©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 37379/02
prezentată de Elena POP BLAGA împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 10 aprilie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 8 octombrie 2002,
având în vedere decizia din 8 septembrie 2009,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
având în vedere recuzarea lui Corneliu Bîrsan, judecător ales pentru România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi ca judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie si 29 § 1 din regulament),
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamanta, Elena Pop Blaga, este resortisant român, născută în 1961 şi are domiciliul în Oradea. Aceasta este reprezentată în faţa Curţii de Alexandru Gherlea, avocat în Oradea. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
1. Originea cauzei
3. La 23 mai 2002, expertul judiciar H.C. s-a prezentat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a informat organele judiciare că reclamanta, judecător la Tribunalul Bihor, îi ceruse o sumă de bani pentru a dispune plata unei expertize efectuate de către acesta în cadrul unei proceduri comerciale.
4. În aceeaşi zi, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Bihor şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea au organizat un flagrant delict. H.C. a sunat-o pe reclamantă pentru a stabili o întâlnire. Această conversaţie a fost înregistrată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care a întocmit un proces-verbal care conţine ora şi locul întâlnirii. Era vorba, printre altele, de suma de 7 000 000 lei („ROL”).
5. În după-amiaza zilei de 23 mai 2002, H.C. s-a întâlnit cu reclamanta în casa mătuşii sale B.F. Acesta era echipat cu microfoane ascunse şi avea în posesie 100 milioane ROL în bancnote marcate de poliţie. Conversaţia din apartament a fost înregistrată de parchet.
6. După ce a schimbat câteva vorbe cu reclamanta şi mătuşa acesteia B.F., H.C. a pus pachetul cu bani pe o canapea în bucătărie, fără ca reclamanta să îl vadă. După câteva momente, poliţia şi membrii parchetului au intrat în casă. Reclamanta a fost reţinută.
7. La 24 mai 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a întocmit un proces-verbal, în care a reprodus conversaţia dintre reclamantă şi H.C. din casa lui B.F.
8. Prin ordonanţa din 24 mai 2002, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantei pentru infracţiune de luare de mită, prevăzută la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., coroborat cu art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
2. Arestarea preventivă a reclamantei
a) Dispunerea arestării preventive
9. Prin ordonanţa din 24 mai 2002, procurorul a dispus arestarea preventivă a reclamantei în arestul Poliţiei Oradea pentru 30 de zile. Acesta considera că partea în cauză se afla în situaţia prevăzută la art. 148 lit. h) C. proc. pen.: pedeapsa prevăzută era închisoarea mai mare de doi ani, lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, suma cerută era ridicată şi gravitatea socială a faptelor era sporită de funcţia sa de magistrat.
10. La 27 mai 2002, avocatul reclamantei a formulat o cerere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea pentru a obţine o întâlnire cu clienta sa. Reclamanta s-a întâlnit cu avocatul său la 31 mai 2001.
11. Plângerea reclamantei, formulată împotriva ordonanţei de arestare preventivă a fost respinsă prin decizia definitivă din 6 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
b) Prelungirea arestării preventive
12. La 14 iunie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a sesizat respectiva curte cu o cerere de prelungire a arestării preventive a reclamantei cu 30 de zile suplimentare. Parchetul a susţinut mai ales necesitatea de a obţine un aviz favorabil din partea ministrului justiţiei pentru trimiterea în judecată şi nevoia de a administra probele.
13. La 22 iunie 2002 printr-o încheiere, pronunţată într-o zi de sâmbătă, în prezenţa reclamantei şi a avocatului său, Curtea de Apel Oradea a respins cererea parchetului vizând prelungirea arestului preventiv al reclamantei, pe motiv că drepturile procedurale ale acesteia nu au fost respectate. În cadrul dezbaterilor, avocatul reclamantei a invocat că principiul publicităţii şedinţelor a fost încălcat, întrucât şedinţa de judecată s-a ţinut sâmbăta, zi nelucrătoare, accesul în incinta curţii de apel fiind interzis. Curtea a respins această excepţie, susţinând că acea zi a fusese aleasă în urma ordonanței preşedintelui Curţii de Apel Oradea.
14. În aceeaşi zi, reclamanta a fost pusă în libertate, încetând mandatul de 30 de zile.
15. Prin decizia din 11 iulie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, a fost admis recursul formulat de parchet. Curtea a considerat că garanţiile prevăzute la art. 150 alin. (1) C. proc. pen. fuseseră respectate şi că nicio atingere nu a fost adusă drepturilor procedurale ale reclamantei. Prin urmare, având în vedere gravitatea faptelor reclamate, Curtea Supremă a casat încheierea Curţii de Apel Oradea din 22 iunie 2002 şi a dispus prelungirea arestării preventive.
16. După această dată, prin mai multe încheieri, pe care reclamanta le-a contestat prin intermediul avocatului său, Curtea de Apel Oradea şi, respectiv, Curtea Supremă de Justiţie au dispus prelungirea arestării sale preventive. Cu toate acestea, reclamanta nu a mai fost reîncarcerată, întrucât organele de poliţie nu au putut să o aresteze.
17. În urma dispariţiei acesteia, a fost emis un mandat de urmărire.
18. Prin decizia definitivă din 11 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că prelungirea arestării preventive era lipsită de obiect, având în vedere că reclamanta fusese eliberată la 22 iunie 2002 şi că poliţia nu mai putuse să o aresteze şi să o reîncarcereze. Aceasta a hotărât, de asemenea, că mandatul de arestare iniţial nu mai îndeplinea condiţiile legale, întrucât prelungirea acestuia nu era posibilă, dar că acest lucru nu afecta validitatea mandatului de arestare, acesta nefiind niciodată anulat.
19. Reclamanta nu a mai fost niciodată încarcerată.
3. Condiţiile de detenţie ale reclamantei
a) Condiţiile materiale de detenţie şi de transport
i) Versiunea reclamantei
20. Reclamanta a fost arestată la sediul Poliţiei Oradea din 24 mai până în 22 iunie 2002. Aceasta descrie condiţiile detenţiei sale în felul următor:
„În perioada executării măsurii de arestare preventivă în arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Oradea, am fost supusă unor tratamente inumane şi degradante, deoarece am fost plasată într-o celulă insalubră, având o suprafaţă de 3,5 x 5 m cu două ferestre cu gratii, o vizetă prin care primeam mâncarea şi un WC aflat în interiorul celulei pe care îl închideam cu o pătură pentru a-l putea folosi în intimitate. În celulă erau şase paturi aşezate direct pe beton şi în aceasta erau plasate şapte persoane.”
21. Reclamanta avea dreptul la un duş pe săptămână, sâmbăta, de 10-15 minute. Celula trebuia să fie deparazitată de mai multe ori, aceasta având un singur WC, deşi existau persoane infectate cu sifilis.
22. În perioada încarcerării sale, reclamanta a fost transferată timp de două zile la Bucureşti, pentru procedurile plângerilor împotriva măsurilor privative de libertate. Aceasta a fost reţinută în această perioadă la sediul Poliţiei Bucureşti. În cursul călătoriei spre Bucureşti, aceasta a fost nevoită să ia masa cu o singură mână din cauza refuzului ofiţerilor de poliţie de a-i scoate de tot cătuşele, care au rămas ataşate de cealaltă mână. Aceasta susţine că la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, a fost chiar închisă într-un WC timp de două ore, timp în care au fost îndeplinite formalităţile.
23. În timpul şedinţelor cu privire la prelungirea arestării sale preventive şi până la eliberarea sa, reclamanta a fost adusă în sala de judecată cu cătuşe şi a fost aşezată în boxa acuzaţilor. Cătuşele au fost scoase, la cererea judecătorilor, la începutul şedinţelor şi au fost repuse la sfârşitul acestora.
ii) Versiunea Guvernului
24. Guvernul susţine că celula în care reclamanta a fost închisă avea o suprafaţă de 15,75 m², în ea se aflau şase paturi, era curată şi dispunea de o toaletă şi de apă curentă. În perioada de detenţie a reclamantei, în celulă au fost închise şase persoane, cu excepţia unui interval de trei zile şi 16 ore, când a fost o persoană în plus faţă de numărul de paturi disponibile. Acesta afirmă că nu este în măsură să precizeze dacă toaletele erau sau nu separate de restul celulei. Acesta mai adaugă de asemenea, că reclamanta a avut posibilitatea de a face duş după bunul plac.
25. Cu privire la condiţiile de transport, Guvernul susţine că reclamantei i-au fost scoase cătuşele în timpul meselor, precum şi în timpul majorităţii transporturilor sale.
b) Primirea pachetelor în arest
26. În perioada arestului, reclamanta a făcut o cerere pentru a primi zilnic pachete cu mâncare şi lenjerie. Conducerea închisorii a acceptat ca aceasta să primească pachete conform regulamentului penitenciarului, şi anume o dată la două săptămâni.
27. Din fişele întocmite de conducerea penitenciarului reiese că la 28 mai 2002 şi la 4 iunie 2002 reclamanta a semnat pentru primirea unor pachete. Din cele două procese-verbale de percheziţie corporală din 5 şi 20 iunie 2002, reiese, de asemenea, că reclamanta dispunea de obiecte personale în celulă şi în sediul închisorii.
28. Prin decizia din 17 iunie 2002, procurorul a constatat că dispoziţiile legale privind dreptul părţii în cauză de a primi pachete fuseseră respectate şi că aceasta a primit, de altfel, mai multe pachete decât prevede regulamentul.
