CASE OF POPOV v. MOLDOVA ( No. 1) - [Romanian Translation]

Consiliul Europei

 

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

 

 

Secţiunea a patra

 

 

Cazul dlui Popov c. Republicii Moldova

 

(Cererea nr. 74153/01)

 

 

 

 

HOTĂRÎRE

 

 

 

 

Strasbourg 

 

 

 

 

 

 

18 ianuarie 2005

 

 

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), în şedinţa Camerei compusă din :

Sir Nicolas Bratza, Preşedinte

Dn-l   J. Casadevall,

Dn-l   M. Pellonpaa,

Dn-l   R. Maruste,

Dn-l   S. Pavlovschi,

Dn-l   J. Borrego Borrego,

Dn-l   J. Sicuta, judecători

şi Dn-l  M. O’Boyle, Grefierul Secţiunii

Delibirînd la 14 decembrie 2004,

Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:

 

 

PROCEDURA

     Cazul a fost iniţiat prin cererea nr. 74153/01 contra Republicii Moldova, înaintată Curţii conform articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia), de către cetăţeanul Republicii Moldova, dl Serghei Popov la 28 iunie 2001.                        Petiţionarul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl. V. Jereghi de la Comitetul Helsinki din Moldova. Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de Agentul său, dl Vitalie Pîrlog.    Petiţionarul, din cauza neexecutării hotărîrii judecătoreşti definitive din 5 noiembrie 1997, a invocat în faţa Curţii încălcarea drepturilor sale garantate de articolele 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil), 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) şi 13 (dreptul la un recurs efectiv) ale Convenţiei, precum şi articolul 1 al Protocolului 1 (protecţia dreptului la proprietate) al Convenţiei.    Cererea respectivă a fost repartizată Secţiunii a IV-a. La 7 ianuarie 2003, o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice această cerere Guvernului Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis examinarea fondului cererii în paralel cu examinarea admisibilităţii sale. Conform Regulei 41 din Regulamentul Curţii, datorită vîrstei înaintate şi stării rele de sănătate a petiţionarului, s-a dat prioritate în examinarea acestei cereri.    La 3 decembrie 2003, Preşedintele Secţiunii a IV-a a decis să aprobe canditatura dlui Vanu Jereghi în calitate de reprezentant al petiţionarului, conform Regulei 36 § 4, lit. a) al Regulamentului Curţii.

 

 

 ÎN FAPT

 I. Circumstanţele cazului

     Petiţionarul s-a născut în anul 1925 şi locuieşte în Chişinău.    În 1941 autorităţile sovietice au naţionalizat casa părinţilor petiţionarului. În acelaşi an familia sa, a fost deportată în Rusia şi Uzbekistan .    La 8 decembrie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 1225-XII cu privire la reabilitarea victimelor represiunii politice comisă de către regimul totalitar comunist de ocupaţie. Legea a permis victimelor represiunilor sovietice să reclame proprietatea lor confiscată sau naţionalizată.    În anul 1997, petiţionarul a înaintat o cerere de chemare în judecată la Judecătoria Sectorului Centru, potrivit căreea el cerea restituirea casei părinţilor lui. Deoarece casa a fost cumpărată de către noii chiriaşi, petiţionarul a cerut să fie declarat nul şi să fie anulat, contractul de cumpărare a acestei case de la stat. De asemenea, el a cerut evacuarea tuturor locatarilor acestei case.La 25 iunie 1997, Judecătoria Sectorului Centru a decis în favoarea petiţionarului şi a pronunţat hotărîrea de restituire a casei. A fost declarat nul şi anulat contractul potrivit căruia casa a fost vîndută noilor chiriaşi. Ulterior, Judecătoria Sectorului Centru a ordonat Consiliului Municipal să evacueze toţi locătarii acestei case, oferind chiriaşilor respectivi un alt spaţiu locativ.Consiliul Municipal, Ministerul Privatizării şi chiriaşii au înaintat apel la Tribunalul municipiului Chişinău contra hotărîrei Judecătoriei Sectorului Centru. La 5 noiembrie 1997, Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul, menţinînd hotărîrea Judecătoriei Sectorului Centru, doar cu anumite amendamente de text. Deoarece hotărîrea din 5 noiembrie 1997 nu a fost atacată cu recurs, ea a devenit definitivă.În 1999, 2000 şi 2001 avocatul petiţionarului, în ordinea juridică internă, a inaintat o acţiune împotriva Consiliului Municipal, pentru refuzul de a executa prevederile hotărîrii din 5 noiembrie 1997.

La 28 decembrie 1999, Judecătoria Sectorului Centru a emis o încheiere prin care Şeful Direcţiei pentru imobil al Consiliului Municipal a fost obligat să plătească o amendă în mărime de 18 lei MDL (echivalentul 1. 53 EURO, la acel moment) pentru neexecutarea hotărîrei judecătoreşti definitive din 5 noiembrie 1997.

La 25 august 2000, aceeaşi Judecătorie a emis o altă încheiere prin care Consiliul Municipal era constrîns să plătească o amendă de 1. 800 lei MDL (echivalentul de 161 EURO, la acel moment). Judecătoria a considerat nefondată inter alia motivaţia, precum că criza de fonduri şi lipsa de locuinţe disponibile, invocată de Consiliul Municipal, ar justifica neexecutarea hotărîrii judecătoreşti menţionate mai sus.

Ca urmare, Consiliul Municipal a înaintat apel împotriva încheierii din 25 august 2000. La 24 ianuarie 2001, Tribunalul Municipiului Chişinău a anulat încheierea dată, motivînd că criza de fonduri şi lipsa spaţiilor locative disponibile a prezentat un impediment obiectiv în executarea hotărîrei judecătoreşti definitive din 5 noiembrie 1997.

La 23 februarie 2001, Judecătoria Sectorului Centru a emis o altă încheiere prin care Consiliul Municipal a fost obligat să achite o amendă în mărime de 1.800 MDL.În perioada anilor 1997-2002 petiţionarul, din cauza neexecutării hotărîrei judecătoreşti definitive din 5 noiembrie 1997,a înaintat un şir de petiţii adresate Consiliul Municipal, Judecătoriei Sectorului Centru şi Ministerului Justiţiei. Ca răspuns, Consiliul Municipal şi Ministerul Justiţiei l-a informat pe petiţionar că datorită lipsei de fonduri pentru construcţia spaţiilor locative, precum şi lipsa de locuri alternative pentru cazarea persoanelor care urmau a fi evacuate, hotărîrea din 5 noiembrie 1997 nu poate fi executată. În luna aprilie a anului 2004, patru chiriaşi (locatari ai casei petiţionarului) au înaintat la Curtea de Apel Chişinău, o cerere de revizuire a hotărîrilor din 25 iunie 1997 şi 5 noiembrie 1997. Bazîndu-se pe prevederile articolului 449 al noului Cod de Procedură Civilă (vezi paragraful 21 de mai jos) petiţionarii au motivat acţiunea prin faptul că le-au devenit cunoscute unele circumstanţe esenţiale ale cauzei care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior. De asemenea, ei au solicitat Curţii de Apel Chişinău extinderea termenului de prescripţie pentru înaintarea cererii, deoarece noile date de la Arhiva Naţională le-au parvenit abia în aprilie 2004.

La 25 mai 2004, Curtea de Apel Chişinău le-a dat cîştig de cauză chiriaşilor, anulînd hotărîrea din 5 noiembrie 1997 şi ordonînd redeschiderea procedurii ca urmare a cunoaşterii unor circumstanţe esenţiale ale cauzei care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior. De asemenea, Judecătoria a decis asupra extinderii termenului de înaintare a cererii de revizuire.

Datele invocate în decizia Curţii de Apel Chişinău a fost extrase din ediţia Monitorului Municipal din anul 1940, precum şi din cîteva certificate de la Arhiva Naţională şi Registrul Teritorial din aprilie şi mai 2004. Conform acestor documente, datorită schimbării numerotaţiei caselor de pe acea strada, era neclar faptul care locuinţă aparţine în realitate petiţionarului, ceea ce urmează a fi stabilit la judecarea în fond a cauzei. Totodată, Curtea de Apel Chişinău n-a specificat dacă prevederile articolului 449 al noului Cod de Procedură Civilă au efect retroactiv şi nici ce motive pot fi invocate pentru extinderea termenului limită de înaintare a cererii de revizuire.

 

 

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

 

15. Prevederile relevante ale Legii nr. 1225-XII din 8 decembrie 1992, cu modificările ulterioare din 23 noiembrie 1994, prevede următoarele:

 

“Articolul 12. Restituirea averii persoanelor supuse represiunilor.

 

(1) Cetăţenilor Republicii Moldova, supuşi represiunilor politice şi ulterior reabilitaţi, li se restituie, la cererea lor sau a moştenitorilor lor, averea confiscată, naţionalizată sau luată în alt mod. (...)

 

(5) Actele de vînzare-cumpărare sau de înstrăinare în alt mod a caselor, clădirilor şi altor construcţii şi bunuri confiscate, naţionalizate sau luate de la persoanele supuse represiunilor, efectuate după reabilitarea acestora, se declară nule pe cale judiciară, la cererea persoanelor supuse represiunilor sau a moştenitorilor lor.”

 

16. În 1998 articolul de mai sus a fost completat cu un nou paragraf prin Legea nr. 84-XIV din 8 iulie 1998, care prevede următoarele:

 

“Persoanele care urmează a fi evacuate din casele restituite sunt asiguarte cu spaţiu locativ peste rînd, la momentul evacuării, de către autorităţile administraţiei publice locale, în conformitate cu legislaţia.”

