CASE OF POITRIMOL v. FRANCE - [Romanian Translation]

În cauza Poitrimol împotriva Franţei[1],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, conform articolului 43 (art. 43) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (Convenţia)[2] şi conform clauzelor pertinente din regulament, într-o Cameră alcătuită din următorii judecători:

    Dnii R. Ryssdal, preşedinte,

        L.-E. Pettiti,

  C. Russo,

  S.K. Martens,

   I. Foighel,

   R. Pekkanen,

  A.N. Loizou,

     Sir John Freeland,

Dl. M.A. Lopes Rocha,

Precum şi din Dl M.-A. Eissen grefier şi Dl H. Petzold, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 29 mai şi 26 octombrie 1993,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la 26 octombrie 1993:

PROCEDURA:

1.Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), iar mai apoi de către Guvernul Republicii Franceze (Guvernul) la 26 octombrie şi 11 decembrie 1992, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 14032/88) îndreptată împotriva Franţei şi prin care cetăţeanul acestui Stat, Dl Bernard Poitrimol, sesizaze Comisia la 21 aprilie 1988 în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi la declaraţia prin care Franţa recunoştea jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46), cererea Guvernului face trimitere la articolul 48. Ele au ca obiect obţinerea unei decizii care să stabilească dacă situaţia de fapt din cauză demonstrează o încălcare de către Statul pârât a cerinţelor articolului 6 paragrafele 1 şi 3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c).

2.Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d) din Regulament, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la audieri şi şi-a desemnat avocatul (articolul 30).

3.Camera care urma să fie constituită îi includea de drept pe Dl L.-E. Petiti, judecător ales de cetăţenie franceză (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi din Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 paragraful 3b) din Regulament). La 30 octombrie 1992, în prezenţa grefierului, Dl R. Ryssdal a tras la sorţi numele celorlalţi şapte membri, respectiv Dl C. Russo, Dl S.K. Martens, Dl I. Foighel, Dl Pekkanen, Dl A.N. Loizou, Sir John Freeland şi Dl M.A. Lopes Rocha (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 paragraful 4 din Regulament) (art. 43).

4. În calitatea sa de preşedinte al Camerei (articolul 21 paragraful 5 din Regulament), Dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental francez (Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamantului cu privire la necesitatea organizării unei proceduri scrise (articolele 37 paragraful 1 şi 38). Conform ordonanţei date ulterior grefierul a primit memoriul reclamantului la 5 aprilie 1993 şi cel al Guvernului la 6 aprilie. La 7 mai, secretarul Comisiei l-a informat că delegatul se va exprima oral la audieri.

5. La 20 aprilie 1993, Comisia a prezentat dosarul procedurii care se desfăşura în faţa ei; grefierul o invitase să facă aceasta conform instrucţiunilor preşedintelui Curţii.

6. În conformitate cu decizia preşedintelui dezbaterile s-au derulat în public la 26 mai 1993, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Curtea a ţinut anterior o şedinţă de pregătire.

La audiere au participat:

-          din partea Guvernului

Dl B. Gain, director adjunct al drepturilor omului,

Direcţia Afaceri Juridice,

Ministerul Afacerilor Externe,

                         agent,

Dna M. Picard, magistrat detaşat la Direcţia

Afaceri Juridice, Ministerul Afacerilor Externe;

Dl A. Maron, consilier la Curtea de Apel din Versailles;

Dna M. Ingall-Montagnier, magistrat detaşat la

Direcţia Afaceri Criminale şi de Graţiere, Ministerul Justiţiei,                   consilieri;

-          din partea Comisiei

Dl A. Weitzel,     delegat;

-          din partea reclamantului

Dl A. Marti, avocat,    consilier.

Curtea a ascultat declaraţiile Dlui Gain, Dlui Weitzel şi Dlui Marti.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. În februarie 1973, Bernard Poitrimol s-a căsătorit cu Catherine Bisserier. Din această căsătorie la 23 ianuarie 1974 şi 18 februarie 1975 s-au născut doi copii.

A. Procedura de divorţ

8. Fiind sesizat de către soţia reclamantului, tribunalul de mare instanţă din Paris a pronunţat la 5 ianuarie 1982 o hotărâre de divorţ din vina soţului în rezultatul căreea copiii au fost lăsaţi în custodia mamei şi îi acorda Dlui Poitrimol dreptul la vizită şi de a locui împreună cu copiii.

9. Curtea de Apel din Paris a reformulat parţial această decizie la 20 februarie 1984: ea a pronunţat divorţul din vina ambilor soţi şi reţine celelalte dispoziţii, după ce a luat cunoştinţă cu un raport al anchetei sociale cu privire la condiţiile de trai ale copiilor care locuiau cu mama lor.

10. Reclamantul nu a făcut recurs, însă a depus o plângere împotriva fostei soţii pentru fals şi uz de fals comise în cadrul procedurii de divorţ. La 7 iulie 1988, Curtea de Apel din Paris a condamnat-o pe Dna Bisserier la o amendă de 10 000 franci francezi (f) pentru că a prezentat patru certificate false de la patronii ei.

11. În septembrie 1984, cu ocazia exercitării dreptului său la vizită, reclamantul a părăsit teritoriul francez şi şi-a dus copiii în Turcia.

12. Dl Poitrimol a cerut judecătorului pentru cauzele matrimoniale din Marseille, locul noului domiciliu al fostei sale soţii, să-i acorde tutela copiilor. La 24 octombrie 1985, acest magistrat le-a acordat celor doi părinţi tutela în comun, cu obligaţia tatălui de a reveni cel puţin la moment în Franţa, în termenul de trei luni, pentru a audia copiii. Dacă el nu va respecta termenul acordat, sau în caz de forţă majoră, tutela va fi lăsată în exclusivitate mamei.