4. Vizite la domiciliu în vederea arestării şi reîncarcerării reclamantei
29. În urma deciziei din 11 iulie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, care dispunea prelungirea arestării preventive a reclamantei în timp ce aceasta se afla deja în libertate (supra, pct. 15), procurorul, însoţit de membri ai Inspectoratului Judeţean de Poliţie Oradea au pătruns în casa reclamantei pentru a o aresta în vederea reîncarcerării sale. În cursul vizitelor repetate din 12 şi 13 iulie 2002, procurorul i-a interogat pe copiii acesteia, minori, la vremea aceea în vârstă de 13, respectiv 11 ani, cu privire la locul în care se afla mama lor. La 26 august 2002 agenţii de poliţie au percheziţionat casa reclamantei în prezenţa copiilor săi minori şi au plecat fără să o găsească.
30. Toate aceste vizite sunt atestate prin procesele-verbale întocmite de agenţii de poliţie.
5. Reţinerea paşaportului şi interdicţia de a părăsi ţara
31. La 15 iulie 2002, secţia de cercetări penale a poliţiei judiciare a emis un mandat de urmărire naţională pe numele reclamantei în vederea reîncarcerării acesteia. Poliţia a dispus, de asemenea, reţinerea reclamantei la frontieră.
32. În baza mandatului de arestare din 24 mai 2002, care dispunea arestarea reclamantei şi a prelungirilor ulterioare ale arestării preventive, la 23 august 2002, Biroul Naţional Interpol a dispus urmărirea internaţională a reclamantei.
33. La 28 septembrie 2002, în urma deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, care stabilise că prelungirea arestării sale preventive a rămas fără obiect (supra, pct. 18), reclamanta s-a prezentat în faţa Curţii de Apel Oradea, în calitate de inculpat în procesul penal. După această dată, reclamanta s-a prezentat periodic în faţa instanţei care judeca cauza.
34. La 30 aprilie 2003, în timp ce reclamanta încerca să treacă frontiera spre Ungaria, Poliţia de Frontieră Borş-Bihor nu a lăsat-o să părăsească teritoriul ţării. Acesteia nu i-a fost acordată permisiunea de a părăsi ţara, iar paşaportul acesteia a fost reţinut în temeiul Legii nr. 216/1998 şi a OUG nr. 86 din 14 iunie 2001.
35. La 5 mai 2003, avocatul acesteia a cerut informaţii de la Serviciul de evidenţă a persoanelor al Judeţului Bihor. Reclamanta susţine că a formulat o plângere împotriva măsurii de reţinere a paşaportului, fără a primi răspuns.
36. La 11 iulie 2003, poliţia a chemat-o pe reclamantă la sediul său pentru a-i restitui paşaportul. A doua zi, reclamanta a plecat în Ungaria.
6. Campania de presă
37. O campanie mediatică a avut loc cu privire la arestarea şi punerea sub acuzație a reclamantei pentru luare de mită. Mai multe ziare au publicat fotografia acesteia, încătuşată şi însoţită de doi poliţişti, în momentul arestării sale. Aceste fotografii au apărut de la începutul lunii iunie 2002 şi au fost folosite la fiecare apariţie a unui articol de presă ce făcea referire la ea, timp de aproximativ un an. O fotografie asemănătoare, făcută pe holurile Curţii Supreme cu ocazia unei şedinţe cu privire la prelungirea arestării preventive, a fost publicată în toate ziarele.
38. Reclamanta susţine că un canal local de televiziune a filmat, în august 2002, interiorul casei sale, deşi nici ea şi nici soţul acesteia nu erau de faţă, doar copiii minori ai acestora fiind prezenţi. Înregistrarea a fost difuzată pe mai multe canale locale şi naţionale de televiziune.
7. Procedura penală împotriva reclamantei
39. La 26 iulie 2002, în temeiul art. 91 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, ministrul justiţiei a emis un aviz de trimitere în judecată a reclamantei. Avizul conţinea următoarea afirmaţie:
„[...] În urma examinării actelor de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 46/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, reiese că probele au fost adunate şi în baza acestora se poate considera că Pop-Blaga Elena a comis infracţiunea pentru care este solicitat avizul de trimitere în judecată [...]”.
40. Prin rechizitoriul din 28 octombrie 2002, Parchetul Naţional Anticorupţie a trimis-o pe reclamantă în judecată în faţa Curţii de Apel Oradea pentru luare de mită.
41. Reclamanta a făcut prima declaraţie în calitate de inculpat la 28 iunie 2002, dată la care procurorul a informat-o, de asemenea, de acuzaţiile aduse împotriva sa. La 25 octombrie 2002 dosarul de urmărire penală a fost prezentat reclamantei.
42. La 21 martie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, la cererea parchetului, a dispus strămutarea cauzei. Curtea de Apel Braşov a fost desemnată cu judecarea cauzei. În cadrul şedinţelor, reclamanta a susţinut că probele folosite împotriva sa erau fără valoare, în special înregistrarea telefonică a conversaţiei cu expertul H.C. şi înregistrarea audio a conversaţiei lor în apartamentul lui B.F. Excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamantă a fost respinsă.
43. Prin hotărârea din 7 februarie 2005, Curtea de Apel Braşov a dispus achitarea reclamantei, după ce a respins probele ilegale, pe motiv că înregistrările nu fuseseră autorizate în mod legal. În urma apelului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 7 iulie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a schimbat temeiul achitării şi a hotărât că faptele nu existau. Această hotărâre a fost redactată la 15 septembrie 2005.
44. În urma demersurilor făcute pe lângă grefa acestei instanţe, la 19 ianuarie 2006, reclamanta a luat cunoştinţă de motivarea acestei hotărâri.
8. Acţiuni vizând obţinerea de informaţii cu privire la interceptările telefonice
45. La 23 iunie 2005, reclamanta a introdus o acţiune în contencios administrativ împotriva Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, cu scopul de a obliga această instituţie să îi comunice numerele de telefon interceptate, numerele dosarelor care se află la baza interceptărilor, precum şi durata acestora. Reclamanta a solicitat de asemenea suma de 1 500 000 000 ROL cu titlu de prejudiciu moral.
46. Prin hotărârea din 29 septembrie 2005, Tribunalul Bihor a admis parţial acţiunea reclamantei şi a hotărât ca parchetul să îi comunice informaţiile solicitate, cu excepţia numerelor dosarelor, pe motiv că această informaţie îi fusese deja comunicată. Instanţa a respins capătul de cerere referitor la prejudiciul moral ca nefondat.
47. În urma recursului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 12 ianuarie 2006, Curtea de Apel Oradea a hotărât ca parchetul să îi comunice, de asemenea, numele persoanelor care au autorizat interceptările telefonice şi numele dosarelor aferente. Cu privire la prejudiciul moral solicitat, curtea a considerat că, în mod contrar celor susţinute de reclamantă, prejudiciul moral nu putea fi prezumat, prin urmare aceasta a respins cererea ca nefondată din lipsă de probe.
48. La 16 februarie 2006, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea i-a comunicat reclamantei că acele convorbiri ale sale au făcut obiectul interceptărilor din 1999 până în 2003, în dosarul penal constituit în urma unei plângeri depuse în 1998 de către P.M.R. şi din 24 iulie 2002 până în 22 august 2002, precum şi din 22 august 2002 până în 20 septembrie 2002, în dosarul penal încheiat prin hotărârea definitivă de achitare din 7 iulie 2005 a Înaltei Curţi (supra, pct. 39-43).
9. Acţiunea în despăgubiri în temeiul art. 504-507 C. proc. pen.
49. La 26 octombrie 2005, reclamanta a introdus o acţiune civilă împotriva Ministerului Finanţelor Publice. Aceasta a solicitat zece milioane de euro pentru ilegalitatea arestării sale, precum şi alte sume pentru onorariul avocatului, cheltuieli de transport şi medicamente.
50. Prin hotărârea din 29 noiembrie 2007, Tribunalul Timiş a admis parţial acţiunea reclamantei şi i-a acordat 10 000 EUR pentru prejudiciul moral şi 4 281,01 RON pentru prejudiciul material. Paragrafele relevante din hotărâre sunt redactate după cum urmează:
„Cu privire la prejudiciul suferit în urma arestării preventive a reclamantei, instanţa constată că, din acest punct de vedere, condiţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului sunt îndeplinite [...].
Cu privire la stabilirea sumei pentru prejudiciul suferit, trebuie luată în considerare jurisprudenţa în materie a instanţelor naţionale, precum şi jurisprudenţa CEDO.
Este de necontestat că arestarea preventivă a reclamantei, magistrat în funcţie, pentru infracţiunea de corupţie legată de un dosar pe care îl instrumenta, i-a cauzat un prejudiciu moral, fiindu-i afectată imaginea publică, astfel încât achitarea ulterioară nu poate constitui o reparaţie echitabilă şi suficientă.
Atribuirea reparaţiei morale trebuie să ia în considerare atingerea efectivă adusă demnităţii reclamantei, suferinţele şi dificultăţile ulterioare reintegrării sale sociale cauzate de privarea sa de libertate.
Cuantumul sumei datorate cu titlu de reparaţie morală pentru arestarea preventivă a reclamantei trebuie stabilit astfel încât dreptul reclamantei să nu apară teoretic sau iluzoriu, ci concret şi efectiv, conform jurisprudenţei CEDO. În cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României din 2004, Curtea a reiterat acest principiu, menţionând că art. 5 § 5 din convenţie nu oferă dreptul la o sumă determinată cu titlu de reparaţie şi stabilind regulile care trebuie să ghideze jurisdicţiile naţionale pentru stabilirea reparaţiei.
Prin urmare, având în vedere aceste criterii şi sumele alocate de CEDO cu titlu de reparaţie morală în cauzele asemănătoare (Pantea împotriva României, Filip împotriva României şi cauza citată anterior), precum şi durata efectivă a arestării preventive a reclamantei (30 de zile), instanţa constată că suma de 10 000 de euro acordată cu titlu de prejudiciu moral cauzat de arestarea preventivă a reclamantei, reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului de imagine suferit de aceasta, ţinând cont de asemenea de faptul că aceasta exercita funcţia de judecător, cazul său fiind intens mediatizat.”