 

17. Art. 325 din Codul de Procedură Civilă, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003 “vechiul Cod de Procedură Civilă”, prevede următoarele:

 

“Hotărîrile definitive (...) pot fi revizuite în următoarele cazuri:s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost şi nu au putut fi cunoscute părţilor.”

 

Art. 426 în aceeaşi ordine de idei, prevede următoarele :

 

“Creditorul sau debitorul împotriva căruia s-au întreprins măsuri legale, pot să depună apel împotriva oricăror acţiuni pe care judecata refuză să le admită (...)”

 

18. Art. 478, al Codului Civil, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003 “Codul Civil vechi”, prevede următoarele:

 

“Prejudiciul cauzat persoanei fizice sau juridice în urma acţiunilor ilicite ale organelor de cercetare penală, de ancheta preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, se repară de către stat integral, indiferent de culpa persoanei cu funcţii de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, în modul stabilit de lege.”

 

19. Conform Buletinului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din februarie 2003 (pag. 17), art.478 Codul Civil vechi, şi a altor prevederi relevante din Legislaţia Republicii Moldova, se aplică în următoarele situaţii:

 

“- detenţie ilegală, arest ilegal, acuzaţie ilegală, condamnare ilegală,

- percheziţie ilegală, confiscare sau sechestrarea bunurilor în cadrul anchetei penale,

- reţinerea administrativă ilegală, amendarea ilegală,

- măsurile de investigaţie operative ilegale.

- confiscarea ilegală a documentelor contabile, de bani, mărci, blocarea contului”.

 

20. La 12 iunie 2003 a intrat în vigoare noul Cod Civil. Articolul 1404 al noului Cod Civil prevede următoarele:

 

“(1)Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică.

 

(2)Persoanele fizice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acţiunile indicate la alin. 1(...)”

 

21. La 12 iunie 2003 a intrat în vigoare noul Cod de Procedură Civilă. Art. 449, stipulează următoarele:

 

“Temeiurile declarării revizuirii

 

Revizuirea se declară în cazul în care:

c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior”.

 

Art. 450, în aceeaşi ordine de idei, prevede următoarele:

“Termenele de depunere a cererii de revizuire:

 

c) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior(...)”

 

 

ÎN DREPT

 

22. Petiţionarul pretinde încălcarea articolului 3 al Convenţiei, motivînd prin faptul că din cauza neexecutării hotărîrii din 5 noiembrie 1997 timp de cîţiva ani, el a fost supus unui tratament inuman şi degradant. Art. 3 al Convenţiei, prevede următoarele:

 

“Nimeni nu poate fi supus unui tratament inuman şi degradant, sau unei pedepse (...)”.

 

23. De asemenea, petiţionarul a pretins încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei prin faptul că nu a fost executată hotărîrea judecătorească din 5 noiembrie 1997. Articolul 6 § 1 al Convenţiei, prevede următoarele:

 

“1.Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa(...)”

 

24. În continuare el susţine că nu a dispus de remedii naţionale efective în vederea neexecutării hotărîrii din 5 noiembrie 1997, fapt ce este contrar prevederilor conţinute în articolul 13 al Convenţiei, care prevede următoarele:

 

“Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

 

25. În final, petiţionarul declară că datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti, pronunţate în favoarea sa, el nu s-a putut folosi de bunurile moştenite legal, astfel fiindu-i încălcat dreptul la protecţia proprietăţii, stipulat în articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:

 

“Orice peroană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiiile generale ale dreptului internaţional.

 

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

 

 I.          ADMISIBILITATEA CERERII

 

A. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

 

26. În cererea sa, petiţionarul a invocat faptul că a fost încălcat prevederile articolului 3 al Convenţie pe motivul neexecutării hotărîrii judecătoreşti din 5 noiembrie 1997. Mai mult ca atît, fiind o persoană în etate, dumnealui a îndurat umiliri repetate, cerînd autorităţilor statului să execute hotărîrea menţionată mai sus.

27. Curtea susţine că petiţionarul nu a motivat substanţial plîngerea sa. Mai mult ca atît, nu indică că suferinţa pe care el ar fi îndurat-o din cauza neexecutării hotărîrii era suficientă pentru a vorbi despre un tratament inuman şi degradant sub rezerva articolului 3 al Convenţiei (Irlanda c. Marii Britaniei, hotărîrea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, § 162).

28. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei, datorită faptului că ea este nefondată.

 

 

B. ALTE PLÎNGERI

 Neepuizarea căilor interne de recurs

 

29. În observaţiile sale din 21 februarie 2003, 21 iulie 2003 şi 5 august 2003 Guvernul Republicii Moldova a invocat excepţia de neepuizare a remediilor interne, bazîndu-se pe faptul că petiţionarul nu a folosit remediile prevăzute de articolele: 426 al vechiului Cod de procedură civilă, articolul 478 al vechiului Cod civil sau ale articolului 1404 al noului Cod civil.

 

A) Articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă

 

30. Guvernul susţine că petiţionarul nu a înaintat o acţiune în judecată în privinţa executorului judecătoresc, prevăzută de art. 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă (vezi § 17).

31. Curtea reiterează faptul că, ea poate fi sesizată decît după epuizarea căilor interne de recurs, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenţiei. Acest fapt rezultă din legislaţia naţională unde este prevăzut dreptul la un recurs efectiv în privinţa acestei încălcări. Sarcina de a dovedi îi revine Guvernul, care susţine în faţa Curţii, că dreptul la un recurs efectiv era disponibil atît în teorie cît şi în practică la acel moment, mai bine zis dreptul la recurs era accesibil oferind şanse rezonabile de succes (vezi V. c. Marii Britaniei [GC], nr. 24888/94, § 57, CEDO 1999-IX).

32. Curtea susţine că petiţionarul nu se referă la nereuşita executorului judecătoresc, ci la refuzul administraţiei locale de a urma ordinile Judecătoriei şi executorilor judiciari. Cu toate acestea, Curtea notifică că executorul judecătoresc a acţionat foarte perseverent în scopul convingerii Consiliului Municipal de a executa hotărîrea. Prin urmare, încercarea de a depune plîngere contra refuzului executorului judecătoresc de a acţiona în judecată nu ar fi fost în interesul petiţionarului. Chiar admiţînd faptul că petiţionarul ar fi acţionat în judecată cu o plîngere contra executorului judecătoresc obţinînd o hotărîre judecătorească privitor la neligitimitatea neexecutării hotărîriii potrivit legislaţiei naţionale, prin aceasta nu s-ar fi obţinut nimic nou, unica problemă în discuţie ar fi fost un alt titlu executor, pentru hotărîrea din 5 noiembrie 1997, fără efecte juridice. Finalmente, Curtea conchide că o astfel de acţiune ar fi fost ineficientă şi cererea nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor interne de recurs, prevăzute de articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă (vezi Jasiunine c. Lituaniei, dec. nr. 41510/98, din 24 octombrie 2000).

 

 

B) Articolul 478 din vechiul Cod Civil

 Guvernul susţine că petiţionarul n-a folosit recursul prevăzut de articolul 478 al vechiului Cod Civil (vezi pragraful 18 de mai sus).Petiţionarul susţine că articolul 478 nu oferă dreptul la un recurs efectiv, în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei. În suport la cele invocate mai sus, petiţionarul atrage atenţia Curţii la practica instanţelor judecătoreşti naţionale în materia dată, cuprinse în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, conform căruia articolul 478 din vechiul Cod Civil şi alte prevederi similare din legislaţia Republicii Moldova au fost aplicate doar în cazurile de abuz a organelor de urmărire penală şi poliţie.Guvernul nu a oferit dovezi pentru a demonstra că aceste prevederi ale legii ar putea fi aplicate în cazul de neexecutare a hotărîrilor în materie civilă. În acest context, Curtea constată că articolul 478 din fostul Cod Civil reprezintă, în cazul acestei cereri, o cale efectivă de recurs intern în conformitate cu prevederile articolului 35 § 1 al Convenţiei.

 

 

C) Articolul 1404 al noului Cod civil şi art. 449 noul Cod de procedură civilă

 Guvernul consideră că petiţionarul n-a folosit procedura de recurs prevăzută de articolele 1404 şi 449 ale noului Cod civil şi de procedură civilă, intrate în vigoare la 12 iunie 2003 (vezi paragrafele 20 şi 21 de mai sus).Curtea statuiază că folosirea oricărui remediu naţional, în mod normal se poate face pînă la data la care a fost notificată Curtea. Totuşi, această regulă poate fi supusă excepţiilor, care se justifică de anumite circumstanţe particulare (Brusco c. Italiei, dec. nr. 69789/01, CEDO 2001-IX).Chiar dacă am fi considerat prezentul caz ca fiind o excepţie de la regulă, Curtea notifică că articolul 1404 al noului Cod civil prevede principiul general obligator al răspunderii autorităţilor statului în cazurile de prejudiciu “cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri (...)”.

În cazul de faţă nu a fost vorba nici de un act administrativ ilegal şi nici de încălcarea termenului limită. Totuşi, acest articol nu conţine prevederi vizînd cazurile de neexecutare a hotărîrilor definitive. În ceea ce priveşte articolul 449 al noului Cod de procedură civilă, enumeră temeiurile în baza cărora hotărîrea definitivă poate fi revizuită.

39. Se face distincţie între legislaţia Republicii Moldova invocată de Guvern şi Actul Pinto din sus menţionatul caz Brusco c. Italiei, prin care legislaţia italiană a fost în special ajustată problemelor ce vizau în întregime procedura contrară Convenţiei.

