CASE OF POPOV v. MOLDOVA (No. 1) - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA POPOV c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 74153/01)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

18 ianuarie 2005

DEFINITIVĂ

18/04/2005

Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Popov c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,

DlM. Pellonpää,

DlR. Maruste,

DlS. Pavlovschi,

DlJ. Borrego Borrego,

DlJ. Šikuta, judecători,

şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,

Deliberând la 14 decembrie 2004 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea (nr. 74153/01) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Serghei Popov („reclamantul”), la 28 iunie 2001.

2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Jereghi de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.

3. Reclamantul a pretins, în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei, că din cauza neexecutării hotărârii din 5 noiembrie 1997 dreptul său ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat şi că el nu a putut beneficia de bunurile sale, fiind încălcat, astfel, dreptul său la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Reclamantul a pretins, de asemenea, violarea articolelor 3 şi 13 ale Convenţiei.

4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 7 ianuarie 2003, o Cameră din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea cererii. Ea a decis, de asemenea, să se dea prioritate cauzei în conformitate cu articolul 41 al Regulamentului Curţii, luând în consideraţie vârsta avansată a reclamantului şi starea rea a sănătăţii sale.

5. La 3 decembrie 2003, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să-l autorizeze pe dl Vanu Jereghi ca reprezentant al reclamantului în conformitate cu articolul 36 (4) (a) al Regulamentului Curţii. ÎN FAPTI.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamantul s-a născut în anul 1925 şi locuieşte în Chişinău.

7. În 1941, autorităţile sovietice au naţionalizat casa părinţilor reclamantului. În acelaşi an, familia sa a fost deportată în Rusia şi în Uzbekistan.

8. La 8 decembrie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 1225-XII „privind reabilitarea victimelor represiunilor politice săvârşite de regimul comunist totalitar de ocupaţie”. Legea a permis victimelor represiunilor sovietice să revendice proprietăţile lor confiscate sau naţionalizate.

9. În 1997, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată la Judecătoria sectorului Centru, prin care a cerut restituirea casei părinţilor săi. Deoarece casa a fost procurată de la stat de către foştii chiriaşi, reclamantul a solicitat pe cale judiciară declararea nulă a contractelor de vânzare-cumpărare. De asemenea, el a cerut evacuarea tuturor locatarilor casei.

10. La 25 iunie 1997, Judecătoria sectorului Centru a hotărât în favoarea reclamantului şi a indicat restituirea casei. Ea a declarat nule contractele prin care casa a fost vândută chiriaşilor. De asemenea, instanţa a indicat Consiliului municipal să evacueze toţi locatarii şi să-i asigure cu spaţiu locativ alternativ.

11. Consiliul municipal, Ministerul Privatizării şi locatarii au depus la Tribunalul municipiului Chişinău apel împotriva hotărârii Judecătoriei sectorului Centru. La 5 noiembrie 1997, Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul, menţinând hotărârea Judecătoriei sectorului Centru cu câteva modificări în text. Deoarece nimeni nu a depus recurs, hotărârea din 5 noiembrie 1997 a devenit irevocabilă.

12. În 1999, 2000 şi 2001, executorul judecătoresc responsabil de caz a iniţiat proceduri împotriva Consiliului municipal pentru refuzul de a executa hotărârea din 5 noiembrie 1997 şi alte douăzeci şi şase de hotărâri similare.

La 28 decembrie 1999, Judecătoria sectorului Centru a emis o încheiere prin care a impus o amendă în marime de 18 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a EUR 1.53 la acea dată) şefului Direcţiei Locative a Consiliului municipal pentru neexecutarea hotărârilor.

La 25 august 2000, aceeaşi instanţă a emis o altă încheiere prin care a impus o amendă de MDL 1,800 (echivalentul a EUR 161 la acea dată) Consiliului municipal. Instanţa a constatat inter alia că lipsa fondurilor şi a apartamentelor disponibile nu poate fi invocată de Consiliul municipal pentru a justifica neexecutarea hotărârilor judecătoreşti menţionate mai sus.

Consiliul municipal a depus apel împotriva acestei încheieri, iar la 24 ianuarie 2001, Tribunalul municipiului Chişinău a anulat-o pe motiv că lipsa fondurilor şi a apartamentelor disponibile a împiedicat, în mod obiectiv, Consiliul municipal să execute hotărârile.

La 23 februarie 2001, Judecătoria sectorului Centru a emis o încheiere prin care a impus Consiliului municipal o amendă în mărime de MDL 1,800.

13. Între 1997 şi 2002, reclamantul a înaintat numeroase plângeri Consiliului municipal, Judecătoriei sectorului Centru şi Ministerului Justiţiei cu privire la neexecutarea hotărârii din 5 noiembrie 1997. În răspunsurile lor, Consiliul municipal şi Ministerul Justiţiei au informat reclamantul că, din cauza lipsei de fonduri pentru construcţia blocurilor locative şi a lipsei spaţiului locativ alternativ pentru persoanele evacuate, hotărârea din 5 noiembrie 1997 nu putea fi executată.

14. În aprilie 2004, patru locatari ai casei reclamantului au depus la Curtea de Apel Chişinău o cerere de revizuire a hotărârilor din 25 iunie 1997 şi 5 noiembrie 1997. Bazându-se pe articolul 449 al noului Cod de procedură civilă (a se vedea paragraful 21 de mai jos), ei au declarat în cererea lor că le-au devenit cunoscute circumstanţe noi. De asemenea, ei au solicitat instanţei să-i repună în termenul de depunere a cererii, având în vedere faptul că noua informaţie a fost obţinută de ei de la Arhiva Naţională în aprilie 2004.

La 26 mai 2004, Curtea de Apel a hotărât în favoarea locatarilor, casând hotărârile din 25 iunie 1997 şi 5 noiembrie 1997 şi a indicat redeschiderea procedurilor ca urmare a noilor fapte descoperite. Instanţa, de asemenea, a decis repunerea în termenul de depunere a cererii.

Noile fapte pe care s-a bazat Curtea de Apel în hotărârea sa au fost o ediţie a Monitorului Oficial municipal din anul 1940 şi câteva certificate de la Arhiva Naţională şi din Registrul bunurilor imobile datate din aprilie şi mai 2004. Conform acestor documente, din cauza unei schimbări a numerelor caselor de pe stradă, nu era clar dacă casa prevăzută în hotărârile irevocabile sau o altă casă a aparţinut familiei reclamantului. Curtea de Apel nu a specificat în hotărârea sa dacă articolul 449 al noului Cod de procedură civilă avea efect retroactiv; nici dacă au fost prezentate motive pentru repunerea în termenul de depunere a cererii de revizuire.

II.DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ

15. Prevederile relevante ale Legii nr. 1225-XII din 8 decembrie 1992, cu modificările din 23 noiembrie 1994, sunt următoarele:Articolul 12. Restituirea averii persoanelor supuse represiunilor

„(1) Cetăţenilor Republicii Moldova, supuşi represiunilor politice şi ulterior reabilitaţi, li se restituie, la cererea lor sau a moştenitorilor lor, averea confiscată, naţionalizată sau luată în alt mod. ...

(5) Actele de vânzare – cumpărare sau de înstrăinare în alt mod a caselor, clădirilor şi a altor construcţii şi bunuri confiscate, naţionalizate sau luate de la persoanele supuse represiunilor, efectuate după reabilitarea acestora, se declară nule pe cale judiciară, la cererea persoanelor supuse represiunilor sau a moştenitorilor lor”.

16. În anul 1998, articolul de mai sus a fost completat cu un nou alineat prin Legea nr. 84-XIV din 8 iulie 1998, care prevede următoarele:

„(6) Persoanele care urmează a fi evacuate din casele restituite sunt asigurate cu spaţiu locativ peste rând, la momentul evacuării, de către autorităţile administraţiei publice locale, în conformitate cu legislaţia”.

17. Articolul 325 al Codului de procedură civilă, în vigoare între 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003 „vechiul Cod de procedură civilă”, prevede următoarele:

„Hotărârile instanţelor de judecată rămase definitive ... pot fi supuse revizuirii în cazurile când:

1) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost şi nu au putut fi cunoscute de părţi;”

Articolul 426, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Împotriva actelor efectuate de executorul judecătoresc în cadrul executării unei hotărâri sau împotriva refuzului de a efectua asemenea acte, creditorul-urmăritor sau debitorul poate face recurs. ...”

18. Articolul 478 al Codului civil, în vigoare între 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003 „vechiul Cod civil”, prevede următoarele:

„Prejudiciul cauzat persoanei fizice sau juridice în urma acţiunilor ilicite ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti se repară de către stat integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, în modul stabilit de lege.”