51. Prin decizia din 22 mai 2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantei şi a majorat suma atribuită cu titlu de prejudiciu moral la 20 000 EUR. Pasajele relevante privind motivele acestei hotărâri prevăd următoarele:
„Având în vedere că reclamanta a suferit un traumatism psihic în urma acuzaţiilor de luare de mită şi că a fost arestată preventiv, fiind supusă din acest motiv oprobriului public prin mediatizarea cauzei în presă şi în emisiunile televizate, aceasta are dreptul, în temeiul dispoziţiilor legale citate anterior, la atribuirea unor daune morale.
Pentru a stabili cuantumul acestor prejudicii, care constau în general în atingerea valorilor intrinseci personalităţii umane, se ţine cont de consecinţele negative suferite la nivel fizic şi psihic, de importanţa valorilor morale lezate, de gravitatea atingerii şi de intensitatea cu care persoana privată de libertate în mod ilegal a perceput consecinţele acestei privări.
Arestarea reclamantei, precum şi acuzaţiile de luare de mită au avut consecinţe grave asupra acesteia şi au adus atingere onoarei sale, creditului său moral şi poziţiei sociale, elemente esenţiale ale personalităţii umane, care, analizate şi evaluate în mod obiectiv reprezintă fundamentul acordării despăgubirilor morale. (....)
Având în vedere aceste criterii, în temeiul art. 5 § 1 din convenţie, curtea consideră necesară creşterea cuantumului acordat reclamantei în primă instanţă cu titlu de prejudiciu moral, de la 10 000 la 20 000 de euro sau echivalentul în lei la data plăţii.”
52. Recursul formulat de reclamantă împotriva hotărârii Curţii de Apel Timişoara a fost respins prin decizia definitivă din 11 noiembrie 2010 a ICCJ, care a confirmat temeinicia hotărârii pronunţate în apel.
53. La 22 iunie 2011, reclamanta a încasat în lei româneşti suma care i-a fost acordată cu titlu de reparaţie.
54. În 2011, reclamanta a sesizat instanţele interne cu o acţiune pentru plata acestor sume reactualizate în conformitate cu rata inflaţiei dintre data hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Timişoara şi data plăţii efective. Prin sentinţa din 7 iulie 2011, Judecătoria Oradea a dat câştig de cauză acţiunii sale. Prin hotărârea definitivă din 26 ianuarie 2012, în urma apelului Ministerului Finanţelor Publice, Tribunalul Bihor a hotărât că acţiunea este admisibilă în măsura în care o asemenea obligaţie nu fusese prevăzută prin hotărârea definitivă din 11 noiembrie 2010. Cu privire la fond, acesta a admis acţiunea doar cu privire la suma de 4 281,01 RON, având în vedere că suma de 20 000 de euro a făcut obiectul unei conversii în lei la rata de schimb de la momentul plăţii, care fusese de altfel mai favorabilă părţii în cauză decât cea existentă la data hotărârii pronunţate în apel.
10. Acţiunea în restituirea remunerației datorate
55. La 11 iulie 2005, reclamanta şi-a reluat funcţia. La 14 octombrie 2005, aceasta a încasat suma de 925 010 000 ROL, reprezentând remunerații neîncasate.
56. La 28 octombrie 2005, reclamanta a acţionat în justiţie Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bihor şi a solicitat plata remunerațiilor, de la 24 mai 2002 până la 11 iulie 2005, actualizarea acestora în conformitate cu rata inflaţiei, precum şi plata dobânzilor aferente.
57. Prin hotărârea din 3 iulie 2006, Tribunalul Bihor a admis parţial acţiunea sa şi a dispus plata a 19 551 633 ROL cu titlu de diferenţe salariale, actualizate în conformitate cu rata inflaţiei, începând cu 28 octombrie 2005, data la care a fost sesizată instanţa. Ministerul Justiţiei a fost, de asemenea, obligat la plata dobânzilor începând cu 11 iulie 2005, dată la care reclamanta şi-a reluat funcţia şi a 151 484 452 ROL cu titlu de prejudiciu cauzat prin devalorizarea monedei în perioada dintre 24 mai 2002 şi 14 octombrie 2005.
58. Reclamanta a formulat recurs.
59. Prin decizia definitivă din 2 noiembrie 2006, Curtea de Apel Oradea a admis parţial recursul reclamantei şi a dispus ca suma de 151 484 452 ROL să fie de asemenea actualizată în conformitate cu rata inflaţiei.
60. Aceste sume au fost plătite integral reclamantei în aprilie 2007.
11. Plângeri penale împotriva procurorilor
a) Primele plângeri penale ale reclamantei
61. În 2005, reclamanta a depus două plângeri penale în fața autorităţilor interne împotriva procurorilor care au condus ancheta în cauza sa, împotriva magistraților ICCJ şi a Curţii de Apel Oradea, care dispusese arestarea sa preventivă, împotriva ofiţerilor de poliţie de la Poliţia Oradea şi împotriva ministrului justiţiei din momentul faptelor, solicitând condamnarea lor pentru violarea secretului corespondenţei, abuz în serviciu şi violare de domiciliu. Aceste plângeri au fost conexate. La 7 octombrie 2009 reclamanta a trimis o declaraţie Parchetului de pe lângă ICCJ, prin care a înştiinţat că se constituie parte civilă în aceste proceduri şi a solicitat suma de un milion de euro. În 2010, au fost pronunţate ordonanţe de neîncepere a urmăririi penale față de cei în cauză.
b) Plângerea penală depusă în 2007
62. La 3 octombrie 2007, reclamanta a depus o plângere la Parchetul de pe lângă ICCJ împotriva procurorului M.I. şi a „altor persoane din cadrul Poliţiei Bihor şi din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române”, pentru comiterea infracţiunii de supunere la rele tratamente, în perioada din 24 mai până în 22 iunie 2002. Aceasta s-a mai plâns, printre altele, de condiţii precare de detenţie şi de transport. În cauză au fost pronunţate ordonanţe de neîncepere a urmăririi penale: față de M.I., pe motiv că faptele invocate nu existau, şi față de agenții din cadrul Poliţiei Oradea, deoarece intervenise prescripţia răspunderii penale. Cu privire la agenţii din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române procedura este încă pendinte în faţa instanţelor din Bucureşti.
B. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante
1. Dreptul intern relevant
a) Dispoziţiile legale care reglementează arestarea preventivă şi procesul penal
63. Dreptul şi jurisprudenţa interne relevante privind arestarea preventivă la momentul faptelor sunt descrise în cauzele Varga împotriva României (nr. 73957/01, 1 aprilie 2008) şi Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, 1 iulie 2008).
64. Articolul relevant din Codul de procedură penală privind redactarea hotărârilor este formulat după cum urmează:
Art. 310
„(2) Hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare.”
În Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, partea privind avizul necesar trimiterii în judecată a unui magistrat era redactată după cum urmează:
Art. 91
„ [...] Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei.”
65. Legea nr. 304/2004 – care a abrogat Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească –, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că judecătorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv decât cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
66. Dreptul şi practica interne relevante privind repararea prejudiciului suferit în urma unei arestări ilegale sunt menţionate în cauza Tase împotriva României (nr. 29761/02, pct. 17 şi 18, 10 iunie 2008). Dreptul şi practica interne relevante privind răspunderea civilă delictuală, în vigoare la data faptelor, sunt descrise în cauza Manuela Ștefănescu împotriva României [(dec). nr. 11774/04, pct. 13-15, 12 aprilie 2011].
b) Dispoziţiile legale care reglementează interceptările telefonice
67. Prevederile relevante în materie, aşa cum erau redactate la vremea faptelor, înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, precum şi după această modificare, sunt descrise în hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71525/01, pct. 44 şi urm., 26 aprilie 2007).
c) Dispoziţiile legale care reglementează drepturile persoanelor reţinute
68. Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, prevedea la vremea faptelor, că persoanele arestate preventiv puteau să primească pachete şi puteau să trimită şi să primească corespondenţă cu aprobarea organelor de urmărire penală (art. 40).[1] Conform Instrucţiunilor nr. 901 din 10 mai 1999 privind organizarea şi funcţionarea locurilor de detenţie, persoanele arestate aveau dreptul de a primi un pachet cu alimente o dată la două săptămâni. Aceleaşi instrucţiuni prevedeau aplicarea cătuşelor deţinuţilor în timpul transportului. Excepţii erau prevăzute expres în favoarea femeilor însărcinate, a persoanelor în vârstă de peste şaizeci de ani şi a minorilor sub şaisprezece ani.[2]
d) Dispoziţiile legale care reglementează reţinerea paşaportului
69. Dispoziţiile relevante ale Ordonanţei Guvernului nr. 65/1997, privind regimul paşapoartelor, completată prin Legea nr. 216/1998, sunt redactate după cum urmează:
Art. 14
„(1) Cetăţeanului român i se poate refuza, temporar, eliberarea paşaportului, iar dacă i-a fost eliberat, îi poate fi retras ori i se poate suspenda dreptul de folosire a acestuia atunci când:
- există date temeinice că a săvârşit o infracţiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare şi că intenţionează să folosească paşaportul pentru a se sustrage urmăririi penale. Măsura se ia la cererea organelor de poliţie pentru o perioada de cel mult 7 zile [...]”.
Art. 15
„(3) Contestaţia se soluţionează în termen de 30 de zile de la data înregistrării ei, iar dacă cel în cauză este nemulţumit de modul de soluţionare, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente.”
