©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A CINCEA
HOTĂRÂREA
din 9 iunie 2016
În cauza Popovi împotriva Bulgariei
(Cererea nr. 39651/11)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Popovi împotriva Bulgariei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită într-o cameră compusă din Ganna Yudkivska, președinte, Erik Møse, André Potocki,Yonko Grozev, Síofra O’Leary, Carlo Ranzoni, Mārtiņš Mits, jugecători, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 mai 2016,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 39651/11 îndreptată împotriva Republicii Bulgaria, prin care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Tencho Nikolov Popov şi doamna Antonia Vasileva Popova („reclamanții”), au sesizat Curtea la 13 iunie 2011, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de M. Ekimdzhiev, K. Boncheva şi S. Stefanova, avocaţi în Plovdiv. Guvernul bulgar („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, M. V. Obretenov, din cadrul Ministerului Justiţiei.
3. În cererea formulată de acesta în faţa Curţii, reclamantul, domnul Popov, susţinea că a fost supus unui tratament inuman şi degradant cu ocazia arestării sale de către poliţie şi denunţa lipsa unei anchete efective cu privire la acest eveniment. Acesta acuza, de asemenea, doi responsabili politici şi un procuror de faptul de a fi făcut afirmaţii care i-au încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie, garantat prin art. 6 § 2 din Convenţie. În plus, acesta considera că mediatizarea arestării sale a adus o atingere nejustificată dreptului său la respectarea vieţii private, protejat de art. 8 din Convenţie. În temeiul art. 8 din Convenţie, cei doi reclamanţi se plângeau de percheziţia şi ridicarea de obiecte efectuate la sediul biroului notarial al reclamantei, doamna Popova. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, aceştia denunţau absenţa oricărei posibilităţi de a contesta legalitatea şi necesitatea efectuării acestui ultim act de urmărire penală. Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, cei doi reclamanţi criticau îngheţarea activelor acestora. În cele din urmă, invocând art. 13 din Convenţie, aceştia se plângeau de inexistența unei căi de atac interne de natură a remedia pretinsele încălcări ale art. 3, art. 6 § 2, şi art. 8 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. La 26 mai 2014, capetele de cerere menţionate anterior, întemeiate pe art. 3, art. 6 § 1 şi § 2, art. 8 şi art. 13 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie au fost comunicate Guvernului şi cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere, în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii („Regulamentul”).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Domnul Popov şi doamna Popova s-au născut în 1962 şi, respectiv, 1969 şi locuiesc în Sofia.
6. Reclamantul este fostul secretar general al Ministerului de Finanţe. Reclamanta este soţia reclamantului. Aceasta este notar în Sofia.
A. Contextul general al cauzei
7. În 2009, la o dată necomunicată, parchetul a dispus începerea urmăririi penale împotriva lui X pentru gestionarea defectuoasă a fondurilor publice în cadrul Ministerului Apărării.
Ancheta privea în special clauzele financiare ale unui contract important încheiat de fostul ministru al Apărării, domnul Nikolay Tsonev.
8. Anchetatorul însărcinat cu acest dosar a sesizat poliţia, precizând că a fost abordat de reclamant şi de cumnatul acestuia, P.S., judecător în cadrul Tribunalului din Sofia, care i-ar fi propus o sumă de bani pentru a influenţa rezultatul anchetei.
9. Poliţia naţională a desfăşurat o operaţiune de supraveghere a persoanelor în cauză şi a pregătit arestarea acestora. Conform informaţiilor obţinute de poliţie, infracţiunea de dare de mită fusese săvârşită de Nikolay Tsonev, iar reclamantul şi cumnatul acestuia, judecătorul P.S., acţionaseră ca intermediari. Reclamantul şi cei doi presupuşi complici ai acestuia au fost arestaţi la 1 aprilie 2010.
B. Arestarea reclamantului şi urmărirea penală declanşată împotriva acestuia
10. Din actele aflate la dosar reiese că planul operaţiunii poliţiei, care avea ca scop arestarea reclamantului şi a celor doi presupuşi complici ai acestuia, a fost elaborat la 26 martie 2010.
11. La 1 aprilie 2010, în jurul orelor 12.30, reclamantul se afla în biroul notarial din Sofia al soţiei sale. Erau prezente şi cele două asistente ale notarului. Reclamanta nu se afla la biroul acesteia. Sediul biroului era echipat cu un sistem de supraveghere video, care a înregistrat intervenţia echipei Ministerului de Interne.
12. Reclamanţii au prezentat Curţii înregistrarea camerei de supraveghere video, care se afla în sala de aşteptare a biroului. Această înregistrare datează din 1 aprilie 2010 şi începe la orele 12.18.
13. În prima dintre secvenţele relevante din această înregistrare apare una din asistentele reclamantei, care se îndreaptă spre uşa de la intrarea în birou. Aceasta deschide uşa. Observând un bărbat cu cagulă, închide brusc uşa şi încearcă să o blocheze împingând-o.
14. A doua secvenţă arată un grup de cinci bărbaţi cu cagule, înarmaţi şi îmbrăcaţi cu jachete negre, care aveau atât în faţă, cât şi în spate, insigna Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate din cadrul Ministerului de Interne, care intră în sediu împingând uşa de la intrare. Asistenta este blocată în spatele uşii. Atunci, reclamantul se îndreaptă grăbit către uşa de la intrare. Unul din bărbaţii cu cagule îl apucă de gât şi îl împinge în jos, spre partea dreaptă. Acesta se loveşte cu capul de uşa situată lângă uşa de la intrare şi este trântit la pământ, cu faţa în jos. Cei cinci bărbaţi cu cagule şi înarmaţi se află în sala de aşteptare. Aceştia sunt însoţiţi de un cameraman îmbrăcat în civil, care filmează arestarea reclamantului.
15. Unul din agenţii cu cagule îndepărtează braţele reclamantului şi îi blochează mâna stângă cu piciorul. Un alt agent îndreaptă arma spre reclamant. Apoi, un al treilea agent îi prinde mâinile cu cătuşe la spate. Reclamantul rămâne întins, cu faţa în jos. Agenţii cu cagule, cameramanul şi alţi trei bărbaţi în haine civile pătrund în celelalte camere ale biroului notarial. După trei minute, unul din agenţii cu cagule îl ridică pe reclamant şi îl duce în camera situată lângă sala de aşteptare. Aceştia sunt urmaţi de cameraman, care continuă să filmeze scena.
16. Ultima secvenţă, filmată la orele 12.29, îl arată pe reclamant, care reapare în sala de aşteptare. Nu mai poartă cătuşe şi discută cu un bărbat în ţinută civilă. Apoi, se aşază pe canapeaua din sala de aşteptare.
17. În afara acestor trei secvenţe înregistrate cu camera de supraveghere video, partea reclamantă a prezentat Curţii patru declaraţii semnate de reclamant, de reclamantă şi de cele două asistente ale acesteia, E.S. şi N.P.
18. În declaraţia sa, E.S. a expus următoarele: s-a îndreptat către uşa de la intrarea biroului notarial pentru a răspunde la sonerie; deschizând uşa, a observat bărbaţi cu cagule, înarmaţi, care ar fi ţipat la ea să ridice mâinile în aer şi să se culce la pământ; crezând că este vorba despre un jaf, aceasta a încercat să închidă uşa şi a strigat la colega sa, N.P., să cheme poliţia; bărbaţii cu cagule au forţat uşa pentru a intra şi aceasta a fost blocată în spatele uşii; apoi, l-a văzut pe reclamant, care era întins pe jos, fiind încătuşat la spate de către un poliţist.
19. N.P. a făcut următoarea declaraţie: se afla într-una din camerele biroului notarial atunci când a auzit zgomotul uşii de la intrare, care era forţată, şi ţipătul colegei sale: „Chemaţi poliţia! Suntem jefuiţi!”; atunci, reclamantul a fugit spre uşă, în timp ce ea ar fi încercat, fără succes, să cheme poliţia.
