©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 17 decembrie 2013
definitivă la 17 martie 2014
În Cauza Potcovă[1] împotriva României
(Cererea nr. 27945/07)
Strasbourg
Această versiune a fost rectificată la 11 aprilie 2014 în temeiul art. 81 din Regulamentul Curţii.
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Potcovă[2] împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 noiembrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 27945/07 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Ioan-Nicolet Potcovă[3] (“reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 iunie 2007, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul E. Albert, avocat în Târgu-Mureş. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de co-agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 3 noiembrie 2011, cererea a fost declarată parţial inadmisibilă, iar capătul de cerere referitor la echitatea procedurii penale împotriva reclamantului a fost comunicat Guvernului.
ÎN FAPT
4. Reclamantul s-a născut în 1969 şi locuieşte în Ungheni.
5. În seara de 4 iulie 2002, în jurul orei 11 p.m., reclamantul a fost reţinut de doi agenţi de poliţie. Aceştia îl căutau pe făptuitorul mai multor violuri comise în zona respectivă în lunile precedente. Întrucât reclamantul corespundea descrierii oferite de victime, acesta a fost percheziţionat corporal şi arestat.
6. Potrivit reclamantului, a fost bătut atât pe drumul spre secţia de poliţie, cât şi pe durata nopţii respective şi forţat să mărturisească infracţiuni pe care nu le comisese. Plângerea sa penală în acest sens, formulată la 14 august 2002, a fost în cele din urmă respinsă ca neîntemeiată la 30 ianuarie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
7. La 5 iulie 2002, reclamantul a dat trei declaraţii scrise de mână la secţia de poliţie. Acesta nu a fost asistat de un apărător.
În prima declaraţie, a negat comiterea infracţiunilor. În a doua şi a treia declaraţie, a mărturisit că a comis trei violuri la 8 noiembrie 2001 şi în februarie şi aprilie 2002, precum şi două tentative de viol în mai şi iunie 2002, şi a declarat că plănuia să săvârşească fapte similare la 4 iulie 2002. A oferit detalii ale modului în care a abordat, a imobilizat şi a abuzat victimele pentru fiecare caz în parte.
În aceeaşi zi a fost dus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş unde, în prezenţa unui avocat, şi-a repetat mărturisirea. Conform reclamantului, agenţii de poliţie care l-au însoţit la parchet îl ameninţaseră cu violenţe dacă şi-ar fi schimbat declaraţiile în faţa procurorului. Un agent de poliţie a fost prezent în timpul interogatoriului reclamantului din biroul procurorului.
8. Reclamantul a fost examinat de o comisie formată din medici psihiatrii şi de medicină legală. Aceştia au concluzionat că la data comiterii infracţiunilor de care reclamantul era acuzat, acesta era conştient că faptele sale erau greşite. Aceştia au ajuns la concluzia că reclamantul prezenta tulburări de personalitate care au determinat un comportament antisocial şi că era incapabil să-şi controleze impulsurile instinctuale. La 5 august 2002, comisia a înaintat raportul parchetului.
9. La 18 decembrie 2002, procurorul a emis rechizitoriul de trimitere în judecată în faţa Judecătoriei Târgu Mureş. Reclamantul a fost reprezentat în faţa instanţei de un avocat. Acesta a retractat declaraţiile anterioare şi a reiterat că fusese bătut şi ameninţat de poliţie în timpul cercetării preliminare. La 11 august 2003, instanţa l-a condamnat pe reclamant.
10. Totuşi, în decizia definitivă din 17 octombrie 2003, Curtea de Apel Târgu Mureş a casat hotărârea de condamnare a reclamantului şi a retrimis cauza la parchet pentru completarea cercetării. Instanţa a constatat că dreptul la apărare fusese încălcat întrucât reclamantul nu fusese asistat de un apărător în timpul interogatoriilor preliminare, iar procurorul nu solicitase examinarea probelor materiale de către un expert.
