniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o Cameră compusă din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier de Secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 mai 2012,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 22999/06 îndreptată împotriva Republicii Armenia, cerere depusă la Curte de către doi cetăţeni armeni, dl Armen Poghosyan şi dna Anahit Baghdasaryan („reclamanţii”), pe data de 16 mai 2006, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dna S. Safaryan, avocat din Erevan. Guvernul armean („Guvernul”) a fost reprezentat de către agentul guvernamental, dl G. Kostanyan, reprezentant al Republicii Armenia la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. Dl Poghosyan („primul reclamant”) a pretins, în special, că nu i-au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a supunerii sale la rele tratamente, a arestării şi detenţiei ilegale, precum şi a condamnării nedrepte.
4. La 20 noiembrie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii s-au născut în 1976, respectiv 1932, şi locuiesc în Saratovka, Armenia.
6. Al doilea reclamant este mama primului reclamant.
7. La 8 octombrie 1998, primul reclamant a fost condus la o secţie de poliţie, bănuit fiind că ar fi comis un viol şi un omor. Reţinerea a fost înregistrată, consemnându-se că motivul acesteia era săvârşirea omorului. Procesul-verbal a fost semnat de către primul reclamant. În cadrul secţiei de poliţie, reclamantul a fost supus la rele tratamente de mai mulţi ofiţeri de poliţie şi a mărturisit mai târziu săvârşirea omorului, interogat fiind de către organul de cercetare penală.
8. La 11 octombrie 1998, primul reclamant a fost arestat preventiv şi, pe 21 octombrie 1998, acuzat oficial de săvârşirea infracţiunii de viol în concurs cu infracţiunea de omor.
9. La 29 martie 1999, Curtea Regională din Lori a stabilit vinovăţia primului reclamant şi l-a condamnat la pedeapsa închisorii de cincisprezece ani, întemeindu-şi hotărârea, inter alia, pe declaraţia sa. Hotărârea a fost confirmată de către Curtea Penală şi Militară de Apel, iar mai apoi de către Curtea de Casaţie, la 20 mai şi respectiv 16 iunie 1999. Se pare că, în timpul proceselor, primul reclamant şi-a susţinut fără succes argumentul potrivit căruia declaraţia sa a fost obţinută prin mijloace de constrângere.
10. Convenţia şi Protocolul nr. 7 la aceasta au început să producă efecte pentru statul armean la 26 aprilie şi respectiv 1 iulie 2002.
11. La 24 noiembrie 2003, Procuratura Generală a cerut redeschiderea cazului primului reclamant, invocându-se descoperirea unor împrejurări noi care dovedeau nevinovăţia reclamantului. În speţă, autorul real al infracţiunilor imputate primului reclamant a fost identificat, urmare a săvârşirii unei infracţiuni asemănătoare. Mai mult, condamnarea primului reclamant s-a întemeiat pe un probatoriu contrafăcut, obţinut prin încălcarea legii.
12. La 2 aprilie 2004, Curtea de Casaţie a admis cererea şi a casat hotărârea de condamnare a primului reclamant, dispunând o nouă cercetare penală. În acest sens, Curtea de Casaţie a constatat descoperirea unor împrejurări noi după condamnarea primului reclamant, necunoscute la data acesteia. Împrejurările constituiau motive suficente pentru a se constata încălcările procedurii penale legale, încălcări ce au avut loc în timpul efectuării urmăririi penale a primului reclamant şi care ar fi avut impact asupra examinării obiective, detaliate şi complete a cazului.
13. La data de 17 aprilie 2004, a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva organului de cercetare penală şi a unui număr de ofiţeri de poliţie implicaţi în cercetarea iniţială. Aceştia au fost acuzaţi de exces de putere prin obligarea primului reclamant de a da declaraţii.
14. La aceeaşi dată, reclamantul a fost pus în libertate sub rezerva unui angajament scris de a nu-şi părăsi localitatea de reşedinţă, după executarea a cinci ani şi şase luni de pedeapsă.
15. La 29 aprilie 2004, instanţa a pronunţat încetarea procesului penal în cazul primului reclamant pentru lipsa corpului delict, în baza articolului 35 § 1 (2) din Codul de procedură penală (CPP).