B. Procedura pentru neprezentarea copiilor

13. La 8 octombrie 1984, Dna Bisserier a depus o plângere pentru neprezentarea copiilor.

 În faţa tribunalului de corecţie din Marseille

14. La 19 decembrie 1985, judecătorul de anchetă a transmis cauza reclamantului la Curtea penală din acest oraş.

15. Dl Poitrimol nu s-a întors în Franţa, însă a solicitat să beneficieze de articolul 411 din codul de procedură penală (paragraful 23 de mai sus). Tribunalul i-a permis aceasta şi el a fost prezentat la audieri de doi avocaţi. Ei au depus concluziile ce se refereau la audierea clientului şi copiilor printr-o comisie rogatorie şi într-al doilea rând, în vederea eliberării sale. După părerea lor, el a reacţionat sub efectul unei constrângeri morale irezistibile în rezultatul ameninţărilor care acţionau asupra sănătăţii psihice şi asupra echilibrului psihologic al copiilor săi, ţinând cont de comportamentul mamei şi al amanţilor săi.

16. Printr-o judecată contradictorie, tribunalul i-a pronunţat în aceeaşi zi pedeapsa la un an de detenţie şi a emis un mandat de arest pe numele său.

 În faţa Curţii de Apel din Aix-en-Provence

17. La 5 martie 1986, Dl Poitrimol a făcut recurs prin intermediul avocaţilor săi. Ministerul public a făcut imediat acelaşi lucru.

18. Fiind convocat pentru audierea din 10 septembrie 1986, reclamantul nu s-a prezentat în persoană. Avocatul său Dl Schmerber a precizat că clientul său dorea să fie judecat în absenţă şi să fie apărat în sală de către avocat; el a dat explicaţii similare celor formulate în primă instanţă. Printr-o hotărâre provizorie, Curtea de Apel din Aix-en-Provence a amânat examinarea cauzei pentru 4 februarie 1987 şi a ordonat, în temeiul paragrafului 3 din articolul 411 din codul de procedură penală, citarea acuzatului, prezenţa căruia o considera necesară.

19. Reclamantul nu s-a prezentat la audiere. În schimb Dl Schmerber a asistat. El a prezentat „concluziile incidentului” pentru a cere curţii să amâne pledoaria sa din 10 septembrie şi să-l autorizeze să-şi reprezinte clientul.

20. Curtea de Apel a pronunţat la 25 februarie 1987, în virtutea articolului 410 din codul de procedură penală (paragraful 23 de mai sus), o hotărâre contradictorie care respingea această cerere din următoarele motive:

„Dacă acuzatul citat pentru o infracţiune pedepsită cu închisoarea, după cum este cazul în speţă, pe un termen mai mic de doi ani, printr-o scrisoare adresată preşedintelui poate cere să fie judecat contradictoriu în lipsa sa fiind reprezentat de către avocat, în conformitate cu paragrafele 1 şi 2 din articolul 411 din codul de procedură penală, totuşi aceasta este teoretic iar din sistemul general al procedurii penale reiese că este vorba de un mijloc care nu se aplică acuzaţilor care, la fel ca şi Dl Poitrimol, sunt subiecţi ai unui mandat de arest, care sunt fugari şi care, în consecinţă, nu au dreptul ca altcineva să-i reprezinte sau să le pledeze cauza (...);

În aceste condiţii, curtea decide să examineze esenţa cauzei fără ca acuzatul Bernard Poitrimol să poată fi reprezentat de către Dl Schmerber. ”

În plus, ea a declarat inadmisibile concluziile de la 10 septembrie 1986 şi a confirmat în totalitate hotărârea atacată.

3. În faţa Curţii de Casaţie

21. Prin intermediul unui avocat de la Consiliul de Stat şi de la Curtea de Casaţie, reclamantul a intentat un recurs împotriva acestei hotărâri. În esenţă, el pleda pentru incompatibilitatea articolului 411 menţionat anterior cu Convenţia.

La 21 decembrie 1987, Curtea de Casaţie a declarat recursul inadmisibil pe motivul că „condamnatul nu a respectat un mandat de arest emis pe numele său şi nu are dreptul să fie reprezentat şi să dea un mandat de recurs în anulare împotriva deciziei care-l condamna”.

22. Dl Poitrimol a prezentat un recurs de graţiere, pe care preşedintele Republicii l-a respins la 21 noiembrie 1989.

II.   DREPTUL INTERN PERTINENT

23. Principalele dispoziţii ale codului de procedură penală menţionate în cauza de faţă sunt următoarele:

Articolul 410

„Un acuzat care a primit personal conform legii citaţia trebuie să se prezinte, în afara cazului când el nu are o scuză recunoscută ca fiind valabilă de către jurisdicţia în faţa căreea el este chemat. Acuzatul are aceeaşi obligaţie fiind stabilit faptul că, în pofida faptului că nu a fost citat în persoană, el ştia despre citaţia regulamentară conform articolelor 557, 558 şi 560.

Dacă aceste condiţii sunt satisfăcute, acuzatul care nu s-a prezentat şi care nu a prezentat nici o scuză este judecat contradictoriu”.

Curtea de Casaţie a considerat acest text compatibil cu Convenţia (16 decembrie 1985, Beltikhine), însă uneori se întâmplă ca ea să interzică o hotărâre sau o decizie care nu a statuat cu privire la existenţa unei scuze valabile, invocate de către un acuzat (9 iunie 1993, Grenier) sau care nu a constatat că acesta ştia despre data audierii (10 iunie 1992, Tourtchaninoff).

Articolul 411

„Acuzatul citat pentru o infracţiune care se pedepseşte cu o amendă sau cu detenţia pe un termen mai mic de doi ani poate, printr-o scrisoare adresată preşedintelui şi care va fi anexată la dosarul procedurii, să ceară să fie judecat in absentia.

În acest caz va fi audiat apărătorul său.

Cu toate acestea, dacă tribunalul consideră necesară prezenţa personală a acuzatului, el va fi citat din nou, din iniţiativa procurorului, pentru o audiere a cărei dată este fixată de tribunal.

Acuzatul care nu va răspunde acestei invitaţii este judecat contradictoriu.

El este, de asemenea judecat contradictoriu în cazul prevăzut în primul paragraf din acest articol.”

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de casaţie, în cazul în care acuzatul care nu se prezintă şi nu prezintă o scuză este judecat contradictoriu, apărătorul său nu va fi audiat şi nici nu va putea depune recurs (departamentul penal, 29 octombrie 1970, Bulletin criminel (Bull.) nr. 284; 5 mai 1970, Bull. nr. 153).