40. În cazul de faţă, Curtea menţionează faptul că Guvernul doar invocă cele două articole din noul Cod civil şi de procedură civilă, care stabilesc principiile răspunderii organelor statului şi temeiurile de revizuire a cazurilor. Cu toate acestea, Guvernul nu indică în baza căror prevederi legale petiţionarul ar fi putut obţine executarea hotărîrii judecătoreşti şi repararea pagubei cauzate de încălcarea termenului pentru executare; nu au fost nici exemplificate careva din cazuri la care s-ar fi aplicat efectiv aceste prevederi. De asemenea, Curtea nu consideră că Guvernul ar fi asigurat suficient eficacitatea recursului în cauză sau ar fi cerut petiţionarului, care a ajuns la această etapă avansată de examinare, să apeleze la instanţele naţionale de judecată.

41. Prin urmare, temeiul obiecţiilor înaintate în baza articolul 1404 al noului Cod civil şi articolul 449 noul Cod de procedură civilă nu poate fi confirmat.

 

 

2.Cel dintîi pretins abuz invocat de către petiţionar

 În scrisoarea din 2 iunie 2004, Guvernul a informat Curtea că la 26 mai 2004 Curtea de Apel Chişinău a anulat hotărîrea din 5 noiembrie 1997 (vezi paragraful 14 de mai sus).Guvernul a susţinut că petiţionarul a acţionat cu rea credinţă, prezentînd intenţionat Curţii informaţie ce nu corespundea realităţii privitor la locuinţa moştenită legal. Prin urmare, Guvernul a considerat cererea ca fiind abuzivă şi a solicitat Înaltei Curţi, să o declare inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 3 al Convenţiei.Petiţionarul în scrisorile sale din 7 şi 24 iunie 2004, relatează că în decizia Curţii de Apel Chişinău din 26 mai 2004 nu există probe reale ce ar dovedi faptul că locuinţa în cauză nu-i aparţine lui. Curtea de Apel Chişinău a redeschis doar procedura în vederea apariţiei noilor date. Petiţionarul consideră redeschiderea procedurii ca o metodă de presiune din partea Guvernului, solicitînd Curţii să continuie examinarea cererii referitoare la executarea hotărîrii judecătoreşti definitive din 5 noiembrie 1997. De asemenea, petiţionarul şi-a exprimat intenţia de a prezenta o nouă cerere, cu referire la abuzul principiului securităţii juridice, ca urmare a anulării hotărîrii judecătoreşti definitive din 5 noiembrie 1997, după o perioadă de 7 ani.

45. Curtea este de acord cu petiţionarul, că contestaţia Guvernului nu are un suport legal, pe motiv că nu există o hotărîre judecătorească definitivă prin care s-ar stabili că locuinţa dată nu aparţine familiei petiţionarului şi că acest fapt e cunoscut de el. Prin decizia din 26 aprilie 2004, Curtea de Apel Chişinău a redeschis procedura, ceea ce a devenit la moment subiectul unei noi cereri, pe care Curtea urmează să o examineze într-o cerere separată. Odată ce nu se constată vreo acţiune de rea credinţă din partea petiţionarului, obiecţia dată decade.

 

3. Cel de-al doilea pretins abuz invocat de către petiţionar

46. În scrisoarea din 7 iunie 2004 petiţionarul menţionează că la 20 mai 2004 Agentul Guvernamental i-a înmînat pentru semnare un acord potrivit căruia el ar fi fost de acord să-şi retragă cererea de pe rolul Curţii, iar în schimbul dreptului său la oricare compensaţie, ar fi primit locuinţa respectivă. Conform celor relatate de petiţionar, Agentul Guvernamental chipurile i-a sugerat că în cazul refuzului său, Curtea de Apel Chişinău va examina cererea de revizuire înaintată de către chiriaşi şi va anula hotărîrea judecătorească definitivă din 5 noiembrie 1997, lăsînd astfel, procedura nerezolvată pentru o perioadă ulterioară mai îndelungată. În continuare petiţionarul a susţinut că drept urmare a refuzului său de a semna acordul sus menţionat, la 26 mai 2004 hotărîrea judecătorească definitivă a fost anulată. După procedura de judecată, la 26 mai 2004, Agentul Guvernamental chipurile i-a relatat petiţionarului, că dacă ar fi consimţit semnarea acordului nu ar fi avut loc procedura de revizuire.

Solicitantul îşi exprimă îngrijorarea faţă de pretinsa presiune din partea Guvernului, cu toate acestea el nu a depus nici o plîngere în baza art. 34 al Convenţiei.

47. Guvernul Republicii Moldova contrazice susţinerile petiţionarului, numindu-le “eronate şi neadevărate”. Referindu-ne la articolul 38 § 2 al Convenţiei şi la Regula 62 § 2 a Regulamentului Curţii, Guvernul argumentează, că dat fiind caracterul confidenţial al negocierilor amiabile stabilite de procedura examinării cauzei în faţa Curţii, petiţionarul nu era în drept să comunice orice informaţie scrisă sau verbală din cadrul negocierilor. Guvernul menţionează că pretenţiile petiţionarului erau ofensive şi defaimatoare în esenţă şi în consecinţă a solicitat Curţii să declare cererea inadmisibilă, pe motiv că este abuzivă.Curtea reiterează importanţa principiului rezolvării pe cale amiabilă a cazului, care este o procedură confidenţială, comunicările făcute de părţi în contextul acestor negocieri nu pot menţionate în procedura contencioasă. Totuşi, nu se poate exclude că o încălcare a principiului, în anumite circumstanţe justifică concluzia că o cerere este inadmisibilă, ca find abuzivă. Dat fiind faptul că petiţionarul nu a depus nici o cerere în baza art. 34 al Convenţiei referitoare la constrîngere de a înnainta o cerere, Curtea nu poate să se autosesizeze, ca urmare problema respectivă rămîne deschisă pînă la motivarea pretenţiilor.Spre atenţia Guvernului vizînd pretinsul abuz, Curtea atenţionează că în mod normal nici o cerere nu poate fi considerată abuzivă, cu referire la art. 35 § 3 al Convenţiei, decît în cazul cînd intenţionat petiţionarii s-au bazat pe date eronate (vezi Varbanov c. Bulgaria, no.31365/96, pr. 36, CEDO 2000-X, Rehak c. Rep. Cehă, (dec), nr. 67208/01, din 18 mai 2004). Totuşi, din informaţia pe care o deţine, Curtea nu poate face vreo concluzie referitor la veridicitatea informaţiei pe care s-a bazat petiţionarul în formularea pretenţiilor sale. Prin urmare această se suspendează.Curtea consideră că în plîngerile petiţionarului referitoare la articolul 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei, precum şi articolul 1 Protocolul 1 al Convenţiei, sunt atinse chestiuni serioase de ordin legal şi determinarea lor ar depinde de examinarea fondului, nefiind stabilite alte temeiuri ale inadmisibilităţii cererii. În continuare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În concordanţă cu decizia de a aplica § 3 al articolului 29 al Convenţie (vezi paragraful 4 de mai sus), Curtea imediat va lua în consideraţie fondul pretenţiilor.

 

 

 II.        PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 ŞI A ARTICLULUI 13 ALE CONVENŢIEI

 Făcîndu-se referire la art. 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei, petiţionarul se plănge de refuzul autorităţilor de a executa hotărîrea Judecătoriei Sectorului Centru din 5 noiembrie 1997. El a susţinut că în acest scop, au fost epuizate toate căile interne de recurs.Guvernul nu a înaintat observaţii în privinţa fondului acestor plîngeri.Curtea reiterează faptul că articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul de a revendica drepturile şi obligaţiile sale civile în faţa unui tribunal; în acest fel se întruchipă “dreptul de a fi judecat de un tribunal independent”, al cărui drept de acces, reprezintă dreptul de a înainta acţiuni civile în faţa unei instanţe judecătoreşti – ceea ce constituie un aspect. Cu toate acestea, acel drept ar fi unul iluzoriu dacă un Stat Contractant a permis ca hotărîrea judecătorească definitivă şi obligatorie, să rămînă ineficientă în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detalii garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără apărarea implementării hotărîrilor judecătoreşti; a interpreta articolul 6 ca fiind în exclusivitate preocupat de accesul la o instanţă judecătorească şi îndeplinirea procedurilor ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiile de drept pe care Statele Contractante s-au obligat să le respecte cînd au ratificat Convenţia. Executarea unei hotărîri pronunţate de orice instanţă de drept trebuie, deci, privită ca o parte integrantă a “procesului” conform scopurilor articolului 6 (vezi Hotărârea Hornsby versus Grecia din 19 martie 1997, Rapoarte 1997-II, p.510, § 40).Nu se cuvine ca o autoritate de stat să invoce lipsa de fonduri şi de spaţiu locativ alternativ, ca scuză pentru neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti. O întîrziere în executarea unei hotărîri ar putea fi justificată numai de anumite circumstanţe deosebite. Dar întîrzierea nu poate fi astfel, încît să afecteze esenţa dreptului apărat conform articolului 6 § 1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi v. Italia (GC), nr. 22774/93, para. 74, CEDO 1999 - V). În această cauză, petiţionarul nu ar fi trebuit să fie împiedicat de a beneficia de pe urma succesului obţinut în urma soluţionării litigiului, în sensul evacuării chiriaşilor din locuinţa sa.