16. La aceeaşi dată, Procuratura Generală i-a comunicat primului reclamant o încunoştinţare, informându-l despre această hotărâre, precum şi despre faptul că în continuare va avea statutul de „achitat”, cu drept de a solicita despăgubiri în temeiul prevederilor legii civile. Tot aici, Procuratura Generală îşi exprima regretul pentru eroarea judiciară comisă.
17. La 6 mai 2004, primului reclamant i-a fost recunoscută calitatea de victimă. Hotărârea în cauză stabilea că reclamantul a suferit prejudicii psihologice, fizice şi materiale, urmare a acţiunilor ilegale ale ofiţerilor de poliţie şi organului de cercetare.
18. La 15 iunie 2005, Curtea Regională din Lori a stabilit vinovăţia a doi dintre ofiţerii de poliţie, condamnându-i la pedeapsa închisorii de trei ani şi interzicerea ocupării unor funcţii pe o durată de doi ani, dar cu aplicarea unei amnistii care înlătura executarea pedepsei pronunţate. Curtea Regională din Lori a reţinut, inter alia, că, la 8 octombrie 1998, primul reclamant a fost condus împreună cu fratele său la o secţie de poliţie, unde ofiţerii de poliţie i-au aplicat rele tratamente primului reclamant, în scopul de a obţine declaraţii. Atunci când primul reclamant a refuzat să ofere declaraţii, unul dintre ofiţerii de poliţie l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele, iar apoi, în mod ilegal, l-a reţinut în secţie. După acea zi, doi din ofiţerii de poliţie au continuat să îl bată pe primul reclamant. Unul dintre ei l-a lovit în urechi cu ambele palme, rupându-i timpanul urechii stângi. Mai apoi, ei au adus o sticlă şi l-au forţat pe primul reclamant să se aşeze pe ea. În acelaşi timp, un alt ofiţer de poliţie îl bătea pe fratele primului reclamant într-un birou alăturat, iar primul reclamant a auzit strigătele acestuia. Constatând că nu poate evita altfel relele tratamente, primul reclamant a declarat că ar fi săvârşit omorul. În ziua următoare, înainte de a-l duce pe primul reclamant la reconstituirea de la faţa locului, unul dintre ofiţerii de poliţie l-a lovit de mai multe ori, ca un avertisment. Ulterior, pe 14, 16 şi 19 octombrie 1998, primul reclamant a fost ridicat din locul detenţiei sale şi dus la secţia de poliţie, unde ofiţerii de poliţie au continuat relele tratamente, în scopul de a-l constrânge să declare că a violat victima înainte de a o omorî. Primul reclamant a a fost nevoit să facă acest lucru, nemaiputând suporta relele tratamente.
19. Nu a fost declarat recursul împotriva acestei hotărâri.
20. La 17 septembrie 2004, primul reclamant a intentat o acţiune civilă prin care a cerut despăgubiri pentru prejudiciul material în sumă de 34,050,000 drahme armeneşti (AMD) pentru relele tratamente, detenţia ilegală şi condamnarea nedreaptă de pe urma cărora a avut de suferit. Acesta a invocat articolele 3, 5 şi 6 din Convenţie.
21. La o dată nespecificată, dna Baghdasaryan („al doilea reclamant”) a intervenit în procesul civil în calitate de co-reclamant, solicitând aproximativ jumătate din daunele materiale pretinse de către primul reclamant.
22. La o dată nespecificată, primul reclamant a depus o cerere suplimentară, prin care solicita 60,000,000 AMD cu titlu de daune morale. El a susţinut, inter alia, că, deşi solicitase până în acel moment doar repararea prejudiciului material, în fapt a suferit prejudicii morale mai mari. Jurisprudenţa convenţională impune acordarea de daune morale în asemenea cazuri.