20. În declaraţia semnată de reclamant, acesta explica faptul că o auzise pe E.S. spunând că avea loc un jaf şi fugise spre uşa de la intrare pentru a-i sări în ajutor. Acesta ar fi auzit ţipetele şi ar fi văzut mai mulţi bărbaţi cu cagule. Lovindu-se cu capul de uşă, acesta ar fi leşinat. Şi-ar fi recăpătat cunoştinţa atunci când se afla întins pe jos şi ar fi simţit o durere în zona frunţii, în coaste şi în palma stângă. Atunci ar fi înţeles că este vorba despre o operaţiune a poliţiei. Acesta ar fi fost ridicat în picioare şi dus într-o altă cameră, unde ar fi fost pus să stea în genunchi şi să pozeze pentru cameră. Acesta ar fi refuzat să fie filmat şi s-ar fi întors spre cameră, expunând rana pe care o avea pe frunte. Atunci, cameramanul l-ar fi pălmuit şi capul său s-ar fi întors şi, astfel, a putut să fie filmat fără să se vadă rana acestuia. La scurt timp, i s-ar fi scos cătuşele şi şi-ar fi curăţat rana în baie.
21. În declaraţia reclamantei, aceasta a arătat că ar fi ajuns la biroul său notarial la scurt timp după intervenţia poliţiei. Aceasta ar fi găsit poliţişti în ţinută civilă şi în uniformă, precum şi o anchetatoare de la Departamentul de anchetă din cadrul Parchetului din Sofia. Aceasta ar fi întrebat-o pe anchetatoare dacă avea mandat de percheziţie şi aceasta i-ar fi răspuns negativ, adăugând că era vorba despre un act de urmărire penală cu caracter urgent. Ar fi întrebat-o pe anchetatoare ce căuta şi i-ar fi propus să colaboreze. Anchetatoarea i-ar fi răspuns că era în căutarea unor bani, monede şi antichităţi. Reclamanta ar fi deschis seiful care se afla în arhive şi i-ar fi prezentat conţinutul acestuia. Aceasta i-ar fi arătat, de asemenea, banii care se aflau la faţa locului şi colecţia de monede şi antichităţi a soţului său. Aceasta ar fi refuzat să predea poliţiei şi anchetatoarei aceste ultime obiecte, precum şi telefonul său mobil, dar persoanele responsabile de derularea anchetei ar fi ridicat totuşi două telefoane mobile care aparţineau soţului său. Câteva zile mai târziu, reclamanta a descoperit, cu ajutorul unui informatician, că memoria a două din calculatoarele sale conţinea un program care nu fusese instalat de ea.
22. În ziua arestării sale, la 1 aprilie 2010, reclamantul a fost încarcerat într-un centru de arestare preventivă. Medicul penitenciarului a notat în registrul medical, în data de 2 aprilie 2010, că reclamantul prezenta la nivelul frunţii un hematom de mărimea unui pumn de copil şi o zgârietură de 2-3 centimetri.
23. Operaţiunea poliţiei a atras atenţia mass-mediei. Înregistrarea video cu arestarea, efectuată de cameramanul prezent la faţa locului, a fost pusă la dispoziţia mass-mediei, fiind utilizată în reportaje. În presa scrisă au fost publicate fotografii cu reclamantul întins pe podea, cu faţa în jos, şi cu mâinile încătuşate la spate.
24. La 1 aprilie 2010, reclamantul a fost pus sub acuzare de către un anchetator pentru corupţie activă, în temeiul art. 304a din Codul penal. I se imputa faptul că oferise 30 000 de euro (EUR) şi 20 000 de leva bulgăreşti anchetatorului însărcinat cu efectuarea unei anchete penale pentru a-l determina să desfăşoare ancheta astfel încât să îl exonereze pe fostul ministru al Apărării.
25. Prin hotărârea din 29 octombrie 2012, Tribunalul din Sofia a pronunţat achitarea reclamantului şi a doi dintre ceilalți inculpaţi. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Apel din Sofia la 14 februarie 2014 şi, la 3 februarie 2015, de Curtea Supremă de Casaţie.
C. Afirmaţiile procurorului R.V., ale ministrului de Interne şi ale prim-ministrului cu privire la urmărirea penală declanşată împotriva reclamantului
26. La 1 aprilie 2010, într-un interviu acordat la postul de radio naţional, procurorul R.V., care supraveghea ancheta penală desfăşurată împotriva reclamantului şi a presupuşilor complici ai acestuia, a făcut următorul comentariu, care a fost difuzat pe scară largă de ziare şi site-uri de ştiri online:
„Astăzi este joia sfântă, conform calendarului ortodox, o zi frumoasă înainte de vinerea sfântă. Vor fi crucificate trei persoane: un fost ministru, un judecător şi un fost secretar general al Ministerului de Finanţe.”
27. La 2 aprilie 2010, mai multe cotidiene au citat următoarele afirmaţii, făcute în ajun de către ministrul de Interne:
„Prin arestările de astăzi, ministrul de Interne demonstrează că urmează o abordare sistematică şi coerentă, care nu este viciată de atitudini politice părtinitoare. Evident, este vorba despre un plan care avea ca scop influenţarea rezultatului unei proceduri penale. Suma de bani propusă de Tencho Popov era destinată judecătorului în vederea obţinerii unui rezultat favorabil fostului ministrul Nikolay Tsonev în cauza penală.”
28. La 5 aprilie 2010, cotidianul Telegraf a publicat un comentariu al prim-ministrului referitor la afirmaţiile făcute de procurorul R.V. cu ocazia arestării fostului ministru al Apărării, unul din cei doi presupuşi complici ai reclamantului. Acest comentariu este următorul:
„Procurorul R.V. nu ar fi trebuit să spună acest lucru, deoarece el este cel care controlează tot ce se întâmplă între arestare şi cererea de plasare în detenție. Nu ar trebui să fim atât de îngăduitori cu oamenii care au cauzat prejudicii enorme statului.”
29. La 19 mai 2011, site-ul de ştiri online a publicat un articol consacrat concluziilor Inspectoratului din cadrul Ministerului de Interne, care disculpa agenţii care procedaseră la arestarea reclamantului. Partea relevantă în speţă a acestui articol se citeşte după cum urmează:
„[Ministrul de Interne] Ts.Ts. a afirmat că [ministerul] nu a primit încă înregistrarea completă a camerei de supraveghere video din biroul lui Tencho Popov [în special partea] în care se vede cum acesta a oferit mita. Apoi acesta a dezvăluit intenţiile avocaţilor lui Popov şi i-a criticat: «Probabil că apărarea dorea să aştepte examinarea cauzei de către instanţe pentru a utiliza [înregistrarea video] cu scopul de a combate argumentul acuzării, şi anume că Tencho Popov oferise mită, şi nu pentru a ne ajuta să prevenim astfel de acţiuni din partea agenţilor ministerului [...]». Astfel acesta a declarat [...] că Popov era vinovat de corupţie. [...]”
D. Ancheta efectuată cu privire la acţiunile poliţiştilor
30. În şedinţa din 27 aprilie 2011 care a avut loc în faţa Tribunalului din Sofia, în faţa părţilor la procedură au fost proiectate două înregistrări video cu arestarea reclamantului. Ca urmare a acestei proiecţii, la 4 mai 2011, procurorul adjunct al Parchetului din Sofia a trimis cele două înregistrări la Parchetul districtual din Sofia, solicitând acestuia să adopte măsurile necesare pentru a verifica dacă recurgerea la forţa fizică de către poliţişti constituia infracțiune.
31. La 9 mai 2011, Parchetul districtual din Sofia a deschis o anchetă preliminară cu privire la circumstanţele arestării reclamantului.
32. Prin ordonanţa din 6 iulie 2011, Parchetul districtual din Sofia a refuzat să dispună începerea urmăririi penale împotriva ofiţerilor de poliţie care l-au arestat pe primul reclamant. Bazându-se pe toate probele strânse, şi anume declaraţiile poliţiştilor implicaţi, cea a reclamantului şi cea a asistentei E.S., cele două înregistrări video cu arestarea şi probele cu înscrisuri obţinute de Inspectoratul din cadrul Ministerului de Interne, procurorul de la Parchetul districtual a concluzionat că nu existau suficiente elemente care să demonstreze că în speţă fusese săvârşită o infracțiune. Parchetul a apreciat în special că poliţistul V.S., care, în timpul imobilizării reclamantului, i-a provocat acestuia un hematom şi o zgârietură pe frunte, acţionase în legitimă apărare, pentru a se proteja de atacul reclamantului, care se îndreptase în grabă spre uşa de la intrare, agitând braţele. În orice caz, Parchetul a considerat că lovirea reclamantului cu capul de o uşă era un fapt pur întâmplător, care nu putea să determine angajarea răspunderii penale a agentului V.S.