55. Este incontestabil faptul că hotărîrea din 5 noiembrie 1997 a constituit subiectul procedurii de revizuire, care s-a finalizat prin adoptarea încheierii Curţii de Apel Chişinău din 26 mai 2004 referitoare la redeschiderea procedurii. Acest fapt, totuşi, nu pune în evidenţă varianta definitivă a hotărîrii judecătoreşti din 5 noiembrie 1997, care nu a fost executată timp de 7 ani, pînă la introducerea procedurii de revizuire.

56. Prin eşecul de a întreprinde măsuri necesare pentru a executa hotărărea definitivă în termeni legali, în cazul dat, autorităţile Republicii Moldova au privat prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei de toate efectele pozitive.

57. Corespunzător a avut loc încălcarea articolul 6 § 1 al Convenţiei.

58. Curtea nu consideră necesar să încadreze cererea în baza prevederilor articolului 13 al Convenţiei, pentru că articolul 6 § 1 este o lex specialis referitor la neexecutare. Cerinţele articolului 13 în acest context, se absorb de cele ale articolului 6 § 1.

 III.     PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLUL 1 AL CONVENŢIEI 

59. În continuare, petiţionarul invocă faptul că datorită neexecutării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lui, el nu a putut să beneficieze de bunurile sale şi, astfel, dreptul lui la protecţia proprietăţii conform articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost încălcat.

60. Guvernul nu a făcut nici un comentariu la acest capitol.

61. Curtea reiterează faptul că, o “revendicare” poate constitui o “posesie” în accepţiunea articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, dacă ea este stabilită suficient pentru a fi executată (vezi hotărârea din 9 decembrie 1994, Stran Greek Refineries şi Stratis Andreadis c. Greciei, Seria A nr. 301 – B, para. 59).

62. Curtea notifică că petiţionarul dispune de o pretenţie argumentată derivînd din hotărîrea din 5 noiembrie 1997 în vigoare pînă la 26 mai 2004, cînd Curtea de Apel Chişinău a anulat-o. În acest context, conchidem că imposibilitatea petiţionarului de a obţine executarea hotărîriii din 5 noiembrie 1997 pînă la 26 mai 2004, a constituit o interferenţă în dreptul său legitim de a se bucura de bunurile proprii, prevăzut în prima frază al primului paragraf al art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei.

63. Prin neexecutarea hotărârii Judecătoriei Sectorului Centru din 5 noiembrie 1997, autorităţile naţionale au împiedicat petiţionarul să primească locuinţa moştenită legal. Guvernul nu a prezentat nici o justificare a acestei imixtiuni şi Curtea consideră că lipsa de fonduri şi de spaţiu locativ alternativ nu poate justifica o astfel de omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambrosi c. Italiei, nr. 31227/96, para. 28 – 34, 19 octombrie 2000). La 26 mai 2004 Curtea de Apel Chişinău a decis să redeschidă procedura pentru a justifica neexecutarea hotărîrii pînă la acel timp.

64. Respectiv, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

 

  APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

 

65. Articolul 41 a Convenţiei prevede următoarele:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

  Prejudiciul material

 66. Petiţionarul a cerut în calitate de prejudiciu material suferit ca urmare a neexecutării hotărîrei judecătoreşti definitive din 5 noiembrie 1997 de către autorităţile Republicii Moldova, suma de 125.689 EURO. El susţine că această sumă ar fi acoperit pierderea profitului ratat ca urmare a neexecutării hotărîrei judecătoreşti definitive favorabile lui.

67. Petiţionarul susţine că dacă hotărîrea ar fi fost executată în termeni rezonabili, adică îndată după pronunţare, el ar fi dat în chirie casa şi lotul de pămînt. Pentru a-şi argumenta pretenţiile sale, petiţionarul a prezentat scrisori de la cîţiva agenţi imobiliari, conform cărora preţul pentru 1 m² în vecinătatea casei date, varia între 3$ USD şi 20$ USD pe o lună. Petiţionarul a declarat Curţii că el ar fi obţinut cel puţin 10$ USD pentru m². El a înmulţit numărul metrilor pătraţi cu numărul lunilor în timpul cărora, petiţionarul nu a putut folosi casa.

68. Guvernul a contestat suma respectivă, pretinzînd că este excesivă, totuşi el nu a propus o sumă mai realistă în opinia sa, fără a contesta pretenţiile prezentate de către petiţionar. De asemenea, Guvernul nu a contestat suprafaţa imobilului. Guvernul a declarat faptul că restituirea în integrum a imobilului respectiv ar fi suficient pentru o satisfacţie echitabilă.

69. Luînd în considerare redeschiderea procedurii contencioase ca urmare a deciziei Curţii de Apel din 26 mai 2004, Curtea consideră că chestiunea aplicării articolului 41 al Convenţiei cu privire la prejudiciul material nu este gata pentru hotărîre. Prin urmare, Curtea a decis s-o amîne.

 Prejudiciul moral

 

70. Petiţionarul a solicitat 50.000 EURO pentru prejudiciul moral suportat ca urmare a refuzului autorităţilor de a executa hotărîrea judecătorească definitivă din 5 noiembrie 1997 pentru o perioadă de aproape 7 ani, pînă la adoptarea încheierii de către Curtea de Apel din 26 mai 2004 în care s-a dispus redeschiderea procedurii.

71. Petiţionarul spune că din vina autorităţilor el a suferit mult pe motiv că casa disputată prezenta nu doar o valoare materială ci şi emoţională pentru el, dat fiind faptul că era casa părintească şi locul în care a locuit în copilărie.

72. Mai mult, petiţionarul susţine că el a fost umilit şi tratat cu dispreţ pe parcursul anilor în care el a trebuit să implore funcţionarii publici şi să aştepte în faţa oficiilor în ordine de a obţine executarea hotărîrei.

73. Guvernul a contestat suma cerută de către petiţionar, susţinînd că este excesivă prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene. Ei au statuat faptul că în anumite cazuri simplul fapt că a fost constatată o încălcare este considerat ca fiind o satisfacţie echitabilă. Guvernul în continuare a citat hotărârea în cazul (Brumărescu c. României (satisfacţie echitabilă) (GC), nr. 28342/95, CEDO 2001 –I), caz în care i s-a acordat reclamantului 15.000 USD pentru prejudiciu moral, statuînd că în cazul prezent suma ar trebui să fie mai mică deoarece dreptul la proprietate asupra casei nu este disputat de către Guvern.

74. Curtea consideră că petiţionarului i s-a cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti. Curtea acordă petiţionarului suma totală de 5.000 EURO pentru prejudiciu moral.

 

C. Costuri şi cheltuieli

 

75.Petiţionarul a mai solicitat suma de 1.610 EURO pentru costuri şi cheltuieli, dintre care 1.492 EURO cheltuieli de reprezentare, cheltuieli în legătură cu traducerea documentelor din limba engleză în română, precum şi alte cheltuieli de secretariat.

76. Guvernul nu a fost de acord cu sumele cerute de petiţionar, considerându-le ca fiind exagerate şi că petiţionarul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare.

77. Curtea susţine că la compartimentul cheltuieli este necesar a include sub rezerva art. 41 al Convenţiei, necesitatea şi rezonabilitatea indicării acestor costuri şi cheltuieli (vezi pentru ex. Amihalachioaie c. Moldova, nr. 60115/00, § 47, CEDO 2004).

78. În cazul de faţă, referinţă s-a făcut la lista amănunţită prezentată de solicitant, criteriul de bază fiind evaluarea complexitatăţii cazului şi faptul că o parte din cerinţe au fost declarate inadmisibile, Curtea a oferit petiţionarului suma de 1.000 EURO pentru costuri şi cheltuieli.

 

D. Penalităţi

 

79. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata limită a dobînzii a Băncii Centrale Europene, căreea urmează să i se adune trei procente.

 

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA:

     Declară în unanimitate, inadmisibile pretenţiile înaintate în baza articolului 3 al Convenţiei.    Declară cu 6 voturi contra unu admisibile celelate pretenţii ale petiţionarului.    Susţine cu 6 voturi contra unu încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.    Susţine în unanimitate că nu este necesar de a examina articolul 13 al Convenţiei.    Susţine cu 6 voturi contra unu 1 încălcarea articolului 1 a Protocolului 1 al Convenţie.    Susţine cu 6 voturi contra unu:

(a) că statul reclamat trebuie să achite petiţionarului, într-o perioadă de trei luni de la data cînd hotărîrea a devenit definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 al Convenţiei, 5.000 EURO (cinci mii de euro) în calitate de prejudiciu moral şi 1.000 EURO (o mie de euro) pentru costuri şi cheltuieli, care urmează a fi schimbate în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data achitării, plus orice taxă care trebuie încasată;

(b) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate până la data achitării trebuie plătită o rată simplă a dobânzii la suma de mai sus la rata egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru perioada de neplată plus trei procente.Susţine în unanimitate că chestiunea articolului 41 al Convenţiei nu este definitivată pentru hotărîre şi în consecinţă,

(a) rezervă aplicarea acestuia,

(b) invită Guvernul Republicii Moldova şi petiţionarul să prezinte în decursul următoarelor şase luni de la data acestei hotărîri, informaţia despre orice evoluţie a evenimentelor în domeniul redeschiderii procedurii sau orice alt acord la care au ajuns părţile;

(c) rezervă orice procedură ulterioară şi delegă Preşedintele Camerei cu autoritatea de supraveghere.

 

 

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 18 ianuarie 2004, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 a Regulamentului Curţii.