23. La 28 aprilie 2005, Judecătoria sectorului Kentron şi Nork-Marash din Erevan a respins cererea de acordare a daunelor morale pe motiv că un atare tip de prejudiciu nu este prevăzut de dispoziţiile articolului 17 din Codul civil. Judecătoria de sector a admis cererea în parte, reţinând, inter alia, că, în temeiul articolului 66 din CPP, primul reclamant – în calitate de achitat – era în drept să solicite despăgubiri materiale pentru arestul ilegal, pentru detenţie, pentru punerea sub acuzaţie şi condamnare, precum şi acordarea sumei de 6,250,000 AMD pentru câştigul de care a fost lipsit în perioada 11 octombrie 1998 – 17 aprilie 2004. Celui de-al doilea reclamant i-a fost acordată suma de 1,500,000 AMD pentru cheltuielile cu deplasarea, cheltuielile de expediere a coletelor şi cele de judecată.
24. Pe data de 12 mai 2005, primul reclamant a declarat un apel.
25. La 31 august 2005, Curtea de Apel Civilă a respins apelul primului reclamant şi a menţinut hotărârea Tribunalului de sector.
26. La 16 septembrie 2005, reclamanţii au formulat un recurs în interesul legii.
27. La 18 noiembrie 2005, Curtea de Casaţie a respins recursul în interesul legii formulat de către reclamanţi.
II. DISPOZIŢII DE DREPT INTERN RELEVANTE
A. Codul civil (în vigoare la 1 ianuarie 1999)
28. Dispoziţiile relevante ale Codului civil prevăd următoarele:
Articolul 17: Repararea prejudiciului
„1. Orice persoană ale cărei drepturi au fost încălcate poate cere repararea integrală a prejudiciului suferit, cu excepţia cazului în care legea sau convenţia părţilor prevede o sumă mai mică pentru despăgubire.
2. Prejudiciile sunt costurile suportate sau care urmează a fi suportate de către persoana ale cărei drepturi au fost încălcate pentru restabilirea situaţiei anterioare, pentru pierderea proprietăţii sau distrugerea ei (prejudicii materiale), inclusiv pentru pierderea câştigului de care cel păgubit a fost lipsit şi pe care l-ar fi realizat în condiţii obişnuite, dacă nu i-ar fi fost încălcate drepturile (câştigul nerealizat). ...”
Articolul 1064: Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acţiunile ilegale ale organului de anchetă, organului de cercetare, procuraturii sau ale instanţelor de judecată
„1. Prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării ilegale, urmăririi penale [ilegale], luării unei măsuri preventive [ilegale] sub forma detenţiei sau a unui angajament scris de a nu părăsi localitatea ori a aplicării [ilegale] a unei sancţiuni administrative se compensează în totalitate, în baza procedurii prevăzute de lege, de către Republica Armenia, indiferent de culpa organului de anchetă, a organului de cercetare, a procuraturii sau a instanţelor de judecată. ...”
B. Codul de Procedură penală (în vigoare la 12 ianuarie 1999)
29. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală prevăd următoarele:
Articolul 35: Cazuri în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată
„1. Urmărirea penală (Քրեական գործի վարույթ) nu poate fi pornită, acţiunea penală (քրեական հետապնդում) nu poate fi pusă în mişcare, iar orice alte măsuri procesuale începute trebuie încetate dacă: ... (2) în cauză lipseşte corpul delict; ...”
Articolul 66: Cazuri de achitare
„1. Persoana este achitată în cazul în care acţiunea penală sau procesul penal început împotriva sa a încetat la data de ... temeiurile avute în vedere de [, inter alia, articolul 35 § 1 (2) din] prezentul Cod sau în cazul în care aceasta a fost achitată printr-o hotărâre judecătorească.
...
3. Persoana achitată ... are dreptul la repararea integrală a prejudiciilor materiale suferite ca urmare a arestării ilegale, detenţiei, punerii sub acuzaţie şi condamnării, avându-se în vedere şi eventualul câştig nerealizat. ...”
III. ACTE RELEVANTE ALE CONSILIULUI EUROPEI
Raportul explicativ al Protocolului nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (ETS nr. 117)
30. Secţiunile relevante ale Raportului explicativ prevăd următoarele:
Articolul 3
„22. Prezentul articol prevede că despăgubirea va fi acordată victimei unei erori judiciare, în anumite condiţii.