Nu este posibil ca o hotărâre judecătorească sau o cauză contradictorie sau care este considerată contradictorie să nu fie deschisă (opposition) (articolele 489 şi 512 de mai jos).

Articolul 417

„Acuzatul care se prezintă poate fi asistat de un apărător.

Dacă el nu a făcut această alegere înainte de audiere şi dacă el solicită totuşi să fie asistat, preşedintele va numi unul din oficiu.

Apărătorul poate fi ales sau desemnat doar dintre avocaţii care sunt membri ai unui barou (..)

Asistenţa unui apărător este obligatorie atunci când acuzatul suferă de o infirmitate de natură să compromită apărarea sa.”

Articolul 489

„O judecată in absentia este neavenită în aceste condiţii dacă acuzatul face un demers la instanţa care a pronunţat-o, pentru a o anula şi pentru a cere audierea din nou a cauzei.

(...)”

Articolul 512

„Regulile stabilite pentru curtea penală sunt aplicabile în faţa Curţii de Apel (...)”

Articolul 576

„Declaraţia de recurs trebuie să fie înaintată grefierului jurisdicţiei care a pronunţat decizia atacată.

Ea trebuie semnată de grefier şi de reclamant sau de către un avocat responsabil de procedură, de pe lângă jurisdicţia care a pronunţat sentinţa sau de către o persoană autorizată; în acest ultim caz, actul de autorizare va fi anexat la documentul elaborat de către grefier (...)

(...)”

Articolul 583

„Sunt declaraţi lipsiţi de responsabilitate persoanele condamnate la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de şase luni, care nu sunt în detenţie sau care nu au obţinut, de la jurisdicţia care l-a condamnat, o eliberare, cu sau fără cauţiune.

Procesul-verbal care constată că un individ a fost adus în închisoare sau hotărârea care pronunţă eliberarea sa este elaborat de o instituţie penitenciară sau de Curtea de Casaţie, cel târziu la momentul în care cauza este interpelată .

Pentru ca recursul său să fie admisibil, este suficient ca reclamantul să justifice faptul că el a fost într-o închisoare sau la Curtea de Casaţie, sau la locul unde a fost pronunţată condamnarea; gardianul şef al acestei instituţii penitenciare îl va primi la ordinul procurorului general de pe lângă Curtea de Casaţie sau la ordinul şefului parchetului instanţei de judecată.”

Curtea de Casaţie a hotărât deja cu mai multe ocazii „că din principiile generale ale codului de procedură penală reiese că condamnatul care nu a respectat un mandat de justiţie emis împotriva lui şi care s-a eschivat de la executarea lui, nu are dreptul să facă recurs împotriva deciziei de condamnare” (departamentul penal, 30 noiembrie 1976 şi 26 iunie 1978, Juris-Classeur périodique (J.C.P) 1980, II, 19437; 24 aprilie 1985, Bull. nr. 157; 10 decembrie 1986, Recueil Dalloz-Sirey 1987, p. 165). Cu toate acestea, ea a precizat că situaţia poate fi alta dacă condamnatul justifică circumstanţele care l-au împiedicat să se predea în timp util (departamentul penal, 21 mai 1981, Bull. nr. 168).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

24. Dl Poitrimol a sesizat Comisia la 21 aprilie 1988. Invocând articolul 6 paragrafele 1 şi 3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c) din Convenţie, el pretindea că nu s-a bucurat de un proces echitabil pentru că Curtea de Apel nu l-a audiat pe consilierul său şi că nu a putut formula un recurs.

25. Comisia a reţinut cererea (nr. 14032/88) la 10 iulie 1991. În raportul său de la 3 septembrie 1992 (articolul 31) (art. 31), ea a concluzionat, cu paisprezece voturi contra unul, că a existat o încălcare a paragrafelor 1 şi 3 c), combinate, din articolul 6 (art. 6-1, art. 6-3-c) în timpul procedurii de apel şi a paragrafului 1 (art. 6-1) la etapa instanţei de casare. Textul integral al opiniei separate din raport este anexat la această hotărâre[3].

CONCLUZII PREZENTATE CURŢII

26. În memoriul său, Guvernul a invitat Curtea „să respingă cele două plângeri înaintate de către Dl Poitrimol”.

27. În ceea ce priveşte reclamantul, el a rugat Curtea

„Să hotărască că [el] nu a beneficiat, în special în faţa Curţii de Apel din Aix-en-Provence, de un proces echitabil şi în special de dreptul de a se apăra în conformitate cu articolul 6 paragrafele 1 şi 3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c)” din Convenţie;

Să hotărască că Curtea de Casaţie a atentat la garanţiile prevăzute de articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1), în special (...) la dreptul la un proces echitabil, declarând inadmisibil recursul reclamantului”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFELE 1 ŞI 3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c)

28. Dl Poitrimol a reproşat Curţii de Apel din Aix-en-Provence că l-a condamnat în absenţa sa fără ca avocatul său să fi putut prezenta apărarea. În plus, el s-a plâns de faptul că i-a fost refuzat accesul la Curtea de Casaţie pe motiv că nu a respectat mandatul de arest emis pe numele lui. El a pretins încălcarea paragrafelor 1 şi 3 c) din articolul 6 (art. 6-1, art. 6-3-c) din Convenţie care prevăd următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...) care va hotărî, (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)

(...) Orice acuzat are, în special, dreptul :

c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el (...)

(...)”

Guvernul respinge această teză, însă Comisia o acceptă.

29.  Astfel precum exigenţele paragrafului 3 din articolul 6 (art. 6-3) sunt analizate sub aspectele specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1 (art. 6-1), Curtea va examina plângerile sub aspectul acestor două texte combinate (vezi, printre multe altele, hotărârea F.C.B. împotriva Italiei din 28 august 1991, seria A nr. 208-B, p. 20, paragraful 29).