19. Conform Buletinului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din februarie 2003 (p. 17), articolul 478 al vechiului Cod civil, împreună cu alte prevederi relevante din legislaţia Republicii Moldova, era aplicabil în cazul:

reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, tragerii ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;

efectuării ilegale, în cazul anchetării ori judecării cauzei penale, a percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcţie), precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice;

supunerii  ilegale  la  arest administrativ ori  la  muncă corecţională, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii;

efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;

ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, ştampilelor, precum şi blocării conturilor bancare.

20. La 12 iunie 2003, a intrat în vigoare un nou Cod civil. Articolul 1404 al noului Codului civil prevede următoarele:

„(1) Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică ...

(2) Persoanele fizice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acţiunile indicate la alin. 1. (...)”

21. La 12 iunie 2003, a intrat în vigoare un nou Cod de procedură civilă. Articolul 449, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Temeiurile declarării revizuirii

Revizuirea se declară în cazul în care:

c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;”

Articolul 450, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Cererea de revizuire se depune:

c) în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute ....”

ÎN DREPT

22. Reclamantul s-a plâns, în baza articolului 3 al Convenţiei, că neexecutarea hotărârii din 5 noiembrie 1997 timp de mulţi ani a constituit tratament inuman şi degradant. Articolul 3 prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

23. În continuare, el a pretins că dreptul său ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat, ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârii din 5 noiembrie 1997. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 care, în partea sa relevantă, prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.

24. De asemenea, el a declarat că nu a avut căi de recurs interne efective împotriva neexecutării hotărârii din 5 noiembrie 1997, contrar articolului 13, care prevede:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

25. În fine, el a pretins că din cauza neexecutării hotărârii în favoarea sa, el nu a putut beneficia de bunurile sale, astfel, dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.

I.ADMISIBILITATEA PRETENŢIILORA.Pretinsa violare a articolului 3 al Convenţiei

26. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii din 5 noiembrie 1997 timp de mulţi ani a constituit o violare a articolului 3 al Convenţiei. Reclamantul a pretins că, fiind o persoană în vârstă, el a îndurat umilinţe severe prin faptul că a trebuit să ceară, în mod repetat, autorităţilor să execute hotărârea.

27. Curtea notează că reclamantul nu a dovedit această pretenţie. Mai mult, se pare că suferinţa pe care el a îndurat-o, ca urmare a neexecutării hotărârii, nu a fost suficientă încât să constituie tratament inuman şi degradant conform articolului 3 al Convenţiei (Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, § 162).

28. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă ca fiind vădit nefondată în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

B.Alte pretenţii

1.Neepuizarea căilor de recurs interne

29. În observaţiile sale din 21 februarie 2003, 21 iulie 2003 şi 5 august 2003, cu referire la restul pretenţiilor, Guvernul a invocat obiecţia că nu au fost epuizate căile de recurs interne, pe motiv că reclamantul nu a folosit toate căile disponibile de recurs conform dreptului naţional.

(a)Articolul 426 al vechiului Cod de procedură civilă

30. Guvernul a declarat că reclamantul nu a depus recurs împotriva actelor executorului judecătoresc în conformitate cu articolul 426 al vechiului Cod de procedură civilă (a se vedea paragraful 17 de mai sus).

31. Curtea reiterează că regula de epuizare a căilor de recurs interne, la care se face referire în articolul 35 § 1 al Convenţiei, se bazează pe prezumţia că cadrul legal naţional prevede un recurs efectiv împotriva pretinselor încălcări. Sarcina probaţiunii îi aparţine Guvernului care invocă neepuizarea, care urmează să convingă Curtea că un recurs efectiv a fost disponibil în teorie şi practică în perioada relevantă, adică că recursul a fost accesibil, capabil de a aduce o redresare în ceea ce priveşte pretenţia reclamantului şi a oferit şanse rezonabile de succes (a se vedea V. v. the United Kingdom [GC], nr. 24888/94, § 57, ECHR 1999-IX).

32. Curtea notează că reclamantul nu se plânge de actele executorului judecătoresc, ci de refuzul autorităţilor locale de a îndeplini indicaţiile instanţei şi ale executorului judecătoresc. Mai mult, Curtea notează că executorul judecătoresc a avut un rol foarte activ în încercările de a convinge Consiliul municipal să execute hotărârea (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Prin urmare, un recurs împotriva refuzului executorului judecătoresc de a acţiona nu ar fi servit interesului reclamantului de a obţine executarea hotărârii judecătoreşti în favoarea sa. Mai mult, chiar dacă presupunem că reclamantul ar fi depus recurs împotriva actelor executorului judecătoresc şi ar fi obţinut o hotărâre care să confirme că neexecutarea a fost ilegală conform dreptului naţional, o astfel de acţiune nu ar fi adus nimic nou, singura consecinţă fiind emiterea unui alt titlu executoriu care ar permite executorului judecătoresc să continue executarea hotărârii din 5 noiembrie 1997. Prin urmare, Curtea conchide că o astfel de acţiune ar fi fost inefectivă şi că cererea nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căii de recurs prevăzute de articolul 426 al vechiului Cod de procedură civilă (a se vedea Jasiuniene v. Lithuania (dec.), nr. 41510/98, 24 octombrie 2000).

(b)Articolul 478 al vechiului Cod civil

33. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat calea de recurs prevăzută de articolul 478 al vechiului Cod civil (a se vedea paragraful 18 de mai sus).

34. Reclamantul a declarat că articolul 478 nu prevedea un recurs efectiv în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei. În susţinerea acestei declaraţii, reclamantul a atras atenţia Curţii la practica instanţelor naţionale cu privire la această chestiune rezumată în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (a se vedea § 19 de mai sus), conform căreia articolul 478 al vechiului Cod civil împreună cu alte prevederi relevante ale legislaţiei moldoveneşti erau aplicabile numai în cazurile de abuz din partea organelor de urmărire penală şi a poliţiei.

35. Guvernul nu a prezentat nicio probă pentru a dovedi că această prevedere ar putea fi folosită într-un caz de neexecutare a unei hotărâri judecătoreşti civile. În contextul celor de mai sus, Curtea nu consideră ca fiind stabilit faptul că articolul 478 al vechiului Cod civil a constituit un recurs efectiv, în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei, pentru pretenţia reclamantului cu privire la neexecutare.

(c)Articolul 1404 al noului Cod civil şi articolul 449 al noului Cod de procedură civilă

36. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat căile de recurs prevăzute de articolele 1404 şi 449 ale noilor Coduri civil şi de procedură civilă, care au intrat în vigoare la 12 iunie 2003 (a se vedea paragrafele 20 şi 21 de mai sus).

37. Curtea reiterează că aprecierea dacă au fost epuizate căile de recurs interne, în mod normal, este efectuată cu referire la data la care cererea a fost depusă la Curte. Totuşi, această regulă cunoaşte excepţii, care pot fi justificate de circumstanţele speciale ale fiecărei cauze (Brusco v. Italy (dec.), nr. 69789/01, ECHR 2001-IX).

38. Chiar dacă presupunem că această cauză este o excepţie de la regula generală, Curtea notează că articolul 1404 al noului Cod civil prevede un principiu general declarativ cu privire la răspunderea delictuală a autorităţilor statale în cazurile în care un prejudiciu a fost „cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri”. În această cauză nu a existat niciun act administrativ şi niciun termen legal nu a fost încălcat. Mai mult, acest articol nu prevede niciun remediu legal sau procedural specific pentru cazurile de neexecutare a hotărârilor judecătoreşti irevocabile. În ceea ce priveşte articolul 449 al noului Cod de procedură civilă, Curtea notează că el enumeră temeiurile în baza cărora pot fi redeschise cauzele în care a fost pronunţată o hotărâre irevocabilă.

39. Drept urmare, legile invocate de Guvern trebuie distinse de Legea Pinto invocată în cauza Brusco v. Italy, menţionată mai sus, unde legea italiană a fost special elaborată şi a intrat în vigoare pentru a soluţiona problema sistemică a duratei exagerat de lungi a procedurilor contrare Convenţiei.

40. În această cauză, Curtea observă că Guvernul pur şi simplu a invocat două articole din noul Cod civil şi noul Cod de procedură civilă care stabilesc principiul răspunderii autorităţilor publice şi temeiurile redeschiderii procedurilor judiciare. Totuşi, Guvernul nu a indicat în baza căror prevederi legale reclamantul ar fi putut obţine executarea hotărârilor şi repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea timp de mai mulţi ani a hotărârilor; nici nu a prezentat exemple de cazuri în care aceste prevederi au fost cu succes invocate în acest sens. Curtea nu consideră că Guvernul a demonstrat suficient eficienţa recursului respectiv sau că reclamantul, la această etapă târzie, ar trebui să se adreseze din nou instanţelor naţionale şi să încerce să facă uz de el.