 

 

 

        Michael O’Boyle                  Nicolas Bratza

          Grefier                         Preşedinte

 

 

 

 

 

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi a Regulii 74 § 2 a Regulamentului Curţii, opinia parţial concordată şi parţial disidentă a judecătorului Pavlovschi, este anexată la această hotărîre.

 

 

 

 

 

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI

 

 

Spre marele meu regret, nu aş putea să mă alătur concluziilor la care au ajuns majoritatea judecătorilor ce au adoptat hotărîrea în cazul dat.

Aş vrea să declar că am consideraţiune faţă de petiţionarul, dl Popov, care a avut de suferit de rînd cu alţi semeni de-ai săi, în urma neligiuirilor regimului totalitar stalinist. Apreciez şi vîrsta destul de avansată a acestuia. Cu toate acestea, respectul şi simpatia nu trebuie să predomine asupra chestiunilor de lege. Acest fapt nu elimină din obligaţia reprezentantului său legal de a prezenta dovezi.

 

 

 

1. ADMISIBILITATEA CERERII

 

Cu privire la admisibilitatea cererii, nu sunt convins de motivele invocate de majoritatea judecătorilor pentru respingerea excepţiilor preliminare ale Guvernului. După părerea mea, nu este o modalitate binevenită de a respinge poziţia Înaltelor Părţi Contractante fără a verifica argumentele aduse.

Cu toate acestea, poziţia luată de Guvernul Republicii Moldova, pare a fi fără temei după cum se menţionează în hotărîre. În acest context, mă refer la faptul că reprezentantul petiţionarului a depus o cerere abuzivă. Păstrez această chestiune redeschisă pînă la considerarea admisibilităţii cererii, încît gravitatea acestor abuzuri să redevină temei pentru consideraţiunea Camerei. Camera în cele din urmă ar fi trebuit doar să confirme şi să condamne aceste abuzuri, chiar dacă nu declară cererea inadmisibilă. Acese fapte pot crea impresii false, încît majoritatea, tacit suportă insulta şi ofensa adusă prin limbajul folosit de reprezentantul petiţionarului faţă de Guvernul reclamat, precum şi a informaţiei false şi înşelătoare prezentate de acesta.

Vă demonstrez anumite fapte din acest caz, care în opinia mea, dovedeşte cele menţionate anterior.

În paragraful doi al scrisorii datate cu 1 septembrie 2004, reprezentantul petiţionarului scrie:

 

“ (...) în momentul cînd cererea dl Popov era într-o stadie avansată de examinare în faţa Curţii, cînd Guvernul era obligat să informeze Curtea despre posibilitatea reglementării amiabile a cazului, acesta a iniţiat procedura de revizuire.”

 

În paragraful 6 al aceleiaşi scrisori el scrie:

 

“(...) timp de 3 luni, perioadă în care exista posibilitatea executării deciziei finale, Guvernul a încercat să poarte nişte negocieri dubioase cu petiţionarul, propunîndu-i să-şi retragă cererea de pe rolul Curţii Europene, în caz contrar, va iniţia procedura de revizuire.”

 

În următorul paragraf al scriisorii reprezentantul concluzionează:

 

“(...) petiţionarul a refuzat să-şi retragă cererea de pe rolul Curţii şi ca urmare a acestui fapt a fost iniţiată procedura de revizuire.”

 

În scrisoarea din 4 iunie 2004 reprezentantul petiţionarului scrie:

 

“(...) Guvernul nu a soluţionat cazul printr-o procedură amiabilă, ci prin implicarea în nişte jocuri murdare”.

 

Mai tîrziu, în timpul descrierii procedurii de revizuire, reprezentantul petiţionarului iarăşi spune “(...) jocuri murdare ale Guvernului”.

După părerea mea, susţinerea făcută de către reprezentantul petiţionarului precum că “(...) procedura de revizuire a cauzei a fost iniţiată de Guvern” este neadevărată, sau cu alte civinte este intenţionat falsă.

Caracterul fals al informaţiei, oficiale prezentate Curţii Europene a Drepturilor Omului de către reprezentantul petiţionarului este clar din contextul informaţiei prezentate.

Aceste dovezi demonstrează faptul că reprezentantul cunoaştea foarte bine faptul potrivit căruia nu Guvernul a iniţiat procedura de revizuire a cazului, ci chiriaşii acelor trei locuinţe disputate, care erau supuşi riscului real de a fi evacuaţi din aceste apartamente - Leonid Muntean, Nina Muntean, Grigore Demciuc şi Tatiana Demciuc.

Ca dovadă de a fi evacuaţi din locuinţe a servit pentru aceste persoane, avizurile emise de autorităţi, date pe numele acestora, ce sunt anexate la dosarul dat.

Faptul că reprezentantul ştia cu siguranţă că Guvernul nu este implicat în proceduraa de revizuire, rezultă din propria scrisoare trimisă Curţii la 4 iunie 2004, în care vorbind despre anularea hotărîrii finale, el a scris:

 

“(...) hotărîrea a fost emisă în baza cererii de revizuire înaintată de locătarii proprietăţii inamovibile a clientului meu.”

 

Contrar celor spuse de el, în scrisoarea sus menţionată din 1 septembrie 2004 reprezentantul petiţionarului înaintează Guvernului Republici Moldova, următoarele acuzaţii:

 

“(...) petiţionarul a refuzat să-şi retragă cererea de la Curte, ca urmare a acestui fapt s-a iniţiat procedura de revizuire.”

 

Această afirmaţie, după părerea mea, este total falsă din următoarele motive.

În scrisoarea din 4 iunie 2004, reprezentantul petiţionarul aduce următoarele acuzaţii Guvernului Republici Moldova:

 

“ La 20 mai 2004 reprezentantul dl. Popov, Ivan Turceac, în discuţia purtată cu Agentul Guvernamental, a fost solicitat să semneze un acord prin care Guvernul îi asigură dreptul dl. Popov de acces la proprietate, cu condiţia retragerii de către acesta din urmă a cererii de pe rolul Curţii. Reprezentantul lui Popov a refuzat să semneze un astfel de acord (...) după 6 zile, la 26 mai 2004, Curtea de Apel Chişinău a emis o încheiere prin care a anulat hotărîrea judecătorească definitivă din 1997.”

 

Din această scrisoare rezultă că discuţia dintre Agentul Guvernamental şi reprezentantul naţional al petiţionarului, a avut loc la 20 mai 2000. În acelaşi timp, într-o copie a încheierii pronunţate de către Curtea de Apel Chişinău la 20 mai 2004 şi prezentată Curţii, se indică că procedura de revizuire a fost iniţiată în baza cererilor înaintate de către G. Demciuc, T. Demciuc, N. Muntean şi L. Muntean, la 14 prilie 2004.

Astfel, este imposibil ca procedura de revizuire să fie iniţiată după refuzul reprezentantului petiţionarului de a semna acordul de soluţionare amiabilă a cazului, deoarece acele proceduri au fost iniţiate deja la 14 aprilie 2004, pe cînd discuţia dintre reprezentantul Guvernului şi reprezentantul petiţionarului au avut loc la 20 mai 2004, care în mod cronologic este cu o lună mai tîrziu.

Doar o singură concluzie poate urma din toate aceste date: informaţia transmisă de către reprezentantul petiţionarului Curţii Europene este falsă, astfel încercînd să inducă în eroare Curtea invocînd că, procedura de revizuire a fost iniţiată ca o formă de presiune de către Guvernul Republicii Moldova faţă de petiţionar, pe motivul refuzului acestuia din urmă de a semna acordul de reglementare amiabilă.

Toate aceste manipulaţii ale faptelor şi ale legislaţiei, care sunt vădit insultătoare şi defaimatoare pentru Guvernul Republici Moldova, au schimbat situaţia reală a acestui caz. Cu părere de rău, acestea au rămas fără consideraţiune şi chiar fără reflectare în hotărîrea dată.

Acest lucru s-a petrecut în ciuda faptului că Guvernul Republici Moldova direct şi clar şi-a expus poziţia la acest capitol. Daţi-mi voie să citez o parte din observaţiile Guvernului Republicii Moldova referitoare la acest caz:

“ (...)Prin urmare, considerăm că reprezentantul petiţionarului aduce acuzaţii grave autorităţilor statului. Guvernul o consideră pe aceasta ca o ofensă. Mai mult ca atît, în procedura în faţa Comisiei s-a constatat că în plîngerile sale, petiţionarul a făcut susţineri defaimatoare în privinţa Guvernului, care au fost respinse pe motiv că cererea este abuzivă. Astfel, solicităm Curţii să ţină cont de acestă informaţie, ce-i oferă Curţii dreptul să declare cererea inadmisibilă, în corespundere cu decizia din 30 septembrie 1968, în cazul similar X şi Z contra Republicii Federale Germane.”

 

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, o cerere poate fi respinsă pe motiv că este abuzivă. Acesta poate fi cazul cînd termenii folosiţi în adresa Guvernului de către petiţionar sunt consideraţi ca fiind “ofensivi”, “defaimatori” sau “excesivi” (Rafael c. Austriei, nr. 2424/65, decizia Comisiei din 24 mai 1966).

O cerere va fi de asemenea respinsă ca fiind abuzivă, în cazul cînd petiţionarul intenţionat invocă date eronate pentru a duce în eroare Curtea.

În viziunea mea această poziţie nu este total relevantă.