30.  Cauza de faţă se deosebeşte de cauzele Goddi, Colozza, F.C.B. şi T. împotriva Italiei (hotărâri din 9 aprilie 1984, seria A nr. 76, p. 10, paragraful 26; din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 14, paragraful 28; din 28 august 1991, citată anterior, seria A nr. 208-B, p. 21, paragrafele 30-33; din 12 octombrie 1992, seria A nr. 245-C, p. 41, paragraful 27) prin aceea că reclamantul a primit notificarea cu privire la fiecare din datele audierilor, printre care şi cea din 4 februarie 1987 în faţa Curţii de Apel, şi a decis de sinestătător să nu se prezinte.

31. O procedură care se desfăşoară în absenţa acuzatului nu este în principiu incompatibilă cu Convenţia dacă persoana în cauză poate ulterior să obţină ca o jurisdicţie să statueze iarăşi, după ce a examinat-o, asupra temeiului acuzaţiei în fapt, precum şi în drept (vezi mutatis mutandis, hotărârea Colozza citată anterior, seria A nr. 89, p. 14, paragraful 27 şi p. 15, paragraful 29). Se poate pune întrebarea dacă această din urmă exigenţă se aplică în cazul în care interesatul a renunţat la dreptul său de a se prezenta şi a se apăra, însă în orice caz o astfel de renunţare trebuie, pentru a fi luată în considerare sub aspectul Convenţiei, să fie stabilită într-un mod neechivoc şi să fie însoţită de un minimum de garanţii corespunzătoare gravităţii sale (hotărârea Pfeifer şi Plankl împotriva Austriei din 25 februarie 1992, seria A nr. 227, pp. 16-17, paragraful 37).

32. În acest caz, reclamantul a manifestat clar dorinţa de a nu se prezenta la audierile în recurs din 10 septembrie 1986 şi 4 februarie 1987, şi în consecinţă, de a nu se apăra el însuşi. În schimb, din dosar reiese că el intenţiona să fie apărat de către un avocat, împuternicit în acest scop şi prezent la audierile în cauză.

Problema care se pune este de a cunoaşte dacă acuzatul care a evitat în mod deliberat să se prezinte rămâne în drept de „a avea asistenţa unui apărător la alegere”, în sensul articolului 6 paragraful 3 c) (art. 6-3-c).

33. Guvernul subliniază că acest text vorbeşte despre „asistenţă” şi nu de „reprezentare”. În dreptul francez, primul termen implică prezenţa acuzatului lângă avocatul său, al doilea implică înlocuirea juridică de către acesta. În materie penală, prezentarea personală constituie principiul, enunţat de către articolul 410 din codul de procedură penală. A renunţa la aceasta semnifică a renunţa la apărare: Dl Poitrimol, care ştia consecinţele atitudinii sale, s-a pus singur în poziţia de a fi judecat de către Curtea de Apel fără audierea avocatului său, Dl Schmerber, şi a purtat responsabilitatea pentru aceasta. Dacă calea de opoziţie ar fi deschisă pentru individul fugar, procedurile penale nu ar mai lua sfârşit, ceea ce ar avea consecinţe penibile pentru victime.

Conform reclamantului acest raţionament era contrar rezoluţiei (75) 11 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei „cu privire la criteriile care trebuie respectate în procedura de judecare în lipsa acuzatului”: conform celei de-a cincea din cele nouă „reguli minime” recomandate Statelor membre, „în cazul în care acuzatul este judecat în absenţă, trebuie să se ia în considerare administrarea dovezilor în formele uzuale iar apărarea are dreptul de a interveni”. Faptul că Curtea de Apel din Aix-en-Provence şi Curtea de Casaţie a statuat fără a oferi reclamantului posibilitatea de a fi reprezentat, de a depune concluziile sale prin intermediul avocatului său şi fără a le lua în considerare, ar încălca litera şi sensul articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie. Era vorba despre un sistem de constrângere, deoarece a fost conceput pentru a obliga acuzatul să se prezinte şi astfel să se expună executării mandatului de arest emis pe numele lui.

34. Curtea nu poate adopta interpretarea îngustă pe care o dă Guvernul cuvântului „asistenţă”. Cu toate că nu este absolut, dreptul fiecărui acuzat de a fi apărat în mod efectiv de către un avocat, dacă este cazul el este numit din oficiu, figurează printre elementele fundamentale ale unui proces echitabil. Un acuzat nu pierde beneficiul acestui drept din simplul fapt că el lipseşt la judecarea cauzei sale (hotărârile Campbell şi Fell împotriva Regatului Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, p. 45, paragraful 99 şi, mutatis mutandis, Goddi, citată anterior, seria A nr. 76, p. 12, paragraful 30, şi F.C.B., citată anterior, seria A nr. 208-B, p. 21, paragraful 33). În cauza de faţă, trebuie determinat faptul dacă Curtea de Apel din Aix-en-Provence putea, în virtutea articolului 411 din codul de procedură penală, să-l priveze pe Dl Poitrimol de dreptul său, luând în considerare faptul că a fost citat în persoană şi nu a prezentat nici o scuză valabilă pentru a nu se prezenta la audiere.

35. Prezenţa acuzatului are o importanţă capitală, atât datorită dreptului său la o audiere, cât şi necesităţii de a controla exactitudinea afirmaţiilor sale şi pentru a le confrunta cu cele ale victimei, ale cărei interese trebuie protejate, precum şi cele ale martorilor.

În consecinţă legislatorul trebuie să poată descuraja absenţele nejustificate. Cu toate acestea, în speţă, nu este necesar de a decide dacă în principiu este admisibilă pedesirea acestor absenţe prin ignorarea dreptului la asistenţa unui apărător, deoarece în orice caz lichidarea acestui drept este disproporţional în circumstanţele cauzei: această lichidare îl priva pe Dl Poitrimol, căruia nu i se permitea să ceară anularea hotărârii Curţii de Apel şi să ceară audierea din nou a cauzei, de unica şansă de a putea pleda în a doua instanţă cu privire la temeiul acuzaţiilor împotriva lui.

36. În ceea ce priveşte Curtea de Casaţie, Guvernul precizează că accesul la aceasta se supune unor reguli destinate pentru a obţine un echilibru just între drepturile societăţii, precum şi ale părţilor civile, şi ale celor ale apărării. Luând în considerare hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit din 28 mai 1985 (seria A nr. 93, pp. 24-25, paragraful 57), regulile formale criticate de către reclamant ar coincide cu articolul 6 (art. 6).