70. Ordonanţa a fost abrogată prin Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. Din acel moment, singurele restricţii posibile sunt acelea prevăzute de Codul de procedură penală, şi anume interdicţia de a părăsi ţara, dispusă de parchet sau de instanţă. Din momentul în care o asemenea decizie a fost luată de parchet, partea în cauză are posibilitatea de a o contesta în faţa instanţei.
2. Rapoartele internaţionale relevante
71. Prin raportul din 2 aprilie 2004 întocmit în urma vizitelor realizate în 2002 şi în 2003 în diferite aresturi ale secţiilor de poliţie din România, Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”), în baza constatărilor făcute, a precizat următoarele:
„28. [...] CPT recomandă, ca măsură imediată, adoptarea unor dispoziţii pentru ca rata de ocupare a celulelor să fie conformă cu reglementările în vigoare în prezent. Comitetul recomandă de asemenea, ca norma cu privire la spaţiul vital pentru fiecare deţinut, menţionată la art. 5 din Instrucţiunile 901/1999 să fie revizuită cu prima ocazie, astfel încât fiecare deţinut să dispună de o suprafaţă de 4 m².
29. [...] CPT recomandă remedierea neregulilor observate privind iluminarea şi aerisirea celulelor în locurile vizitate [...].
30. Situaţia actuală, în care numeroase persoane reţinute în aresturile secţiilor de poliţie sunt obligate să împartă un pat, este inacceptabilă. CPT face apel la autorităţile române pentru ca acestea să se conformeze cu recomandarea sa mai veche, potrivit căreia fiecare deţinut trebuie să beneficieze de propriul său pat. De asemenea, în mai multe dintre sediile vizitate, delegaţia a constatat că saltelele şi păturile erau murdare, iar lenjeria era respingătoare. Trebuie revăzute dispoziţiile practice pentru ca lenjeria să fie spălată sau curăţată la intervale adecvate.
31. Art. 4 şi 5 din Instrucţiunile 901/1999 prevăd că în locurile în care stau deţinuţii trebuie să fie condiţii de igienă potrivite şi trebuie ca acestea să fie dotate cu instalaţii sanitare, art. 24 şi 42 adăugând că persoanele deţinute trebuie să beneficieze de prosoape şi să aibă posibilitatea de a face un duş sau o baie pe săptămână.
[...], celulele şi grupurile sanitare pe care le-a văzut delegaţia erau adesea murdare şi deteriorate şi uneori infestate cu insecte parazite. Mai mult, toaletele nu ofereau intimitate deţinuţilor, iar delegaţia a primit numeroase plângeri privind accesul la duşuri.
CPT recomandă elaborarea unor instrucţiuni ferme pentru a remedia neajunsurile menţionate anterior. În ceea ce priveşte în mod special toaletele, acesta recomandă compartimentarea W.C.-urilor din celule pentru a asigura un grad adecvat de intimitate. Mai mult, dacă nu există un W.C. în celulă, personalul de supraveghere ar trebui să primească instrucţiuni clare pentru ca persoanelor deţinute să le fie permisă ieşirea din celulă în orice moment în timpul zilei pentru a merge la toaletă, cu excepţia cazului în care motive imperioase de siguranţă interzic acest lucru. Comitetul recomandă de asemenea ca cerinţa stabilită la art. 25 din Instrucţiunile 901/1999 să fie aplicabilă tuturor persoanelor reţinute de poliţie.”
72. În raportul adresat Guvernului României cu privire la vizita efectuată în România de către Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante, din 8 aprilie până în 19 iunie 2006, acesta descrie condiţiile din arestul secţiilor de poliţie vizitate, inclusiv arestul Poliţiei Oradea, în felul următor:
„34. CPT a luat act de faptul că după vizita din 2002/2003, un număr de aresturi au fost scoase din uz din cauza condiţiilor materiale precare. Cu toate acestea, în urma vizitei din 2006 reiese că mai sunt multe de făcut, având în vedere în special faptul că durata detenţiei în aceste locuri poate fi destul de lungă [...].
35. În ceea ce priveşte condiţiile materiale, trebuie menţionat de la început că, reglementarea în vigoare nu impune decât un minim de 6 m³ (metri cubi) de spaţiu vital pe deţinut în celule (ceea ce înseamnă 2 m² de spaţiu vital pentru fiecare). Conform avizului CPT această normă nu este suficientă, deţinuţii ar trebui să beneficieze de minim 4 m² de spaţiu vital în celulele colective [...].
Condiţiile din arestul Poliţiei Oradea impun anumite critici: Echipamentul celulelor cuprindea doar paturi, toaletele aflate în celulă nu erau deloc compartimentate, iar deţinuţii nu primeau niciun produs de igienă personală. Mai mult, celula de izolare, care, conform personalului, nu a mai fost folosită în ultimii ani, se afla într-o stare de degradare avansată cu umiditate ridicată. Prin scrisoarea din 26 octombrie 2006, autorităţile române au informat că arestul Poliţiei Oradea a fost închis în urma vizitei, pentru efectuarea unor lucrări de reparaţie. CPT speră cu tărie că remarcile făcute vor fi luate în considerare în această situaţie.”
Capete de cerere
A. Capetele de cerere comunicate Guvernului
73. Invocând art. 3 din convenţie, reclamanta se plânge de condiţii precare de detenţie în arestul Poliţiei Oradea şi de condiţii precare de transport, precum şi de umilinţa pe care a suportat-o în faţa foştilor colegi, prezentându-se cu cătuşele puse înainte şi după şedinţe.
74. Invocând art. 5 § 1 c), art. 5 § 3, art. 5 § 4 şi art. 5 § 5 din convenţie, aceasta se plânge de faptul că a fost arestată fără să existe motive plauzibile de a o suspecta că a comis o infracţiune, că nu a fost adusă de îndată în faţa unui judecător, că şedinţa din 22 iunie 2002 de la Curtea de Apel Oradea nu a avut un caracter public, că întâlnirile cu apărătorul său au fost limitate şi că nu a primit despăgubiri pentru arestarea sa ilegală.
75. Invocând art. 6 din convenţie, reclamanta se plânge de durata procedurii, care s-a încheiat prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 7 iulie 2005.
76. Prin două scrisori din 24 septembrie 2003 şi 18 octombrie 2004, aceasta precizează că avizul ministrului justiţiei favorabil trimiterii în judecată reprezenta o afirmare a vinovăţiei sale, înainte ca instanţele să se fi pronunţat asupra acuzaţiilor aduse împotriva sa. În acest sens, invocă art. 6 § 2 din convenţie.
77. Invocând art. 8 din convenţie, reclamanta se plânge:
a) de refuzul autorităţilor de a-i permite să primească pachete în închisoare;
b) de faptul că majoritatea articolelor de presă privind cazul acesteia au publicat o fotografie în care apărea cu cătuşe şi însoţită de doi poliţişti;
c) de ilegalitatea interceptărilor telefonice, ea denunţând, de asemenea, în această privinţă, refuzul instanţelor de a-i acorda daune morale pentru interceptarea convorbirilor telefonice în mod ilegal;
d) prin scrisoarea din 23 iulie 2003, aceasta se plânge de difuzarea unor imagini televizate filmate în interiorul casei sale, considerând că acest lucru reprezintă o atingere adusă dreptului său la respectarea domiciliului;
e) prin scrisoarea din 24 septembrie 2003, reclamanta denunţă abuzul comis asupra copiilor săi minori, cu ocazia interogatoriului efectuat în timpul vizitelor poliţiştilor la domiciliul acesteia şi se plânge de suferinţa cauzată astfel familiei sale.
78. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4, reclamanta se plânge că libertatea, siguranţa şi demnitatea sa i-au fost încălcate prin interdicţia de a părăsi ţara cu care s-a confruntat, având în vedere că nici un mandat nu fusese eliberat pe numele său în acest sens, nici de procuror, nici de instanţă.
79. Prin scrisoarea din 21 decembrie 2006, invocând în esenţă art. 6 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, reclamanta se plânge că încă nu a primit sumele datorate cu titlu de inflaţie, acordate prin hotărârea din 2 noiembrie 2006.
B. Capetele de cerere formulate după comunicarea cererii către Guvern
80. La 12 octombrie 2009 şi la 27 septembrie 2010, reclamanta a trimis Curţii formulare noi de cerere, în care se plânge de încălcarea art. 6 şi art. 13 din convenţie pentru soluționarea plângerilor sale penale împotriva terţilor. Aceasta a denunţat ulterior durata plângerilor penale formulate în 2005. Invocând art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. d), aceasta se mai plânge de faptul că recursul privind plângerea penală împotriva soluționării actelor procurorilor a fost declarat inadmisibil.
81. Prin scrisoarea din 7 februarie 2011, reclamanta se plânge de rezultatul procedurii pe care a iniţiat-o în temeiul art. 504-507 C. proc. pen. şi de lipsa motivării hotărârii definitive din 11 noiembrie 2010.
82. Prin scrisoarea din 11 februarie 2011, aceasta a denunţat o încălcare a art. 6 din convenţie, din cauza refuzului instanţelor interne de a dispune reactualizarea sumelor primite cu titlu de prejudiciu material.
83. La 14 aprilie 2011, invocând art. 6 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, partea interesată s-a plâns că suma de 20 000 EUR plătită la 6 aprilie 2011 nu a fost actualizată în funcţie de inflaţia dintre data hotărârii pronunţate în apel şi data plăţii efective
84. La 12 octombrie 2011, invocând art. 6 şi art. 13 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta s-a plâns de neexecutarea hotărârii din 7 iulie 2011 a Judecătoriei Oradea.