33. La 19 iulie 2011, reclamantul a contestat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale în faţa Parchetului din Sofia.
34. La 23 martie 2012, Parchetul din Sofia a admis recursul reclamantului şi a dispus ca Parchetul districtual să înceapă urmărirea penală privind circumstanţele arestării persoanei în cauză.
35. La 29 mai 2012, Parchetul districtual din Sofia a început urmărirea penală împotriva lui X pentru vătămare corporală cauzată de un ofiţer de poliţie în cadrul atribuţiilor de serviciu, infracţiune pedepsită prin articolul 131 punctul 2 din Codul penal. Acesta a dispus interogarea de către anchetator a reclamantului, a asistentei E.S. şi a celorlalte persoane prezente în biroul notarial în timpul operaţiunii desfăşurate de poliţie, precum şi a poliţiştilor care au participat la aceasta.
36. La 29 iunie 2012, anchetatorul care supraveghea urmărirea penală a dispus efectuarea unei expertize a înregistrărilor video cu arestarea reclamantului, solicitând expertului să stabilească dacă poliţistul care îl imobilizase pe reclamant putea să fie identificat oficial şi, mai precis, dacă era vorba despre agentul V.S.
37. La 3 iulie 2012, expertul a transmis raportul său. Acesta a concluzionat că nu era posibilă identificarea oficială a agentului care îl imobilizase pe reclamant, pe motiv că toţi poliţiştii filmaţi purtau cagule şi jachete negre, fără însemne personale.
38. La 8 octombrie 2012, anchetatorul i-a interogat pe reclamant şi pe asistenta E.S. La 23 octombrie 2012, acesta a obţinut o copie a registrului medical al centrului de arestare preventivă, care conţinea date referitoare la examinarea medicală a reclamantului din 2 aprilie 2010.
39. La 28 şi 29 noiembrie 2012, anchetatorul a interogat două persoane care fuseseră deţinute în aprilie 2010 în aceeaşi celulă ca şi reclamantul.
40. La 13 februarie 2013, procurorul din cadrul Parchetului districtual responsabil cu supravegherea anchetei a dispus ca anchetatorul să efectueze o serie de acte de urmărire penală, şi anume să îi interogheze pe cei cinci poliţişti şi pe cameramanul care filmase operaţiunea, să procedeze la o nouă interogare a reclamantului, să organizeze confruntări între poliţişti, reclamant şi asistenta E.S. şi să dispună efectuarea unei expertize medicale.
41. La 13 şi 14 martie 2013, anchetatorul a interogat cei cinci poliţişti şi cameramanul care participaseră la operaţiunea în cauză a poliţiei. În declaraţia sa din 14 martie 2013, agentul V.S. a declarat că a fost primul din grupul său de intervenţie care a intrat în biroul notarial şi că l-a controlat pe reclamant folosind o tehnică de imobilizare.
42. Expertiza medicală a fost efectuată în iunie 2013.
43. La 22 iulie 2013, anchetatorul a trimis dosarul anchetei la Parchetul districtual, propunând ca acesta să dispună încetarea urmăririi penale, având în vedere că lipseau probele care să demonstreze că poliţistul V.S. îl rănise intenţionat pe reclamant.
44. Prin ordonanţa din 24 iulie 2013, procurorul de la Parchetul districtual a suspendat ancheta, pe motiv că nu fusese identificat autorul infracţiunii. Reclamantul a contestat această ordonanţă în faţa Tribunalului districtual din Sofia.
45. Prin hotărârea din 9 septembrie 2013, Tribunalul districtual din Sofia a infirmat ordonanţa procurorului şi i-a retrimis dosarul în vederea completării urmăririi.
46. Prin ordonanţa din 21 martie 2014, procurorul de la Parchetul districtual din Sofia a dispus încetarea urmăririi penale ca urmare a intervenției prescripției. Procurorul a constatat că termenul prescripţiei extinctive se împlinise după trei ani de la evenimentele în cauză, adică la 1 aprilie 2013.
E. Îngheţarea bunurilor reclamanţilor în temeiul Legii din 2005 privind confiscarea produselor infracţiunilor („Legea din 2005”)
47. După începerea urmăririi penale împotriva reclamantului, comisia însărcinată cu aplicarea Legii din 2005 („comisia”) a iniţiat împotriva reclamanţilor o procedură de confiscare a bunurilor. În cadrul acestei proceduri, la 4 august 2010, comisia a solicitat Tribunalului din Sofia instituirea unor măsuri asigurătorii asupra mai multor bunuri aparţinând reclamanţilor (conturi bancare, bunuri imobile, autoturisme) şi care puteau să facă obiectul unei viitoare confiscări în temeiul Legii din 2005. Cererea comisiei a fost examinată şi admisă de Tribunalul din Sofia la 6 august 2010. Apelul formulat de reclamanţi împotriva acestei decizii a fost respins la 4 octombrie 2010 de Curtea de Apel din Sofia şi recursul acestora a fost declarat inadmisibil la 14 decembrie 2010 de Curtea Supremă de Casaţie.
48. Reclamanţii nu au precizat dacă au solicitat ridicarea măsurilor asigurătorii în cauză după achitarea domnului Popov.
II. Dreptul și practica interne relevante
A. Regimul percheziţiilor şi confiscărilor
49. Articolele 160-163 din Codul de procedură penală (C. proc. pen.) reglementează percheziţia şi confiscarea efectuate în cursul urmăririi penale. Textul acestor dispoziţii şi un rezumat al jurisprudenţei interne referitor la aplicarea acestora pot fi consultate în hotărârea Gutsanovi împotriva Bulgariei [nr. 34529/10, pct. 59 şi 60, CEDO 2013 (extrase)].
B. Confiscarea produselor infracţiunilor
50. Legea din 2005, în vigoare din martie 2005 până în noiembrie 2012, a fost înlocuită în 2012 de o nouă lege referitoare la confiscarea produselor infracţiunilor („Legea din 2012”). În conformitate cu alineatul 5 al dispoziţiilor tranzitorii ale noii legi, toate procedurile de confiscare pendinte la data intrării în vigoare a acestui text continuă să fie reglementate de dispoziţiile Legii din 2005. Aceasta prevedea măsuri şi proceduri de îngheţare şi confiscare a bunurilor obţinute direct sau indirect din activităţi infracţionale. Un rezumat al dispoziţiilor relevante ale acestei legi, precum şi jurisprudenţa internă relevantă cu privire la aplicarea acesteia, se găsesc în hotărârea Nedyalkov şi alţii împotriva Bulgariei [(dec.), nr. 663/11, pct. 33-61, 10 septembrie 2013].
51. Articolul 32 din Legea din 2005 prevedea că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate de organele şi funcţionarii acestuia, în cursul procedurii de confiscare, putea să fie angajată în cazurile prevăzute de Legea privind răspunderea statului. Printr-o hotărâre din 29 aprilie 2014, Curtea Supremă de Casaţie a confirmat faptul că răspunderea comisiei specializate pentru prejudiciile cauzate ca urmare a impunerii măsurilor asigurătorii asupra unor bunuri putea să fie angajată în faţa instanţelor civile în temeiul articolului 1 din Legea privind răspunderea statului (Определение № 305 от 29.04.2014г., на ВКС по ч. гр. д. № 2099/2014г., III г.о., ГК). Curtea Supremă de Casaţie a consacrat această jurisprudenţă într-o hotărâre din 9 iulie 2014 (Определение № 423 от 9.07.2014г., на ВКС по гр. д. № 3914/2014г., I г.о., ГК).
C. Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate
52. Un rezumat al dispoziţiilor Legii privind răspunderea statului şi comunelor pentru prejudiciile cauzate („Legea privind răspunderea statului”) şi jurisprudenţa instanţelor interne relevantă în speţă, referitoare la despăgubirile acordate pentru prejudiciile suferite în cursul unei proceduri de confiscare, în temeiul regimului instituit de Legea din 2005, se găsesc în hotărârea Nedyalkov şi alţii (citată anterior, pct. 62-68).
D. Altă legislaţie relevantă
53. Dreptul şi practica interne relevante în speţă, referitoare la infracţiunea de calomnie, sunt rezumate în hotărârea Gutsanovi (citată anterior, pct. 70-74).
54. Art. 240 şi 241 C. proc. pen. prevăd posibilitatea efectuării de înregistrări video ale interogatoriilor şi ale altor acte de urmărire penală (действия по разследването) în etapa cercetării preliminare În temeiul art. 198 alin. (1) C. proc. pen., materialul de urmărire penală nu poate fi divulgat fără autorizarea procurorului.
55. În temeiul articolului 150з din Regulamentul de aplicare a Legii din 2006 privind Ministerul de Interne, în vigoare la momentul faptelor relevante, Direcţia Informare şi Relaţii Publice din cadrul ministerului avea sarcina de a informa publicul cu privire la funcţionarea ministerului şi de a asigura publicitatea şi transparenţa activităţilor sale.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 3 din Convenţie
56. Reclamantul se plânge că a fost victima unui tratament degradant din partea agenţilor de poliţie. În plus, acesta denunţă absenţa unei anchete efective cu privire la circumstanţe arestării sale. Acesta invocă art. 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
57. Constatând că respectivele capete de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie, şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la relele tratamente care ar fi fost aplicate reclamantului
a) Poziţiile părţilor
58. Reclamantul declară că arestarea sa din 1 aprilie 2010 s-a caracterizat printr-o folosire excesivă a forţei fizice din partea poliţiştilor. Acesta precizează că mai mulţi agenţi înarmaţi, care purtau cagule şi haine fără semne distinctive au intrat prin efracţie în biroul notarial al soţiei sale şi că unul dintre poliţişti l-a rănit la frunte atunci când l-a trântit la pământ, că un alt poliţist i-a blocat mâna cu piciorul şi că a fost pălmuit de cameramanul care filma arestarea sa. El apreciază că forţa utilizată în cursul operaţiunii de poliţie în cauză era nejustificată şi disproporţionată.
59. Guvernul contestă o parte din susţinerile de fapt ale reclamantului. Acesta precizează că niciun document de la dosar nu confirmă versiunea părţii în cauză, potrivit căreia ar fi fost pălmuită de cameraman. Asigură că poliţiştii erau îmbrăcaţi cu jachete cu insigna Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate. Adaugă că, deşi a văzut insignele respective, asistenta E.S. a încercat totuşi să împiedice agenţii de poliţie să intre în biroul notarial; aceştia din urmă ar fi forţat uşa pentru a trece şi ar fi intrat în sediu, strigând: „Poliţia!”. Astfel, conform Guvernului, nici reclamantul şi nici E.S. nu puteau să pretindă în mod valabil că nu ştiau că este vorba despre o operaţiune a poliţiei. Guvernul adaugă că reclamantul s-a îndreptat în grabă spre uşa de la intrare, agitându-și braţele, ceea ce ar fi obligat forţele de ordine să îl controleze folosind o tehnică de imobilizare. Consideră că această acţiune era adaptată la situaţia în cauză şi că reprezintă o folosire justificată şi proporţionată a forţei fizice.
b) Motivarea Curţii
60. Curtea reaminteşte că, pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, un rău tratament trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esenţă; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, în special de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau psihologice, precum şi, uneori, de sex, vârstă şi starea de sănătate a victimei. Curtea a considerat că un tratament este „degradant” în măsura în care poate să le provoace victimelor sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate, de natură să le umilească şi să le înjosească [Labita împotriva Italiei, (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000‑IV].
61. Curtea reaminteşte, de asemenea, că art. 3 din Convenţie nu interzice recurgerea la forţă de către agenţii de poliţie în cursul unei interpelări. Recurgerea la forţă trebuie totuşi să fie proporţionată şi absolut necesară având în vedere circumstanţele speţei (a se vedea, între multe altele, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 76, CEDO 2000‑XII, şi Altay împotriva Turciei, nr. 22279/93, pct. 54, 22 mai 2001). În această privinţă, este necesar, de exemplu, să se stabilească dacă trebuie luat în considerare faptul că persoana în cauză va opune rezistenţă arestării sau va încerca să fugă, să rănească sau să provoace prejudicii ori să distrugă probe (Raninen împortiva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 56, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII).
62. Curtea constată că faptele referitoare la operaţiunea respectivă a poliţiei nu au fost examinate de către instanţele interne: ancheta penală desfăşurată cu privire la aceste evenimente a fost încheiată de Parchet ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie (supra pct. 46). Aceasta reaminteşte că, atunci când s-a confruntat cu situaţii similare, a procedat la propria apreciere a faptelor, respectând normele stabilite prin jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Sashov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 14383/03, pct. 48, 7 ianuarie 2010).
63. Revenind la faptele speţei, Curtea observă că părţile nu contestă faptul că operaţiunea poliţiei a fost planificată cu mai multe zile înainte, că a fost efectuată de o echipă de agenţi speciali, cu cagule şi înarmaţi, că asistenta E.S. a încercat să îi împiedice să pătrundă, închizând uşa de la intrarea biroului notarial, că poliţiştii au împins uşa, că unul dintre ei a recurs la o tehnică de imobilizare pentru a-l imobiliza pe reclamant, care alerga spre el, şi că reclamantul s-a lovit cu capul de o uşă atunci când poliţistul l-a trântit la pământ, ceea ce i-a cauzat un hematom şi o zgârietură în zona frunţii. Observă că aceste fapte sunt coroborate cu celelalte înscrisuri aflate la dosar, în special de înregistrarea operaţiunii poliţiei, realizată cu camera de supraveghere video din biroul notarial al reclamantei (supra, pct. 12-16), şi de registrul medical al centrului de arestare preventivă din Sofia (supra, pct. 22).
64. Înscrisurile aflate la dosar nu îi permit Curţii să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă dacă poliţiştii au anunţat cu voce tare că era vorba despre o operaţiune a poliţiei, dacă agentul care l-a imobilizat pe reclamant l-a rănit intenţionat la frunte şi dacă reclamantul a fost pălmuit de cameraman. Cu toate acestea, Curtea apreciază că, în prezenta cauză, aceste circumstanţe nu au o importanţă decisivă în ceea ce priveşte angajarea răspunderii statului în temeiul art. 3 din Convenţie, pentru mai multe motive.
65. Curtea consideră că mijloacele folosite de forţele de ordine şi modul de desfășurare a intervenţiei lor nu păreau necesare în circumstanţele specifice speţei. Observă că intervenţia poliţiei a avut ca scop arestarea reclamantului, suspectat într-o cauză penală ce viza coruperea activă a unui anchetator, şi efectuarea unei percheziţii la sediul biroului notarial al reclamantei, pentru a căuta probe în cadrul anchetei penale. Aceasta subliniază că suspiciunile care planau asupra reclamantului nu priveau aşadar infracţiuni săvârşite cu violenţă şi că, în plus, niciun element din dosar nu permite să se concluzioneze că reclamantul avea antecedente de violenţă şi că ar fi putut reprezenta un pericol pentru agenţii de poliţie care au intervenit în acea zi.
66. Este adevărat că reclamantul a fugit spre uşa de la intrarea biroului notarial în momentul în care poliţiştii au intrat în sediu. Totuşi, acest comportament al reclamantului este consecinţa directă a intervenţiei unei echipe de poliţişti cu cagule, înarmaţi şi îmbrăcaţi în negru. Intervenţia agenţilor a creat confuzie, deoarece aceştia au fost percepuţi ca fiind infractori de către asistenta E.S.; ea i-a alertat pe ceilalți, iar reclamantul a sărit rapid în ajutorul ei (supra, pct. 18-20).