37.Conform jurisprudenţei departamentului penal al Curţii de Casaţie, urmate în speţă, condamnatul care nu a respectat un mandat de justiţie emis pe numele său nu va putea fi reprezentat pentru a face recurs. Reclamantul nu putea să prezinte în mod eficient recursul său fără a deveni deţinut într-un izolator (articolul 583 din codul de procedură penală).

38.Curtea a considerat că inadmisibilitatea recursului, din motive că reclamantul a fugit, a fost examint ca fiind o sancţiune disproporţională, luând în considerare locul primordial pe care îl ocupă drepturile apărării şi principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică. Desigur, era vorba de un recurs extraordinar legat de aplicarea legii şi nu de esenţa litigiului. Cu toate acestea, în sistemul francez al procedurii penale, posibilitatea, pentru acuzatul care nu se prezintă, de a pleda în a doua instanţă cu privire la temeiul acuzaţiilor împotriva lui, depinde într-o mare măsură de faptul dacă el a prezentat scuze valabile, care să justifice absenţa sa. În consecinţă, este indispensabil un control juridic al motivelor prin care o Curte de Apel a respins asemenea scuze.

39.   În baza tuturor acestor considerente, Curtea constată o încălcare a articolului 6 (art. 6) atât la etapa Curţii de Apel, cât şi la etapa Curţii de Casaţie.

II.    CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

40. Conform articolului 50 (art. 50)

„Dacă decizia Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante se găseşte în totalitate sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât atenuarea imperfectă a consecinţelor acestei decizii sau a acestei măsuri, decizia Curţii acordă, dacă a avut loc, părţii lezate o satisfacţie echitabilă.”

A. Daune

41. Dl Poitrimol a solicitat, în primul rând, o indemnizaţie de 1 288 010,78 f cu titlu de daune materiale. El a afirmat că a suferit pierderea unor şanse în faţa jurisdicţiilor franceze şi în viaţa sa de zi cu zi pe motivul necesităţii de a locui în străinătate. La aceasta se adăuga daunele morale, cifra estimată fiind 50 000 f, suferite în urma exilului său forţat.

Conform Guvernului, interesatul nu are dreptul să reproşeze autorităţilor franceze prejudiciul ce reieşea din pretinsa obligaţie de a părăsi teritoriul Franţei şi serviciul său, luând în considerare faptul că procedurile litigioase îşi au originea anume în fuga sa.

Delegatul Comisiei a estimat fondate cele pretinse în legătură cu pierderea şanselor, însă nu şi cele care ţineau de daunele morale cauzate de plecarea reclamantului în Turcia. El nu s-a pronunţat cu privire la aspectul moral.

42. Curtea nu va putea specula cu privire la concluzia la care Curtea de Apel ar fi ajuns dacă ar fi autorizat reclamantul să fie reprezentat. În plus, nici o legătură de cauzalitate nu este stabilită între încălcarea Convenţiei dezvăluită în speţă şi diversele elemente ale prejudiciului pretins în rezultatul fugii sale. În consecinţă, pretenţiile formulate în această legătură trebuie respinse.

B.  Costuri şi chieltuieli

43. Cu titlu de costuri şi chieltuieli, Dl Poitrimol a solicitat:

- 53 688 f pentru avocatul desemnat de către el la Curtea de Apel;

- 9 000 f pentru recurs;

- 130 000 f pentru reprezentarea sa în faţa Comisiei şi Curţii.

44. Împreună cu Guvernul, Curtea a constatat că reclamantul s-ar fi expus la chieltuieli de procedură în faţa Curţii de Apel chiar dacă aceasta îi autorizase reprezentarea sa printr-un avocat. Astfel, acest punct al cererii trebuie respins. Pe de altă parte, ea este justificată în măsura în care se referă la procedurile în instanţa de casaţie.

45. Conform procedurilor Curţii de la Strasbourg, Curtea, statuând pe baze echitabile, acordă interesatului 100 000 f luând în considerare circumstanţele în speţă.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA:

1. Hotărăşte, prin cinci voturi pentru şi patru împotrivă că a existat o încălcare a articolului 6 paragrafele 1 şi 3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c);

2. Hotărăşte, prin opt voturi pentru şi unul împotrivă că Statul pârât trebuie să-i achite Dlui Poitrimol, în termenul de trei luni, 109 000 (o sută nouă mii) franci francezi pentru costuri şi chieltuieli;

3. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacere echitabilă pentru surplus.

Redactată în franceză şi în engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 23 noiembrie 1993.

Rolv RYSSDAL

Preşedinte

Semnat: Marc-André EISSEN

Grefier

La această hotărâre se anexează în conformitate cu articolele 51 paragraful 2 (art. 51-2) din Convenţie şi 53 paragrfaul 2 din regulament, expunerea următoarelor opinii disidente:

-          opinia disidentă a Dlui Ryssdal, Sir John Freeland şi a Dlui Lopes Rocha;

-          opinia disidentă a Dlui Pettiti.

Parafat: R. R.

Parafat: M.A. E.

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A DLUI RYSSDAL, SIR JOHN FREELAND

ŞI A DLUI LOPES ROCHA, JUDECĂTORI

1. Noi aparţinem minorităţii care a votat împotriva constatării unei încălcări în speţă a articolului 6 (art. 6) din Convenţie.

2. La 3 martie 1986, cu acordul tribunalului, în faţa Curţii penale din Marseille, reclamantul a fost reprezentat de doi avocaţi care au depus concluzii şi au pledat în numele său. El a ales să rămână în străinătate împreună cu cei doi copii ai săi în pofida deciziei anterioare a unei jurisdicţii civile care îi cerea să se întoarcă cel puţin pentru un timp în Franţa împreună cu copiii. El nu a prezentat nici o plângere în legătură cu procesul penal în rezultatul căruia a fost pronunţată o sentinţă la un an de detenţie şi a fost emis un mandat de arest.