În decizia din 24 mai 1966, în cazul lui Rafael c. Austriei (cererea no.2424/65), Comisia pronunţîndu-se faţă de pretenţiile petiţionarului s-a referit la Guvernul austriac şi la reprezentanţii săi. Aceasta le consideră “vădit defaimatoare în privinţa Guvernului Austriac”, şi prin urmare observă “remarcile petiţionarului făcute contra persoanelor ce reprezentau Guvernul în acea procedură, şi care se bucura de o protecţie specială contra enununţurilor defaimatoare, vizînd maniera în care aceştia îşi exercită funcţiile sale”. Comisia a decis că “petiţionarul a înaintat o cerere abuzivă”.

Dacă, în cazul dat, acuzaţiile aduse de reprezentantul petiţionatului împotriva reprezentanţilor Guvernului Republici Moldova s-ar fi bazat pe date concrete sau cel puţin ar fi avut vre-un temei juridic, acestea ar fi trebuit să fie examinate conform regulei “Verba fortius accipientur contra proferentum” (cuvintele urmează a fie luate în serios împotriva celuia ce le-a spus). Dar aceasta nu era situaţia cazului dat.

Nu pot înţelege de ce reprezentanţii Guvernului Republicii Moldovi nu ar benificia în aceeaşi măsură de protecţia de care s-au bucurat reprezentanţii Guvernului Austriac, după cum s-a menţionat în exemplul anterior.

Cu părere de rău hotărîrea nu ne oferă vre-un răspuns la chestiunea dată.

În schimb, majoritatea a propus să se ia o altă atitudine, în viziunea mea incorectă, lăsînd acest capitol neexaminat. În paragraful 48 al hotărîrii se menţionează:

 

“Dat fiind faptul că petiţionarul nu a depus nici o cerere în baza art. 34 al Convenţiei referitoare la constrîngere de a înainta o cerere, Curtea nu poate să se autosesizeze, ca urmare problema respectivă rămîne deschisă pînă la motivarea pretenţiilor”.

 

Cu părere de rău, eu nu pot să fiu de acord cu concluzia majorităţii judecătorilor, conform căreia petiţionarul nu a mai depus nici o cerere ca răspuns la învinuirea adusă la cererea anterioară. Petiţionarul a depus o astfel de cerere, menţionînd că exista o presiune asupra fiecăruia şi la orice ocazie.

În paragraful 46 al hotărîrii se menţionează destul de amănunţit:

 

“Petiţionarul menţionează că la 20 mai 2004 Agentul Guvernamental i-a înmînat pentru semnare un acord conform termenilor căruia el ar fi fost de acord să-şi retragă cererea de pe rolul Curţii, iar în schimbul dreptului său la oricare compensaţie, ar fi primit locuinţa. Conform celor relatate de petiţionar, Agentul Guvernamental chipurile i-a sugerat că în cazul refuzului său, Curtea de Apel Chişinău va examina cererea de revizuire înaintată de către chiriaşi şi va anula hotărîrea judecătorească definitivă din 5 noiembrie 1997, lăsînd astfel, procedura nerezolvată pentru o perioadă ulterioară mai îndelungată. În continuare petiţionarul a susţinut că drept urmare a refuzului său de a semna acordul sus menţionat, la 26 mai 2004 hotărîrea judecătorească definitivă a fost anulată. După procedura de judecată, la 26 mai 2004, Agentul Guvernamental chipurile i-a relatat petiţionarului, că dacă ar fi consimţit semnarea acordului nu ar fi avut loc procedura de revizuire.

Petiţionarul îşi exprimă îngrijorarea faţă de pretinsa presiune din partea Guvernului, cu toate acestea el nu a depus nici o plîngere în baza art. 34 al Convenţiei.”

 

Oare nu este aceasta o plîngere?

Este adevărat faptul că petiţionarul nu atribuie vreo calificare legală invocărilor sale şi nu menţionează expres prevederile articolului 34 al Convenţiei, dar în conformitate cu jurisprudenţa Curţii el nu este obligat să o facă. Este de competenţa Curţii să atribuie o calificare juridică, pe care o consideră mai adecvată în cazul dat.

În hotărîrea în cazul Foti şi alţii c. Italiei, hotărîrea din 10 decembrie 1982, seria A nr. 56, p.p.15-16, paragraful 44, Curtea menţionează:

 

“Instituţiile stabilite prin Convenţie au menirea să revadă în întregime circumstanţele de înaintare a cererii de către petiţionar în conformitate cu cerinţele şi prevederile Convenţiei. În realizarea sarcinilor sale, instituţiile date sunt în drept să atribuie faptelor cauzei, pînă la stabilirea acestora, o calificare legală diferită de cea a petiţionarului, sau dacă e necesar, să privească lucrurile într-un mod diferit, prin urmare, acestea vor ţine cont nu doar de cererea iniţială ci şi de informaţia ulterioară ce o va completa (vezi spre ex. hotărîrea Guzzardi, Seria A nr. 39, pp. 22-23, §§ 62-63, şi hotărîrea Ringeisen din 16 iulie 1971, Seria A nr. 13, pp.40-41, § 98, comparat cu p. 34, §79, şi pp. 39-40, §§ 96-97).”    

 

Însă jurisprudenţa respectivă, cu părere de rău, nu a fost luată în consideraţie. Ceea ce a dus la situaţia potrivit căreea, alegaţiilor extrem de serioase şi importante nu li s-a acordat atenţia cuvenită. Mai mult ca atît, tot materialul prezentat de reprezentantul petiţionarului a fost folosit într-o manieră care a creat iluzia posibilii implicări a Guvernului în procedura de revizuire, asemeni unei forme de presiune ilegală faţă de petiţionar, fără ca petiţionarul să fi prezentat vreo dovadă. Merită să fie menţionat faptul că, în Republica Moldova interferenţa ilegală în administrarea justiţiei este o infracţiune prevăzută de art. 303 al Codului Penal. O astfel de încălcare, comisă de o persoană în exercitarea funcţiei sale, este considerată conform legislaţiei o infracţiune comisă în circumstanţe agravante, pedeapsa căreea este de la 2 la 5 ani privaţiune de libertate. Astfel, se pretinde că reprezentanţii Guvernului au intervenit la examinarea cererii de revizuire depuse la Curtea de Apel Chişinău de către noii chiriaşi, reprezentantul petiţionarului acuzîndu-i pe primii de desfăşurarea unei activităţi criminale, acţiuni ce cad sub incidenţa prevederilor art. 303 § 3 al Codului Penal.

În decizia din 18 mai 2004, cazul lui Rehak c. Republicii Cehe (cererea nr. 67208/01) Curtea a declarat cererea ca fiind inadmisibilă pe motivul ca fiind abuzivă. Acest abuz în viziunea Curţii, constă în invocari de activitate criminală ai anumitor reprezentanţi ai Arhivei şi a legăturilor cu serviciile securităţii. Curtea menţionează:

“(...) pretenţiile petiţionarului sunt de netolerat, depăşind toate limitele normale de critică, nefondate, aducînd o sfidare serioasă Curţii. O astfel de atitudine din partea petiţionarului - chiar în cazul cînd am presupune că cererea iniţială nu ar fi fost considerată nefondată – este contrară scopului dreptului de a înainta o cerere individuală.(...)”

 

Înţeleg perfect poziţia luată de Curte în cazul dat, şi anume afirmaţiile nefondate de activitate criminală sunt “netolerate”. Ceea ce nu pot înţelege e faptul de ce astfel de afirmaţii ar trebui să fie tolerate în situaţia cînd acestea sunt împotriva anumitor reprezentanţi ai Înaltei Părţi Contractante.

După părerea mea, în aşa situaţie Curtea bazîndu-se doar pe “fapte din caz, stabilite deja, trebuie să ceară probe concrete de la acele persoane ce aduc astfel de afirmaţii. Una din maximele legii spune: “Ei incumbit probatio qui dicit, non qui nega”. În română s-ar traduce “Sarcina de a aduce probe e pe seama celui ce afirmă şi nu a celui ce neagă”.

Odată ce nu au fost prezentate probe, Camera trebuie expres să-şi exprime părerea potrivit căreea partea relevantă a cererii este nefondată (numai dacă nu declară cererea inadmisibilă pe motivul că este abuzivă) şi să nu lese problema respectivă deschisă speculaţiilor potrivit cărora reprezentanţii Guvernului ar fi folosit sau nu mijloace de constrîngere în privinţa petiţionarului sau au intervenit ilegal în administararea justiţiei.

În şirul de scrisori adresate Curţii, reprezentantul petiţionarului în calitate de reprezentant al Comitetului Helsinki (vezi paragraful 2 al hotărîrii), referindu-se la procedurile de revizuire, le numeşte, precum am mai menţionat, “jocuri murdare ale Guvernului”. În opinia mea, această expresie este vădit ofensivă şi defaimatoare. Nu este clară modalitatea, conform părerii reprezentantului, prin care Guvernul ar fi putut împiedica pe Leonid Muntean, Nina Muntean, Grigore Demciuc şi Tatiana Demciuc, sub riscul de a fi evacuaţi din locuinţa proprie, de a înainta cererea de revizuire.

O persoană ce se consideră reprezentant, ar trebui să cunoască că Guvernul nu are dreptul să limiteze cetăţenii de a acţiona în justiţie. Referindu-ne la cazul dat, Guvernul Republicii Moldova nu trebuie să împiedice sub nici un motiv persoanele sus menţionate de a acţiona în judecată sau de a se folosi de drepturile lor prevăzute în lege.