67. În cele din urmă, Curtea apreciază că tehnica de imobilizare la care a recurs agentul de poliţie pentru a-l controla pe reclamant nu a fost adecvată situaţiei. Având în vedere expertiza şi antrenamentul specializat al agentului, faptul că acesta putea să conteze pe sprijinul celor patru colegi ai săi şi spaţiul limitat în care s-a desfăşurat arestarea, adică intrarea biroului notarial, Curtea consideră că forţa folosită de agent pare disproporţionată în raport cu pericolul pe care comportamentul reclamantului risca să îl prezinte. Aceasta reaminteşte că recurgerea la tehnica în cauză i-a provocat reclamantului leziuni la nivelul frunţii (supra, pct. 22).
68. Având în vedere circumstanţele menţionate anterior, Curtea consideră că reclamantul a fost suspus unui tratament degradant de către agenţii de poliţie în timpul arestării acestuia. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material.
2. Cu privire la lipsa unei anchete efective
a) Poziţiile părţilor
69. Reclamantul susţine că ancheta desfăşurată cu privire la actele poliţiştilor nu a respectat cerinţa privind eficienţa, impusă prin art. 3 din Convenţie, pe motiv că sfera acesteia a fost limitată şi că aceasta s-a încheiat după trei ani de la evenimente, ca urmare a intervenţiei prescripţiei.
70. Guvernul consideră că ancheta desfăşurată în speţă a fost obiectivă şi efectivă. În fapt, în opinia acestuia, organele de urmărire penală au strâns mai multe probe în vederea stabilirii faptelor şi ancheta a fost încheiată ca urmare a împlinirii termenului legal de prescripţie a acţiunii publice.
b) Motivarea Curţii
71. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă în mod credibil că a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii similare ale statului, abuzuri grave ilicite şi contrare art. 3 din Convenţie, această dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală impusă statului de art. 1 din Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa], drepturile şi libertăţile definite (...) [în] Convenţie”, necesită, implicit, existenţa unei anchete oficiale efective. Este necesar ca această anchetă să poată conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere 1998‑VIII).
72. O astfel de anchetă trebuie să fie „efectivă” în sensul că trebuie să permită autorităţilor să stabilească dacă recurgerea la forţă a fost sau nu justificată în circumstanţele speciale ale cauzei (Zelilof împotriva Greciei, nr. 17060/03, pct. 55, 24 mai 2007). Unul din aspectele esenţiale ale unei anchete efective este promptitudinea acesteia – autorităţile statului au obligaţia de a iniţia o astfel de anchetă de îndată ce au luat cunoştinţă de indicii suficient de precise, care lasă de înţeles că este vorba despre un caz de tortură sau de rele tratamente, chiar şi în absenţa unei plângeri propriu-zise din partea persoanelor în cauză [a se vedea, de exemplu, Batý şi alţii împotriva Turciei, nr. 33097/96 şi 57834/00, pct. 133, CEDO 2004‑IV (extrase)]. De asemenea, organele de cercetare penală trebuie să dea dovadă de celeritate în realizarea actelor de cercetare (a se vedea, de exemplu, Labita, citată anterior, pct. 133 şi 134).
73. Art. 3 din Convenţie impune, de asemenea, ca ancheta în cauză să fie suficient de „aprofundată”; organele de cercetare penală trebuie să încerce să stabilească cu bună-credinţă circumstanţele speţei, fără să neglijeze probele pertinente şi nici să se grăbească să încheie ancheta, bazându-se pe constatări neîntemeiate sau pripite (a se vedea, între altele, hotărârea Assenov şi alţii, citată anterior, pct. 103-105). Pe de altă parte, autorităţile sunt obligate să obţină şi să păstreze probele necesare stabilirii faptelor, indiferent dacă este vorba – de exemplu – despre declaraţii ale martorilor sau probe materiale (Zelilof, citată anterior, pct. 56). Orice deficienţă a anchetei, care diminuează capacitatea de a stabili cauzele prejudiciilor suferite sau identitatea persoanelor responsabile, riscă să conducă la concluzia că aceasta nu respectă standardul de eficienţă impus (Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, pct. 123, 11 iulie 2006).
74. Revenind la faptele cauzei, Curtea observă că Parchetul districtual din Sofia a deschis o anchetă oficială cu privire la circumstanţele arestării reclamantului. Organele de urmărire penală au investigat evenimentele în cauză între 9 mai 2011 şi 21 martie 2014. Ţinând seama de circumstanţele specifice ale cauzei, această perioadă pare excesiv de lungă. În această privinţă, Curtea apreciază că respectiva cauză nu era deosebit de complexă: era vorba în special despre identificarea agentului care îl imobilizase pe reclamant, de strângerea probelor medicale privind leziunile cauzate acestuia, interogarea martorilor oculari ai arestării şi exploatarea imaginilor din înregistrarea video a operaţiunii poliţiei.
75. Trebuie să se constate că, după multiplele meandre procedurale ale anchetei (ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, iniţierea unui proces penal împotriva lui X, suspendarea şi apoi reluarea investigaţiilor cu privire la hotărârea tribunalului districtual), ancheta a fost încheiată ca urmare a împlinirii termenului prescripţiei (supra, pct. 31-46). Astfel, ancheta nu a permis nici stabilirea circumstanţelor arestării reclamantului, nici stabilirea, după caz, a răspunderii poliţiştilor pe care acesta i-a pus sub acuzare.
76. În lumina elementelor de mai sus, Curtea consideră că ancheta în speţă nu a fost suficient de rapidă şi că nu a fost desfăşurată cu diligenţa necesară. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din Convenție
77. Reclamantul susţine că afirmaţiile procurorului R.V., ale prim-ministrului şi ale ministrului de Interne, făcute în faţa mass-mediei cu ocazia începerii urmăririi penale împotriva acestuia, au adus atingere dreptului său la prezumţia de nevinovăţie. Acesta invocă art. 6 § 2 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
A. Cu privire la admisibilitate
78. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta impută reclamantului că nu a introdus o acţiune în despăgubiri în temeiul dispoziţiilor Legii privind răspunderea statului, după încetarea urmăririi penale începute împotriva lui.
79. Făcând referire la hotărârea Gutsanovi (citată anterior, pct. 176), reclamantul răspunde că respectiva cale de atac internă nu era nici suficient de eficientă şi nici disponibilă, pe motiv că a avut posibilitatea de a o exercita abia din momentul în care urmărirea penală începută împotriva lui a încetat, ca urmare a achitării sale.
80. Curtea reaminteşte mai întâi că garanţia prevăzută la art. 6 § 2 din Convenţie devine aplicabilă chiar şi înainte de încetarea urmăririi penale îndreptate împotriva persoanei în cauză (Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 32-37, seria A nr. 308; Konstas împotriva Greciei, nr. 53466/07, pct. 36 şi 38, 24 mai 2011) şi poate continua şi după încetarea procesului penal, în cazul achitării sau al scoaterii de sub urmărire penală (Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 35).
81. Curtea a avut deja ocazia să se pronunţe asupra aceleiaşi excepţii de inadmisibilitate ridicate de Guvern, în cadrul unei cauze similare împotriva Bulgariei. În fapt, în hotărârea pronunţată recent în cauza Gutsanovi (citată anterior, pct. 172-176), Curtea a respins această excepţie de inadmisibilitate ridicată de Guvern. A considerat în special că reclamantul nu avea obligaţia să aştepte rezultatul acţiunii penale puse în mișcare împotriva lui pentru a solicita protecţie împotriva afirmaţiilor unui înalt responsabil politic, prin care era pusă în discuție prezumţia de nevinovăţie (ibidem, pct. 176). Curtea apreciază că aceleaşi considerente se aplică în speţă. Prin urmare, trebuie să fie respinsă excepţia de inadmisibilitate a Guvernului.
82. Constatând, pe de altă parte, că acest capăt de cerere formulat de reclamant nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
83. Reclamantul susţine că afirmaţiile a doi înalţi responsabili politici, şi anume ministrul de Interne şi prim-ministrul, precum şi cele ale procurorului R.V., au adus atingere dreptului său la prezumţia de nevinovăţie.
84. Guvernul solicită Curţii să respingă acest capăt de cerere, fără a formula însă observaţii pe fond în această privinţă.