În primul rând, persoana în cauză trebuie să fi fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi să fi executat pedeapsa urmare a acelei condamnări. Conform definiţiei cuprinse în raportul explicativ al Convenţiei europene privind valabilitatea internaţională a hotărârilor penale, o hotărâre este definitivă „atunci când, conform sintagmei deja consacrate, aceasta a intrat sub autoritatea de lucru judecat. Se au în vedere deciziile irevocabile, când nu mai sunt disponibile căi de atac ordinare sau când părţile au epuizat asemenea căi de atac, ori s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de acţiune”. Rezultă, aşadar, că o hotărâre judecătorească nu este considerată automat definitivă atât timp cât dispoziţiile de drept intern permit reluarea procesului. De asemenea, prezentul articol nu este aplicabil cazurilor în care cererea de punere sub acuzaţie este respinsă ori acuzatul este achitat, fie în primă instanţă, fie în recurs de către o instanţă superioară. În situaţia în care într-unul dintre statele ce permit o atare posibilitate, persoanei i-a fost acordat recursul după expirarea termenului prevăzut, iar condamnarea sa este apoi desfiinţată în acest recurs, atunci, sub rezerva celorlalte condiţii ale articolului, în special a condiţiilor prevăzute la paragraful 24 de mai jos, articolul poat fi aplicabil.
23. În al doilea rând, articolul este aplicabil numai atunci când hotărârea de condamnare a persoanei a fost desfiinţată sau persoana a fost graţiată, în ambele cazuri sub motivul că noi fapte şi împrejurări descoperite confirmă existenţa unei erori judiciare – fapt ce reprezintă o reală scăpare a administrării procesului judiciar şi care implică atingeri grave ale drepturilor persoanei condamnate. Prin urmare, nu există vreo condiţie în conţinutul acestui articol care să impună plata despăgubirilor în cazul în care hotărârea de condamnare a fost desfiinţată sau persoana a fost graţiată din alte motive. Articolul nici nu urmăreşte să stabilească reguli cu privire la procedura ce trebuie urmată în stabilirea unei erori judiciare. Este o problemă lăsată la latitudinea reglementărilor dreptului intern sau practicii statului în cauză. Cuvintele „sau a fost graţiată” au fost incluse pentru că, în unele sisteme de drept, graţierea poate, în anumite cazuri, mai degrabă decât procesele ce ar conduce la desfiinţarea hotărârii de condamnare, să constituie un remediu suficient după pronunţarea unei hotărâri definitive.
24. În cele din urmă, nu există vreun drept la despăgubiri în temeiul acestei dispoziţii, dacă se poate demonstra că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte condamnatului.
25. În toate cazurile în care aceste condiţii prealabile sunt îndeplinite, despăgubirile se acordă „în conformitate cu legea sau practica statului în cauză”. Aceasta nu înseamnă că nu se acordă deloc în cazul în care legea sau practica nu prevede nimic în privinţa lor. Legea sau practica statului trebuie să prevadă plata unor despăgubiri numai în cazurile în care articolul este incident. Scopul este ca statele să fie obligate să despăgubească persoanele numai în cazurile certe de erori judiciare, în sensul că se recunoaşte faptul că persoana în cauză era în mod clar nevinovată. Raţiunea articolului nu este să garanteze dreptul la despăgubiri în situaţia în care nu sunt îndeplinite toate condiţiile prealabile. De exemplu – cazul în care instanţa de recurs a desfiinţat o hotărâre de condamnare pentru că a descoperit fapte ce implică dubii rezonabile cu privire la vinovăţia învinuitului şi care au fost trecute cu vederea de către judecătorul de primă instanţă.”
ÎN DREPT
I. STATUTUL DE VICTIMĂ AL CELUI DE-AL DOILEA RECLAMANT
31. În primul rând, Curtea consideră necesar să decidă asupra statutului de victimă al celui de-al doilea reclamant. Curtea reiterează faptul că noţiunea de „victimă” utilizată în prevederile articolului 34 din Convenţie priveşte persoana direct afectată prin acţiunea sau omisiunea în cauză (a se vedea, printre alte hotărâri, Vatan c. Rusiei, nr. 47978/99, § 48, 7 octombrie 2004).