Mai există un moment pe care aş vrea să-l invoc în acest context. În conformitate cu Regula 62 § 2 a Regulamentului Curţii, toate negocierile de rezolvare pe cale amiabilă a cazului sunt confedenţiale:

 

“(...) conform art. 38 § 2 al Convenţiei, negocierile de rezolvare a cauzei pe cale amiabilă sunt confidenţiale, fără a prejudicia părţile la argumentarea în procedura contencioasă. Nici o comunicare scrisă sau verbală, nici o referire la propunerile sau concesiile făcute în cadrul procedurii de rezolvare a cauzei pe cale amiabilă, nu pot servi ca referinţă sau bază în cadrul procedurii contencioase(...)”.

 

Neţinînd cont de prevederile menţionate mai sus, reprezentantul petiţionarului a făcut public conţinutul negocierilor. Procedînd astfel, în termeni legali el a abuzat de dreptul la confidenţialitate a negocierilor pe viitor, atenţionînd reprezentanţii Guvernului de faptul necesităţii protejării demnităţii de calomnie şi defaimare prin instituirea procedurilor cuvenite în cadrul instanţelor naţionale de judecată. Acest comportament neprofesional ce a pus în pericol confidenţialitatea procedurii, ajungînd o chestiune de consideraţiune pentru autorităţile judecătoreşti ale Republicii Moldova, în viziunea mea este inadmisibilă din cauza posibilităţii apariţiei unui conflict între instanţele de judecată interne şi internaţionale.

În cîteva cazuri, Comisia Europeană a examinat nerespectarea clauzei de confidenţialitate de către petiţionari. Spre exemplu cazul lui Drozd c. Poloniei cererea nr. 25403/94, hotărîrea din 5 martie 1996, Comisia a specificat “(...) petiţionarul a făcut publică informaţia confidenţială (...)”, “petiţionarul a fost avertizat de caracterul confidenţial al procedurii”, “(...) părţile la proces sunt obligate să respecte confidenţialitatea procedurii (...)” şi “(...) comportamentul petiţionarului constituie o încălcare serioasă a confidenţialităţii (...)”. În lumina tuturor faptelor invocate, Comisia a hotărît să radieze cererea de pe rolul său.

Decizia sus-menţionată mă face să concluzionez că, propunerea Guvernului Republicii Moldova de a lua o atitudine similară în cazul dat nu este fără temei, şi merită să fie examinată în detaliu.

Sunt surprins cu adevărat şi regret să notific că reprezentantul unei aşa respectabile organizaţii non-guvernamentale (ONG) precum e Comitetul Helsinki face impresia unei persoane lipsită de etică juridică şi profesională elementară. Cred că un aşa comportament trebuie să producă o anumită reacţie a Curţii. Trebuie de menţionat faptul că reprezentantul petiţionarului nu e un reprezentant experimentat, este jurist la ONG-ul sus-menţionat. Curtea l-a autorizat să participe la cazul dat, în conformitate cu Regula 36 § 4 (a) din Regulamentul Curţii (vezi paragraful 5 a hotărîrii date). Concluzia mea personală este următoarea. Curtea trebuie să fie mult mai prudentă în privinţa selectării şi aprobării persoanelor participante la examinarea unei cereri în faţa Curţii, pentru a evita astfel de situaţii neplăcute asemenea cazului dat.

Mai este un lucru care trebuie menţionat. În paragraful 44 al hotărîrii, se face referire la intenţia petiţionarului de a înainta o nouă cerere, citez:

 

“(...) el şi-a manifestat intenţia de a introduce o nouă cerere cu privire la încălcarea principiului securităţii juridice datorită anulării hotărîrii judecătoreşti definitive”

 

În acelaşi timp, în paragraful 45 al hotărîrei date, Curtea menţionează că redeschiderea proceduriii constituie subiectul unei noi cereri, citez :

 

“ (...) Curtea de Apel doar a redischis procedura şi anume această redeschidere şi constituie la moment subiectul unei noi plîngeri pe care Curtea o va examina într-o cerere separată.”

 

Informaţia citată mai sus, cu privire la noile plîngeri sunt irelevante în cazurile de neaplicare a hotărîrei judecătoreşti definitive. Există două căi posibile de acţionare în aşa situaţii: să comunice noua plîngere dacă există cu adevărat, sau să nu o menţionezi deloc într-o hotărîre, în care cu totul altă chestiune este în dezbatere şi care nu are tangenţe cu noua “plîngere pe care Curtea o va examina într-o cerere separată”.

În paragraful 49 al hotărîrei date, Curtea susţine: “(...) o cerere în mod normal nu va fi respinsă ca abuzivă conform articolului 35 § 3 al Convenţiei, pe motiv că erau “insultătoare” sau “defaimatoare” numai dacă intenţionat s-a bazat pe date eronate.” Referire se face la cazul Varbanov c. Bulgariei, nr. 31365/96, § 36, CEDO 2000-X şi cazul Rehak c. Republicii Cehe (citată mai sus).

Să facem referire mai întîi la hotărîrea în cazul Varbanov c. Bulgariei. Nu pot fi de acord cu referinţele şi menţionările selectate. În prezenta hotărîre a fost citată numai o parte a paragraful 36 al hotărîrii Varbanov. În partea a doua, Curtea vorbeşte despre “prezentarea intenţionată a faptelor ireale” criteriu, conform căruia se pot concluziona următoarele:

 

“(...) Curtea nu consideră că situaţia dată este de o astfel de natură, plîngerile petiţionarului referitoare la încălcarea unor drepturi stipulate în Convenţie, fiind bazate pe date reale, unele dintre ele nefiind într-adevăr contestate de Guvern.”

 

În situaţia dată, Guvernul neagă totalmente orice implicare în învinuirile aduse, spre deosebire de cazul lui Varbanov, unde concluzia a fost bazată pe date “(...) necontestate de Guvern(...)”. Apare o întrebare şi anume, cui i se va dovedi care e procedura optimă în faţa Curţii. Dacă acceptăm principiul juridic menţionat mai sus “Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat”, devine clar că sarcina de a dovedi îi revine petiţionarului. Cred că este de datoria petiţionarului să dovedească prin informaţie veridică cele invocate, şi nu e de competenţa Guvernului să-şi adeverească nevinovăţia. Se înţelege de la sine, că nici petiţionarul şi nici reprezentantul acestuia n-au prezentat vre-o dovadă evidentă ca suport la afirmaţiile lor.

În al doilea caz (Rehak c. Repub. Cehe), menţionat mai sus, Curtea a declarat cererea inadmisibilă din cauza afirmaţiilor nefondate ale petiţionarului, de activitate ilegală aduse împotriva anumitor reprezentanţi ai Curţi.

Prin urmare, ambele citate trebuie folosite în favoarea declarării inadmisibilităţii cererii, decît ca suport în stabilirea contrariului.

 

 

2. FONDUL CERERII

 

Este adevărat că Guvernul nu a prezentat informaţiile referitoare la fondul cererii (vezi paragraful 52 a hotărîrii), însă pentru orice eventualitate, neţinînd cont de acest fapt, eu consider ca Curtea ar trebui să analizeze situaţia legală luată în consideraţie.

După părerea mea cazul de faţă se deosebeşte vădit de cazul Prodan c. Moldovei, precum şi de alte cazuri “de neexecutare” a hotărîrilor judecătoreşti definitive.

Caracteristicile prin care cazul dat se deosebeşte de celelalte cazuri “neexecutorii” se determină de faptul că instanţa de judecată naţională a anulat hotărîrea judecătorească definitivă, ca rezultat al iniţierii procedurii de revizuire. Prin urmare, nu există în prezent o hotărîre judecătorească definitivă în favoarea petiţionarului, semnificînd astfel, că nu este ce executa.

În cazul lui Prodan a existat o hotărîre judecătorească definitivă şi aceasta este diferenţa principală - o diferenţă de principiu.

Nu cred că, Curtea poate învinui autorităţile naţionale de neexecutare a unei hotărîri judecătoreşti definitive, ulterior anulată. Mă abţin să cred că petiţionarul ar fi aşteptat o altă soluţie legală la încheierea procedurii date. Nu cred că hotărîrea anulată ar putea să-i asigure vre-o perspectivă legală vizînd proprietatea. În mod contrar, nimeni nu ştie care va fi hotărîrea autorităţilor judecătoreşti din Republica Moldova, după o nouă examinare a cererii dl Popov.

Consider că dl. Popov trebuie să i se înnapoieze, cu certitudine, proprietatea confiscată în perioada regimului totalitar stalinist. S-ar cuveni să i se întoarcă doar ceea ce-i stabilit că este propritate personală şi nu ceea ce aparţine altor persoane. Este de responsabilitatea dl Popov să demonstreze că proprietatea la care el pretinde este a lui cu adevărat şi că e fosta proprietate a părinţilor lui.

În paragraful 45 al acestei hotărîri se menţionează că:

 

“(...) nu există o hotărîre a judecăţii care ar stabili că casa disputată nu a aparţinut familiei petiţionarului şi că acesta cunoaşte acest lucru “.

 

Recunosc că nu este o astfel de hotărîre; în acelaşi timp, nu este o hotărîre definitivă ce ar susţine contrariul. Astfel, situaţia dată nu este deloc simplă. Pe de altă parte, pare de neconceput faptul că petiţionarul nu ştia unde era amplasată casa părinţilor lui. Să ne amintim de faptul că petiţionarul a locuit timp de 16 ani în casa dată pînă cînd părinţii săi nu au fost expropriaţi (vezi paragraful 6 şi 7 a hotărîrei). Este greu de crezut ca petiţionarul nu a putut identifica clădirea în care şi-a petrecut toată copilăria. În opinia mea, dacă instanţa de judecată va decide că casa la care pretinde petiţionarul aparţine ligitim altor persoane, aceasta automat va duce la concluzia că el intenţionat a prezentat informaţie falsă Curţii.