3. În pofida rezultatului acestei instanţe, interesatul a rămas în străinătate împreună cu copiii, cu toate că Curtea de Apel din Aix-en-Provence l-a citat de două ori să se prezinte, el nu s-a prezentat la audierile în faţa ei. În absenţa sa, avocatul său a solicitat să-l reprezinte, însă Curtea a respins cererea ca fiind lipsită de bază în dreptul francez, deoarece exista un mandat de arest pentru fugă pe numele acuzatul.

4. De asemenea, când reclamantul a făcut recurs în anulare împotriva hotărârii Curţii de Apel, el a fost refuzat pe motivul că condamnatul nerespectând un mandat de arest emis pe numele lui nu este în drept, conform jurisprudenţei pertinente, să fie reprezentat şi să dea un mandat pentru a formula un asemenea recurs împotriva deciziei care-l condamna.

5. Majoritatea Curţii consideră „disproporţională”, deci contrară articolului 6 (art. 6), respingerea – din motivele indicate în fiecare caz – cererii interesatului care dorea să fie reprezentat de către un avocat în faţa Curţii de Apel, iar apoi recursul său împotriva acestei decizii. Totuşi, nimic nu contestă faptul că reclamantul, care se presupune că a acţionat cu beneficiul sfaturilor juridice, a ales de bună voie şi în pofida jurisdicţiilor franceze (care erau îngrijorate, desigur, nu doar de situaţia lui personală, dar de asemenea şi de drepturile fostei sale soţii şi a copiilor) să nu se întoarcă în Franţa. Dacă el ar fi făcut-o şi s-ar fi prezentat în faţa Curţii de Apel, în conformitate cu citaţia, el ar fi avut dreptul la asistenţa unui avocat; dacă el s-ar fi supus unui mandat de arest, nu ar fi existat motive pentru respingerea recursului său. Altfel spus, remediul nu înceta să se afle în mâinile sale şi nu vedem de ce era „disproporţional” pentru ca sistemul judiciar francez l-a lăsat acolo. Astfel precum, şi trebuie să presupunem acest lucru, intersatul a fost informat de situaţia juridică, nu putem spune acum că, în pofida faptului că el a rămas în străinătate din proprie iniţiativă, el a cerut asistenţa unui avocat în faţa Curţii de Apel şi să fie reprezentat de către un avocat pentru recursul în anulare. În asemenea circumstanţe, în care caracterul echitabil al procesului penal de primă instanţă nu se discută, condiţiile impuse pentru recurs la Curtea de Apel şi la Curtea de Casaţie nu pare a fi de natură să justifice împotriva Republicii franceze o constatare a încălcării Convenţiei.

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR PETTITI

Am votat împreună cu minoritatea pentru neîncălcarea articolului 6 (art. 6) din Convenţie.

În opinia mea, decizia majorităţii introduce exigenţe procedurale în domeniul procedurii penale care merg mai departe de cele ale articolului 6 (art. 6).

Dreptul fiecărui acuzat de a fi apărat de către un avocat, la alegerea sa sau numit din oficiu, nu semnifică că acuzatul care se sustrage voluntar şi fără scuză legitimă de la prezentarea la audiere, când este regulamentar şi efectiv convocat, poate să fie reprezentat de către un avocat pentru a fi judecat efectiv inter partis.

Obligaţiunea de a se prezenta este un element esenţial al procedurii penale. De fapt trebuie respectate drepturile victimelor şi ale părţilor civile, care în caz contrar ar fi private de posibilitatea de a contrainteroga acuzatul. S-ar putea preconiza această posibilitate de reprezentare pentru delicte minore: fiecare legislaţie naţională poate defini nivelul de sentinţă la care reprezentarea de către un avocat este sau nu permisă.

De asemenea ne putem imagina că la etapa casaţiei posibilitatea de recurs poate fi deschisă chiar şi celui care nu s-a prezentat în apel.

Dacă acuzatul poate să se sustragă oricărei prezentări, el reprezintă un obstacol pentru ca un proces să fie echitabil în sensul articolului 6 (art. 6) în ceea ce priveşte reclamanţii, victimele şi părţile civile.

Într-al doilea rând, hotărârea Curţii nu ţine cont suficient de faptul că împotriva Dlui Poitrimol exista un mandat de arest.

Or, articolul 6 (art. 6) nu interzice Statelor de a prevedea că tribunalele pot în caz de neprezentare nejustificată, să emită mandate de arest.

În acest caz, procedura penală în anumite State europene implică faptul ca acuzatul pe numele căruia s-a emis un mandat de arest printr-o hotărâre să fie obligat de a se supune acestui mandat de arest pentru a putea exercita dreptul de recurs.

În opinia mea, Curtea trebuia să deosebească cazul judecăţii in absentia fără mandat, de cazul judecăţii în care este emis un mandat de arest.

Procedurile in absentia sunt o problemă majoră în Europa pentru a asigura o bună administrare a justiţiei penale şi pentru a evita ca un număr crescând al acuzaţilor să se sustragă justiţiei (de la 20 la 25 % în Franţa).

Articolul 6 (art. 6) trebuie să fie examinat în ansamblu şi în cadrul cercetării de a stabili un echilibru între interesele Statului (de către judecător şi de către parchet), interesul general şi cel al părţilor.

Egalitatea armelor nu poate fi luată în considerare doar în legăturile dintre acuzat şi procuror, însă şi în legăturile dintre victime, părţile civile şi acuzat. Absenţa acuzatului prin refuzul de a se prezenta poate dezavantaja victima sau partea civilă.

Procesul penal corespunde unui concept de drept procedural penal care este, în esenţă, un drept represiv. Obligaţiunea de a se prezenta este un element major al oricărei proceduri penale, în afară de forţă majoră sau scuză legitimă.

Desigur, o legislaţie naţională poate prevede pentru anumite categorii de delicte capacitatea de reprezentare prin avocat in absentia automată sau la autorizarea de către tribunal; însă absenţa acestei capacităţi nu constituie în sine o încălcare a articolului 6 (art. 6). Rezoluţia (75) 11 a Comitetulului Miniştrilor al Consiliului Europei nu este decât formularea unei voinţe şi a unei recomandări şi nu are efect asupra interpretării articolului 6 (art. 6).