În drept
A. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din convenţie
85. Invocând art. 3 din convenţie, reclamanta se plânge de condiţiile precare de detenţie pe care le-a suportat în arestul Poliţiei Oradea, de condiţiile precare de transport de la Oradea la Bucureşti, precum şi de faptul că a fost prezentată în public cu cătuşe.
86. Art. 3 din convenţie este redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
1. Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne
87. Guvernul consideră că reclamanta ar fi putut să sesizeze instanţele cu o acţiune în despăgubire, în temeiul dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) sau să formuleze o plângere penală împotriva persoanelor răspunzătoare pentru supunere la rele tratamente sau tortură (art. 267 şi art. 2671 C. pen.). În speţă, plângerea sa penală pentru supunere la rele tratamente a fost introdusă după prescripţia acţiunii penale (supra, pct. 62).
88. În replică, reclamanta susţine că aceste căi de atac indicate de Guvern nu erau efective.
89. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, Curtea reaminteşte că a hotărât deja, în cauze recente privind un capăt de cerere similar şi îndreptate împotriva României, că având în vedere particularitatea acestui capăt de cerere, acţiunile indicate de Guvern nu reprezintă căi de atac efective care trebuie epuizate de către reclamanţi [Petrea împotriva României, nr. 4792/03, pct. 37, 29 aprilie 2008, Măciucă împotriva României (nr. 4792/03, pct. 19, 29.04.08, Brânduşe împotriva României, nr. 6586/03, pct. 40, CEDO 2009‑... (extrase), şi Eugen Gabriel Radu împotriva României, nr. 3036/04, pct. 23, 13 octombrie 2009]. Mai mult, Guvernul nu a indicat modul în care căile de atac invocate puteau remedia, la vremea comiterii faptelor, problema suprapopulării în special şi nu a menţionat hotărâri rămase definitive relevante în această privinţă (a se vedea mutatis mutandis, Marian Stoicescu împotriva României, nr. 12934/02, pct. 19, 16 iulie 2009).
90. Cu privire la folosirea cătuşelor în public, Curtea a considerat, de asemenea, că dreptul intern nu oferea la momentul faptelor nicio cale de atac efectivă care să poată repara un asemenea capăt de cerere (Bujac împotriva României, nr. 37217/03, pct. 29, 2 noiembrie 2010).
91. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepţia Guvernului.
2. Cu privire la temeinicia capetelor de cerere
a) Condiţiile materiale de detenţie şi de transport
92. Făcând trimitere la faptele relevante, Guvernul consideră că respectivele condiţii de detenţie suportate de reclamantă nu atingeau pragul de gravitate minimă impus la art. 3 din convenţie. Cu privire la condiţiile de transport, acesta neagă pretinsele rele tratamente invocate de partea în cauză şi arată că aceasta nu le-a justificat. Guvernul precizează, de asemenea, că purtarea cătuşelor în timpul transportului deţinuţilor era o obligaţie legală în temeiul instrucţiunilor Ministerului Internelor, justificată mai ales de riscul ca reclamanta să fugă şi de faptul că vehiculul nu era dotat cu un sistem de siguranţă adecvat.
93. Reclamanta consideră că respectivele condiţii de detenţie din arestul Poliţiei Oradea, în special dimensiunea celulei, lipsa igienei şi suprapopularea din celulă, constituie un tratament care contravine art. 3 din convenţie. Aceasta susţine că în timpul călătoriei de la Oradea la Bucureşti, cătuşele nu i-au fost scoase decât pentru a merge la toaletă.
94. Curtea apreciază, în lumina ansamblului argumentelor părţilor, că aceste capete de cerere pun serioase probleme în fapt şi în drept care nu pot fi soluţionate în această etapă a examinării cererii, ci necesită o examinare pe fond; prin urmare acest capăt de cerere nu ar putea deci fi declarat în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate.
b) Purtarea cătuşelor în public
95. Guvernul susţine că măsura a fost necesară din cauză că exista riscul ca reclamanta să fugă, risc confirmat mai târziu prin tentativele sale de a se sustrage urmăririlor penale. Acesta adaugă că purtarea cătuşelor nu avea drept scop umilirea sa în faţa foştilor colegi, ci viza împiedicarea oricărei tentative de evadare.
96. În replică, reclamanta susţine că purtarea cătuşelor, în special în timpul înfăţişărilor în faţa instanţei, a umilit-o în faţa subalternilor săi şi a foştilor săi colegi. Cu toate că i-au fost scoase cătuşele în timpul şedinţelor, în urma dispoziției magistraților, acestea au fost repuse imediat după şedinţe. Or, ţinând cont de lipsa pericolului, acest mod de imobilizare a fost abuziv şi disproporţionat.
97. Curtea reaminteşte că, pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate [Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 67, CEDO 2006-IX]. Atunci când trebuie să stabilească dacă o pedeapsă sau un tratament a avut un caracter „degradant” în sensul art. 3 din convenţie, Curtea va examina dacă scopul era umilirea sau înjosirea persoanei în cauză şi dacă, examinată în funcţie de efectele sale, măsura a atins sau nu personalitatea acesteia într-un mod incompatibil cu art. 3. Chiar lipsa unui asemenea scop nu poate exclude în mod definitiv o constatare a încălcării art. 3 (Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 74, CEDO 2001‑III). În această privinţă, caracterul public al sancţiunii sau al tratamentului poate constitui un element relevant şi agravant. De asemenea, ajunge ca victima să fie umilită în propria sa viziune, chiar daca nu e umilită în ochii celorlalţi (Tyrer împotriva Regatului-Unit, hotărârea din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pct. 32).
98. Pentru a analiza consecinţele tratamentului pretins de reclamantă, Curtea trebuie să stabilească în special contextul în care a fost aplicat şi efectele pe care le-ar fi putut avea asupra acesteia.
99. Cu privire la contextul aplicării acestei măsuri, Curtea aminteşte că purtarea cătuşelor nu ridică probleme în sensul art. 3 din convenţie atunci când are legătură cu o arestare sau o detenţie legală şi nu implică folosirea forţei, nici expunerea în public, dincolo de ceea ce este considerat în mod rezonabil ca fiind necesar în circumstanţele speţei. În această privinţă, este necesar să se stabilească dacă trebuie luat în considerare faptul că persoana în cauză va opune rezistenţă arestării sau va încerca să fugă, să rănească sau să provoace prejudiciu sau să elimine probe [Raninen împortiva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 55, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII şi Šaban Hadžiu împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 52110/99, 4 noiembrie 2003].
100. Din datele pe care le are Curtea la dispoziţie, punerea cătuşelor reclamantei nu era, în speţă, o măsură cerută de comportamentul său. În fapt, reclamanta era judecător şi nu era suspectată de o infracţiune violentă. Nu exista nicio dovadă a agresivităţii sale, nici că ar fi încercat să fugă în timpul primei etape a procedurii.
101. Totuşi, Curtea observă că reclamanta nu a purtat cătuşe în timpul şedinţelor în faţa instanţei (a contrario Gorodnitchev împotriva Rusiei, nr. 52058/99, pct. 100 şi urm., 24 mai 2007). În sala de şedinţe, la cererea sa expresă, judecătorii au dispus să i se scoată cătuşele.
102. Cu privire la impactul acestei măsuri asupra reclamantei, Curtea observă că pe lângă acuzaţiile acesteia, persoana în cauză nu a prezentat Curţii nici o opinie medicală a unui expert, nici un alt document medical care să poată stabili că aceasta a suferit tulburări psihice sau că a existat o legătură de cauzalitate între aceste tulburări şi tratamentul pe care l-a suportat [a contrario Erdoğan Yağız împotriva Turciei, nr. 27473/02, pct. 43, CEDO 2007‑III (extrase)]. De asemenea, aceasta nu a demonstrat că purtarea cătuşelor avea drept scop înjosirea sau umilirea acesteia, având în vedere că autorităţile au aplicat dispoziţiile legale în materie (supra, pct. 68 in fine). În final, aceasta nu a susţinut că purtarea cătuşelor ar fi afectat-o din punct de vedere psihic.
103. Curtea nu consideră că s-a stabilit că tratamentul în cauză i-ar fi provocat reclamantei suferinţe dincolo de stres şi de tensiune psihică inerente oricărei măsuri de siguranţă, chiar fără violenţă sau abuz de putere. Prin urmare, aceasta nu poate considera că tratamentul denunţat a atins minimul de gravitate cerut de art. 3 din convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
B. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4, art. 5 § 5 şi art. 8 din convenţie (privind publicarea fotografiei reclamantei de către presă)
104. Invocând art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4, art. 5 § 5 din convenţie, reclamanta se plânge că a fost arestată fără un motiv plauzibil de a o suspecta că a săvârșit infracţiunea invocată, că nu a fost adusă imediat în faţa unui judecător, că nu a beneficiat de o cale de atac în faţa instanţelor interne şi că nu a primit despăgubiri pentru arestarea sa ilegală. În temeiul art. 8 din convenţie, aceasta se plânge de faptul că fotografia sa, în care apare cu cătuşe, a apărut în mai multe ziare.
105. Art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4 şi art. 5 § 5 din convenţie sunt redactate după cum urmează, în părţile relevante:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: [...]
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
[...]
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.lit c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
5. Orice persoană, victimă unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”
106. Art. 8 din convenţie este redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
107. Guvernul arată, în observaţiile sale privind capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 5 din convenţie, că, în urma acţiunii în răspundere angajată de reclamantă împotriva statului, aceasta a obţinut o reparaţie pentru arestarea sa ilegală. Invocă, de asemenea, în mod expres în faţa Curţii, excepţia întemeiată pe absenţa calităţii de victimă a reclamantei pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 8 menţionat anterior, susţinând că, în cadrul aceleiaşi proceduri, instanţele interne au recunoscut şi au luat în considerare atingerile aduse vieţii private a reclamantei prin publicitatea făcută cauzei sale, în momentul stabilirii sumei aferente prejudiciului moral. Guvernul adaugă că suma acordată cu titlu de prejudiciu moral este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii în materie.