85. Curtea reaminteşte că, deşi principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat prin art. 6 § 2, se numără printre elementele procesului penal echitabil impus de art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o simplă garanţie procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă şi impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârşirea vreunei infracţiuni înainte ca vinovăţia acesteia să fie stabilită de o instanţă (a se vedea Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 35-36; Viorel Burzo împotriva României, nr. 75109/01 şi 12639/02, pct. 156, 30 iunie 2009; Lizaso Azconobieta împotriva Spaniei, nr. 28834/08, pct. 37, 28 iunie 2011). Atingerea adusă prezumţiei de nevinovăţie poate fi generată nu doar de o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice: preşedintele parlamentului (Butkevičius împotriva Lituaniei, nr. 48297/99, pct. 50 şi 53, CEDO 2002‑II), procurorul (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 44, CEDO 2000‑X); ministrul de Interne sau funcționarii din cadrul poliţiei (Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 37 şi 41). Potrivit jurisprudenţei Curţii, trebuie să se facă o distincţie între declaraţiile care reflectă sentimentul potrivit căruia persoana în cauză este vinovată şi cele care se limitează să descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumţia de nevinovăţie, în timp ce ultimele sunt considerate ca fiind conforme cu spiritul art. 6 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Marziano împotriva Italiei, nr. 45313/99, pct. 31, 28 noiembrie 2002). În această privinţă, Curtea subliniază importanţa alegerii termenilor folosiţi de către agenţii statului în declaraţiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată şi găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni. Ea consideră astfel că ceea ce contează în vederea aplicării dispoziţiei citate anterior, este sensul real al declaraţiilor în cauză, şi nu forma lor literală (Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 126, 28 noiembrie 2002). Cu toate acestea, problema de a şti dacă declaraţia unui agent public reprezintă o încălcare a principiului prezumţiei de nevinovăţie trebuie soluţionată în contextul circumstanţelor specifice în care a fost formulată declaraţia în litigiu (Adolf împotriva Austriei, 26 martie 1982, pct. 36-41, seria A nr. 49). Desigur, Curtea recunoaşte că art. 6 § 2 nu poate împiedica autorităţile, în temeiul art. 10 din Convenţie, să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dar impune ca ele să facă acest lucru cu toată discreţia şi rezerva necesare pentru respectarea prezumţiei de nevinovăţie (Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 38, Lizaso Azconobieta, citată anterior, pct. 39).
86. Revenind la faptele speţei, Curtea observă că, la 2 aprilie 2010, au fost publicate în mass-media următoarele afirmaţii ale ministrului de Interne, referitoare la primul reclamant: „Evident, este vorba despre un plan care avea ca scop influenţarea rezultatului unei proceduri penale. Suma de bani propusă de Tencho Popov era destinată judecătorului în vederea obţinerii unui rezultat favorabil fostului ministrul Nikolay Tsonev în cauza penală.” Curtea subliniază că aceste afirmaţii au fost pronunţate în faţa mass-mediei chiar în ziua arestării reclamantului şi a altor două persoane, toţi fiind suspectaţi de coruperea unui anchetator, şi au fost publicate în ziua următoare.
87. Ţinând seama de aceste circumstanţe şi de sensul propriu al cuvintelor folosite de ministru, Curtea apreciază că afirmaţiile în cauză au depăşit simpla comunicare a unor informaţii cu privire la desfăşurarea anchetei penale sau descrierea unei stări de suspiciune. Consideră că acestea au vehiculat ideea că reclamantul a jucat rolul de intermediar într-un dosar de corupţie, înainte ca instanţele penale să fi avut posibilitatea să se pronunţe asupra temeiniciei acuzaţiilor penale aduse împotriva sa. Curtea observă că reclamantul a fost achitat ulterior de către instanţe (supra, pct. 25). Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 2 din Convenţie cu acest titlu. Aşadar, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe asupra celorlalte afirmaţii în cauză ale ministrului de Interne.
88. În ceea ce priveşte afirmaţiile procurorului R.V. şi ale prim-ministrului (supra, pct. 26 şi 28), Curtea constată că acestea aveau o interpretare nefericită şi că priveau fie, în general, operaţiunea desfăşurată de poliţie împotriva celor trei suspecţi, fie suspiciunile care planau asupra unuia din presupuşii complici ai reclamantului, domnul Nikolay Tsonev. Desigur că expresiile utilizate, în special referirea la o importantă sărbătoare religioasă, puteau aduce atingere sensibilităţii reclamantului şi a publicului larg. Cu toate acestea, Curtea consideră că afirmaţiile făcute de prim-ministru şi de procurorul R.V. nu au adus atingere prezumţiei de nevinovăţie de care beneficia reclamantul. Aşadar, nu a fost încălcat art. 6 § 2 din Convenţie cu acest titlu.
III. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 8 din Convenţie
89. Invocând art. 6 § 1 şi art. 8 din Convenţie, reclamanţii susţin că percheziţia desfăşurată în biroul notarial al reclamantei şi confiscarea unor obiecte personale aparţinând reclamantului – măsuri care ar fi fost efectuate în absenţa oricărui control judecătoresc – constituiau o ingerinţă nejustificată în exercitarea dreptului lor la respectarea domiciliului şi a vieţii private. Din perspectiva art. 8 din Convenţie, reclamantul se plânge că arestarea lui a fost filmată şi că înregistrarea a fost pusă la dispoziţia mass-mediei de către Direcţia Informare a Ministerului de Interne.
90. Curtea consideră că este necesar ca aceste capete de cerere să fie examinate numai din perspectiva art. 8 din Convenţie, ale cărui părţi relevante sunt redactate astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi [...] a domiciliului său [...].
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
91. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce privește capătul de cerere formulat de reclamant referitor la înregistrarea şi mediatizarea arestării sale, precizând că reclamantul nu a invocat acest capăt de cerere în faţa instanţelor interne.
92. Reclamantul răspunde că Guvernul nu şi-a susţinut în niciun fel această excepţie de inadmisibilitate. Apreciază că Guvernul nu a precizat în special ce cale de atac internă eficientă nu a fost exercitată de acesta.
93. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia guvernul care a invocat neepuizarea căilor de atac are obligaţia de a convinge Curtea că respectiva cale de atac sugerată de acesta este eficientă şi disponibilă, atât în teorie, cât şi în practică. Adaugă că, odată demonstrat acest lucru, reclamantului îi revine sarcina de a stabili că respectiva cale de atac invocată de Guvern a fost într-adevăr exercitată sau că, dintr-un motiv oarecare, aceasta nu era nici adecvată, nici eficientă, având în vedere circumstanţele cauzei sau că anumite circumstanţe speciale îl dispensau de obligaţia exercitării acesteia (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 68, Culegere 1996‑IV).
94. În speţă, trebuie să se constate că Guvernul s-a limitat să declare că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, fără să precizeze însă care erau procedurile interne pe care acesta le considera eficiente în vederea soluţionării plângerii acestuia. Prin urmare, Curtea apreciază că excepţia de neepuizare a căilor de atac nu este susţinută suficient şi o respinge.
95. Constatând, de altfel, că respectivele capete de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 8 din Convenţie nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie, şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Capătul de cerere privind mediatizarea arestării reclamantului
96. Reclamantul se plânge că arestarea lui a fost filmată şi că înregistrarea a fost pusă la dispoziţia mass-mediei de către Direcţia Informare a Ministerului de Interne. Precizează că anumite imagini preluate din această înregistrare, în care este înfăţişat întins pe podea, cu mâinile încătuşate la spate, au fost difuzate pe scară largă de presa scrisă şi celelalte mass-media. Susţine că situaţia în cauză reprezintă o atingere nejustificată adusă dreptului său la respectarea vieţii sale private. În plus, consideră că această ingerință nu era prevăzută de lege și nu era necesară într-o societate democratică.
97. Guvernul răspunde că persoana în cauză nu s-a opus în mod expres filmării şi mediatizării arestării sale. Acesta arată că, în orice caz, era vorba despre o măsură prevăzută de lege şi care avea ca scop asigurarea colectării de probe în cadrul unei anchete penale şi a transparenţei activităţii serviciilor Ministerului de Interne.