11. Ca urmare a instrucţiunilor conţinute în decizia definitivă, procurorul a procedat la reaudierea reclamantului, în prezenţa apărătorului acestuia, precum şi a martorilor şi a victimelor. Reclamantul a negat comiterea violurilor. Procurorul a dispus efectuarea unei expertize cu privire la probele materiale şi a analizat dacă ar fi fost posibil ca reclamantul să-şi fi părăsit locul de muncă şi să comită violurile în perioada de timp relevantă.
12. La 16 martie 2004, parchetul l-a trimis din nou în judecată pe reclamant.
13. La 9 octombrie 2006, Judecătoria Târgu Mureş l-a achitat pe reclamant motivând că probele de la dosar nu erau suficiente pentru a permite să se concluzioneze dincolo de orice îndoială că reclamantul comisese infracţiunile de care era acuzat. Instanţa a constatat că probele materiale strânse erau neconcludente şi că reclamantul prezentase un alibi pentru perioada de timp în care avuseseră loc două dintre violuri. Instanţa nu a examinat primele declaraţii ale reclamantului prin care acesta se incriminase.
14. Prin hotărârea definitivă din 27 septembrie 2007, Tribunalul Mureş a casat sentinţa şi l-a declarat vinovat pe reclamant pentru săvârşirea a trei violuri şi a unei tentative de viol, condamnându-l la pedeapsa cu închisoarea de un an, şase luni şi douăzeci şi şase de zile. Instanţa a motivat că mărturisirea reclamantului era în concordanţă cu probele de la dosar, în special de declaraţiile victimelor, raportul de expertiză medicală şi declaraţiile martorilor care asistaseră la reconstituirea evenimentelor în cadrul primului set de acte de cercetare. Instanţa a remarcat că declaraţiile fuseseră scrise de mână de către reclamant şi includeau descrierea detaliată a modului său de operare; aceasta a argumentat, de asemenea, că de cele mai multe ori primele declaraţii dintr-un dosar reflectau adevărul întrucât persoana nu avea timp să reflecteze şi să-şi pregătească apărarea. Instanţa a mai observat că reclamantul îşi repetase mărturisirea în faţa procurorului în prezenţa unui avocat şi că în acea perioadă nu menţionase niciun abuz din partea organelor de cercetare. Aceasta o observat că reclamantul refuzase prelevarea de probe biologice şi că la testarea cu aparatul poligraf pe care o susţinuse fusese indicat un „comportament simulat”. În cele din urmă, instanţa a observat că niciun viol similar nu mai fusese raportat în zonă după arestarea reclamantului.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
15. Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 din Convenţie de lipsa echităţii procedurii penale împotriva sa şi de încălcarea dreptului său la apărare. În special, s-a plâns că nu-i fusese permis accesul la un avocat în timpul interogatoriului poliţiei, că nu avusese timp să-şi pregătească apărarea fiind interogat imediat după arestarea sa şi că fusese supus unei examinări medico-legale întrucât chiar el şi familia sa solicitaseră acest lucru.
16. Curtea consideră că aceste capete de cerere trebuie examinate în temeiul art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. b) şi c) din Convenţie, redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]
...
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
...”
A. Cu privire la admisibilitate
17. Guvernul a susţinut că reclamantul îşi pierduse calitatea de victimă deoarece decizia definitivă din 17 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, recunoştea în mod expres că dreptul reclamantului la apărare fusese încălcat întrucât fusese audiat în absenţa unui avocat şi implicit se admitea că nu beneficiase de o perioadă de timp adecvată şi de facilităţi pentru a-şi pregăti apărarea. Guvernul a observat că în aplicarea acelei decizii, cauza fusese retrimisă la procuror care a luat declaraţii de la reclamant în prezenţa unui avocat.