108. Reclamanta consideră că suma acordată în urma acţiunii în despăgubire nu acoperă în totalitate prejudiciul suferit, în măsura în care instanţele interne nu au luat în considerare totalitatea suferinţelor cauzate de procedura abuzivă iniţiată împotriva sa. Aceasta susţine că, în cauze asemănătoare, instanţele interne au acordat sume mult mai ridicate. Aceasta subliniază că suma plătită cu titlu de prejudiciu moral nu i-a fost actualizată cu rata inflaţiei.
109. Curtea reaminteşte, în primul rând, că autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a convenţiei. Conform jurisprudenţei constante a acesteia, pentru ca un reclamant să poată să susţină că este victima unei încălcări, nu ajunge ca acesta să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererii, ci trebuie ca această calitate să persiste în cursul procedurii în faţa Curţii [Stoicescu împotriva României (revizie), nr. 31551/96, pct. 55, 21 septembrie 2004 şi Sediri împotriva Franţei (dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007]. Atunci când autorităţile naţionale constată o încălcare, iar decizia acestora constituie o reparaţie adecvată şi suficientă acelei încălcări, partea în cauză nu se mai poate considera victimă în sensul art. 34 din convenţie [Delimoţ împotriva României (dec)., nr. 24316/04, 6 iulie 2010].
110. În cauza de faţă, Curtea observă că, în hotărârea din 29 noiembrie 2007 şi în cea din 22 mai 2009, Tribunalul Timiş, respectiv Curtea de Apel Timişoara, au constatat că arestarea reclamantei a fost ilegală. Curtea de Apel Timişoara a observat, de asemenea, în hotărârea sa că partea în cauză a fost supusă oprobriului public prin mediatizarea cauzei sale în presă şi în emisiunile televizate. De asemenea, pentru a stabili suma care trebuie acordată cu titlu de prejudiciu moral, instanţele interne au luat în considerare jurisprudenţa Curţii în materie de privare ilegală de libertate şi au făcut referinţă în mod explicit la atingerea adusă onoarei reclamantei.
111. Curtea este mulţumită de motivarea deciziilor pronunţate de instanţele interne, şi fără a da dovadă de un formalism excesiv, aceasta consideră că termenii utilizaţi în hotărârile instanţelor interne, pot fi considerate o recunoaştere, cel puţin în esenţă, a încălcării art. 5 şi art. 8 din convenţie (Temesan împotriva Romîniei, nr. 36293/02, pct. 45, 10 iunie 2008, şi mutatis mutandis, Staïkov împotriva Bulgariei, nr. 49438/99, pct. 90, 12 octombrie 2006). Prin urmare, condiţia recunoaşterii pretinsei încălcări a convenţiei este îndeplinită în cauza de faţă.
112. Cu privire la caracterul suficient al reparaţiei oferite de instanţele interne [Cocchiarella împotriva Italiei (MC), nr. 64886/01, pct. 72, CEDO 2006‑V, şi Stan împotriva României (dec.), nr. 6936/03, 20 mai 2008], Curtea observă că, în urma acţiunii în reparaţie, reclamantei i-a fost acordată suma de 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Această sumă este cât se poate de rezonabilă, având în vedere sumele acordate de Curte în cauzele asemănătoare împotriva României (Irinel Popa şi alţii împotriva României, nr. 6289/03, 6297/03 şi 9115/03, pct. 58, 1 decembrie 2009, şi Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 167, 1 iulie 2008). În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei, conform cărora această sumă nu i-a fost plătită cu majorarea aferentă ratei de inflaţie, Curtea observă că în hotărârea definitivă care îi acordă această sumă nu a fost prevăzută nicio obligaţie de acest fel. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în circumstanţele cauzei, reparaţia de care a beneficiat reclamanta poate fi considerată adecvată şi suficientă.
113. Reiese că persoana în cauză nu mai este victima pretinselor încălcări. Prin urmare, capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4, art. 5 § 5 din convenţie sunt incompatibile ratione personae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 § 4.
114. Având în vedere constatările stabilite supra la pct. 112 şi 113, Curtea consideră că reclamanta a beneficiat în faţa instanţelor interne de o cale de atac care i-a permis o reparaţie adecvată arestării sale ilegale. Prin urmare, capătul de cerere al reclamantei, întemeiat pe art. 5 § 5 din convenţie, este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
C. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 6 § 2 din convenţie, în legătură cu procedura penală declanșată împotriva reclamantului
1. Cu privire la durata procedurii penale
115. Reclamanta se plânge de durata procedurii penale iniţiate împotriva acesteia, care s-a încheiat prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 7 iulie 2005. Aceasta consideră că durata nu este rezonabilă în sensul art. 6 § 1 din convenţie, care este redactată, în partea sa relevantă, după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
a) Argumentele părţilor
116. Guvernul consideră că procedura în cauză a început la 24 mai 2002, odată cu arestarea părţii în cauză, şi s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 7 iulie 2005 a ICCJ. Acesta precizează că perioada ulterioară pronunţării hotărârii definitive, şi anume perioada necesară redactării sale, nu ar trebui să fie luată în considerare ca făcând parte din durata procedurii. Acesta subliniază în continuare că, ţinând cont de complexitatea cauzei şi de comportamentul reclamantei, care s-a sustras urmăririi penale, durata procedurii de aproximativ trei ani şi trei luni nu este nerezonabilă.
117. Reclamanta susţine în special că procesul a durat prea mult în primă instanță şi că durata aşteptării motivării hotărârii pronunţate de ICCJ a fost excesivă.
b) Motivarea Curţii
i) Perioada care trebuie luată în considerare
118. Curtea observă că, în materie penală, „durata rezonabilă” conform art. 6 § 1 începe din momentul în care o persoană este „învinuită”; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanţei de judecată, în special cea a arestării, a inculpării şi a deschiderii anchetei preliminare (Reinhardt et Slimane-Kaïd împotriva Franţei, 31 martie 1998, pct. 93, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑II). Cu toate acestea, vor fi luate în considerare numai perioadele pe parcursul cărora cauza a fost într-adevăr pendinte în faţa instanţelor [a se vedea, mutatis mutandis, Seregina împotriva Rusiei, nr. 12793/02, pct. 92, 30 noiembrie 2006; Cerăceanu împotriva României (nr 1), nr. 31250/02, pct. 47, 4 martie 2008].
119. Aplicând aceste principii faptelor speţei, Curtea observă că procedura penală împotriva reclamantei a început la 23 mai 2002, atunci când aceasta a fost reţinută.
120. Cu privire la dies ad quem, instanța competentă pentru a soluţiona cauza în ultimă instanţă a pronunţat hotărârea definitivă la 7 iulie 2005. La acea dată reclamanta a luat cunoştinţă de dispozitivul hotărârii. Hotărârea definitivă din 7 iulie 2005 a fost redactată la 15 septembrie 2005. Reclamanta pretinde că a luat cunoştinţă efectiv de motivarea acestei hotărâri la 19 ianuarie 2006. Totuşi, Curtea consideră că, în măsura în care, odată cu pronunţarea hotărârii la 7 iulie 2005 fondul cauzei a fost soluţionat definitiv, perioada ulterioară pronunţării nu trebuie luată în considerare în calculul duratei procedurii interne. Astfel, procedura a luat sfârşit prin pronunţarea hotărârii din 7 iulie 2005 a Înaltei Curţi.
121. Procedura penală a durat aşadar, în speţă, trei ani şi aproximativ două luni pentru două grade de jurisdicţie.
ii) Caracterul rezonabil al duratei procedurii
122. Curtea reaminteşte că se analizează caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25444/94, pct. 67, CEDO 1999-II]. În speţă, procedura în primă instanţă s-a întins din 23 mai 2002, data arestării reclamantei, până la 7 februarie 2005, data hotărârii în primă instanţă a Curţii de Apel Braşov, adică aproximativ doi ani şi nouă luni pentru un singur grad de jurisdicţie. Deşi această perioadă poate să pară lungă, este adevărat şi faptul că prima instanţă nu a fost inactivă. Luând în considerare şi rapiditatea cu care s-a desfăşurat procedura ulterior, durata acesteia în ansamblu este rezonabilă (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1505/02, pct. 60, 27 septembrie 2007). Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
2. Cu privire la dreptul la prezumţia de nevinovăţie
123. Prin scrisoarea sa din 24 septembrie 2003, reclamanta susţine că afirmaţia privind vinovăţia sa, făcută de ministrul justiţiei în avizul favorabil pentru trimiterea sa în judecată, redactat la 26 iulie 2003, aduce atingere dreptului său la prezumţia de nevinovăţie garantat la art. 6 § 2 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
124. Guvernul consideră că acest capăt de cerere este tardiv. Acesta susţine că avizul contestat a fost întocmit la 26 iulie 2002 şi că partea în cauză a luat cunoştinţă de existenţa acestuia mai târziu, la 25 octombrie 2002, când i-a fost prezentat materialul de urmărire penală. Acesta mai observă că avizul ministrului justiţiei nu este un document public, ci un act procesual prealabil trimiterii în judecată a unui magistrat.
125. Reclamanta susţine că nu a luat cunoştinţă de existenţa acestui aviz decât cu câteva zile înainte de a sesiza Curtea cu privire la acel capăt de cerere. Aceasta consideră că, astfel, conţinutul avizului în cauză viza să încurajeze judecătorii să creadă în vinovăţia sa şi să anticipeze rezultatul cauzei.