98. Curtea observă că părţile sunt de acord în ceea ce priveşte faptul că înregistrarea arestării reclamantului, precum şi divulgarea imaginilor cu acesta, au fost făcute de Direcţia Informare a Ministerului de Interne. Având în vedere toate circumstanţele speţei, Curtea consideră că înregistrarea şi divulgarea acestor imagini au fost efectuate fără acordul reclamantului. Astfel, apreciază că absenţa unei opoziţii exprese din partea acestuia din urmă nu poate să afecteze concluzia Curţii. În opinia sa, în speţă era vorba despre o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului său la imagine, drept care face parte integrantă din noţiunea de viaţă privată (a se vedea, de exemplu, Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 50, CEDO 2004‑VI).
99. În temeiul art. 8 § 2 din Convenţie, pentru a fi justificată, o astfel de ingerinţă trebuie să fie în primul rând „prevăzută de lege”. Pe baza informaţiilor de care dispune, Curtea apreciază că acest aspect nu era reglementat de o „lege” care să îndeplinească criteriile stabilite prin jurisprudenţa sa, ci că era vorba mai degrabă despre o practică a organelor Ministerului de Interne, specifică operaţiunilor care prezentau un interes deosebit pentru public şi mass-media. Hotărârea Slavov şi alţii împotriva Bulgariei (nr. 58500/10, pct. 37, 10 noiembrie 2015) oferă un alt exemplu al acestei practici. De asemenea, Curtea observă că C. proc. pen. bulgar prevede posibilitatea efectuării unor înregistrări video în cadrul procesului penal, atunci când este vorba despre strângerea probelor, de exemplu în cadrul cercetării la fața locului al unei percheziţii sau al unui interogatoriu (supra, pct. 54). Or, în speţă, nu au fost înregistrate video şi divulgate actele de urmărire penală efectuate în locaţia unde a fost arestat reclamantul, ci însăşi arestarea persoanei în cauză. Prin urmare, nu s-a demonstrat în faţa Curţii faptul că ingerinţa în cauză era prevăzută de lege.
100. Această constatare îi este suficientă Curţii pentru a stabili că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte mediatizarea arestării reclamantului.
2. Capătul de cerere privind percheziţia şi ridicarea de obiecte efectuate la sediul biroului notarial
101. Reclamanţii se plâng că biroul notarial al reclamantei a fost percheziţionat fără încuviințarea unei instanţe şi că poliţiştii au ridicat de la faţa locului telefoane mobile aparţinând reclamantului. Ei susţin că aceste fapte se transpun într-o ingerinţă în exercitarea dreptul lor la respectarea domiciliului şi a vieţii lor private, ingerinţă care, în opinia lor, nu era prevăzută de lege, nu urmărea un scop legitim şi nu era necesară într-o societate democratică.
102. Guvernul nu contestă faptele care au avut loc în cadrul percheziţiei şi al ridicării obiectelor respective, astfel cum fost prezentate de reclamanţi. Acesta consideră că măsurile denunţate erau prevăzute de lege, urmăreau un scop legitim şi erau proporţionale cu acesta.
103. Curtea apreciază, în primul rând, că a existat o ingerinţă în exercitarea de către reclamantă a dreptului său la respectarea domiciliului şi în exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea vieţii private: sediul profesional al reclamantei a fost percheziţionat, iar persoanele responsabile de derularea anchetei penale au ridicat de la faţa locului obiecte aparţinând reclamantului. Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă această ingerinţă era justificată din perspectiva art. 8 § 2, adică dacă aceasta era „prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime şi era „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.
104. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenței sale constante, expresia „prevăzută de lege” impune ca o ingerinţă în exercitarea drepturilor garantate la art. 8 din Convenţie să aibă un temei legal intern, ca legislaţia în cauză să fie suficient de accesibilă și previzibilă şi să fie compatibilă cu principiul statului de drept [a se vedea, printre multe altele, Rotaru împotriva României (MC), 28341/95, pct. 52, CEDO 2000‑V, Liberty şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 58243/00, pct. 59, 1 iulie 2008, şi Heino împotriva Finlandei, nr. 56720/09, pct. 36, 15 februarie 2011].
105. Revenind la faptele speţei, Curtea observă că percheziţia şi ridicarea de obiecte în litigiu erau întemeiate pe art. 160 şi 161 C. proc. pen. (supra, pct. 49), care impuneau fie acordul prealabil, fie aprobarea ulterioară a acestor măsuri de către o instanţă. Trebuie să se constate că Guvernul nu a prezentat nici încuviințarea unei instanţe, nici o hotărâre judecătorească motivată, prin care au fost aprobate a posteriori actele de urmărire penală în cauză. Aşadar, Curtea concluzionează că nu s-a demonstrat în faţa sa faptul că ingerinţa în litigiu era prevăzută de lege în sensul art. 8 § 2 § 2 din Convenţie.
106. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte percheziţia şi ridicarea de obiecte efectuate la sediul biroului notarial.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
107. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanţii susţin că Legea din 2005, care a constituit temeiul legal pentru impunerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor acestora, nu era suficient de previzibilă şi nu oferea suficiente garanţii împotriva arbitrarului, că impunerea măsurilor în litigiu asupra bunurilor lor nu urmărea un scop legitim şi că, în orice caz, această impunere a avut efecte negative asupra patrimoniului lor şi care, conform acestora, au depăşit ceea ce era necesar pentru a asigura eficienţa unei eventuale proceduri de confiscare.
108. Curtea consideră că este necesar ca acest capăt de cerere să fie examinat exclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care este redactat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
109. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta precizează că urmărirea penală împotriva domnului Popov a încetat la 3 februarie 2015, prin achitarea definitivă a acestuia, şi că, începând cu această dată, reclamanţii ar fi putut să solicite ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor lor şi, ulterior, să introducă o acţiune în despăgubiri în temeiul art. 32 din Legea din 2005, care făcea trimitere, conform acestuia, la dispoziţiile aplicabile ale Legii privind răspunderea statului.
110. Partea reclamantă contestă poziţia Guvernului. Aceasta precizează că Legea din 2005, care a constituit temeiul legal pentru impunerea măsurilor asigurătorii în litigiu, a fost abrogată la 19 noiembrie 2012 şi a fost înlocuită de Legea din 2012. Reclamanţii precizează, în plus, că, în conformitate cu alineatul 5 din dispoziţiile tranzitorii ale Legii din 2012, procedurile pendinte, iniţiate în temeiul Legii din 2005, erau reglementate în continuare de aceeaşi lege. Or, aceştia consideră că acţiunea în despăgubiri, care decurge din acţiunea în răspundere introdusă împotriva statului, prevăzută la art. 32 din Legea din 2005, nu era o „procedură pendinte” în sensul alineatului 5 din dispoziţiile tranzitorii ale noii legi. Astfel, reclamanţii apreciază că nu puteau să invoce cu succes dispoziţiile articolului 32 din vechea lege, abrogată în 2012.
111. Ei susţin că, la această ultimă dată, puteau să invoce doar noua formulare a articolului 2 din Legea privind răspunderea statului şi noul articol 2a din aceeaşi lege, care făcea referire la Legea din 2012. Adaugă că această ultimă lege nu constituia temeiul legal al măsurilor de care se plângeau şi că, prin urmare, calea de atac oferită de aceste texte era, de asemenea, inaccesibilă în practică.
112. Curtea reaminteşte că, în hotărârea sa recentă în cauza Nedyalkov şi alţii (citată anterior, pct. 92-97), s-a pronunţat deja, stabilind dacă dispoziţiile coroborate ale art. 32 din Legea din 2005 şi ale Legii privind răspunderea statului ofereau o cale de atac internă eficientă, de natură a remedia pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în circumstanţe similare celor din prezenta cauză. Curtea a admis în special că aceste dispoziţii legislative permiteau persoanelor vătămate ca urmare a impunerii măsurilor asigurătorii decise în temeiul Legii din 2005 să solicite despăgubiri băneşti pentru prejudiciul suferit în cazul ridicării ulterioare a acestor măsuri (ibidem). În această privinţă, subliniază că jurisprudenţa recentă a Curţii Supreme de Casaţie din Bulgaria confirmă această idee (supra, pct. 51). Curtea apreciază că aceeaşi concluzie se impune mutatis mutandis în prezenta speţă, în măsura în care reclamanţii ar fi putut solicita ridicarea măsurilor asigurătorii după achitarea domnului Popov.