41. În consecinţă, motivul obiecţiei cu privire la articolul 1404 al noului Cod civil şi la articolul 449 al noului Cod de procedură civilă nu poate fi admis.

2.Primul pretins abuz al reclamantului

42. Printr-o scrisoare din 2 iunie 2004, Guvernul a informat Curtea că, la 26 mai 2004, Curtea de Apel a casat hotărârea din 5 noiembrie 1997 (a se vedea § 14 de mai sus).

43. Guvernul a declarat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, prezentând intenţionat Curţii informaţii eronate precum că casa în cauză a aparţinut familiei sale, în timp ce, de fapt, nu era aşa. În acest context, el a considerat cererea abuzivă în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi a solicitat Curţii s-o declare inadmisibilă.

44. În scrisorile sale din 7 şi din 24 iunie 2004, reclamantul a declarat că decizia Curţii de Apel din 26 mai 2004 nu conţinea o constatare cu privire la fondul cauzei şi că, prin urmare, instanţa nu a constatat că casa nu i-a aparţinut lui. Curtea de Apel doar a redeschis procedura, având în vedere noile circumstanţe care au devenit cunoscute. Reclamantul a pretins că redeschiderea procedurii a fost o formă de presiune împotriva sa din partea Guvernului (a se vedea § 46 de mai jos) şi a solicitat Curţii să continue examinarea pretenţiilor sale cu privire la neexecutarea hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997. De asemenea, el şi-a exprimat intenţia de a depune o nouă cerere cu privire la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca urmare a casării hotărârii irevocabile din 5 noiembrie 1997, după aproape şapte ani.

45. Curtea este de acord cu reclamantul că declaraţia Guvernului se pare că nu are niciun suport, deoarece nu există o hotărâre irevocabilă care să fi stabilit că casa în cauză nu a aparţinut familiei reclamantului şi că reclamantul a ştiut acest lucru. Prin decizia sa din 26 aprilie 2004, Curtea de Apel doar a redeschis procedura şi redeschiderea este acum subiectul unei noi pretenţii pe care Curtea o va examina în cadrul unei cereri separate. Ea nu găseşte nicio probă de rea-credinţă a reclamantului şi respinge această obiecţie.

3.Cel de-al doilea pretins abuz al reclamantului

46. În scrisoarea sa din 7 iunie 2004, reclamantul a declarat că, la 20 mai 2004, Agentul Guvernamental i-a oferit pentru semnare un acord potrivit căruia el ar consimţi să-şi retragă cererea sa adresată Curţii şi ar renunţa la dreptul său la orice compensaţie în schimbul primirii casei sale. Potrivit reclamantului, Agentul Guvernamental i-a sugerat că, în cazul refuzului său, Curtea de Apel va examina cererea de revizuire depusă de pârâţi şi va casa hotărârea irevocabilă din 1997, menţinând procedura nesoluţionată pentru o perioadă îndelungată. Potrivit reclamantului, el a refuzat să semneze acordul, iar, drept urmare, la 26 mai 2004, hotărârea irevocabilă a fost casată. După această procedură, la 26 mai 2004, Agentul Guvernamental, aparent, i-a spus reclamantului că dacă el ar fi consimţit să semneze acordul, procedura de revizuire urmată de casarea hotărârii şi redeschiderea procedurilor nu ar fi avut loc.

Reclamantul şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la pretinsa presiune exercitată asupra sa de către Guvern; totuşi, el nu a prezentat o pretenţie în baza articolului 34 al Convenţiei.

47. Guvernul a negat învinuirile reclamantului, numindu-le „eronate şi neadevărate”. Bazându-se pe articolul 38 § 2 al Convenţiei şi pe articolul 62 § 2 al Regulamentului Curţii, Guvernul a declarat că, având în vedere caracterul confidenţial al negocierilor de reglementare amiabilă în procedurile în faţa Curţii, reclamantul nu a putut să se bazeze pe nicio comunicare scrisă sau verbală făcută în cadrul unor astfel de negocieri. Mai mult, Guvernul a declarat că acuzaţiile reclamantului au fost ofensatoare şi defăimătoare. El a declarat că Curtea ar trebui, astfel, să declare cererea inadmisibilă pentru abuzul de dreptul de a sesiza Curtea cu o cerere individuală.

48. Curtea reiterează importanţa principiului conform căruia negocierile cu privire la reglementarea amiabilă sunt confidenţiale şi că comunicările făcute de părţi în contextul unor astfel de negocieri nu pot servi drept bază în procedurile contencioase. Mai mult, nu se poate exclude faptul că o încălcare a acestui principiu ar putea, în anumite circumstanţe, să justifice concluzia că o cerere este inadmisibilă pe motivul abuzului de dreptul de a sesiza Curtea cu o cerere individuală. Totuşi, acest principiu nu poate fi interpretat într-o astfel de manieră încât să permită o constrângere nepotrivită din partea oricărei părţi în proceduri. Totuşi, acestea fiind spuse, deoarece reclamantul nu a depus nicio pretenţie în baza articolului 34 al Convenţiei că el a fost împiedicat să prezinte cererea sa, Curtea nu vede niciun motiv să examineze această chestiune din proprie iniţiativă şi, astfel, lasă deschisă întrebarea dacă învinuirea cu privire la constrângerea nepotrivită este sau nu fondată.

49. În ceea ce priveşte declaraţiile Guvernului cu privire la pretinsul abuz, Curtea consideră că o cerere, în mod normal, nu ar fi respinsă ca fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenţiei în baza faptului că ea a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare” decât dacă a fost, în mod intenţionat, bazată pe fapte neadevărate (a se vedea Varbanov v. Bulgaria, nr. 31365/96, § 36, ECHR 2000-X sau Rehak v. the Czech Republic (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004). Totuşi, în baza materialelor aflate în posesia sa, Curtea nu poate să conchidă că reclamantul şi-a bazat învinuirile sale pe informaţii despre care el ştia că nu sunt adevărate. Prin urmare, această declaraţie este respinsă.

50. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolelor 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase, încât examinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.

II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLELOR 6 § 1 ŞI 13 ALE CONVENŢIEI

51. În temeiul articolelor 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităţilor de a executa hotărârea Judecătoriei sectorului Centru din 5 noiembrie 1997. El a declarat că nu a dispus de un recurs efectiv naţional împotriva neexecutării hotărârii.

52. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestor pretenţii.

53. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul de a înainta orice pretenţie cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil în faţa unei instanţe judecătoreşti sau tribunal; în acest fel, el cuprinde „dreptul la o instanţă”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a institui proceduri în faţa instanţelor judecătoreşti în litigii civile, constituie un aspect. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept al unui Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească irevocabilă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti; a interpreta articolul 6 ca referindu-se în exclusivitate la accesul la o instanţă şi îndeplinirea procedurilor, ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiul preeminenţei dreptului, pe care Statele Contractante şi-au asumat angajamentul să-l respecte atunci când au ratificat Convenţia. Executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports 1997-II, p. 510, § 40).

54. O autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor şi a spaţiului locativ alternativ ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri. Fireşte, o întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de circumstanţe speciale. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esenţa dreptului protejat conform articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V). În această cauză, reclamantul nu trebuia împiedicat să beneficieze de succesul obţinut în urma litigiului, care s-a referit la evacuarea locatarilor casei sale.

55. Este adevărat că hotărârea din 5 noiembrie 1997 a fost subiectul procedurii de revizuire care a culminat cu decizia Curţii de Apel din 26 mai 2004 de a redeschide procedurile. Acest fapt, totuşi, nu pune la îndoială caracterul executoriu al hotărârii din 5 noiembrie 1997 care a rămas neexecutată timp de aproape şapte ani, până la finalizarea procedurii de revizuire.

56. Prin omisiunea timp de mai mulţi ani de a lua măsurile necesare pentru a executa hotărârea irevocabilă în această cauză, autorităţile moldoveneşti au privat prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei de toate efectele benefice.

57. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

58. Curtea nu consideră necesar de a se expune asupra pretenţiei în baza articolului 13 al Convenţiei, deoarece articolul 6 § 1 este lex specialis cu privire la neexecutare. Cerinţele articolului 13, în acest context, sunt absorbite de cele ale articolului 6 § 1.

III.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE

59. În continuare, reclamantul pretinde că datorită neexecutării hotărârii în favoarea sa, el nu a putut beneficia de bunurile sale şi, astfel, dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost încălcat.

60. Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei pretenţii.

61. Curtea reiterează că o „pretenţie” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece, hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, § 59).