18. Reclamantul nu a fost de acord cu argumentele Guvernului.
19. Curtea reaminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru ca acesta să piardă calitatea de „victimă” în sensul art. 34 din Convenţie cu excepţia cazului în care autorităţile naţionale au recunoscut în mod expres sau în esenţă şi ulterior au remediat încălcarea Convenţiei. În ceea ce priveşte remedierea „adecvată” şi „suficientă” a unei încălcări a unui drept prevăzut de Convenţie la nivel naţional, Curtea consideră în general că acest lucru depinde de toate circumstanţele cauzei, în special de natura încălcării Convenţiei aflată în joc [a se vedea Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 186, CEDO 2006-V; Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 115-116, CEDO 2010; sau Kuriæ şi alţii împotriva Sloveniei (MC), nr. 26828/06, pct. 259-261, CEDO 2012 (extrase)].
20. În prezenta cauză, curtea de apel recunoscuse în mod expres că dreptul reclamantului fusese încălcat prin faptul că fusese interogat fără a fi asistat de un avocat. Totuşi, declaraţiile obţinute nelegal au rămas la dosar, făcând posibil ca o instanţă ulterioară, în cadrul aceleiaşi proceduri, să-şi întemeieze motivarea pe acestea (a se vedea paragraful anterior). Autorităţile interne nu au reuşit astfel să asigure o reparaţie efectivă a încălcării dreptului la apărare pe care tot acestea o constataseră. Remediul oferit de curtea de apel a fost astfel lipsit de sens.
21. Rezultă că reclamantul se poate considera în continuare „victima” încălcării pretinse. Excepţia preliminară invocată de Guvern trebuie aşadar respinsă.
22. Curtea remarcă, de asemenea, că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
23. Reclamantul a declarat că deşi fusese capabil să-şi exercite în mod deplin dreptul său la apărare după ce cauza a fost retrimisă la parchet, această posibilitate a rămas aproape formală în măsura în care decizia tribunalului din 27 septembrie 2007 a avut la bază primele sale declaraţii, ce fuseseră obţinute în mod nelegal în noaptea arestării sale.
24. Guvernul a susţinut că procesul penal împotriva reclamantului a fost echitabil. Reclamantul a fost apărat de un avocat în faţa instanţelor, a participat deplin la proceduri, a putut să prezinte probe în apărarea sa şi a fost prezent la toate şedinţele de judecată. Guvernul a argumentat că pentru condamnarea reclamantului tribunalul se bazase pe un set de probe extensiv şi că declaraţiile iniţiale date în absenţa unui avocat nu constituiseră nici temeiul unic şi nici temeiul decisiv pentru condamnare; acestea reprezentaseră doar un singur element din dosar care fusese coroborat cu restul probelor. Guvernul a afirmat că instanţa acordase importanţă schimbării de poziţie a reclamantului de la recunoaşterea deplină din etape iniţiale ale procesului până la negarea din etapele ulteriore şi că explicase detaliat de ce s-a bazat pe primele declaraţii în detrimentul ultimelor. Guvernul a subliniat că prin decizia defintivă a instanţei s-a constatat că susţinerile reclamantului cu privire la brutalitatea poliţiei erau neîntemeiate.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
25. Curtea face trimitere la principiile stabilite în Salduz împotriva Turciei [(MC), nr. 36391/02, pct. 50-55, 27 noiembrie 2008], în special la concluziile privind dreptul la apărare căruia îi este adusă atingere în mod grav când declaraţiile de incriminare făcute în timpul înterogatoriului poliţiei şi fără a avea acces la un avocat sunt folosite pentru condamnare.
26. Se reaminteşte că admisibilitatea probelor reprezintă o chestiune de reglementat de către legislaţia naţională şi singura preocupare a instanţelor naţionale şi a Curţii este să examineze dacă procedurile s-au desfăşurat echitabil [a se vedea Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26766/05 şi 22228/06, pct. 118, CEDO 2011].
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
27. În cauza aflată în examinare, reclamantul a mărturisit în arestul poliţiei, când nu era asistat de un avocat, şi a repetat mărturisirea sa la parchet, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu. Ulterior, acesta şi-a schimbat declaraţiile în faţa instanţei.