113. Pe de altă parte, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, Curtea constată că, după încetarea urmării penale îndreptate împotriva lui, aceasta are posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru „acuzaţia nelegală” făcută în temeiul articolului 2 alineatul 1 din Legea privind răspunderea statului, pe baza uneia dintre situaţiile prevăzute de această dispoziţie şi că aceste despăgubiri pot să acopere prejudiciul cauzat prin măsurile asigurătorii instituite în conformitate cu Legea din 2005 (Nedyalkov şi alţii, hotărâre citată anterior, pct. 64 şi 98).
114. Curtea nu pierde din vedere faptul că cele două căi de atac menţionate anterior au devenit disponibile în 2015, după încetarea urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului. Cu toate acestea, la fel ca în cauza Nedyalkov şi alţii (hotărâre citată anterior, pct. 100), Curtea apreciază că, în circumstanţele specifice ale speţei, se justifică o excepţie de la regula conform căreia epuizarea căilor de atac interne trebuie să fie apreciată la momentul introducerii cererii. În fapt, aceasta constată că nu pare să existe niciun obstacol care să îi împiedice pe reclamanţi să se prevaleze, de acum înainte, de posibilităţile oferite de articolul 32 din Legea din 2005 şi Legea privind răspunderea statului, pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza impunerii prelungite a unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor lor mobile şi imobile.
115. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi § 4 din Convenţie.
V. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 13 din Convenţie
116. În cele din urmă, reclamanţii apreciază că nu dispuneau de căi de atac interne efective, care să poată repara pretinsele încălcări ale drepturilor acestora garantate de art. 3, art. 6 § 2, şi art. 8 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Aceştia invocă art. 13 din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate astfel:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
117. Guvernul consideră că persoanele în cauză ar fi putut solicita repararea pecuniară a prejudiciului în temeiul Legii privind răspunderea statului.
A. Cu privire la admisibilitate
118. Curtea reaminteşte că a respins capătul de cerere formulat de reclamanţi în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne (supra, pct. 107-115). Rezultă că, în absenţa unei plângeri credibile formulate în temeiul acestei dispoziţii, capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie, legat de acesta, este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
119. Considerând, în schimb, că respectivele capete de cerere formulate de reclamanţi din perspectiva art. 13, coroborat cu art. 3, art. 6 § 2 şi art. 8 din Convenţie, nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie, şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
B. Cu privire la fond
120. Curtea reaminteşte că, în hotărârea pronunţată în cauza Gutsanovi (citată anterior, pct. 233), a concluzionat că acţiunea în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile Legii privind răspunderea statului nu constituia o cale de atac suficient de eficientă pentru a remedia pretinsele încălcări ale art. 3 din Convenţie. Trebuie să se constate, de asemenea, că Guvernul nu a prezentat nicio altă cale de atac prin intermediul căreia reclamantul ar fi putut să se prevaleze de dreptul său de a nu fi supus la tratamente degradante.
121. Examinând capătul de cerere formulat de reclamant din perspectiva art. 6 § 2 din Convenţie, Curtea a concluzionat că această acţiune în despăgubiri nu constituia o cale de atac internă eficientă, care ar fi putut să repare pretinsa încălcare a dreptului la prezumţia de nevinovăţie, de care beneficia reclamantul (supra, pct. 81).
122. Curtea constată, de asemenea, că Guvernul nu şi-a susţinut argumentul prin care asimilează o acţiune civilă, întemeiată pe Legea privind răspunderea statului, unei căi de atac suficient de consacrate în dreptul intern, pentru a remedia pretinsele încălcări ale dreptului reclamanţilor la respectarea domiciliului şi ale dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private. În plus, nicio dispoziţie de drept intern nu permitea reclamantei să conteste legalitatea şi necesitatea percheziţiei efectuate la sediul său profesional (Iliya Stefanov împotriva Bulgariei, nr. 65755/01, pct. 44, 22 mai 2008) şi Guvernul nu a prezentat nicio altă cale de atac în acest sens.
123. Curtea apreciază că aceleaşi motive pot să fie reţinute în cadrul examinării plângerilor credibile formulate în temeiul art. 13, coroborat cu art. 3, art. 6 § 2 şi art. 8 din Convenţie, şi că acestea sunt suficiente pentru a concluziona că reclamanţii nu dispuneau de nicio cale de atac internă care le-ar fi permis să îşi invoce drepturile respective, protejate de articolele menţionate anterior.
124. Prin urmare, a fost încălcat art. 13, coroborat cu art. 3, art. 6 § 2 şi art. 8 din Convenţie.
VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
125. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
126. Reclamanţii solicită suma de 110 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-au suferit ca urmare a încălcării drepturilor acestora, garantate de art. 3, art. 6, art. 8 şi art. 13 din Convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Aceştia solicită, de asemenea, suma de 203 952,98 EUR pentru prejudiciul material pe care consideră că l-au suferit ca urmare a impunerii unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor acestora, care, în opinia lor, sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
127. Guvernul consideră că sumele solicitate sunt exorbitante şi neîntemeiate.
128. Curtea observă că pretenţiile formulate de reclamanţi cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material sunt legate integral de pretinsa încălcare a dreptului lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în special impunerea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor lor mobile şi imobile, în temeiul Legii din 2005. Aceasta reaminteşte că a examinat şi a respins acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne (supra, pct. 107-115). Prin urmare, în lipsa unei constatări a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aceasta apreciază că este necesar să respingă cererea privind acordarea de despăgubiri cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.
129. În schimb, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral din cauza încălcărilor constatate ale drepturilor respective ale acestora, garantate de art. 3, art. 6 § 2, art. 8 şi art. 13 din Convenţie. Aceasta consideră că este necesar să se acorde suma de 10 000 EUR reclamantului şi suma de 4 000 EUR reclamantei, pentru repararea acestui prejudiciu.
B. Cheltuieli de judecată
130. De asemenea, reclamanţii solicită suma de 7 458,77 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, defalcată astfel: 7 200 EUR pentru onorariile avocaţilor şi 258,77 EUR pentru cheltuielile poştale, de birou şi de traducere. Reclamanţii solicită ca suma rambursată cu titlu de cheltuieli poştale, de birou şi de traducere să fie plătită direct în contul cabinetului avocaţilor Ekimdzhiev, Boncheva şi Chernicherska.
131. Guvernul apreciază să suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă şi nefondată.
132. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamanţilor în solidar suma de 5 000 EUR pentru toate cheltuielile, dintre care suma de 258,77 EUR se plăteşte direct în contul cabinetului avocaţilor Ekimdzhiev, Boncheva şi Chernicherska.
C. Dobânzi moratorii
133. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art. 6 § 2, art. 8 şi art. 13 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural;
4. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 2 din Convenţie în ceea ce priveşte afirmaţiile ministrului de Interne şi că nu a fost încălcat art. 6 § 2 din Convenţie în ceea ce priveşte afirmaţiile prim-ministrului şi ale procurorului R.V. ;
5. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie ca urmare a mediatizării arestării domnului Popov;
6. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie ca urmare a percheziţiei şi a ridicării de bunuri efectuate la sediul profesional al doamnei Popova;
7. hotărăşte că a fost încălcat art. 13, coroborat cu art. 3, art. 6 § 2 şi art. 8 din Convenţie;
8. hotărăște
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în leva bulgare, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 10 000 EUR (zece mii euro) domnului Popov şi 4 000 EUR (patru mii euro) doamnei Popova, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
ii. 5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, din care suma 258,77 EUR (două sute cincizeci şi opt euro şi şaptezeci şi şapte cenţi) se va plăti direct în contul bancar al cabinetului avocaţilor Ekimdzhiev, Boncheva şi Chernicherska;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
9. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 9 iunie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE, Grefier,
Ganna Yudkivska Claudia Westerdiek
Full & Egal Universal Law Academy