32. În cazul de faţă, doar primul reclamant a fost supus relelor tratamente şi detenţiei, precum şi unei condamnări desfiinţate ulterior. Curtea consideră aşadar că acest capăt de cerere, în măsura în care îl priveşte pe cel de-al doilea reclamant, este incompatibil ratione personae cu prevederile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4 din Convenţie.
33. Curtea se va limita, prin urmare, la examinarea capetelor de cerere ce-l privesc pe primul reclamant, pe care îl va numi în continuare „reclamantul”.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLELOR 5 § 5 ŞI 13 DIN CONVENŢIE şi a articolului 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
34. Reclamantul s-a plâns că cererea sa de acordare a daunelor morale urmare a maltratării sale, a arestării şi detenţiei ilegale, precum şi a condamnării nedrepte a fost respinsă. El a invocat articolele 3, 5 şi 6 din Convenţie. Curtea consideră că plângerea trebuie examinată în baza articolelor 5 § 5 şi 13 din Convenţie şi a articolului 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, care prevăd următoarele:
Articolul 5 § 5 din Convenţie
„Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”
Articolul 13 din Convenţie
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Articolul 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
„Atunci când o condamnare penală defnitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.”
A. Cu privire la admisibilitate
35. Curtea constată că s-ar putea pune problema jurisdicţiei sale temporale în examinarea circumstanţelor cererii reclamantului, ţinând cont de faptul că plângerile lui în baza articolelor 3, 5 şi 6 din Convenţie, dată fiind maltratarea sa, arestarea ilegală şi detenţia, precum şi condamnarea nedreaptă, exced competenţei ratione temporis a Curţii (a se vedea punctele 55-57 de mai jos). Cu toate acestea, Curtea reţine faptul că cercetarea privind relele tratamente la care a fost supus reclamantul, condamnarea ofiţerilor de poliţie şi procesele ulterioare privind acordarea despăgubirilor au avut loc după data intrării în vigoare a Convenţiei pentru Armenia. Prin urmare, Curtea consideră că pretenţiile reclamantului întemeiate pe articolele 5 § 5 şi 13 din Convenţie, precum şi pe articolul 3 din Protocolul nr. 7 la aceasta ţin de competenţa ratione temporis a sa.
36. Curtea constată că plângerile nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ele trebuie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Susţinerile părţilor
(a) Guvernul
37. Guvernul a susţinut, în privinţa articolului 5 § 5, că acesta presupune o încălcare a uneia sau mai multor dispoziţii ale articolului 5, ceea ce nu s-a întâmplat în acest caz. Arestarea şi detenţia reclamantului, la momentul în care au avut loc faptele, nu au constituit o încălcare a articolului 5, întrucât instanţele naţionale au acţionat în conformitate cu legea. Nu a avut loc nicio încălcare a articolului 5 § 1 (a), pentru că reclamantul a fost condamnat de către un tribunal competent. De asemenea, nu a existat vreo încălcare a articolului 5 § 1 (c), deoarece scopul arestării reclamantului a fost aducerea sa în faţa unei autorităţi judiciare competente, bănuit fiind de comiterea unui viol şi a unui omor. La acea dată, instanţa naţională nu a avut la dispoziţie nicio probă care să justifice adoptarea unei alte decizii. Nu a existat o încălcare a articolului 5 § 2, pentru că reclamantul a semnat procesul-verbal al arestării sale preventive în ziua în care a fost condus la secţia de poliţie, astfel încât era perfect conştient de motivul acesteia. În consecinţă, nu a existat o încălcare a articolului 5 § 3 şi § 4.
38. În continuare, Guvernul a susţinut că desfiinţarea hotărârii de condamnare a reclamantului şi încetarea procesului penal împotriva sa nu au făcut arestarea şi detenţia incompatibile cu articolul 5, din moment ce acestea au avut loc în conformitate cu cerinţele articolului respectiv şi în bază unei îndoieli rezonabile.