62. Curtea notează că reclamantul a avut o pretenţie executorie care a rezultat din hotărârea din 5 noiembrie 1997 până la 26 mai 2004, când Curtea de Apel a casat hotărârea. Prin urmare, rezultă că imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărârii, între 5 noiembrie 1997 şi 26 mai 2004, a constituit o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este prevăzut în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

63. Prin neexecutarea hotărârii Judecătoriei sectorului Centru, autorităţile naţionale au împiedicat reclamantul să obţină evacuarea locatarilor şi să beneficieze de casa sa. Guvernul nu a prezentat nicio justificare pentru această ingerinţă, iar Curtea consideră că lipsa fondurilor şi a spaţiului locativ alternativ disponibil nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea, mutatis mutandis, Ambruosi v. Italy, nr. 31227/96, §§ 28-34, 19 octombrie 2000). La fel, nici faptul că, la 26 mai 2004, Curtea de Apel a decis să redeschidă procedurile nu justifică neexecutarea hotărârii înainte de această dată.

64. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.IV.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI65. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A.Prejudiciul material66. Reclamantul a solicitat 125,689 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa hotărârea din 5 noiembrie 1997. El a pretins că această sumă va acoperi pierderea profitului pe care a suportat-o ca rezultat al imposibilităţii de a folosi casa şi terenul aferent.67. Reclamantul a declarat că el ar fi închiriat casa şi terenul aferent dacă hotărârea ar fi fost executată la timp, adică imediat după ce a devenit executorie la 5 noiembrie 1997. În susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a prezentat scrisori din partea câtorva agenţii imobiliare, conform cărora chiria pentru un metru pătrat în imobilele din vecinătatea casei sale varia între 3 dolari SUA (USD) şi USD 20 lunar. Reclamantul a declarat că el ar fi obţinut USD 10 pentru un metru pătrat. El a înmulţit numărul metrilor pătraţi cu acest preţ şi apoi a înmulţit rezultatul cu numărul de luni în care el nu a putut folosi casa.68. Guvernul a declarat că suma pretinsă de reclamant este excesivă, fără a propune, totuşi, o altă sumă care ar fi realistă în opinia sa şi fără a contesta preţul chiriei prezentat de reclamant. De asemenea, el nu a contestat suprafaţa casei. În fine, Guvernul a declarat că restitutio in integrum ar fi o satisfacţie echitabilă suficientă.69. În lumina redeschiderii procedurilor, ca urmare a deciziei Curţii de Apel din 26 mai 2004, Curtea consideră că chestiunea aplicării articolului 41 al Convenţiei, în ceea ce priveşte compensaţiile pentru prejudicial material, nu este gata pentru decizie. În consecinţă, ea decide s-o rezerve.

B.Prejudiciul moral

70. Reclamantul a solicitat EUR 50,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa hotărârea din 5 noiembrie 1997 pentru o perioadă mai mare de şase ani şi jumătate, până la decizia Curţii de Apel din 26 mai 2004.

71. El a declarat că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii i-a cauzat suferinţe, deoarece casa disputată reprezenta pentru el nu numai o valoare materială, dar şi o valoare emoţională, fiindcă aceasta a fost casa părinţilor săi în care el şi-a petrecut copilăria.

72. Mai mult, reclamantul a susţinut că el a fost umilit şi tratat cu dispreţ pe parcursul anilor în care el a trebuit să implore funcţionarii publici şi să aştepte în faţa oficiilor lor pentru a obţine executarea hotărârii.

73. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant, susţinând că este excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii. El a declarat că în unele cauze simpla constatare de către Curte a unei violări a fost considerată o satisfacţie echitabilă suficientă. Guvernul, în continuare, a citat cauza Brumărescu v. România (satisfacţie echitabilă) ([GC], nr. 28342/95, ECHR 2001-I), unde reclamantului i s-au alocat USD 15,000 cu titlu de prejudiciu moral, declarând că în această cauză suma ar trebui să fie mai mică.

74. Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii timp de o perioadă atât de lungă, mai ales având în vedere vârsta sa avansată. Ea alocă reclamantului suma de EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu moral.C. Costuri şi cheltuieli

75. Reclamantul a pretins, de asemenea, EUR 1,610 cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii, din care EUR 1,492 erau taxe de reprezentare, iar restul sumei reprezentau cheltuielile pentru traducerea documentelor din engleză în română, precum şi pentru diverse lucrări de secretariat.

76. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că reclamantul nu a dovedit cheltuielile de reprezentare pretinse.

77. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004- ...).

78. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată de reclamant, criteriile de mai sus, complexitatea cauzei şi faptul că o parte din pretenţii au fost declarate inadmisibile, Curtea acordă reclamantului EUR 1,000 pentru costurile şi cheltuielile angajate.

D.Dobânda de întârziere

79. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Declară în unanimitate inadmisibilă pretenţia în baza articolului 3 al Convenţiei;

2.Declară cu şase voturi contra unul restul cererii admisibilă;

3.Hotărăşte cu şase voturi contra unul că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;

4. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să se expună asupra articolului 13 al Convenţiei;

5.Hotărăşte cu şase voturi contra unul că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;

6.Hotărăşte cu şase voturi contra unul

(a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;

(b)că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

7.Hotărăşte în unanimitate că chestiunea aplicării articolului 41 al Convenţiei în ceea ce priveşte prejudiciul material nu este gata pentru decizie;

   prin urmare,

(a) rezervă chestiunea respectivă;

(b)invită Guvernul şi reclamantul să informeze Curtea, pe parcursul a şase luni de la data acestei hotărâri, despre orice evoluţii în redeschiderea procedurilor sau despre orice acord la care ei ar putea ajunge;

(c)rezervă procedura ulterioară şi deleghează Preşedintelui Camerei competenţa de a fixa acelaşi lucru, dacă va fi necesar.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 18 ianuarie 2005, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Michael O’BOYLE                              Nicolas BRATZA

    Grefier                                       Preşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia parţial concordantă şi parţial disidentă a dlui Pavlovschi este anexată la această hotărâre.

N.B.

M. O’B.

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI

Spre marele meu regret, eu nu pot să subscriu concluziilor la care a ajuns majoritatea în această cauză.

Eu aş dori să declar că am o simpatie profundă faţă de reclamant, dl Popov, care a avut de suferit considerabil alături de multe alte persoane, ca rezultat al ilegalităţilor comise de regimul totalitar stalinist. Eu respect vârsta dumnealui destul de avansată. Dar aceste sentimente de simpatie şi respect nu trebuie să predomine asupra chestiunilor de drept. De asemenea, acestea nu trebuie să scutească reprezentantul său legal de sarcina de a prezenta probe.

1.CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

În ceea ce priveşte admisibilitatea cauzei, eu nu sunt convins de argumentele date de majoritatea pentru respingerea obiecţiilor preliminare ale Guvernului. În opinia mea, nu este bine de a respinge poziţia Înaltei Părţi Contractante fără a verifica argumentele aduse.

Poziţia luată de Guvernul Republicii Moldova nu mi se pare atât de neîntemeiată precum este prezentată în hotărâre. Aici eu mă refer la abuzurile de dreptul de a depune o cerere la Curte comise în mod clar de reprezentantul reclamantului. Eu las deschisă chestiunea dacă aceste abuzuri au fost atât de grave încât să facă cererea inadmisibilă (deşi, în opinia mea, ele au fost), deoarece gravitatea lor ar fi trebuit să fie examinată de către Cameră. Camera ar fi trebuit, cel puţin, să le recunoască şi să le condamne, chiar dacă ea nu ar fi declarat cererea inadmisibilă.

Omisiunea de a proceda în acest fel poate crea o impresie falsă că majoritatea, în mod tacit, susţine limbajul ofensator şi insultător folosit de reprezentantul reclamantului împotriva Guvernului pârât şi, de asemenea, acceptă prezentarea de către reclamant a unor informaţii false sau eronate.

Daţi-mi voie să demonstrez câteva fapte ale cauzei care, în opinia mea, dovedesc declaraţia de mai sus.

În al doilea paragraf al scrisorii sale, datată din 1 septembrie 2004, reprezentantul reclamantului scrie:

„...la momentul când cererea dlui Popov se afla într-o fază destul de avansată la Curte, când Guvernul a fost obligat să informeze Curtea despre posibilitatea unei reglementări amiabile a cauzei, Guvernul a iniţiat procedura de revizuire a cauzei.”

În paragraful 6 al aceleiaşi scrisori el, de asemenea, scrie:

„...pe parcursul unei perioade de trei luni când existau toate posibilităţile de a executa hotărârea irevocabilă, Guvernul a încercat să poarte nişte negocieri dubioase cu reclamantul, făcându-i o propunere foarte clară reclamantului de a-şi retrage cererea de la Curte, în caz contrar, va fi iniţiată procedura de revizuire.”