Un sistem de procedură penală formează un tot întreg coerent şi omogen, mai ales când el organizează sistemul de procedură in absentia, cel al opposition, de absenţă repetată, şi de inter partis şi în apel. El trebuie considerat în ansamblul său şi nu pe părţi; fapt care ar distruge echilibrul său.

În sistemul francez, opoziţia hotărârii in absentia este în mod corect asigurată de dispoziţiile articolului 489. În apel, articolul 489 este, de asemenea, aplicabil (cf. A. Vitu, „La réglementation de l'appel et de l'opposition dans le code de procédure pénale”, Juris-Classeur périodique 1959, I, 1486; Cass. crim. 15 septembrie 1986; Bulletin criminel (Bull.) nr. 256).

Dispoziţiile din codul de procedură penală francez conţine o întreagă serie de reguli care corespund exigenţelor articolului 6 (art. 6).

În special, dispoziţiile articolelor 410 şi următoarele, 417, 487, 489, asigură inculpatului posibilitatea de a fi judecat contradictoriu în funcţie de diverse circumstanţe şi îi lasă opţiuni; dacă el alege să nu se prezinte, el îşi asumă riscuri şi pericole deoarece nu poate invoca scuze legitime

Hotărârea Curţii Europene în cauza Colozza împotriva Italiei[4] viza o cauză în care era imposibil pentru un reclamant care dorea să se prezinte în persoană să fie audiat din nou după o judecată in absentia; cazul în speţă era deci diferit.

Jurisprudenţa franceză, care consideră că, în cazul în care „acuzatul alege calea de recurs şi nu cea de opoziţie, el se lipseşte de posibilitatea celei din urmă” (Cass. Crim. 7 februarie 1984, Bull. Crim. nr. 44; D. Poncet, „Le jugement par défaut devant les juridictions pénales; quelques considérations de droit comparé”, Revue de Science criminelle et de droit pénal comparé, 1979, pp. 1 şi urm.), nu contravine articolului 6 (art. 6) din Convenţie.

Mi se pare că hotărârea Curţii a evaluat puţin diversele aspecte ale problemei. În primul rând, decizia Curţii putea, în mod greşit, să fie interpretată ca dorind să dea cuvântului „asistenţă” sensul de „reprezentare” şi chiar de reprezentare la tribunal, ceea ce este contrar interpretării tradiţionale (compară J. Velu, R. Ergec, La Convention européenne des Droits de l'Homme, Bruxelles, 1990, p. 497, paragraful 603; H. Golsong, W. Karl, H. Miehsler, H. Petzold, K. Rogge, T. Vogler şi L. Wildhaber, Internationaler Kommentar zur Europäischen Menschenrechtskonvention, Cologne, 1986, p. 196, cu studiile cu privire la judecarea in absentia de R. Merle şi A. Vitu, Traité de droit criminel, ediţia a 3-a, pp. 821 şi urm..; G. Stefani, G. Levasseur şi B. Bouloc, Précis de procédure pénale, ediţia a 14-a, pp. 928 şi urm.)

Astfel „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu recunoştea pentru acuzat dreptul de a impune avocatului său un sistem de apărare pe care acesta nu-l susţine” (Velu şi Ergec, op. cit., p. 497, paragraful 602; Comisia, cererea nr. 9127/80, decizia din 6 octombrie 1981, Decizii şi Rapoarte 26, p. 238). Asistenţa presupune în mod normal prezenţa acuzatului lângă apărătorul său (Golsong şi alţii, op. cit., p. 191). Sistemul juridic are dreptul de a impune prezenţa prevenitului.

Într-al doilea rând, acuzatul nu are dreptul să ceară să fie reprezentat, atunci când refuză să se prezinte.

Dreptul penal este chiar prin natura sa un sistem represiv, care trebuie să combine protecţia ordinii şi protecţia drepturilor omului. El nu este doar dreptul de protecţie al acuzaţilor.

Procedura penală trebuie să asigure acest echilibru, ea nu poate izola un element de altul. Ea nu poate fi doar un instrument al protecţiei acuzatului fără a ţine cont de protecţia victimelor.

Procesul penal trebuie să respecte imperativele dreptului penal care implică, prin bază filozofică, dreptul de a pedeapsi. Procesul penal este expresia valorilor în numele cărora o societate acuză şi pedepseşte.

La fel ca norma de drept, norma procesului fixează părţilor la proces drepturi şi împuterniciri precise. Nu pot fi separate unele de altele.

Această normă este reciprocă, multilaterală, „atributivă, imperativă” (Gurvich, Traité de sociologie)

Acuzatul nu poate la dorinţa sa să nu se prezinte la proces pentru a împiedica victima să se confrunte cu el.

Curtea europeană şi-a bazat orice jurisprudenţă anterioară pe caracterul indispensabil al prezentării părţilor şi a martorilor pentru a permite confruntarea lor în faţa tribunalului, fapt care în opinia Curţii este un element esenţial al unui proces echitabil.

Nu se poate obiecta faptul că reprezentarea printr-un avocat ar înlocui absenţa acuzatului. Ceea ce ar fi valabil pentru penalităţi minore şi fără partea civilă este de neconceput în cazul în care partea civilă, victimă, are nevoie, pentru a-şi asigura drepturile sale de apărare, de a putea contrazice, de a demasca adversarul său, în cadrul unui cross-examination sau în procedura continentală. În caz contrar părţii civile victime trebuie să i se acorde dreptul de a refuza reprezentarea printr-un avocat pentru a respecta egalitatea armelor.

De aici consecinţa următoare: dacă acuzatul nu va dori niciodată să se prezinte, în cazul în care victima nu acceptă niciodată reprezentarea, societatea nu este în măsură să asigure funcţionarea justiţiei penale. Printr-o deviere perversă, acuzatul va fi cel care va controla procesul şi va lua locul procurorului şi al tribunalului în conducerea procesului, fapt care ar duce la dezarmarea Statului în funcţia sa majoră de justiţie.

Dacă partea civilă sau victima este lipsită de egalitatea armelor, se deschide câmpul pentru plângerilor din partea lor pentru încălcarea articolului 6 (art. 6).