126. Chiar dacă reclamanta ar fi sesizat Curtea cu privire la acest capăt de cerere în termenul de şase luni de la data la care a luat cunoştinţă de conţinutul avizului în litigiu, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat din următoarele motive. De fapt, principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat la paragraful 2 al art. 6 cere ca nici un reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune înainte ca vinovăţia acesteia să fie stabilită de o „instanţă” (Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, seria A nr. 308, pct. 36; Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 41-42, CEDO 2000-X şi Viorel Burzo împotriva României, nr. 75109/01 şi 12639/02, pct. 156, 30 iunie 2009).
127. În speţă, în avizul contestat al ministrului justiţiei este specificat că „[...] în urma examinării materialelor de urmărire penală efectuate [...], rezultă că au fost administrate dovezi în baza cărora se poate admite că Pop-Blaga Elena a comis infracţiunea pentru care este cerut avizul de trimitere în judecată [...].” Acesta constata, de asemenea, că au fost reţinute suficiente indicii pentru a justifica trimiterea în judecată a reclamantei. În opinia Curţii, avizul în litigiu descria mai degrabă „o stare de suspiciune”, care solicita trimiterea în judecată a reclamantei şi nu includea o constatare a vinovăţiei (Daktaras, citată anterior, pct. 13 şi 44; Viorel Burzo, citată anterior, pct.163 in fine).
128. Mai mult, trebuie luat în considerare contextul specific în care aceşti termeni au fost folosiţi. Conform dreptului intern, un magistrat nu putea fi trimis în judecată fără avizul prealabil al ministrului justiţiei. Astfel, avizul în cauză nu urmărea să declarare vinovăţia reclamantei, ci să permită trimiterea acesteia în judecată. Într-adevăr, ceea ce contează în înţelesul art. 6 § 2 din convenţie este sensul real al declaraţiilor respective şi nu forma lor textuală (Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 126, 28 noiembrie 2002). Curtea acordă importanţă faptului că aceste afirmaţii nu fuseseră formulate de ministrul justiţiei cu scopul de a informa publicul cu privire la cauza penală respectivă. În fapt, acesta a utilizat termenii în litigiu în cadrul unei decizii cu utilizare la nivel intern, care nu era destinată publicului (Kuzmin împotriva Rusiei, nr. 58939/00, pct. 67, 18 martie 2010).
129. În aceste condiţii, Curtea consideră că, deşi ministrul justiţiei nu a folosit termenii în litigiu din aviz cu precauţie, în circumstanţele specifice cauzei, aceştia nu erau de natură să determine publicul să creadă în vinovăţia reclamantei sau să determine instanţele competente să prejudece aprecierea faptelor (a contrario, Samoilă şi Cionca împotriva României, nr. 33065/03, pct. 93-95, 4 martie 2008; Ismoïlov şi alţii împotriva Rusiei, nr. 2947/06, pct. 168, 24 aprilie 2008). Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
D. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, în legătură cu neexecutarea hotărârii din 2 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea
130. Invocând art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, reclamanta se plânge de neexecutarea hotărârii din 2 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea.
Dispoziţiile relevante ale art. 6 § 1 din convenţie sunt redactate astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
131. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie este redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
132. Guvernul susţine că reclamanta nu se mai poate considera „victimă” a încălcării drepturilor sale care decurg din convenţie, din moment ce hotărârea din 2 noiembrie 2006 a fost executată în totalitate într-o perioadă rezonabilă, adică la 5 aprilie 2007.
133. Reclamanta se consideră victimă a unei atingeri aduse dreptului său de acces la o instanţă şi a dreptului la respectarea bunurilor, în măsura în care hotărârea citată anterior a fost executată cu întârziere. Aceasta subliniază că hotărârea a fost executată la 10 aprilie 2007, şi consideră că această întârziere de cinci luni este imputabilă exclusiv autorităţilor naţionale.
134. Curtea observă că respectivul capăt de cerere al reclamantei, aşa cum e precizat în observaţiile sale formulate ca răspuns la observaţiile Guvernului, se referă la executarea cu întârziere a hotărârii definitive din 2 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea. Or, chiar dacă părţile nu sunt de acord cu privire la data executării hotărârii, nu este mai puţin adevărat că aceasta a fost executată cu o întârziere de aproximativ cinci luni. Totuşi, conform jurisprudenţei Curţii în materie de executare a unei hotărâri definitive pronunţate împotriva autorităţilor publice, [Presnyakov împotriva Rusiei (dec.), nr. 41145/02, 10 noiembrie 2005 şi Grishchenko împotriva Rusiei (dec.) 75907/01, 8 iulie 2004], întârzierea executării de cinci luni, denunţată în speţă, nu contravine art. 6 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
E. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din convenţie
135. Invocând art. 8 citat anterior, reclamanta se plânge de faptul că nu a putut să primească pachete în închisoare, de interceptarea conversaţiilor sale telefonice şi de o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale de familie, din cauza vizitelor efectuate de autorităţi la domiciliul acesteia cu scopul de a o încarcera. La 23 iulie 2003, aceasta s-a plâns de difuzarea imaginilor televizate filmate la domiciliul său. La 24 septembrie 2003, reclamanta a denunţat abuzul comis asupra copiilor săi minori cu ocazia interogatoriului efectuat în timpul vizitelor poliţiştilor la domiciliul acesteia la 12 şi 13 iulie 2002, şi s-a plâns de suferinţa cauzată astfel familiei sale.
1. Cu privire la dreptul de a primi pachete în închisoare
136. Guvernul observă că, în timpul detenţiei, reclamantei i-a fost permis să primească pachete. Astfel, în timpul detenţiei sale de o lună aceasta a primit trei pachete şi i s-a permis să intre în închisoare cu obiecte personale.
137. Reclamanta se plânge că a fost umilită prin faptul că poliţiştii au refuzat să îi predea pachetele aduse de soţul său. Aceasta susţine că a primit doar două pachete, la 31 mai şi la 14 iunie 2002.
138. Curtea consideră că acest capăt de cerere aduce atingere dreptului la respectarea corespondenţei sale [Nazarenko împotriva Ucrainei, nr. 39483/98, pct. 146 şi urm., 29 aprilie 2003 şi Generalov împotriva Rusiei (dec.), nr. 24325/03, CEDO, 15 noiembrie 2007]. În cazul de faţă, în urma unei cereri administrative, partea în cauză a obţinut permisiunea de a primi pachete, conform regulilor penitenciarului, adică un pachet la două săptămâni (supra, pct. 68). Curtea poate înţelege că, din motive de ordin logistic, autorităţile penitenciarului sunt nevoite să limiteze numărul pachetelor primite de un deţinut (Nazarenko, citată anterior, pct. 165). În speţă, reclamanta a primit pachete în mod regulat, cu o frecvenţă mai mare decât cea impusă de normele generale ale închisorii. Într-adevăr, din dosar reiese că în timpul detenţiei sale de o lună, partea în cauză a primit trei pachete (supra, pct.27). Conform opiniei Curţii, această frecvenţă arată că a fost respectat un just echilibru între interesul general de siguranţă şi interesul părţii în cauză de a-i fi respectat dreptul la corespondenţă (Nazarenko, citată anterior pct. 166). Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
2. Cu privire la interceptarea şi înregistrarea conversaţiilor reclamantei
139. Guvernul nu contestă faptul că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea vieţii private în urma interceptărilor conversaţiilor sale telefonice de către serviciile speciale. Acesta consideră, totuşi, că această ingerinţă a fost prevăzută de lege, adică de art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, care oferea garanţii suficiente împotriva arbitrarului. Acesta adaugă că acele înregistrări nu au contribuit la condamnarea părţii în cauză.
140. Reclamanta denunţă ilegalitatea interceptării conversaţiilor sale în cele două dosare penale deschise împotriva sa şi subliniază, de asemenea, refuzul instanţelor de a-i acorda daune morale pentru ilegalitatea ascultării conversaţiilor telefonice.
141. Având în vedere ansamblul argumentelor părţilor, Curtea consideră că acest capăt de cerere ridică serioase probleme de fapt şi de drept care nu pot fi soluţionate în această etapă a examinării cererii, ci necesită o examinare pe fond; rezultă că acest capăt de cerere nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate.
3. Cu privire la difuzarea imaginilor televizate ale domiciliului reclamantei
142. Guvernul contestă acest argument al reclamantei. Acesta subliniază că nu a fost adusă nicio dovadă a existenţei reportajului pentru susţinerea afirmaţiilor sale, singurele documente furnizate de reclamată fiind articolele de presă. Acesta susţine, de asemenea, că reclamanta nu a formulat nicio plângere împotriva autorităţilor, jurnaliştilor sau canalului de televiziune pretins răspunzătoare de faptele pretinse.
143. Reclamanta susţine că domiciliul său a fost filmat şi că imaginile au fost difuzate la televizor în lunile iulie şi august când ea era obligată să se ascundă pentru a evita represiunea ilegală declanşată împotriva ei de către autorităţi. Aceasta consideră că o plângere împotriva posibililor autori nu ar fi fost eficientă, din moment ce presa o considera vinovată. Mai mult, aceasta nu cunoştea cu exactitate persoanele care intraseră în casa ei pentru a o filma, şi adaugă că este posibil ca tocmai autorităţile să fi permis realizarea filmării.
144. Conform observaţiilor părţilor, Curtea observă că nu a fost stabilit dacă jurnaliştii au intrat în casa reclamantei cu acordul poliţiei care efectua percheziția sau dacă au intrat cu acordul copiilor reclamantei.