În următorul paragraf al scrisorii, reprezentantul reclamantului conchide:

„...reclamantul a refuzat să-şi retragă cererea de la Curte, iar ca rezultat al acestui fapt a fost iniţiată procedura de revizuire.”

În scrisoarea sa din 4 iunie 2004, reprezentantul reclamantului scrie:

„...Guvernul nu a soluţionat cauza pe calea reglementării amiabile, dar a continuat să joace un joc foarte murdar.”

Mai târziu, în timp ce descria procedura de revizuire, avocatul reclamantului din nou a numit această procedură „...un joc murdar al Guvernului”.

În opinia mea, declaraţia făcută de reprezentantul reclamantului precum că „Guvernul a iniţiat procedura de revizuire în această cauză” este vădit neadevărată, cu alte cuvinte este intenţionat falsă.

Caracterul fals al acestei informaţii prezentată oficial Curţii Europene a Drepturilor Omului de către reprezentantul reclamantului rezultă evident din probele prezentate nouă.

Aceste probe arată că reprezentantul reclamantului ştia foarte bine că nu Guvernul a iniţiat procedura de revizuire, dar acele persoane care au pierdut proprietatea asupra a trei apartamente disputate şi în privinţa cărora exista un risc real să fie evacuate din acele apartamente - Leonid Muntean, Nina Muntean, Grigore Demciuc şi Tatiana Demciuc.

Realitatea riscului ca aceste persoane să fie evacuate este confirmată de înştiinţările de evacuare emise de autorităţi pe numele lor, care pot fi găsite în dosarul nostru.

Faptul că reprezentantul ştia cu siguranţă că Guvernul nu era implicat în procedura de revizuire rezultă din însăşi scrisoarea reprezentantului reclamantului, trimisă Curţii la 4 iunie 2004, în care, vorbind despre casarea hotărârii irevocabile, el a scris:

„...încheierea a fost pronunţată în baza unei cereri de revizuire depusă de persoanele care locuiesc în imobilul care aparţine clientului meu.”

Contrar acestor spuse ale sale, în scrisoarea menţionată mai sus, datată din 1 septembrie 2004, avocatul reclamantului a făcut următoarea acuzaţie împotriva Guvernului Republici Moldova:

„...reclamantul a refuzat să-şi retragă cererea de la Curte (CEDO), iar ca rezultat al acestui fapt a fost iniţiată procedura de revizuire”.

Anume această afirmaţie este, în opinia mea, intenţionat falsă din următoarele motive.

În scrisoarea sa din 4 iunie 2004, sus-menţionată, reprezentantul reclamantului a adus următoarele acuzaţii Guvernului Republici Moldova:

„La 20 mai 2004, reprezentantul dlui Popov, Ivan Turceac, în discuţia cu Agentul Guvernului Republicii Moldova la CEDO, a fost solicitat să semneze un acord prin care Guvernul s-a angajat să-i permită dlui Popov accesul la proprietatea sa, iar reclamantul trebuia să-şi retragă cererea la Curte. ...Reprezentantul dlui Popov a refuzat să semneze un astfel de acord. ...după 6 zile, la 26 mai 2004, Curtea de Apel a pronunţat o încheiere de casare a hotărârii din 1997.”

Din această scrisoare rezultă clar că discuţia dintre Agent şi dl I. Turceac a avut loc la 20 mai 2000. În acelaşi timp, într-o copie a încheierii pronunţate de către Curtea de Apel la 26 mai 2004 şi prezentată Curţii este indicat că procedura de revizuire a fost iniţiată în baza cererilor depuse de G. Demciuc, T. Demciuc, N. Muntean şi L. Muntean la 14 aprilie 2004.

Astfel, este imposibil ca procedura de revizuire să fi fost iniţiată după refuzul reprezentantului reclamantului de a semna un acord de reglementare amiabilă, deoarece acea procedură a început la 14 aprilie 2004, în timp ce pretinsa discuţie dintre reprezentantul reclamantului şi reprezentantul Guvernului a avut loc (dacă a avut loc) la 20 mai 2004, care cronologic este cu mai mult de o lună mai târziu.

Doar o singură concluzie poate rezulta din toate aceste fapte: informaţia transmisă Curţii de reprezentantul reclamantului, prin care el a încercat să inducă în eroare Curtea, pretinzând că procedura de revizuire a fost iniţiată ca o formă de presiune din partea Guvernului din cauza refuzului reprezentantului reclamantului de a semna un acord, este intenţionat falsă.

Toate aceste manipulări de fapte şi materiale legale care sunt, în mod clar, compromiţătoare şi defăimătoare pentru Guvernul Republicii Moldova, au distorsionat situaţia reală. Din păcate, în pofida acestui fapt, ele au rămas fără nicio examinare şi chiar fără nicio reflectare în hotărâre.

Şi acest lucru este în pofida poziţiei clare şi directe a Guvernului Republicii Moldova cu privire la această chestiune. Daţi-mi voie să citez o parte din observaţiile Guvernului.

„...Prin urmare, considerăm că reprezentantul reclamantului aduce acuzaţii violente autorităţilor naţionale. Guvernul consideră aceste acuzaţii ofensatorii. Mai mult, în jurisprudenţa Comisiei cererile în care un reclamant a făcut declaraţii defăimătoare despre Guvern au fost respinse ca fiind un abuz de dreptul de a depune o cerere la Curte. Din acest motiv, noi solicităm Curţii să ia în consideraţie această informaţie, care oferă Curţii un motiv de a declara cererea inadmisibilă în corespundere cu decizia din 30 septembrie 1968 într-o cauză similară X and Z v. the Federal Republic of Germany.”

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, o cerere poate fi respinsă pe motiv că ea constituie un abuz de dreptul de a depune o cerere la Curte. Acesta poate fi cazul în care termenii folosiţi la adresa Guvernului pârât sunt priviţi ca „ofensatori”, „difăimători” sau „excesivi” (Rafael v. Austria, nr. 2424/65, decizia Comisiei din 24 mai 1966, Yearbook 9, p. 427).

O cerere va fi, de asemenea, respinsă ca fiind un abuz de dreptul de a depune o cerere la Curte dacă se pare că fie pretenţiile reclamantului sunt, în mod intenţionat, bazate pe acuzaţii false, fie reclamantul, în mod intenţionat, a prezentat informaţii eronate cu scopul de a induce în eroare Curtea. Acelaşi lucru se aplică şi atunci când reclamantul poate să prezinte doar argumente nefondate”.

În opinia mea, această poziţie nu este total irelevantă.

În decizia sa din 24 mai 1966, în cauza Rafael v. Austria (cererea nr. 2424/65), Comisia, vorbind despre acuzaţiile reclamantului îndreptate împotriva Guvernului Austriei şi reprezentanţilor săi, a declarat că ea le-a considerat „în mod clar difămătoare pentru Guvernul Austriei”, notând în continuare „că remarcile reclamantului sunt îndreptate împotriva persoanelor care reprezintă Guvernul în această procedură şi care trebuie să se bucure de o protecţie specială împotriva declaraţiilor difăimătoare în ceea ce priveşte modul în care ei exercită aceste funcţii”. Comisia a conchis că „reclamantul a abuzat de dreptul de a depune o cerere la Curte”.

Dacă în această cauză acuzaţiile reprezentantului reclamantului îndreptate împotriva reprezentanţilor Guvernului Republicii Moldova sunt bazate pe fapte reale sau doar pe invenţii neîntemeiate, ar fi trebuit examinate de Curte în conformitate cu regula: „Verba fortius accipientur contra proferentum” (cuvintele urmează să fie interpretate cu precădere în detrimentul celui care le foloseşte). Dar nu a fost cazul.

Eu nu pot înţelege de ce reprezentanţii Guvernului Republicii Moldova ar trebui să beneficieze de un grad mai mic de protecţie decât reprezentanţii, spre exemplu, ai Guvernului Austriei, aşa precum s-a făcut referire în decizia sus-menţionată.

Din păcate, hotărârea nu ne oferă niciun răspuns la această întrebare.

În schimb, majoritatea a propus să se ia o altă atitudine, în viziunea mea, incorectă, lăsând această chestiune neexaminată. În paragraful 48 al hotărârii se prevede:

„...deoarece reclamantul nu a depus nicio pretenţie în baza articolului 34 al Convenţiei că el a fost împiedicat să prezinte cererea sa, Curtea nu vede niciun motiv să examineze această chestiune din proprie iniţiativă şi, astfel, lasă deschisă întrebarea dacă învinuirea cu privire la constrângerea nepotrivită este sau nu fondată.”