Odată ce ne referim la procedurile de revizuire, îmi permit să vă amintesc că Regulamentul Curţii conţine o prevedere similară. Regula 80 stipulează:

 

“Una dintre părţi, în cazul descoperirii unor fapte care prin natura lor au o influienţă decisivă şi care, la momentul pronunţării hotărîrii, nu erau cunoscute Curţii şi în mod rezonabil nici părţii, aceasta are dreptul să solicite Curţii, în termen de 6 luni din momentul aflării acestor date, să revadă hotărîrea (...)”

 

Nu cred că Curtea în cazul revizuirii unei hotărîri în conformitate cu Regula 80 a Regulamentului Curţii, ar cere Guvernului Înaltei Părţi Contractante să execute hotărîrea anterioară, precedată de cea revizuită, rezultatele, teoretic vorbind, ar putea fi diametral opuse .

Prevederi similare se conţin în Codul de Procedură civilă al Republicii Moldova. Articolele 449 şi 450 stipulează că cererea de revizuire poate fi depusă de persoana interesată, cînd i-au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior. O astfel de cerere poate fi înaintată în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii.

Practic aceleaşi prevederi legale se conţin în legislaţia altor state.

Dacă acceptăm că procedura de revizuire este o metodă legitimă, echitabilă şi permisibilă de modificare a unei hotărări judecătoreşti definitive în circumstanţe specifice şi excepţionale, suntem de asemenea obligaţi să acceptăm şi consecinţele acestei proceduri în cazul dat. Acestea fiind următoarele:    Ca rezultat al anulării hotărîrei judecătoreşti definitive care justifică apartenenţa proprietăţii petiţionarului, toate consecinţele legale au încetat să existe. În termeni practici acesta semnifică că petiţionarul nu mai are dreptul să dispună de cele trei apartamente disputate şi nu se mai constată violarea articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.    În rezultatul anulării hotărîrii judecătoreşti definitive nu mai este ce să se execute. Odată ce nu este ce să se execute nu poate fi considerată încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.

 

     APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

 

Nu pot să fiu de acord cu sumele prevăzute la capitolul - prejudiciul moral, precum şi cele prevăzute la capitolul costuri şi cheltuieli.

 

 

(a) Prejudiciul moral

 

Mai întîi de toate, vreau să spun că e binevenită soluţia Curţii potrivit căreia la “chestiunea aplicării articolului 41 al Convenţiei cu privire la prejudiciul material nu este gata pentru hotărîre” (vezi paragraful 6 al hotărîrii). Această concluzie este logică şi rezultă din faptul că, circumstanţele cazului nu sunt destul de clare pentru adoptarea hotărîrei. În termeni practici, aceasta înseamnă că întregul caz nu este pregătit pentru a fi luat în consideraţie. În mod indirect majoritatea recunoaşte faptul că, fără o hotărîre judecătorească definitivă adoptată în cazul lui Popov de o instanţă de judecată naţională, nu este posibil să se acţioneze mai departe în cazul dat. Ceea ce nu pot înţelege este faptul cum e posibil ca în acelaşi caz să fie stabilit prejudiciul moral şi în acelaşi timp imposibil de a se pronunţa la capitolul prejudiciul material. După părerea mea, în astfel de situaţie, articolul 41 ar trebui în întregime suspendat pînă cînd instanţa de judecătă naţională va adopta o hotărîre judecătorească definitivă.

În schimb, majoritatea judecătorilor europeni au decis să achite recompensa petiţionarului în mărime de 5000 EURO pentru prejudiciul moral.

Chir dacă noi ne-am baza pe mijloacele aplicabile în calcularea făcută în cazul lui Prodan, suma ar fi trebuit împărţită în jumătate, pentru că în cazul lui Prodan se pretindea la 6 apartamente, în timp ce petiţionarul în prezentul caz pretinde la trei apartamente. În cazul lui Prodan hotărîrea judecătorească definitivă a fost pronunţată în favoarea petiţionarei, pe cînd în cazul dat nu este o hotărîrea judecătorească definitivă.

În cazul Prodan, calculările făcute de reprezentantul acesteea au fost bazate pe un şir de argumentări: în cazul cînd petiţionarului i se transmiteau apartamentele în proprietate, aceasta urma să găsească chiriaşi, să de-a în chirie apartamentele, să primescă plata pentru ele, după care să depună banii la o Bancă, din care ar cîştiga dobîndă pentru banii depuşi. În cazul dl Popov acest lucru nu a fost argumentat în nici-un fel.

Lăsînd la o parte cazul lui Prodan, trebuie să menţionez că suma prevăzută pentru compensaţie în cazul dat, depăşeşte limitele rezonabile şi este excesivă.

Perioada de neexecutare în cazul prezent a fost de 6 ani şi 6 luni.

În general este cunoscut că executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive face parte din “proces”.

În cazul Hornsby c. Greciei, Curtea menţionează că executarea unei hotărîri pronunţate de orice instanţă de judecată, să fie considerată ca parte integrantă la “proces” conform prevederilor articolului 6 (vezi cazul Hornsby c. Greciei, decizia din 19 martie 1997, Raporturi de Hotărîri şi Decizii 1997-II, p.510, § 40).

Conform acestora este logic faptul ca amînările în procesul executării hotărîrilor trebuie considerate, drept amînare în procedura “procesului”. Pentru a face să evoluieze lucrurile normal, în prezenta situaţie suntem obligaţi să respectăm hotărîrile anterioare privitor la chestiunea în cauză. Dacă cineva încearcă să compare hotărîrea adoptată în acest caz cu compensaţiile oferite în alte cazuri cu “proceduri cu durată excesivă”, diferenţa este cu adevărat uimitoare.

Permiteţi-mi să vă dovedesc această concluzie, citînd cîteva exemple.

Cazul Krol c. Poloniei (nr. 65017/01, 28 septembrie 2004): durata procedurii – 10 ani şi 5 luni. Recompensa oferită - 4.500 EURO.

Cazul Przygodzki c. Poloniei (nr. 65719/01, 5 octombrie 2004): durata procedurii  - 7 ani şi 6 luni. Recompensa oferită – 2.500 EURO.

Cazul Nowak c. Poloniei (nr. 27833/02, 5 octombrie 2004): durata procedurii – 7 ani şi 7 luni. Recompensa oferită – 3.600 EURO.

Cazul Wiatrzyk c. Poloniei (nr. 52074/99, 26 octombrie 2004): durata procedurii – 8 ani şi 6 luni. Recompensa oferită –3.000 EURO.

Cazul Kusmierek c. Poloniei (nr. 10675/02, 21 septembrie 2004): durata totală a procedurii – 9 ani şi 6 luni (dintre care 8 ani şi 4 luni în faţa Curţii). Recompensa stabilită – 4.000 EURO.

Cazul Kreuz c. Poloniei (nr. 46245/99, 20 iulie 2004): durata procedurii – 9 ani şi 3 luni. Recompensa oferită – 3.600 EURO.

Cazul Pasnicki c. Poloniei (nr. 51429/99, din 6 mai 2003): durata procedurilor 12 ani şi 9 luni (dintre care 9 ani şi 9 luni în cadrul faţa Curţii). Recompensa stabilită – 4.500 EURO.

Acestă listă poate fi continuată.

Consider că abordarea aplicată în cazurile de mai sus, ar trebui să fie aplicată în cazuri de tipul “neexecutare” a hotărîrilor. Motivele care mă fac să constat acest lucru sunt următoarele.

Cînd este vorba de prejudiciul moral, mai întîi de toate vorbim de o formă de recompensă financiară pentru suferinţele îndurate de către petiţionar. Sunt sigur că din punct de vedere obiectiv pentru petiţionar nu contează la care etapă a “procesului” - în prima instanţă, în procedura de apel sau recurs, de executare a hotărîrei judecătoreşti definitive - statul nu respectă obligaţiile sale. Faptul care contează este perioada de timp, în care petiţionarului i se satisfac pretenţiile legitime.

Ca chestiune de principiu, recompensele stabilite trebuie să fie asemănătoare cu cazurile unde s-au stabilit perioade similare de amînare, probabil cu introducerea anumitor ajustări la situaţia economică şi standardele de trai existente în fiecare stat - membru.

 

 

 

(b) COSTURI ŞI CHELTUIELI

 

Cînd se pretinde o reparaţie echitabilă, urmează a fi aplicată Regula 60 § 2 a Regulamentului Curţii, potrivit căreea “(...) detaliile pretenţiilor invocate trebuie să fie însoţite de documente sau de facturi care urmează a fi prezentate Curţii, în lipsa acestor confirmări Camera poate să respingă în parte sau în întregime cererea respectivă(...)”

În mai multe cazuri, Curtea a constatat că pot fi rambursate doar cheltuielile recente.

În această hotărîre (vezi paragraful 83) se menţionează “(...) se va da atenţie doar listei amănunţite de cheltuieli prezentate de petiţionar (...)”. Curtea acordă petiţionarului o recompensă în mărime 1.000 EURO.

În circumstanţele prezentului caz, odată ce nu s-a făcut vre-o menţiune la existenţa unui document ce ar confirma pretenţiile invocate de către petiţionar, precum cere legea citată mai sus, mă abţin să cred că cheltuielile invocate în cazul dat sînt în conformitate cu prevederile Regulamentului Curţii.

 

Full & Egal Universal Law Academy