145. Chiar dacă domiciliul reclamantei ar fi fost filmat cu acordul poliţiştilor, Curtea reaminteşte că aceasta a constatat deja, cu privire la un capăt de cerere asemănător, că nicio acţiune nu era disponibilă părţilor în cauză în perioada faptelor pentru a obţine repararea prejudiciului acestora (Toma împotriva României, nr. 42716/02, pct. 80-86, 24 februarie 2009). Prin urmare, reclamanta ar fi trebuit să sesizeze Curtea pentru acest capăt de cerere într-un termen de şase luni de la ingerinţă, ceea ce nu a făcut. Reiese că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din convenţie.
146. În cazul în care jurnaliştii au intrat în casă fără ajutorul autorităţilor, reclamanta ar fi trebuit să introducă o acţiune civilă în faţa instanţelor, pentru a obţine reparaţia prejudiciilor suferite, aceasta fiind posibilă în temeiul dispoziţiilor prevăzute de Codul civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din convenţie.
4. Cu privire la vizitele la domiciliu şi interogatoriul copiilor
147. Guvernul subliniază că vizitele la domiciliu au fost efectuate pe baza unui mandat de arestare emis de un procuror în aplicarea unei hotărâri judecătoreşti. Acesta consideră că vizitele au fost necesare pentru a o căuta pe reclamantă, care se sustrăgea urmăririi penale. Cu privire la condiţiile în care aceste vizite s-au desfăşurat, acesta susţine că copiii nu au fost interogaţi în calitate de martori. De altfel, acesta subliniază că reclamanta nu a furnizat o dovadă cu privire la pretinsele abuzuri comise de procurori şi poliţişti asupra copiilor.
148. Reclamanta informează că declaraţiile verbale au fost culese de la copiii săi şi au fost incluse într-un proces-verbal. Aceasta pretinde că procurorul a fost agresiv din punct de vedere fizic cu copilul său mai mare, fiind necesară intervenţia unui vecin pentru a-l scoate pe copil din mâinile acestuia. Din cauza acestor interogatorii, copiii ar fi suferit un traumatism psihic.
149. Curtea subliniază că abia în scrisoarea din 24 septembrie 2003 reclamanta a adus precizări cu privire la modul în care copiii au fost interogaţi la 12 şi 13 iulie 2002 de procurori. Chiar dacă reclamanta a avut atunci intenţia să sesizeze Curtea în numele copiilor săi pentru tratamentele suferite (mutatis mutandis, Reklos şi Davourlis împotriva Greciei, nr. 1234/05, 15 ianuarie 2009), cererea este tardivă şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 1 şi art. 35 § 4 din convenţie.
150. În ceea ce priveşte atingerea adusă vieţii de familie a reclamantei, din cauza vizitelor organelor de urmărire penală pentru încarcerarea acesteia, presupunând că aceste vizite pot constitui o ingerinţă, aceasta era prevăzută de lege, şi anume legea bunei administrări a justiţiei, apărarea ordinii publice și prevenirea comiterii de infracțiuni. Cu privire la necesitatea acestei ingerinţe, trebuie constatat că organele de urmărire penală aveau drept scop punerea în aplicare a mandatului de arestare preventivă emis pe numele reclamantei. În acest context, părea rezonabil ca organele abilitate cu asigurarea executării mandatului să se deplaseze de mai multe ori pe zi la domiciliul persoanei în cauză şi să întrebe persoanele pe care le găseau acolo dacă ştiu unde se găseşte aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
F. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Protocolul nr. 4 la convenţie
151. Reclamanta pretinde o încălcare a dreptului său la libera circulaţie, din cauza interdicţiei de a părăsi ţara la 30 aprilie 2003. Partea relevantă din art. 2 din Protocolul nr. 4 este redactată după cum urmează:
„ [...]
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
152. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne, susţinând că reclamanta nu a contestat această măsură pe calea contenciosului administrativ, după cum era posibil în temeiul dispoziţiilor clare ale OG nr. 65/1997.
153. Acesta subliniază în continuare că măsura contestată se referea la reţinerea paşaportului reclamantei şi nu la interdicţia de a părăsi ţara. Acesta recunoaşte că măsura respectivă reprezenta o ingerinţă asupra dreptului la liberă circulaţie a părţii în cauză, însă consideră că era prevăzută de lege, şi anume la art. 14 din OG nr. 65/1997, şi că viza un scop legitim, şi anume protejarea siguranţei publice, menţinerea ordinii publice şi prevenirea comiterii de infracțiuni. În sfârşit, acesta consideră că, ţinând cont de caracterul temporar şi de gravitatea faptelor imputate părţii în cauză, această măsură nu era disproporţionată.
154. În replică, reclamanta susţine că a contestat măsura de reţinere a paşaportului, însă nu a primit un răspuns. Aceasta consideră de asemenea că măsura respectivă nu avea un scop legitim, în măsura în care, în opinia sa, urmărirea generală şi internaţională era ilegală. Referindu-se la hotărârea Sissanis împotriva României, (nr. 23468/02, 25 ianuarie 2007) reclamanta precizează că Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor nu constituia o bază legală suficientă potrivit judecăţii Curţii.
155. Curtea nu consideră necesar să examineze excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care consideră acest capăt de cerere inadmisibil din motivele indicate mai sus.
156. Dreptul la liberă circulaţie, astfel cum este recunoscut la art. 2 § 1 şi 2 din Protocolul nr. 4, are ca scop asigurarea dreptului, garantat oricărei persoane, de a circula în interiorul teritoriului în care se află, precum şi de a-l părăsi; ceea ce implică dreptul de a merge într-o ţară la alegere în care ar putea fi autorizată să intre (a se vedea mutatis mutandis, Peltonen împotriva Finlandei, decizia Comisiei din 20 februarie 1995, D.R. 80-A, p. 43, pct. 1). Astfel, Curtea a hotărât deja că măsura prin care o persoană este deposedată de un document de călătorie, cum este de exemplu paşaportul, se analizează, fără îndoială, ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de circulaţie (Baumann împotriva Franţei, hotărârea din 22 mai 2001, nr. 33592/96, pct. 62, CEDO 2001‑V).
157. Totuşi, Curtea aminteşte că limitarea libertăţii de circulaţie în scopul desfăşurării unei proceduri penale în curs, nu ridică în sine probleme din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4, de vreme ce această măsură este prevăzută de lege şi rămâne proporţională cu scopul legitim urmărit, în special în ceea ce priveşte durata acesteia (mutatis mutandis, Fedorov şi Fedorova împotriva Rusiei, nr. 31008/02, pct. 41, 13 octombrie 2005 şi Antonenkov şi alţii împotriva Ucrainei, nr. 14183/02, pct. 61, 22 noiembrie 2005).
158. Curtea precizează, cu titlu introductiv, că prezenta cauză este diferită de cauza Sissanis citată anterior, în condiţiile în care în aceasta din urmă reclamantului nu-i fusese luat paşaportul, ci făcuse obiectul unei măsuri preventive de interdicţie de a părăsi ţara, prevăzută la art. 27 din Legea nr. 25/1969, care nu este aplicabilă în speţă.
159. Revenind la faptele acestei speţe, Curtea precizează că, în perioada faptelor, art. 14 din Legea nr. 65/1997 privind regimul paşapoartelor aşa cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 216/218, prevedea că paşaportul poate fi reţinut dacă există indicii că partea în cauză a săvârșit o infracţiune pentru care sancţiunea legală depăşeşte doi ani de închisoare şi că aceasta are intenţia de a folosi paşaportul pentru a se sustrage urmăririi penale. În speţă, condiţiile prevăzute de lege existau, din moment ce un mandat de arestare fusese eliberat, pedeapsa pe care o risca era mai mare de doi ani, iar reclamanta se sustrăsese executării mandatului de arestare. Măsura prevăzută de lege urmărea un scop legitim, şi anume buna administrare a justiţiei şi prezenţa părţii în cauză la proces.
160. În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii, Curtea precizează că cercetarea reclamantei fusese dispusă la 15 iulie 2002 şi că aceasta a fost împiedicată să părăsească ţara la 30 aprilie 2003, când mandatul de arestare expirase şi când a reapărut şi s-a prezentat la şedinţele de judecată din faţa Curţii de Apel Oradea. Totuşi, conform avizului Curţii, existenţa unei temeri din partea autorităţilor cu privire la o posibilă absenţă a reclamantei la şedinţe părea justificată. Mai mult, paşaportul reclamantei nu fusese reţinut decât aproximativ o lună şi jumătate, iar după ce a primit paşaportul, aceasta a plecat a doua zi în Ungaria (a contrario, Földes şi Földesné Hajlik împotriva Ungariei, nr. 41463/02, pct. 35, CEDO 2006). Având în vedere constatările de mai sus, trebuie să se concluzioneze că măsura în litigiu nu a fost disproporţionată. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
G. Alte capete de cerere
160. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere invocate de reclamantă, ţinând seama de toate elementele de care dispune, şi în măsura în care este competentă pentru a se pronunţa cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei şi trebuie respinse ca fiind vădit nefondate conform art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară admisibile, fără să se pronunţe asupra motivelor de fond, capetele de cerere ale reclamantei întemeiate pe art. 3 din convenţie (privind condiţiile materiale de detenţie şi de transport) şi pe art. 8 din convenţie (privind interceptarea convorbirilor telefonice).
Declară inadmisibile celelalte capete de cerere.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
[1] Legea nr. 23/1969 a fost abrogată prin art. 86 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 627 din 20 iulie 2006.
[2] Instrucțiunile respective nu au fost niciodată publicate în Monitorul Oficial. Anumite prevederi se regăsesc însă în Ordinul ministrului justiției nr. 3352 din 13 noiembrie 2003, publicat în Monitorul Oficial nr. 840 din 26 noiembrie 2003, precum și în HG nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 16 ianuarie 2007.
Full & Egal Universal Law Academy