Din păcate, eu nu pot să subscriu concluziei majorităţii că reclamantul nu a depus nicio pretenţie că el a fost împiedicat să prezinte cererea sa. Reclamantul a prezentat o astfel de pretenţie, menţionând exercitarea presiunii cu fiecare ocazie.

În paragraful 46 al hotărârii, este menţionat suficient de precis:

„reclamantul a declarat că, la 20 mai 2004, Agentul Guvernamental i-a oferit pentru semnare un acord potrivit căruia el ar consimţi să-şi retragă cererea sa adresată Curţii şi ar renunţa la dreptul său la orice compensaţie în schimbul primirii casei sale. Potrivit reclamantului, Agentul Guvernamental i-a sugerat că, în cazul refuzului său, Curtea de Apel va examina cererea de revizuire depusă de pârâţi şi va casa hotărârea irevocabilă din 1997, menţinând procedura nesoluţionată pentru o perioadă îndelungată. Potrivit reclamantului, el a refuzat să semneze acordul, iar, drept urmare, la 26 mai 2004, hotărârea irevocabilă a fost casată. După această procedură, la 26 mai 2004, Agentul Guvernamental, aparent, i-a spus reclamantului că dacă el ar fi consimţit să semneze acordul, procedura de revizuire urmată de casarea hotărârii şi redeschiderea procedurilor nu ar fi avut loc.

Reclamantul şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la pretinsa presiune exercitată asupra sa de către Guvern.”

Ce este aceasta dacă nu o pretenţie?

Este adevărat că reclamantul nu a dat nicio caracterizare legală acuzaţiilor sale şi că el nu a menţionat în mod expres articolul 34, dar, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, el nu era obligat s-o facă. Ţine de sarcina Curţii să dea aprecierea legală pe care ea o crede potrivită faptelor prezentate ei.

În hotărârea sa în cauza Foti and Others v. Italy, hotărâre din 10 decembrie 1982, Seria A nr. 56, pp.15-16, § 44, Curtea a declarat:

„Instituţiile create în conformitate cu Convenţia au, totuşi, competenţa de a examina în lumina tuturor cerinţelor Convenţiei circumstanţele de care se plânge un reclamant. În îndeplinirea sarcinii lor, instituţiile Convenţiei sunt libere să dea faptelor cauzei, constatate ca fiind stabilite în baza probelor prezentate lor, o apreciere de drept diferită de cea dată de reclamant sau, dacă este necesar, să analizeze faptele într-o manieră diferită; mai mult, ele trebuie să ia în consideraţie nu numai cererea originală, dar şi documentele adiţionale care o completează (a se vedea, spre exemplu, hotărârea Guzzardi menţionată mai sus, Seria A, nr. 39, pp. 22-23, §§ 62-63, şi hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971, Seria A nr. 13, pp. 40-41, § 98, comparată cu p. 34, § 79 şi pp. 39-40, §§ 96-97).”

Din păcate, această jurisprudenţă nu a fost luată în consideraţie. Acest fapt a dus la o situaţie în care acuzaţiilor extrem de importante şi grave nu le-a fost dată nicio apreciere. Mai mult, toate materialele neverificate prezentate de avocatul reclamantului au fost folosite în hotărâre într-un mod care a creat o iluzie cu privire la posibila implicare a Guvernului în procedura de revizuire, ca o formă de presiune ilegală asupra reclamantului, în pofida faptului că nicio probă nu a fost prezentată de reclamant în acest sens.

Merită a fi menţionat, de asemenea, că în Republica Moldova ingerinţa ilegală în administrarea justiţiei este o infracţiune prevăzută de articolul 303 al Codului penal. O astfel de ingerinţă, comisă de o persoană care se foloseşte de funcţia sa oficială, este considerată conform legislaţiei o infracţiune comisă cu circumstanţe agravante, care se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani. Astfel, pretinzând că reprezentanţii Guvernului au intervenit în examinarea de către Curtea de Apel a cererilor depuse de persoanele enumerate mai sus, reprezentantul reclamantului, în termeni practici, îi acuză de o activitate criminală şi de comiterea unei infracţiuni prevăzută de articolul 303 § 3 al Codului penal.

În decizia sa din 18 mai 2004, în cauza Rehak v. the Czech Republic (cererea nr. 67208/01), Curtea a declarat cererea inadmisibilă pe motiv de abuz de dreptul de a depune o cerere la Curte din partea reclamantului. Acest abuz, în opinia Curţii, a constat din acuzaţii cu privire la activitatea criminală a anumitor reprezentanţi ai Grefei şi apartenenţa lor la serviciile de securitate. Curtea a declarat:

„acuzaţiile reclamantului sunt intolerabile, depăşind limitele unei critici normale, chiar greşite, şi constituie o sfidare a instanţei. Un astfel de comportament din partea reclamantului – chiar presupunând că cererea sa originală nu ar fi vădit nefondată – este contrar dreptului de a depune o cerere individuală la Curte...”

Eu înţeleg perfect poziţia luată de Curte în cauza de mai sus, şi anume, că acuzaţiile neîntemeiate cu privire la activitatea criminală sunt „intolerabile”. Ceea ce nu pot înţelege este de ce astfel de acuzaţii ar trebui tolerate atunci când sunt făcute împotriva unor reprezentanţi ai unei Înalte Părţi Contractante.

În opinia mea, în astfel de situaţii, Curtea, bazându-se pe „faptele cauzei, constatate ca fiind stabilite în baza probelor prezentate ei”, ar trebui să solicite probe de la cei care aduc aceste acuzaţii.

Una din maximele de drept spune: „Ei incumbit probatio qui dicit, non qui nega”. În română aceasta ar putea fi tradusă ca „Sarcina probaţiunii îi aparţine celui care afirmă, nu celui care neagă”.

Dacă nu au fost prezentate probe, Camera trebuie să exprime opinia că partea relevantă a cererii este nefondată (decât dacă ea declară cererea inadmisibilă ca fiind un abuz de dreptul de a depune o cerere la Curte) şi nu trebuie să lase deschisă speculaţiilor întrebarea dacă reprezentanţii Guvernului au folosit sau nu mijloace ilegale de constrângere faţă de reclamant sau au intervenit ilegal în administrarea justiţiei.

În scrisorile adresate Curţii, avocatul reclamantului, acţionând ca reprezentant al Comitetului Helsinki (a se vedea paragraful 2 al hotărârii), referindu-se la procedura de revizuire, o numeşte, precum am citat, „un joc murdar al Guvernului”. În opinia mea, această expresie este, în mod clar, ofensatoare şi defăimătoare. Nu este clar în ce mod, în opinia avocatului, Guvernul i-ar fi putut împiedica pe Leonid Muntean, Nina Muntean, Grigore Demciuc şi Tatiana Demciuc, în privinţa cărora exista un risc real să fie evacuaţi din casele lor, să depună o cerere prin care să iniţieze procedura de revizuire.

O persoană care pretinde că este avocat ar trebui să ştie că un Guvern nu poate, în niciun mod, să limiteze accesul cetăţenilor săi la o instanţă. Revenind la această cauză, Guvernul Republicii Moldova nu trebuie, în niciun mod, să împiedice persoanele menţionate mai sus fie să aibă acces la o instanţă, fie să folosească drepturile lor garantate de lege.

Mai există o chestiune pe care aş dori s-o ridic aici. În conformitate cu articolul 62 § 2 al Regulamentului Curţii, toate negocierile de reglementare amiabilă sunt confidenţiale:

„...În conformitate cu art. 38 § 2 al Convenţiei, negocierile purtate în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă a litigiului sunt confidenţiale şi nu trebuie să influenţeze observaţiile făcute de părţi în cadrul procedurii contencioase. Nicio comunicare scrisă sau orală, precum şi nicio ofertă de reglementare intervenită în cadrul acestor negocieri nu va putea fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă...”

Contrar prevederilor de mai sus, reprezentantul reclamantului a dezvăluit negocierile de reglementare amiabilă, făcându-le publice. Acţionând astfel, în termeni practici, el a renunţat la dreptul său de a se baza în disputele viitoare pe clauza „confidenţialităţii negocierilor” şi a deschis reprezentanţilor Guvernului calea spre protecţia demnităţii lor prin intermediul procedurilor cu privire la defăimare în faţa autorităţilor judecătoreşti naţionale. Acest comportament neprofesionist a creat un posibil pericol ca procedurile confidenţiale să devină o chestiune examinată de autorităţile judecătoreşti din Republica Moldova, ceea ce, în opinia mea, este inadmisibil datorită unui posibil conflict între instanţele naţionale şi cele internaţionale.

 Cu câteva ocazii, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a examinat chestiunea încălcării clauzei de confidenţialitate de către reclamanţi. Spre exemplu, în cauza Drozd v. Poland (cererea nr. 25403/94, decizia din 5 martie 1996), Comisia a declarat: „...reclamantul a făcut publice informaţii confidenţiale...”, „...reclamantul trebuia să fie conştient de confidenţialitatea procedurilor, deoarece el a fost informat despre aceasta...”, „...părţile sunt obligate să respecte confidenţialitatea procedurilor lor...” şi „...comportamentul reclamantului constituie o încălcare gravă a confidenţialităţii...”. În lumina tuturor acestor constatări, Comisia a decis să radieze cererea de pe rol.

Decizia sus-menţionată mă duce la concluzia că propunerea Guvernului Republicii Moldova de a se lua o atitudine similară în această cauză nu este, în opinia mea, neîntemeiată şi merita o examinare mai atentă.

Eu sunt foarte surprins şi regret să notez că un reprezentant al unei organizaţii non-guvernamentale (ONG) atât de respectabile precum este Comitetul Helsinki dă impresia unei persoane lipsite de o etică legală şi profesională elementară. În opinia mea, acest fel de comportament ar trebui să genereze un fel de reacţie din partea Curţii. De fapt, reprezentantul reclamantului nu este avocat, el este doar un jurist care lucrează pentru ONG-ul menţionat mai sus. Participarea sa în această cauză a fost autorizată de Curte în conformitate cu articolul 36 § 4 (a) al Regulamentului Curţii (a se vedea paragraful 5 al hotărârii). Concluzia mea personală este următoarea. Curtea ar trebui să fie mult mai vigilentă atunci când aprobă participarea unor astfel de persoane în procedurile în faţa ei, pentru a evita situaţii ambigue precum cea din această cauză.

Mai există un lucru care merită a fi menţionat. În paragraful 44 al hotărârii se face referire la intenţia reclamantului de a depune o nouă pretenţie, citez:

„...de asemenea, el şi-a exprimat intenţia de a depune o nouă cerere cu privire la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca urmare a casării hotărârii irevocabile.”

În acelaşi timp, în următorul paragraf (45), Curtea statuează că redeschiderea procedurilor este subiect al unei noi pretenţii, citez din nou:

„...Curtea de Apel doar a redeschis procedura şi că redeschiderea este acum subiectul unei noi pretenţii pe care Curtea o va examina în cadrul unei cereri separate.”.

Informaţia citată mai sus cu privire la noile pretenţii este irelevantă cauzei cu privire la neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Există două căi posibile de a proceda în astfel de situaţii: fie de a comunica o nouă pretenţie, dacă ea există într-adevăr sau de a nu o menţiona deloc într-o hotărâre în care este examinată o cu totul altă chestiune şi care nu are nicio legătură cu „o nouă pretenţie pe care Curtea o va examina într-o cerere separată”.

În paragraful 49, Curtea notează: „...o cerere, în mod normal, nu ar fi respinsă ca fiind abuzivă în conformitate cu articolul 35 § 3 al Convenţiei în baza faptului că ea a fost „ofensatoare” sau „defăimătoare” decât dacă a fost, în mod intenţionat, bazată pe fapte neadevărate”. Se face referire la Varbanov v. Bulgaria, nr. 31365/96, § 36, ECHR 2000-X, şi Rehak v. the Czech Republic (citate mai sus).

Să luăm mai întâi hotărârea Varbanov v. Bulgaria. Eu nu sunt de acord cu această referire şi paragraful citat selectat. În această hotărâre doar o parte din paragraful 36 al hotărârii Varbanov a fost citată. Cea de-a doua parte, unde Curtea vorbeşte despre criteriul „în mod intenţionat bazat pe fapte neadevărate”, conţine următoarea concluzie:      

„...Curtea nu consideră că acesta este cazul, pretenţiile reclamantului că drepturile sale garantate de Convenţie au fost încălcate fiind bazate pe fapte reale, unele dintre care sunt, într-adevăr, necontestate de Guvern”.

Acesta nu este cazul în situaţia noastră, unde Guvernul neagă vehement orice implicare în acţiunile pretinse, spre deosebire de cauza Varbanov, unde concluzia a fost bazată pe fapte „...necontestate de Guvern...”. Aici apare o întrebare referitoare la cine şi ce ar trebui să dovedească în procedurile în faţa acestei Curţi. Dacă noi acceptăm principiul legal de mai sus „Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat”, devine clar că sarcina de probaţiune revine reclamantului. În opinia mea, este sarcina reclamantului să dovedească că acuzaţiile sale sunt bazate pe fapte reale, ci nu sarcina Guvernului să dovedească că el nu este vinovat. Nu mai trebuie spus faptul că nici reclamantul şi nici reprezentantul său nu au prezentat vreo probă care să dovedească declaraţiile lor.

În a doua cauză (Rehak v. the Czech Republic), după cum am menţionat deja, Curtea a declarat cererea inadmisibilă din cauza acuzaţiilor nefondate ale reclamantului cu privire la activitatea ilegală a anumitor reprezentanţi ai Curţii.

Prin urmare, ambele aceste citate ar trebui folosite în favoarea declarării inadmisibilităţii cererii, decât ca bază a unei constatări contrare.

2.CU PRIVIRE LA FONDUL CERERII

Este adevărat că Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul cauzei (a se vedea paragraful 52 al hotărârii), dar, în orice caz, indiferent de acest fapt, eu cred că Curtea ar trebui să analizeze situaţia legală în cauză.

În opinia mea, această cauză se deosebeşte, în mod clar, de principala cauză Prodan v. Moldova, la fel şi de alte cauze cu privire la neexecutare.

Caracteristicile care disting această cauză de alte cauze de neexecutare sunt determinate de faptul că autorităţile judecătoreşti ale Republicii Moldova au casat hotărârea irevocabilă în rezultatul procedurii de revizuire. Prin urmare, nu există acum o hotărâre judecătorească irevocabilă în favoarea reclamantului, adică nu există nimic care să fie executat.

În cauza Prodan a existat o hotărâre judecătorească irevocabilă în vigoare în favoarea reclamantului. Acest fapt constituie principala diferenţă – o diferenţă de principiu.

Eu mă îndoiesc foarte mult că Curtea ar putea acuza autorităţile naţionale de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti care a fost legal casată. Eu mă îndoiesc foarte mult că reclamantul ar putea fi considerat ca având bunuri sub formă de aşteptări legitime bazate pe o hotărâre judecătorească care a fost legal casată. Şi mă îndoiesc foarte mult că o hotărâre judecătoreacă casată ar putea avea drept consecinţe orice aşteptări legitime care să constituie bunuri. Dimpotrivă, noi nu ştim ce hotărâre vor pronunţa autorităţile judecătoreşti ale Republicii Moldova după o nouă examinare a pretenţiilor dlui Popov.

Eu accept că dlui Popov trebuie să i se restituie proprietatea sa confiscată de regimul totalitar stalinist şi că nu există niciun dubiu cu privire la acest fapt. Dar dumnealui ar trebui să i se restituie propria sa proprietate, şi nu cea care aparţine altor persoane. În opinia mea, a fost şi continuă să fie responsabilitatea sa să dovedească că proprietatea pe care el o pretinde ca fiind a lui este fosta proprietate a părinţilor săi.

În paragraful 45 al hotărârii se prevede că

„...nu există o hotărâre irevocabilă care să fi stabilit că casa în cauză nu a aparţinut familiei reclamantului şi că reclamantul a ştiut acest lucru”.

Eu sunt de acord că nu există o astfel de hotărâre; în acelaşi timp, nu există o hotărâre judecătorească contrară. Astfel, situaţia legală nu este deloc atât de simplă. Pe de altă parte, mi se pare de neconceput că reclamantul nu a ştiut unde era situată propria sa casă. Daţi-mi voie să vă reamintesc că reclamantul a petrecut aproximativ 16 ani în acea casă înainte ca părinţii săi să fie expropriaţi (a se vedea paragrafele 6 şi 7 ale hotărârii). Este dificil de a crede că el nu ar putea identifica casa în care a copilărit. În opinia mea, dacă autorităţile judecătoreşti naţionale decid că casa pe care el o pretinde ca fiind a lui a aparţinut altei persoane, acest lucru, în mod automat, ar duce la concluzia că el, în mod intenţionat, a prezentat Curţii informaţii false.

În ceea ce priveşte procedura de revizuire, daţi-mi voie să vă reamintesc că Regulamentul Curţii conţine o prevedere similară. Articolul 80 prevede următoarele:

„În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă decisivă asupra soluţiei unei cauze judecate deja şi care, la pronunţarea hotărârii, nu era cunoscut de Curte şi nu putea, în mod rezonabil, să fie cunoscut de parte, aceasta din urmă poate, într-un termen de şase luni de la cunoaşterea faptului respectiv, să sesizeze Curtea cu o cerere de revizuire a acelei hotărâri...”.

Îmi este greu să cred că Curtea noastră, într-un caz de revizuire a unei hotărâri în conformitate cu articolul 80 al Regulamentului Curţii, ar fi solicitat Guvernului unei Înalte Părţi Contractante să execute o hotărâre anterioară, iar ulterior, să execute şi hotărârea revizuită, consecinţele căreia, teoretic vorbind, ar putea fi diametral opuse celor ale primei hotărâri.

Prevederi similare se conţin în Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Articolul 449 (c) şi articolul 450 (c) prevăd că o cerere de revizuire se depune când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute. O astfel de cerere poate fi depusă în termen de trei luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de aceste circumstanţe sau fapte esenţiale.

Prevederi legale similare se conţin în legislaţia multor altor state.

Dacă noi acceptăm că procedura de revizuire este o modalitate legală, echitabilă şi permisibilă de a schimba hotărâri judecătoreşti irevocabile în circumstanţe foarte specifice şi excepţionale, noi, de asemenea, trebuie să acceptăm consecinţele acestei proceduri în această cauză. Aceste consecinţe sunt următoarele:

1. Ca rezultat al casării hotărârii judecătoreşti irevocabile care dă dreptul reclamantului de a obţine proprietate, toate consecinţele legale au încetat să existe; cu alte cuvinte, el a pierdut acum toate drepturile sale. În termeni practici, aceasta înseamnă că el nu mai are dreptul asupra a trei apartamente în cauză, iar ca rezultat, nu există o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

2. Ca rezultat al casării hotărârii judecătoreşti irevocabile, nu mai există ce executa. Dacă nu există ce executa, atunci nu poate exista o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

3.CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

Eu nu pot fi de acord nici cu sumele acordate cu titlu de prejudiciu moral şi costuri şi cheltuieli.

(a)Prejudiciu

Mai întâi de toate, eu aş dori să spun că salut constatarea Curţii că „chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei, în ceea ce priveşte prejudiciul material, nu este gata pentru decizie” (a se vedea § 7 al dispozitivului hotărârii). Această concluzie este logică şi rezultă din faptul că circumstanţele cauzei nu sunt destul de clare pentru a lua o decizie. În termeni practici, aceasta înseamnă că întreaga cauză nu este gata pentru examinare. Într-un mod indirect, majoritatea a recunoscut faptul că fără o hotărâre irevocabilă pronunţată de autorităţile naţionale judecătoreşti în cauza dlui Popov, nu este posibil de a adopta o hotărâre nici în această cauză. Ceea ce eu nu pot înţelege este cum aceeaşi cauză poate fi gata pentru decizie în ceea ce priveşte prejudiciul moral, iar, în acelaşi timp, să nu fie gata pentru decizie în ceea ce priveşte prejudiciul material. În opinia mea, într-o astfel de situaţie întreaga chestiune cu privire la articolul 41 trebuia amânată până la hotărârea irevocabilă a autorităţilor judecătoreşti naţionale în cauza dlui Popov.

În schimb, majoritatea a decis să acorde dlui Popov EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu moral.

Chiar dacă noi luăm ca bază modul dubios de calcul aplicat în cauza Prodan, suma trebuie redusă la jumătate, deoarece, în cauza Prodan reclamantul a pretins şase apartamente, în timp ce în această cauză reclamantul a pretins doar trei. În cauza Prodan a existat o hotărâre irevocabilă valabilă în favoarea reclamantului, în timp ce în această cauză nu există o astfel de hotărâre.

În cauza Prodan calculele avocatului reclamantului au fost bazate pe următoarele argumente: dacă reclamantul ar fi primit apartamentele, el ar fi găsit chiriaşi, ar fi închiriat apartamentele şi ar fi primit plăţi, ar fi depozitat banii într-o bancă şi ar fi obţinut dobândă. În această cauză, reclamantul nu a pretins nicio dobândă bancară.

Chiar lăsând cauza Prodan la o parte, eu aş dori să spun că suma acordată în această cauză depăşeşte limitele rezonabile şi este excesiv de mare.

Daţi-mi voie să amintesc că perioada de neexecutare în această cauză a fost în jur de 6 ani şi 6 luni.

Este general recunoscut că executarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile constituie parte a „procesului”.

În cauza Hornsby v. Greece, Curtea a punctat corect că executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-II, p. 510, § 40).

Prin urmare, este logic de spus că întârzierile în procesul de executare a hotărârilor trebuie privite, la rândul lor, ca întârzieri în cadrul „procesului”. Şi dacă acesta este cazul, în această situaţie, noi trebuie să urmăm hotărârile precedente cu privire la această chestiune.

Când se încearcă să se compare suma acordată în această cauză cu compensaţiile acordate în alte cauze cu „proceduri excesiv de lungi”, diferenţa este cu adevărat frapantă.

Daţi-mi voie să dovedesc concluzia mea precedentă prin nişte exemple.

Cauza Krol v. Poland (a se vedea Krol v. Poland, nr. 65017/01, 28 septembrie 2004): durata procedurilor - 10 ani şi 5 luni. Suma acordată - EUR 4,500.

Cauza Przygodzki v. Poland (a se vedea Przygodzki v. Poland, nr. 65719/01, 5 octombrie 2004): durata procedurilor - 7 ani şi 6 luni. Suma acordată – EUR 2,500.

Cauza Nowak v. Poland (a se vedea Nowak v. Poland, nr. 27833/02, 5 octombrie 2004): durata procedurilor - 7 ani şi 7 luni. Suma acordată – EUR 3,600.

Cauza Wiatrzyk v. Poland (a se vedea Wiatrzyk v. Poland, nr. 52074/99, 26 octombrie 2004): durata procedurilor - 8 ani şi 6 luni. Suma acordată – EUR 3,000.

Cauza Kusmierek v. Poland (a se vedea Kusmierek v. Poland, nr. 10675/02, 21 septembrie 2004): durata totală a procedurilor - 9 ani şi 6 luni (dintre care 8 ani şi 4 luni cădeau sub jurisdicţia Curţii). Suma acordată – EUR 4,000.

Cauza Kreuz v. Poland (a se vedea Kreuz v. Poland (no. 2), nr. 46245/99, 20 iulie 2004): durata procedurilor - 9 ani şi 3 luni. Suma acordată – EUR 3,600.

Cauza Pasnicki v. Poland (a se vedea Pasnicki v. Poland, nr. 51429/99, 6 mai 2003): durata procedurilor - 12 ani şi 9 luni (dintre care 9 ani şi 9 luni cădeau sub jurisdicţia Curţii). Suma acordată – EUR 4,500.

Această listă poate fi continuată.

În opinia mea, atitudinea luată în cauzele de mai sus trebuie luată, de asemenea, în cauzele de „neexecutare”. Motivele care m-au adus la această concluzie sunt următoarele:

Atunci când vorbim despre prejudiciul moral, mai întâi de toate vorbim despre o formă de compensare financiară pentru suferinţa suportată de reclamant. Eu sunt sigur că, din punct de vedere obiectiv, pentru un reclamant nu există nicio diferenţă la ce etapă a „procesului”– examinarea în instanţa de fond, de apel, de recurs, procedurile de executare – statul nu-şi îndeplineşte obligaţiile. Ceea ce cu adevărat contează aici este perioada de timp pe parcursul căreia reclamantul a aşteptat satisfacerea cerinţelor lui legale.

Ca o chestiune de principiu, sumele acordate ar trebui să fie similare în cauze în care întârzieri similare au fost constatate, probabil, cu unele ajustări în dependenţă de situaţia economică şi standardele de viaţă existente în fiecare Stat Membru.

(b)Costuri şi cheltuieli

În conformitate cu articolul 60 § 2, atunci când se pretinde o satisfacţie echitabilă, „...trebuie prezentată o listă detaliată a tuturor pretenţiilor, împreună cu documentele sau chitanţele care le justifică, în lipsa căreia Camera poate respinge pretenţiile în totalitate sau în parte...”.

Cu multe ocazii, Curtea a declarat că numai cheltuielile realmente angajate de reclamant trebuie rambursate.

În hotărâre (a se vedea paragraful 83) se prevede că „...luând în consideraţie lista detaliată prezentată de reclamant...” Curtea acordă reclamantului EUR 1,000.

În aceste circumstanţe ale cauzei, când nu s-a spus niciun cuvânt despre existenţa vreunui document care să justifice pretenţiile, aşa cum este cerut de regula citată mai sus, eu am mari îndoieli că rambursarea costurilor şi cheltuielilor în această cauză a fost în conformitate cu Regulamentul Curţii.

 

Full & Egal Universal Law Academy