39. De asemenea, Guvernul a susţinut, în ceea ce priveşte articolul 13, că reclamantul a avut la dispoziţie remedii suficiente. În speţă, odată ce au fost descoperite faptele noi, a fost pusă de îndată în mişcare acţiunea penală împotriva ofiţerilor de poliţie, reclamantului i-a fost acordat statutul de victimă, ofiţerii au fost condamnaţi, iar procesul penal împotriva reclamantului a încetat, fiindu-i acordate despăgubirile materiale pretinse. Mai mult, Procurorul General i-a prezentat reclamantului scuzele de rigoare pentru eroarea judiciară, în mod oficial. Toate aceste măsuri ar trebui considerate ca fiind despăgubiri suficiente pentru prejudiciile morale suferite. Dincolo de aceasta, situaţia de fapt din speţă este diferită de cea din cauzele Keenan c. Regatului Unit (nr. 27229/95, § 130, CEDO 2001 III) şi Kontrová c. Slovaciei (7510 Nr / 04, § 64, 31 mai 2007), întrucât nu a ridicat vreo problemă de aplicabilitate a articolului 3.
40. Guvernul a menţionat, în final, în ceea ce priveşte articolul 3 din Protocolul nr. 7, că reclamantul a fost despăgubit în mod corespunzător. I-au fost acordate daune materiale şi i-au fost prezentate scuze din partea Procurorului General, ceea ce ar trebui considerat ca fiind suficient pentru acoperirea prejudiciului moral. În plus, articolul 3 din Protocolul nr. 7 impune acordarea despăgubirilor în conformitate cu legea ori practica în vigoare în statul respectiv. Astfel, despăgubirea – sub forma scuzelor – pe care a primit-o pentru prejudiciul moral nu a fost una arbitrară, pentru că o asemenea practică era aceeaşi în situaţii similare.
(b) Reclamantul
41. Reclamantul a susţinut că articolele 3, 5 şi 6 erau aplicabile în cazul său şi că o justă despăgubire ar fi avut, prin urmare, o importanţă fundamentală. Scuzele pe care le-a primit nu puteau fi luate în serios, întrucât, afară de acestea, Procurorul General i-a dăruit o copie a lui romanului lui Alexandre Dumas – Contele de Monte Cristo. Oricum, dificultăţile, presiunea psihică şi durerile fizice acute suferite timp de cinci ani şi jumătate meritau să fie despăgubite mai mult decât prin nişte scuze. În plus, la data de 1 septembrie, în fiecare an al detenţiei sale, televiziunea de stat a Armeniei a difuzat programe al căror producător era Poliţia armeană, în care se susţinea că el şi-a recunoscut vinovăţia. Astfel, reputaţia sa a fost prejudiciată în mod constant în ochii publicului şi, după achitarea sa, nu a fost întreprins nimic pentru restabilirea acesteia. În 2007, reclamantul s-a căsătorit, neputând însă avea copii. Doctorii au atribuit acest fapt circumstanţelor condamnării sale. De asemenea, el a suferit de otită adezivă medie în timpanul stâng şi de hipoacuzie de percepţie bilaterală de gradul I spre II din cauza loviturilor la urechi. Mai folosea încă analgezice, iar hipoacuzia de care suferea era ireversibilă. Nu i-au fost acordate despăgubiri pentru acest lucru, în ciuda faptului că instanţele naţionale au confirmat relele tratamente la care a fost supus. În fine, argumentul Guvernului potrivit căruia arestarea sa a fost efectuată în conformitate cu articolul 5 şi că s-a întemeiat pe o îndoială rezonabilă era inadmisibil, deoarece urmele relelor tratamente erau încă vizibile. Mai mult, el a refuzat în mod ferm să recunoască acuzaţiile aduse împotriva sa în faţa instanţelor, contestând hotărârea de condamnare la instanţele superioare.
2. Aprecierea Curţii
42. Curtea consideră întâi necesară examinarea capetelor de cerere formulate în temeiul articolului 13 din Convenţie şi al articolului 3 din Protocolul nr. 7, iar apoi plângerea în temeiul articolului 5 § 5 din Convenţie.