28. Reclamantul a fost condamnat pe baza probelor de la dosar, inclusiv pe baza primelor sale declaraţii, dar acestea nu au fost luate în considerare de Curtea de Apel Târgu Mureş în decizia definitivă din 17 octombrie 2003 (a se vedea pct. 8 şi 9 anterior).
29. În plus, la retrimiterea cauzei, tribunalul a constatat că probele din dosar nu erau suficiente pentru a conduce la condamnarea reclamantului (a se vedea pct. 12 in fine). În motivarea tribunalului nu se făcea trimitere la primele declaraţii. Totuşi, tribunalul s-a bazat pe acele probe, concluzionând în sensul vinovăţiei reclamantului (a se vedea supra pct. 13). Nu s-a susţinut că restul probelor nu ar fi fost suficiente pentru condamnarea reclamantului.
30. Astfel, în prezenta cauză, reclamantului i s-a adus atingere fără tăgadă prin restricţionările accesului său la un avocat prin aceea că declaraţia sa dată poliţiei a fost folosită la condamnarea sa. Nici asistenţa asigurată ulterior de un avocat şi nici natura în contradictoriu a procedurilor nu au putut să remedieze deficienţele care au apărut pe durata reţinerii sale de către poliţie (a se vedea Salduz, citată anterior, pct. 58).
31. În concluzie, deşi reclamantul a avut ocazia să conteste probele împotriva sa, lipsa unui avocat în timpul interogatoriului din arestul poliţiei a adus atingere iremediabil dreptului său la apărare în măsura în care probele obţinute în acest mod, deşi declarate nelegale prin decizia definitivă a instanţei, au fost folosite în continuare în etapele ulterioare ale procedurii pentru condamnarea reclamantului.
32. A fost încălcat art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie şi nu este necesar pentru Curte să examineze restul capetelor de cerere.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
33. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
34. Reclamantul a solicitat cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material 15 050 lei, reprezentând pierderea salariului pe durata privării de libertate sale şi până la găsirea unui nou loc de muncă. Reclamantul a solicitat şi 50 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
35. Guvernul a susţinut că nu exista o legătură de cauzalitate între încălcările pretinse şi prejudiciile invocate, că solicitarea privind prejudiciul moral era excesivă şi că stabilirea încălcării ar reprezenta în sine o reparaţie suficientă.
36. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge această pretenţie. Pe de altă parte, acordă reclamantului suma de 2 400 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
37. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că atunci când o persoană, precum în cazul de faţă, a fost condamnată în cadrul unei proceduri interne care nu a respectat cerinţele unui proces echitabil, un nou proces sau redeschiderea procedurii interne la cererea persoanei interesate reprezintă o metodă corespunzătoare de reparaţie a încălcării constatate. În acest sens, Curtea reţine că art. 4081 C. proc. pen. prevede posibilitatea revizuirii hotărârii prin rejudecarea cauzei sau redeschiderea procedurii interne în cauzele în care Curtea a constatat, în cazul unui reclamant, o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţie (a se vedea Hanu împotriva României, nr. 10890/04, pct. 50, 4 iunie 2013).
B. Cheltuieli de judecată
38. De asemenea, reclamantul a solicitat 2 623,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii.
39. Guvernul consideră că pretenţiile sunt nejustificate.
40. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 400 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
41. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
Curtea,
1. declară admisibile celelalte capete de cerere.
2. hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 3 lit. b) din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 2 400 EUR (două mii patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
(ii) 400 EUR (patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 17 decembrie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE, Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
[1] Rectificatã la 11 aprilie 2014: textul era “POTCOAVÔ.
[2] Rectificată la 11 aprilie 2014: textul era „Potcoavă”:
[3] Rectificată la 11 aprilie 2014: textul era „Ioan Nicolet Potcoavă”.
Full & Egal Universal Law Academy