Raţionamentul reclamantului ar conduce la o consecinţă de acest tip: un cap al mafiei, un traficant de droguri sau un terorist, un incendiator, citat şi convocat în mod corespunzător, refuză să se prezinte şi cere să fie reprezentat de către avocatul său.

Datorită acestui fapt, procesul va fi suprimat, orice identificare contradictorie cu victima va deveni imposibilă. Va fi suficient ca avocatul să conteste vina sau identificarea pentru a forma un obstacol pentru condamnare, în prejudiciul părţii civile victime şi în prejudiciul exercitării acţiunii publice. Limitarea unei asemenea capacităţi în ceea ce priveşte penalităţile mici ar fi de înţeles, însă nu înseamnă aceasta că se adăugă la Convenţia existentă?

În această eventualitate, nu ar fi o discriminare între State: cele care subordonează apelul penal unei autorizări, aceasta putând fi legată de prezentare şi cele care lasă întotdeauna apelul deschis inculpatului aşa cum se întâmplă în codulde procedură penală francez? Aceasta ar fi o Europă penală cu două viteze.

Furnizarea mandatului de arest de către tribunal nu este, în conceptul său, un mijloc de constrângere a unui pârât, aceasta este o aplicare legitimă a codului penal pentru a păstra ordinea publică.

A susţine, că pentru a sancţiona neprezentarea, este suficient de a amendă fără orice altă constrângere nu este pertinent. Cel care doreşte să se sustragă justiţiei nu se va teme de o amendă, aceasta nu îl va face să se prezinte.

Mecanismul de recurs în anulare subordonat pregătirii prevenitului condamnat, pentru a se supune mandatului de arest, este o altă problemă.

El nu este legat de problema judecării in absentia deoarece mandatul este eliberat, de asemenea, în procedurile care sunt pe deplin inter partes.

Această exigenţă este asimilabilă unei autorizări solicitate în anumite State pentru a permite un recurs în anulare. Poate fi înţeleasă suprimarea unei asemenea exigenţe, însă nu ar semnifica acesta o adăugare la starea actuală a Convenţiei?

Cere oare Convenţia suprimarea capacităţii de eliberare a unui mandat de arest de către jurisdicţie, sau dreptul nelimitat şi absolut la acest recurs în anulare fără măcar a deferi acest mandat de arest?

În ceea ce priveşte chestiunea recursului în anulare şi a condiţiilor cerute pentru a formula o asemenea cerere de recurs în cazul în care un acuzat rămâne a fi obiectul unui mandat de arest la care nu s-a supus, motivarea Curţii de Casaţie se referă la principiile generale ale codului de procedură penală conform cărora „condamnatul care nu a respectat un mandat de justiţie şi care s-a eschivat de la executarea lui nu este în drept să facă recurs în anulare”.

Asemenea regulă poate fi regretată, în ceea ce priveşte recursurile bazate în special pe elemente de justiţie; cu toate acestea, din articolul 6 (art. 6) nu reiese faptul că o asmenea regulă constituie în sine o încălcare a Convenţiei, chiar dacă o parte a doctrinei doreşte o reformă a codului de procedură penală cu privire la acest punct.

 Impactul hotărârii este fără îndoială atenuat prin faptul că Curtea nu a hotărât exprlicit problema mandatului de arest pronunţat prin hotărâre şi consecinţele unui asemenea sistem în raport cu condiţiile reprezentării de către un avocat, situaţie care evident este deosebită de cazul acuzatului citat să se prezinte în faţa Curţii de Apel, care nu era obiectul unui mandat de arest prin hotărâre şi care a cerea autorizarea de a fi reprezentat de către un avocat în faţa Curţii de Apel în lipsa sa voluntară.

Însă, în orice caz, în opinia mea, Curtea nu a ţinut cont suficient de principiul de echilibru care administrează articolul 6 (art. 6), nici de necesităţile unei politici penale a cărei scop este de a nu asigura persoanelor, care doreau să se sustragă deliberat justiţiei, o impunitate sau un privilegiu.

Dreptul penal este prin vocaţie un drept represiv. El are drept scop sancţionarea persoanelor vinovate responsabile de turlburările sociale. Dl Salas a scris „procesul este locul în care sunt exprimate faptele sociale”. Alegerea filozofică şi socială de a privilegia cu orice preţ apărarea persoanei in absentia şi de a face din singura alegere a acuzatului (pentru participarea sa la audiere) un fapt absolut, poate fi o teză dintr-o concepţie “à la Foucault”; însă drept compensaţie va trebui să se renunţe la dreptul penal represiv al concepţiei clasice printr-un nou sistem pentru care nici un Stat nu oferă un model. Însă aceasta ar semnifica adăugarea unor exigenţe procedurale care nu sunt prevăzute pentru Convenţia europeană. Nici chiar Rezoluţia (75) 11 a Comitetului Miniştrilor, care nu are nici o putere de constrângere asupra Statelor membre, nu merge atât de departe; ea implică, de asemenea, faptul că Convenţia permite Statelor să restrângă drepturile persoanei care doreşte să se sustragă justiţiei.

Spiritul Convenţiei europene mi se pare, în ceea ce ţine de domeniul procedurii penale, că corespunde doctrinei dominante a specialiştilor în cazurile penale care afirmă că victimelor şi acuzaţilor trebuie să li se acorde aceleaşi garanţii.

[1]Nota grefierului

1. Cauza are nr. 39/1992/384/462. Primele două numere indică poziţia din anul introducerii plângerii, iar ultimele două arată locul său pe lista cuprinzând cazurile cu judecarea cărora Curtea a fost investită de la început şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale corespunzătoare (a Comisiei) .

[2]2. Amendat prin articolul 11 din Protocolul nr. 8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

[3]Nota grefierului:

1. Din motive de ordin practic textul va apărea doar în ediţia tipărită (volumul 227-A din seria A din Publicaţiile Curţii), dar oricine îl poate procura  la grefă.

[4]Nota grefierului: hotărârea din 12 februarie 1985, seria A nr. 89.

Full & Egal Universal Law Academy