(a) Articolul 13 din Convenţie
43. Curtea reiterează că nu va examina circumstanţele tratamentului aplicat reclamantului în cadrul secţiei de poliţie – lipsită fiind de această competenţă – în scopul stabilirii dacă acesta a respectat cerinţele impuse de articolul 3 din Convenţie (a se vedea punctele 55-57 de mai jos). Cu toate acestea, confirmă că existenţa încălcării concrete a unei alte dispoziţii din Convenţie nu constituie o premisă pentru aplicabilitatea articolului 13. Articolul 13 garantează disponibilitatea unui remediu la nivel naţional, pentru punerea în aplicare – şi, prin urmare, pentru invocarea nerespectării – a drepturilor şi libertăţilor substanţiale garantate de Convenţie în orice formă posibilă pentru a fi asigurate în ordinea juridică internă. Astfel, pentru ca articolul 13 să fie aplicabil, este suficient ca o persoană să aibă o cerere sustenabilă din perspectiva Convenţiei (a se vedea Boyle şi Rice c. Regatului Unit, 27 aprilie 1988, § 52, seria A nr. 131).
44. Curtea reţine că relele tratamente la care a fost supus reclamantul de către ofiţerii de poliţie au fost constatate fără echivoc de către instanţele naţionale, şi anume de către Curtea Regională din Lori, prin hotărârea de condamnare a doi dintre ofiţerii de poliţie implicaţi, hotărâre din 15 iunie 2005 (a se vedea punctul 18 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul a avut, fără îndoială, o cerere sustenabilă în faţa instanţelor naţionale în baza articolului 13, fiind victima unui tratament interzis de articolul 3 din Convenţie.
45. Reclamantul şi-a depus cererea de despăgubire pe cale civilă, inclusiv pentru relele tratamente suferite, prin intentarea unor procese după condamnarea ofiţerilor de poliţie, cerând, inter alia, acordarea de despăgubiri morale (a se vedea punctul 22 de mai sus). Cu toate acestea, reclamantului nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, întrucât acordarea despăgubirilor de tipul acesta nu era reglementată în dreptul intern.
46. Prin urmare, întrebarea este dacă articolul 13 obligă în acest context ca o atare despăgubire să-i fie acordată. Curtea va acorda ea însăşi, în asemenea cazuri, o reparaţie echitabilă, recunoaşterea durerii, a stresului, a stării de anxietate şi a frustrării reprezentând o despăgubire suficientă pentru prejudiciul moral suferit. Aşa cum a statuat anterior, în cazul încălcării articolelor 2 şi 3 din Convenţie, considerate cele mai importante prevederi ale Convenţiei, despăgubirile pentru prejudiciul moral rezultat din încălcare ar trebui, în principiu, să facă parte din sfera de remedii posibile (a se vedea Keenan, citată mai sus, § 130, şi Kontrová, citată mai sus, § 64).
47. În acest caz, Curtea concluzionează că reclamantului trebuia să-i fie pusă la dispoziţie posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a relelor tratamente aplicate asupra sa. Nu a fost posibilă acordarea vreunei compensaţii potrivit legilor armene în vigoare, reclamantul fiind astfel lipsit de un remediu efectiv.
48. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie.
(b) Articolul 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
49. Curtea reiterează că scopul articolului 3 din Protocolul nr. 7 este de a garanta dreptul la despăgubire persoanelor condamnate, în cazul unei erori judiciare, când condamnarea a fost desfiinţată de către instanţele naţionale în temeiul unui nou fapt sau a unui fapt recent descoperit. Prin urmare, articolul 3 din Protocolul nr. 7 nu este aplicabil înaintea desfiinţării hotărârii de condamnare (a se vedea Matveyev c. Rusiei, nr. 26601/02, § 38-39, 3 iulie 2008).
50. În speţă, în măsura în care hotărârea de condamnare a reclamantului a fost desfiinţată şi acesta a solicitat despăgubiri după 1 iulie 2002, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 7 pentru Armenia, condiţiile de competenţă ratione temporis sunt îndeplinite (ibid.). În plus, Curtea nu manifestă îndoieli în privinţa aplicabilităţii acestui articol în cazul reclamantului, toate condiţiile necesare fiind îndeplinite.
51. În privinţa respectării garanţiilor prevăzute la articolul 3 din Protocolul nr. 7, Curtea consideră că, dacă dispoziţiile sale prevăd plata compensaţiilor în conformitate cu legea ori practica în vigoare în statul respectiv, acest lucru nu înseamnă că ele nu trebuie acordate atunci când nici legislaţia şi nici practica nu o impun (a se vedea, de asemenea, punctul 25 din Raportul Explicativ al Protocolului nr. 7 la Convenţie, la punctul 30 de mai sus). În plus, Curtea consideră că scopul articolului 3 din Protocolul nr. 7 nu este doar acela de a acoperi pierderile materiale cauzate de o condamnare nedreaptă, ci şi de a garanta condamnatului victimă a unei erori judiciare despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite din cauza stresului, a stării de anxietate, a neplăcerilor şi a pierderii bucuriei de a trăi. O atare despăgubire nu a fost acordată reclamantului, în cazul de faţă.
52. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
(c) Articolul 5 § 5 din Convenţie
53. Curtea reţine că acest capăt de cerere este legat de cel examinat mai sus şi, prin urmare, trebuie declarat, de asemenea, admisibil.
54. Având în vedere constatările sale în temeiul articolului 3 din Protocolul nr. 7 (a se vedea punctul 52 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesară examinării încălcării articolului 5 § 5 din Convenţie în acest caz.
III. ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
55. Reclamantul s-a plâns şi de faptul că relele tratamente la care a fost supus, arestarea şi detenţia ilegală, precum şi condamnarea nedreaptă au încălcat garanţiile prevăzute la articolele 3, 5 şi 6 din Convenţie.
56. Curtea reiterează că, în conformitate cu normele generale ale dreptului internaţional, dispoziţiile Convenţiei nu obligă nicio parte contractantă în legătură cu actele sau faptele care a avut loc sau cu situaţiile care şi-au încetat existenţa înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei pentru acea parte (a se vedea Blečić c. Croaţiei [MC], nr. 59532/00, § 70, CEDO 2006-III). Curtea reţine că situaţiile denunţate au avut loc înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei pentru Armenia, adică înainte de 26 aprilie 2002.
57. Prin urmare, acest capăt de cerere este incompatibil ratione temporis cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 § 3, şi trebuie respins, în conformitate cu articolul 35 § 4.
58. În fine, reclamantul s-a plâns, în temeiul aceloraşi articole, că cererea sa privind acordarea despăgubirilor morale nu a fost admisă în totalitate.
59. Având în vedere toate materialele de care dispune şi în măsura în care acest capăt de cerere este de competenţa sa, Curtea constată că nu se relevă nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie sau de Protocoalele sale. Aşadar, acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind vădit nefondat, având în vedere dispoziţiile articolului 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICABILITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
60. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
61. Reclamantul a pretins suma de 34,000,000 AMD cu titlu de prejudiciu material, inclusiv costurile suportate şi pierderile câştigurilor. În plus, acesta a mai solicitat 274,959 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
62. Guvernul a susţinut că pretenţiile reclamantului privind prejudiciile materiale sunt nefondate şi că, în fapt, ele au fost deja acordate de către instanţele judecătoreşti naţionale. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul moral, Guvernul a considerat-o neîntemeiată.
63. Curtea nu găseşte nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge acest capăt de cerere. De cealaltă parte, Curtea îi acordă reclamantului 30,000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
64. Reclamantul a pretins, de asemenea, suma de 1,000,000 AMD pentru costurile şi cheltuielile suportate cu ocazia procesului în faţa Curţii, inclusiv cheltuielile de traducere şi taxele poştale.
65. Guvernul a susţinut că cererea reclamantului pentru acordarea costurilor şi cheltuielilor nu a fost pe deplin justificată.
66. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamanţii au dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care demonstrează că acestea sunt reale, necesare şi rezonabile în cuantum. În speţă, având în vedere actele depuse la dosar şi criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabilă acordarea sumei de 500 EUR pentru procedura în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
67. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară plângerile privind respingerea cererii reclamantului de a-i fi acordate prejudicii morale admisibile în temeiul articolelor 5 § 5 şi 13 din Convenţie şi a articolului 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, iar celelalte capete de cerere inadmisibile;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie;
4. Hotărăşte că nu este necesară examinarea capătului de cerere în baza articolului 5 § 5 din Convenţie;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 30.000 EUR (treizeci de mii de euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 500 EUR (cinci sute euro), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris, la 12 iunie 2012, în conformitate cu articolul 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy