CASE OF PRAGER AND OBERSCHLICK v. AUSTRIA - [Romanian Translation]

În cauza Prager şi Oberschlick împotriva Austriei[1],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, conform articolului 43 (art. 43) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (Convenţia) şi conform clauzelor pertinente din regulamentul A[2], într-o Cameră formată din următorii judecători:

  Dl R. Ryssdal, preşedinte,

  Dl F. Gölcüklü,

  Dl F. Matscher,

  Dl L.-E. Pettiti,

  Dl C. Russo,

  Dl S.K. Martens,

  Dl R. Pekkanen,

  Dl F. Bigi,

  Dl J. Makarczyk,

Precum şi Dl H. Petzold, grefier,

După ce au deliberat în camera consiliului la 24 noiembrie 1994 şi 22 martie 1995,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la 22 martie 1995:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 15 aprilie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea sa se află o cerere (nr. 15974/90) îndreptată împotriva Republicii austriece şi cu care doi cetăţeni ai acestui Stat, Michael Prager şi Gehard Oberschlick, au sesizat Comisia la 21 decembrie 1989 în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi la declaraţia prin care Austria recunoştea jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii care să stabilească dacă faptele cauzei demonstrează o încălcare de către Statul pârât a cerinţelor articolelor 10 şi 14 (art. 10, art. 14) din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d) din Regulamentul A, reclamanţii şi-au manifestat dorinţa de a participa la audieri şi şi-au desemnat consiliul (articolul 30), pe care preşedintele l-a autorizat să utilizeze limba germană (articolul 27 paragraful 3).

3. Camera care urma să fie constituită era compusă legitim din Dl F. Matscher, judecător ales de cetăţenie austriacă (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi din Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 paragraful 3b) din Regulamentul A). La 26 aprilie 1994, în prezenţa grefierului, Dl R. Ryssdal a tras la sorţi numele celorlalţi şapte membri, respectiv Dl F. Gölcüklü, Dl L.-E. Pettiti, Dl C. Russo, Dl S.K. Martens, Dl R. Pekkanen, Dl F. Bigi şi Dl J. Makarczyk (articolul 43 in fine din Convenţie şi 21 paragraful 4 din Regulamentul A) (art. 43).

4. În calitate de preşedinte al Camerei (articolul 21 paragraful 5 din Regulamentul A), Dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental austriac (Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamanţilor cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (articolele 37 paragraful 1 şi 38). Conform ordonanţei pronunţate în consecinţă grefierul a primit memoriul Guvernului la 16 septembrie şi cel al reclamanţilor la 6 octombrie 1994. La 25 octombrie, Comisia i-a furnizat grefierului diverse documente pe care acesta i le-a solicitat la instrucţiuniea preşedintelui. La 28 octombrie, secretarul Comisiei l-a informat că delegatul se va exprima oral la audieri.

5. La 25 august 1994, preşedintele a autorizat „Articolul 19” şi „Interights” (două asociaţii internaţionale pentru protecţia drepturilor omului), în virtutedin articolul 37 paragraful 2 din Regulamentul A, să prezinte observaţii scrise cu privire la aspectele specifice ale cauzei. Ele au parvenit la grefă la 10 octombrie.

6. În conformitate cu decizia preşedintelui dezbaterile s-au derulat în public la 22 noiembrie 1994, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Curtea a ţinut anterior o şedinţă de pregătire.

La audiere au participat:

-          din partea Guvernului

Dl W. Okresek, directorul diviziunii

Afaceri Internaţionale,

Serviciul Constituţiei,

Cancelaria Federală,              agent;

Dl S. Benner, procuror, Ministerul

Federal al Justiţiei,

Dna E. Bertagnoli, diviziunea Drepturilor Omului,

Departamentul de Drept Internaţional,

Ministerul Federal al Afacerilor Externe,  consilieri;

-          din partea Comisiei

Dl H.G. Schermers,  delegat;

-          din partea reclamanţilor

  Dl G. Lansky, avocat  consilier.

Dl Prager a fost şi el prezent.

Curtea a ascultat declaraţiile Dlui Schermers, Dlui Lansky, Dlui Prager şi ale Dlui Okresek

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. Dnii Prager şi Oberschlick sunt jurnalişti şi lociuesc la Viena. Cel de-al doilea este redactor (Medieninhaber) al publicaţiei lunare Forum.

A. Articolul din Forum

8. La 15 martie 1987, Dl Prager a publicat în nr. 397/398 al Forum-ului un articol cu titlul „Atenţie, judecători răutăcioşi!” (Achtung! Scharfe Richter!). Articolul, care avea treisprezece pagini, critica comportamentul judecătorilor penali austrieci. Drept surse de informaţii el cita, în afară de prezenţa sa personală la anumite audieri, mărturiile avocaţilor şi corespondenţilor judiciari, precum şi studii ale cercetătorilor universitari.

După un scurt rezumat al ideii principale, urmată de o introducere generală, textul descria în detaliu atitudinea a nouă membri ai tribunalului regional penal (Landesgericht für Strafsachen) din Viena, inclusiv şi al judecătorului J.

 Rezumat

9. Rezumatul în cauză afirmă următoarele:

„Ei tratează iniţial fiecare acuzat de parcă acesta ar fi deja condamnat; au închis persoane venite din străinătate în pretoriu, pe motivul ca acestea să nu fugă; întreabă persoanele care şi-au pierdut cunoştinţa dacă îşi acceptă vina; protestele de inocenţă nu duc decât la un ridicat din umeri din partea lor şi îi fac să înăsprească sentinţa pentru că nu au recunoscut. – Printre judecătorii penali austrieci, unii sunt capabili de orice. Toţi sunt capabili de multe: totul respectă o metodă.”

2. Introducerea generală

10. În introducerea generală, jurnalistul ataca în primul rând judecătorii care, conform celor spuse de el, pe parcursul anilor au exercitat puterea absolută „pe arena pretoriului lor”, exploatând în detrimentul preveniţilor cea mai mică slăbiciune sau particularitate a acuzatului. Susceptibilitatea magistraţilor putea transforma sala de audieri într-un „câmp de luptă”; condamnatul care cauza cea mai mică ofensă orgoliului lor risca, prin efectul pretinsei libere aprecieri a dovezilor, un an în plus de întemniţare sau pierderea posibilităţii de suspendare a eventualei sentinţe.

Dl Prager a criticat mai apoi magistraţii care nu achitau decât în ultim recurs, condamnă mult mai dur decât majoritatea colegilor lor, tratează avocaţii drept răufăcători, hărţuiesc şi umilesc la extremă acuzaţii, prelungesc detenţia provizorie peste durata maximă a sentinţei riscate şi suspendează verdictul unui juriu dacă nu le place. Independenţa le servea doar pentru punerea incomensurabilă în valoare a importanţei proprii şi îi împuternicea să aplice legea în orice cruzime şi iraţionalitate a lor, fără nici o scrupulă şi fără ca vreo persoană să se poată opune.

Dl Prager a continuat descriind experienţele sale personale ale contactului cu magistraţii şi în sălile de audiere, menţionând cu această ocazie „ofensele dispreţuitoare” (menschenverachtende Schikanen) ale judecătorului J.

3. Descrierea magistrţilor

11. Articolul conţinea, de asemenea, o descriere a unor anumiţi magistraţi în particular. Cea a judecătorului J. afirma următoarele:

„Tip: furios, (...) [J.].

(...)

[J.] adresându-se avocatului vienez [K.], cu câţiva ani în urmă ‚Fiţi laconic maestre, eu deja am luat o decizie!'

[J.]: un judecător care nu autorizează agenţii probaţiunii să se aşeze la biroul lor. De fapt el nici măcar nu le vorbeşte.

[J.] : un judecător care într-o zi a depus o plângere împotriva unei prostituate pe care a plătit-o deja când aceasta împreună cu proxenetul său au dispărut fără ca ceva să se întâmple. Ea posibil s-a gândit că clientul ei e prea beat pentru a observa diferenţa. Cu toate acestea el a stat la pândă şi a notat numărul de înregistrare al maşinii.

Plângerea lui [J.] a dus la condamnarea prostituatei – şi la proceduri disciplinare pentru el, care s-au dovedit a fi într-adevăr efectivă deoarece istoria picantă – care, cel puţin en vorbind despre încăpăţânarea [J.] – a apărut în ziare.

Cu toate acestea el aproape că a devenit procuror, însă presa a dezvăluit o istorie în care apărea din nou numele lui. De această dată în legătură cu proceduri criminale şi suspiciunea că a exercitat activităţi de asistenţă juridică fără autorizare (Winkelschreiberei). Doi bărbaţi, L. tatăl şi fiul, au fost acuzaţi că au obţinut bani prin intermediul contractelor frauduloase de la persoane care doreau să cumpere apartamente în clădiri vechi. Când a fost clar că contractele au fost întocmite de [J.], acuzarea a schimbat tactica: dintr-o dată nu contractele erau frauduloase, ci intenţia care stătea în spatele utilizării lor.

[J.] a rămas judecător în loc să devină procuror. Redactorii Kurier-ului [un cotidian austriac] regretă acest fapt acum, deoarece un procuror este mai puţin periculos.

În septembrie, Profil [o revistă austriacă] a arătat şi de ce. În calitate de judecător de instrucţie, [J.] a lăsat un dependent de droguri în detenţie provizorie pentru o perioadă mai mare de un an, cu toate că apărătorii din oficiu ai interesatului i-au semnalat faptul că greşea în ceea ce priveşte cantitatea de droguri implicată şi că sentinţa relevantă este de la patru la şase luni de detenţie.

Aceasta nu l-a împiedicat pe [J.] să transmită ultimul recursul în anulare, nu Curţii Supreme, însă, încălcând regulile, Curţii de Apel şi preşedintelui său, cărora le-a luat încă trei luni să hotărască dacă bărbatul trebuia sau nu să fie eliberat din închisoare şi dacă au fost comise erori de către judecătorul de instrucţie.

Un aparat de xerocopiere ar fi economisit cel puţin cele trei luni. Eliberat la începutul lui martie de către noul judecător căruia consilierii Curţii Supreme, sesizaţi în final, i-au transmis dosarul, interesatul, care a petrecut treisprezece luni în închisoare, a fost în final condamnat la cinci luni de închisoare la sfârşitul lui martie.

Cei doi avocaţi din oficiu ai victimei lui [J.] au calculat că doar taxele avocaţilor la acea dată se ridicau la 85 000 şilingi.

Toate acestea nu par să rămână fără consecinţe pentru judecătorul [J.]. Marele judecător bărbos are o voce gravă şi sonoră. Cu toate acestea, pe parcursul procesului contra Marianne O., ‚hoaţa de vacanţă' se putea observa un tic persistent pe faţa juratului [judecătorului S.]

Verdictul juriului a fost în consecinţă suspendat şi a fost depusă o plângere disciplinară împotriva avocatului [G.].”

B. Acţiunea de defăimare

12. La 23 aprilie 1987, judecătorul J. a intentat o acţiune pentru defăimare (üble Nachrede, articolul 111 din codul penal austriac – paragraful 18 de mai jos) împotriva Dlui Prager. În afară de confiscarea numărului în cauză a Forum-ului şi publicarea unor extrase din judecată, el a cerut, în special, redactorului despăgubiri şi, ca acesta împreună cu autorul, să plătească o amendă şi să achite chieltuielile de judecată (articolele 33 – 36 din legea cu privire la media – Mediengesetz, paragraful 19 de mai sus).

13. La 11 mai 1987, reclamanţii au recuzat tribunalul regional penal şi Curtea de Apel (Oberlandesgericht) din Viena. La 5 august, Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) a respins cererea cu privire la Curtea de Apel. La 17 septembrie, aceasta a admis-o în ceea ce priveşte tribunalul regional din Viena şi a transferat cauza celui din Eisenstadt.

1. În primă instanţă

14. La 11 octombrie 1988, tribunalul regional din Eisenstadt l-a găsit pe Dl Prager vinovat de defăimarea judecătorului J. prin pasajele articolului incriminat citate după cum urmează:

(1) „Ei tratează fiecare acuzat la început de parcă acesta ar fi deja condamnat.”

(2) „Câţiva judecători austrieci sunt capabili de orice. ”

(3) „Nimic nu se compara (...) cu ofensele dispreţuitoare ale judecătorului [J.].”

(4) „Tip: furios,”

(5) „Cu toate acestea el aproape că a devenit procuror, însă presa a dezvăluit o istorie în care apărea din nou numele lui. De această dată în legătură cu proceduri criminale şi suspiciunea că a exercitat activităţi de asistenţă juridică fără autorizare (Winkelschreiberei). Doi bărbaţi, L. tatăl şi fiul, au fost acuzaţi că au obţinut bani prin intermediul contractelor frauduloase de la persoane care doreau să cumpere apartamente în clădiri vechi. Când a fost clar că contractele au fost întocmite de [J.], acuzarea a schimbat tactica: dintr-o dată nu contractele erau frauduloase, ci intenţia care stătea în spatele utilizării lor.

[J.] a rămas judecător în loc să devină procuror. Redactorii Kurier-ului [un cotidian austriac] regretă acest fapt acum, deoarece un procuror este mai puţin periculos.”

Aplicând articolul 111 din Codul Penal, jurisdicţia în cauză l-a impus pe Dl Prager să plătească o amendă de 120 unităţi diurne de 30 şilingi (ATS) şi, în cazul neachitării, la o detenţie pentru şaizeci de zile. În ceea ce-l priveşte pe Dl Oberschlick, acesta a fost condamnat să plătească 30 000 ATS judecătorului J. şi să se declare solidar responsabil, cu primul reclamant, de achitarea amenzii şi chieltuielilor de judecată (articolele 6 paragraful 1 şi 35 din legea privind media). În final, tribunalul a ordonat confiscarea stocurilor rămase ale numărului incriminat al Forum-ului şi publicarea extraselor din hotărârea sa.

15. În motivele sale, tribunalul regional a constatat că condiţiile obiective ale defăimării în cauză au avut loc: printre pasajele litigioase, numerele 2 şi 4 atribuiau în mod deschis reclamantului un caracter sau o atitudine demnă de dispreţ (eine verächtliche Eigenschaft oder Gesinnung), iar numerele 1, 3 şi 5 îl acuzau de comportament dezonorant şi contrar normelor morale care puteau să-l expună în mod obiectiv la dispreţ sau să-l denigreze în faţa opiniei publice (ein unehrenhaftes und gegen die guten Sitten verstoßendes Verhalten, das objektiv geeignet ist, ihn in der öffentlichen Meinung verächtlich zu machen oder herabzusetzen). Pe scurt, în faţa criticilor atât de masive, un cititor imparţial se vedea aproape constrâns să presupună că reclamantul s-a comportat josnic (ehrloses Verhalten) şi că avea un comportament demn de dispreţ (verächtliche Charaktereigenschaften), fapt de care autorul era perfect conştient.

Tribunalul a examinat ulterior cererile Dlui Prager cu privire la informaţiile şi mărturiile destinate stabilirii veridicităţii afirmaţiilor sale şi grija jurnalistică pe care a manifestat-o atunci când a scris articolul. El a luat în considerare doar pasajele din numerele 1, 3 şi 5, altele fiind analizate în judecată de valoare. După examinare, el a estimat că nici una din dovezile prezentate nu puteau să susţină în mod echitabil citatele litigioase.

Astfel afirmaţia nr.1 conform căreia judecătorul J. trata fiecare acuzat de parcă acesta ar fi deja condamnat nu era demonstrată doar de faptul că judecătorul în cauză a cerut, într-un caz dat, avocatului apărării să fie laconic, deoarece deja îşi formase o opinie. În mod similar, cele trei decizii ale judecătorului J. raportate de către Dl Prager care susţineau afirmaţia nr. 3 nu erau suficiente pentru a reproşa reclamantului un comportament dispreţuitor; nici unul dintre ele nu dezvăluiau în fapt, nici cea mai mică intenţie de a cauza suferinţe inutile. Fiind vorba, în final de pasajul nr. 5, acuzaţiile pe care le conţinea au fost în mod definitiv respinse printr-o decizie disciplinară a Curţii de Apel din Viena din 6 decembrie 1982; cele două dosare pe care le-a solicitat reclamantul nu schimbau nimic, deoarece primul nu conţinea nici o informaţie cu privire la personalitatea judecătorului J. şi al doilea, referitor la candidatura judecătorului la postul de procuror, trebuia să rămână confidenţial.

Conform tribunalului, Dl Prager nu a putut să demonstreze că a scris articolul în cauză cu grija solicitată jurnalistică cerută de articolul 29 paragraful 1 din legea cu privire la media (paragraful 19 de mai sus). Nemulţumit de faptul că l-a privat pe judecătorul J. de ocazia de a se exprima cu pivire la reproşurile referitoare la persoana sa, el şi-a desfăşurat cercetările într-un mod superficial; în plus, el a recunoscut că nu a asistat la audierile prezidate de reclamant, că a reprodus conţinutul articolelor vechi de ziar fără a verifica conţinutul şi că a reprezentat drept veridice reproşuri din auzite.

2. În apel

16. La 26 iunie 1989, Curtea de Apel din Viena a confirmat această hotărâre, însă a redus la 20 000 ATS suma totală a pagubelor (paragraful 14 de mai sus). Ea a considerat, în special, că respingând pentru lipsă de pertinenţă ofertele de dovezi ale Dlui Prager, tribunalul nu a încălcat în nici un fel drepturile apărării. Această situaţie a apărut datorită modului în care a formulat el această critică; ele erau în acest moment globale şi generale încât era imposibilă indicarea dovezilor posibile ale veracităţii lor, cauza se deosebea de Lingens împotriva Austriei (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 8 iulie 1986, seria A nr. 103) prin faptul că se asemăna cu afirmarea diferitor fapte şi nu cu expresia judecăţii de valoare. În ceea ce priveşte grija solicitată jurnaliştilor care îşi exercită profesia, el trebuia să se conformeze regulilor „audiatur et”.

17. Confiscarea exemplarelor numărului în cauză care au rămas (paragraful 14 de mai sus) nu a avut loc.

II. DREPTUL INTERN PERTITENT

 Codul penal

18. Articolul 111 din codul penal afirmă următoarele:

„1. Este pedepsit cu privaţiunea de libertate pentru o perioadă de cel mult şase luni sau printr-o pedeapsă materială (...) oricine, într-un astfel de mod încât un terţ să poată remarca, care a atribuit altei persoane un caracter sau sentimente demne de dispreţ, sau îl acuză de o atitudine contrară onoarei sau normelor morale şi de natură să defăimeze această persoană sau să o înjosească în opinia publică.

2. Este pedepsit cu privaţiunea de libertate pe un an cel mult sau cu o pedeapsă materială (...) oricine care comite o ofensă într-un document tipărit, prin mijloacele de radiodifuzare sau orice alt mod care duce la defăimarea accesibilă publicului larg.

3. Autorul nu este pedepsit dacă aserţiunea se dovedeşte a fi exactă. În cazul vizat de paragraful 1, el de asemenea nu va fi acuzat dacă sunt dovedite circumstanţele care să-i ofere motive suficiente pentru a susţine afirmaţia drept veridică.”

Articolul 112 precizează:

„Demonstrarea veridicităţii şi a bunei-credinţe nu sunt admise decât dacă autorul invocă exactitatea afirmaţiei sau buna-credinţă a sa (...)”

Conform paragrafului 1 din articolul 114, „actele prevăzute în articolul 111 (...) sunt legitime dacă constituie realizarea unei obligaţii legale sau exercitarea unui drept”. În termenii paragrafului 2, „o persoană care este forţată din motive speciale să facă o alegaţie în sensul articolului 111 (...) în forma şi modul special în care a fost făcută, nu va fi vinovată de ofensă, doar dacă este vorba de o afirmaţie inexactă şi de care autorul putea să ţină cont dacă lua precauţiile necesare (...)”.

2. Legea cu privire la media

19. Conform articolului 6 din legea privind media, redactorul, îşi asumă o responsabilitate obiectivă în cazurile de defăimare; victima poate în consecinţă să reclame daune materiale. În plus, el poate să se declare solidar responsabil, împreună cu persoana condamnată pentru o infracţiune a legii în cauză, de achitarea amenzilor implicate şi a cheltuielilor de judecată (articolul 35).

Persoana defăimată poate cere confiscarea publicaţiei care a servit la comiterea infracţiunii (articolul 33). În plus, articolul 36 îl autorizează să ceară confiscarea imediată a publicaţiei în cazul în care articolul 33 va fi probabil aplicat ulterior şi dacă măsura nu implică consecinţe păgubitoare disproporţionale interesului juridic pe care îl protejează. Confiscarea este exclusă dacă se poate păstra acest ineteres publicând un aviz care semnalează deschiderea procedurilor penale (articolul 37). În sfârşit, victima poate solicita publicarea hotărârii în măsura în care este necesară informarea publicului (articolul 34).

Articolul 29 paragraful 1 dispune, în special, că redactorii şi jurnaliştii vor evita condamnarea pentru un delict de informaţie susceptibilă de o dovadă de veridicitate, nu doar dacă ei aduc această dovadă, dar şi dacă există un interes public major pentru publicarea litigioasă şi motive care, aplicând grija jurnalistică dorită, vor justifica credibilitatea afirmaţiei în cauză.

PROCEDURI ÎN FAŢA COMISIEI

20. În cererea lor (nr. 15974/90) din 21 decembrie 1989 înaintată Comisiei, Dnii Prager şi Oberschlick au afirmat că condamnările lor respective încălcau dreptul lor la libertatea de exprimare, garantată de articolul 10 (art. 10) din Convenţie şi că ordinul de confiscare a numerelor rămase a revistei se analiza ca o discriminare interzisă de articolul 14 combinat cu articolul 10 (art. 14+10). Ei pretindeau, în plus, existenţa unei infracţiuni în sensul articolelor 6 şi 13 (art. 6, art. 13) din Convenţie.

21. La 29 martie 1993, Comisia a declarat plângerile cu privire la articolele 10 şi 14 (art. 10, art. 14) admisibile şi a respins cererea pentru orice surplus. În raportul său din 28 februarie 1994 (articolul 31) (art. 31), ea a ajuns la concluzia că lipsea o încălcare din articolul 10 (art. 10) (cincisprezece voturi contra şi douăsprezece) şi din articolul 14 combinat cu articolul 10 (art. 14+10) (unanimitate).

Textul integral al opiniei sale şi al celor două opinii disidente din aviz sunt anexate la această hotărâre[3].

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

22. În memoriul său Guvernul cere Curţii:

a) să declare inadmisibile plângerile celui de-al doilea reclamant ce ţin de încălcarea articolelor 14 şi 10 combinate (art. 14+10) şi 10 (art. 10) luate izolat din Convenţie: în primul rând pentru inepuizarea căilor de recurs interne, în al doilea rând pentru absenţa calităţii de victimă;

b) să constate că reclamanţii nu au fost victime a unei încălcări din articolul 10 (art. 10) ;

23. Din partea lor, reclamanţii au invitat Curtea să conchidă existenţa unei încălcări din articolul 10 (art. 10)

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ DIN ARTICOLUL 10 (art. 10) DIN CONVENŢIE

24. Reclamanţii au denunţat o încălcare a dreptului de libertate a exprimării după cum este garantat de articolul 10 (art. 10) din Convenţie care presupune:

„1. Fiecare persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea opiniei şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără ca să poată exista o ingerinţă a autorităţilor publice şi fără consideraţii de frontieră. Prezentul articol (art. 10) nu împiedică Statele să supună instituţiile de radiodifuzare, de cinema sau de televiziune unui regim de autorizări.

2. Exercitarea acestor libertăţi comportând îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, protejarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau moralei, protejarea reputaţiei sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”

A. Cu privire la obiecţia preliminară a Guvernului

25. Conform Guvernului – care a apărat deja fără succes aceeaşi teză în faţa Comisiei - , Dl Oberschlick nu poate pretinde că a fost „victimă” în sensul articolului 25 paragraful 1 (art. 25-1) din Convenţie. Singurul fapt că a publicat, în calitate de redactor, un articol al cărui autor nu era, nu putea spune că şi-a exercitat libertatea de exprimare. În plus el nu a suferit nici o pagubă materială pe motivul procedurilor angajate împotriva lui: nu a trebuit să plătească nimic, drept debitor solidar, în ceea ce priveşte taxele şi costurile de judecată, şi putea obţine rambursarea de la Dl Prager a oricărei alte sume chieltuite în legătură cu condamnările intervenite (alineatele 14-15 de mai sus).

26. Prin „victimă”, articolul 25 (art. 25) desemnează persoana afectată direct de actul sau omisiunea litigioasă, existenţa unei încălcări putând fi concepută chiar şi în absenţa prejudiciului; aceasta joacă un rol doar în aplicaredin articolul 50 (art. 50) (vezi, inter alia, hotărârea Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei din 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 20, paragraful 47).

27. Împreună cu Comisia şi reclamanţii, Curtea a dezvăluit că urmăririle declanşate de plângerea judecătorului J. îi vizau simultan pe Dnii Prager şi Oberschlick. Acesta a fost condamnat pentru faptul că a publicat articolul în revista sa (paragraful 14 de mai sus). Astfel a fost afectat direct de deciziile tribunalului regional din Eisenstadt şi a Curţii de Apel din Viena. Cu toate acestea, el putea pretinde a fi victima unei încălcări pretinse.

În concluzie, obiecţia preliminară a Guvernului a fost respinsă.

B. Cu privire la temeiul plângerii

28. Condamanrea Dlui Prager pentru defăimare şi alte măsuri de care se plângeau reclamanţii sunt analizate incontestabil drept o „ingerinţă” în exercitarea libertăţii de exprimare a acestora.

Ingerinţa în cauză a încălcat articolul 10 (art. 10), în afara cazului dacă era „prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime stabilite în paragraful 2 din articolul 10 (art. 10-2) şi era „necesară, într-o societate democratică” pentru a atinge scopul sau scopurile.

1. „Prevăzută de lege”

29. Conform reclamanţilor, articolele 111 din Codul Penal austriac şi 29 din legea cu privire la media nu pot fi fi considerate drept „lege” în sensul Convenţiei. Lăsând doar la discreţia reclamantului grija determinării pasajelor litigioase dintr-un text şi respingând orice dovadă a acuzatului cu privire la faptele conexe, aplicarea acestor dispoziţii nu oferea gradul de previzibilitate dorit.

30. În mai multe hotărâri anterioare, Curtea a estimat că articolul 111 din codul penal prezenta caracteristicile unei „legi” (vezi hotărârile Lingens citată anterior, p. 24, paragraful 36, Oberschlick împotriva Austriei din 23 mai 1991, seria A nr. 204, p.24, paragraful 54, şi Schwabe împotriva Austriei din 28 august 1992, seria A nr. 242-B, pp. 31-32, paragraful 25). Nimic nu justifică cu atât mai mult o concluzie diferită în ceea ce priveşte articolul 29 din legea cu privire la media. În ceea ce priveşte incertitudinile legate de aplicarea în această instanţă a acestor două dispoziţii ele nu le depăşesc pe cele la care reclamanţii se pot aştepta, când au nevoie de afatul potrivit (vezi mutatis mutandis, hotărârea Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi împotriva Austriei din 19 December 1994, seria A nr. 302, pp. 18-19, paragraful 46)

2. Legitimitatea scopului urmărit

31. Împreună cu Comisia, Curtea nu a găsit nici un motiv să se îndoiască de faptul că deciziile incriminate se refereau, după cum pretinde Guvernul, la protecţia reputaţiei altuia, în cazul de faţă a judecătorului J., şi la apărarea autorităţii puterii judiciare, scopuri legitime în sensul articolului 10 paragraful 2 (art. 10-2).

3. Necesitatea ingerinţei

32. În ceea ce priveşte reclamanţii, condamnările la care se puteau aştepta nu se justificau deloc. Schiţând portretul anumitor membri reprezentativi ai tribunalului regional penal din Viena, Dl Prager nu a făcut decât să ridice anumite probleme grave întâlnite de justiţia penală în Austria. În acest gen de publicaţii, recurgerea la caricatură şi la exagerare este o obişnuinţă pentru a atrage cititorul şi a-l captiva pentru conştientizarea problemei tratate. În nici un caz, în speţă, autorul nu a abuzat de această tehnică, mai ales că articolul său a apărut într-o revistă pentru intelectuali capabili de discernământ. La urma urmelor, din nouă judecători descrişi, doar judecătorul J. a depus plângere.

În paralel, Dnii Prager şi Oberschlick au criticat procedura dusă împotriva lor. Ea i-a privat de posibilitatea adecvată de a se apăra. Delimitând singur, şi fără contestare posibilă, extrasele din articol susceptibile de sancţiuni, judecătorul J. a izolat din contextul lor anumite fraze şi expresii de caracter general – în special pasajele numerele 1 şi 2 (paragraful 14 de mai sus)- şi le-a prezentat incorect ca fiind dirijate împotriva propriei persoane. Din partea sa, tribunalul regional nu a făcut o distincţie criticabilă între alegaţiile (pasajele numerele 1, 3 şi 5) şi judecata de valoare (pasajele numerele 2 şi 4), dar le-a refuzat reclamanţilor şi dreptul de a dovedi anumite evenimente capabile să stabilească atât veridicitatea primelor, cât şi temeiul celorlate două (paragraful 15 de mai sus). În ceea ce priveşte faptele reţinute de trinubal, el, în pofida legii, le-a lăsat acuzaţilor să demonstreze realitatea lor. În definitiv, aceasta ar fi decepţionat jurnaliştii să se intereseze de justiţie.

În final, ar fi fals să pretindm că Dl Prager nu a acordat atenţia corespunzătoare redactării articolului său. Din contra, acesta s-a bazat pe cercetările efectuate timp de şase luni în care a contactat avocaţi, judecători şi academicieni. În plus, timp de trei luni şi jumătate, reclamantul a asistat zilnic la audieri la Palatul Justiţiei din Viena.

33. Guvernul a subliniat că, departe de a stimula dezbaterea cu privire la funcţionarea sistemului austriac al justiţiei, extrasele incriminate din articol nu conţineau decât insulte personale la adresa judecătorului J., care nici măcar nu l-a provocat pe Dl Prager. De asemenea, ei nu meritau protecţia sporită acordată exprimării opiniilor politice. Faptul că autorul nu a reuşit să dovedească veridicitatea afirmaţiilor sale dovedeşte că acestea erau nefodate. În ceea ce priveşte opiniile exprimate de interesat, ele nu puteau beneficia de o imunitate totală doar pentru că nu erau susceptibile unei verificări în ceea ce priveşte acurateţea lor; ele au fost sancţionate pentru că au depăşit limtele criticii acceptabile. Dl Prager nu putea invoca buna-credinţă, deoarece a neglijat regulile jurnalisticii elementare, în special, cele care cer unui jurnalist să se asigure personal de veridicitatea informaţiei obţinute şi să dea persoanelor vizate de acestea ocazia de a se exprima în această privinţă.

34. Curtea aminteşte că presa joacă un rol important într-un Stat de drept. Dacă ea nu trebuie să treacă anumite limite fixate în special pentru protecţia reputaţiei altuia, ei îi revine, conform îndatoririlor şi responsabilităţilor sale, comunicarea informaţiilor şi ideilor cu privire la problemele politice precum şi altor teme de interes general (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Castells împotriva Spaniei din 23 aprilie 1992, seria A nr. 236, p.23, paragraful 43).

Printre ele figurează fără nici o îndoială întrebările cu privire la funcţionarea sistemului de justiţie, o instituţie care este esenţială într-o societate democratică. Presa este unul din mijloacele prin care politicienii şi opinia publică pot verifica dacă judecătorii îşi exercită responsabilităţile lor înalte în conformitate cu scopul de bază al misiunii care le-a fost încredinţată.

Cu toate acestea trebuie să se ţină cont de rolul special al puterii judiciare în societate. Drept garant al justiţiei, valoare fundamentală într-un Stat de drept, acţiunea sa are nevoie de încrederea cetăţenilor pentru a prospera. De asemenea, poate să se adeverească necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor distrugătoare care sunt lipsite de temei serios, mai ales dacă se ţine cont de faptul că magistraţilor vizaţi le este interzis să reacţioneze.

35. Aprecierea acestor elemente le revine în primul rând autorităţilor naţionale, care se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina existenţa şi latitudinea necesităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare. Cu toate acestea, ea este însoţită de controlul european care cuprinde atât legislaţia, cât şi deciziile care o aplică, chiar şi cele date de o jurisdicţie independentă (vezi, inter alia, hotărârea Barfod împotriva Danemarcii din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, p.12, paragraful 28).

36. În opinia Curţii, calificarea pasajelor litigioase în judecata de valoare şi cele pretinse se înscriu în contextul marjei de apreciere menţionate.

Printre faptele raportate în acestea din urmă, unele din ele erau de o gravitate extremă. De aceea este uşor de înţeles că autorul trebuia să se justifice. Afirmând că magistraţii vienezi „tratau dintr-o dată orice acuzat de parcă acesta era deja condamant”, sau atribuindu-i judecătorului J. un comportament „ofensator” şi „dispreţuitor” în exercitarea funcţiilor sale, reclamantul a reproşat implicit interesaţilor că, în calitate de judecători, au încălcat legea sau, cel puţin, şi-au încălcat obligaţiile profesioanle. Astfel el nu a putut aduce atingere nu reputaţiei lor, dar a subminat şi încrederea publică în integritatea magistraţi în general.

37. Motivul pentru care Dl Prager nu a reuşit să stabilească veridicitatea afirmaţiilor sale sau temeiul raţionamentelor sale se bazează nu atât pe modul în care tribunalul a aplicat legea, cât pe caracterul lor general, care se pare că se află la originea sancţiunilor pronunţate. După cum a subliniat Comisia, din dosar reiese că deciziile intervenite nu vizau utilizarea ca atare de către interesat a libertăţii sale de exprimare în ceea ce priveşte justiţia, nici chiar faptul că a criticat în special anumiţi judecători, ci mai degrabă amploarea excesivă a reproşurilor formulate, care, în absenţa unei baze de fapte suficiente, pare a fi în mod inutil prejudiciabilă. Astfel în hotărârea tribunalului regional din Eisenstadt se poate citi că „în faţa criticilor atât de ample, un cititor imparţial se vede aproape forţat să bănuiască reclamantul de un comportament josnic şi de însuşiri demne de dispreţ” (paragraful 15 de mai sus).

Din punctul de vedere al Curţii, Dl Prager nu putea să invoce buna-credinţă, nici respectarea regulilor eticii jurnalistice. Cercetările desfăşurate de către el nu par a fi suficiente pentru a motiva asemenea alegaţii serioase. În această legătură este suficient de menţionat că chiar din mărturia reclamantului, acesta nu a asistat la nici o audiere penală prezidată de judecătorul J.; în plus, el nu i-a acordat acestui magistrat nici o ocazie să se exprime în ceea ce priveşte reproşurile la adresa sa.

38. Desigur, cu rezerva paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2), libertatea de exprimare este aplicabilă nu doar „informaţiilor” sau „ideilor” care sunt obţinute favorabil sau privite drept inofensive sau indiferente, însă şi pentru cele care ofensează, şochează sau îngrijorează Statul sau orice pătură a populaţiei (vezi, mutatis mutandis, hotărârile Castells citată anterior, p. 22, paragraful 42, şi Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi citată anterior, p. 17, paragraful 36). În plus, Curtea este conştientă de faptul că libertatea jurnalistică conţine, de asemenea, posibila recurgere la un grad de exagerare sau chiar de provocare.

Cu toate acestea, ţinându-se cont de toate circumstanţele descrise anterior şi de marja de apreciere care trebuie lăsată Statelor contractante, ingerinţa litigioasă nu pare a fi disproporţionată scopului legitim urmărit. Iată de ce ea poate fi considerată ca fiind „necesară într-o societate democratică”.

39. În concluzie, nu a fost stabilită nici o încălcare din articolul 10 (art. 10).

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ DIN ARTICOLUL 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 10 (art. 14+10)

40. În cererea lor înaintată Comisiei, Dnii Prager şi Oberschlick au pretins, de asemenea, existenţa unei încălcări din articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 10 (art. 14+10) (paragraful 20 de mai sus). Cu toate acestea, ei nu au adus plângerea în faţa Curţii care consideră că ea nu trebuia examinată din oficiu.

DIN ACESTE MOTIVE CURTEA

 Respinge, în unanimitate obiecţia Guvernului;

 Hotărăşte, cu cinci voturi contra patru că nu a existat o încălcare din articolul 10 (art. 10) din Convenţie;

 Hotărăşte, în unanimitate, că nu e necesară examinarea din oficiu a plângerii cu privire la încălcaredin articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 10 (art. 14+10).

Realizată în franceză şi în engleză şi pronunţată în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 26 aprilie 1995.

Rolv RYSSDAL

Preşedinte

Herbert PETZOLD

Grefier

În conformitate cu articolele 51 paragraful 2 (art. 51-2) din Convenţie şi 52 alin 2 din regulamentul A, următoarele opinii disidente sunt anexate la această hotărâre:

-          opinia disidentă a Dlui Petiti;

-          opinia disidentă a Dlui Martens, la care se alătură Dnii Pekkanen şi Makarczyk.

Paraphé: R. R.

Paraphé: H. P.

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PETTITI

Mă alătur opiniei separate a Dlui Martens.

Pentru a motiva opinia mea, adaug următoarele puncte:

Analizele jurnaliştilor în ceea ce priveşte funcţionarea justiţiei sunt indispensabile pentru a asigura controlul protecţiei drepturilor justiţiabililor într-o societate democratică. Ele sunt prelungirea regulii conform căreia procedurile trebuie să fie publice, esenţiale respectarea principiului de proces echitabil.

Judecătorii care beneficiază de imunitatea funcţiei şi, care în majoritatea Statelor membre se află sub protecţia acţiunilor de responsabilitate civilă personală, trebuie să accepte în schimb expunerea la critica liberă cu bună-credinţă.

Evoluţia internaţională merge în această direcţie.

În tradiţia americană, judecătorul selectiv este supus unei critici totale. Revista American Bar Association publică 250 000 exemplare a unui tablou cu privire la comportamentul judecătorilor, care este uneori sever.

Desigur, judecătorul trebuie să fie protejat împotriva defăimării, însă dacă decide să facă un recurs, este preferabil să opteze pentru calea civilă – decât pentru cea penală. Statele care autorizează retransmisia televizată a dezbaterilor judiciare admit implicit ca comportamentul judecătorilor să fie supus criticii publice. Doar printr-o cooperare completă şi fiabilă între justiţie şi presă informaţia obiectivă poate cel mai bine contribui la educaţia cetăţenilor.

OPINIA SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR MARTENS,

LA CARE SE ALĂTURĂ DNII JUDECĂTORI PEKKANEN ŞI MAKARCZYK

1. Sunt de acord cu majoritatea Curţii cu excepţia unui punct. Începând cu hotărârea Barthold[4] Curtea a estimat întotdeauna că, ţinându-se cont de importanţa drepturilor şi libertăţilor garantate în primul paragraf din articolul 10 (art. 10-1), ea trebuia să exercite un control strict cu privire la limitarea lor. Aceasta înseamnă, în special, verificarea dacă necesitatea acesteia este stabilită într-un mod convingător[5]. Cu toate că formularea adoptată de către ea poate provoca îndoieli[6], se poate presupune că majoritatea nu a dorit să se îndepărteze de la această doctrină şi că consideră deci că a fost stabilit într-un mod convingător faptul că ingerinţa litigioasă la dreptul la exprimare al reclamanţilor era „necesară într-o societate democratică”. Din motivele expuse mai jos am ajuns – în final – la concluzia că nu pot fi de aceeaşi părere.

2. „În final”, deoarece trebuie să mărturisesc că prima lectură din articolul Dlui Prager[7] mi-a lăsat o impresie mai mult defavorabilă. După cum mi s-a părut, era vorba despre un jurnalist înfumurat, poate chiar ipocrit, cert fără formare sau experienţă juridică şi, fapt care de asemenea era clar, îndreptat împotriva justiţiei penale, însă care a fost totuşi convins că are dreptul să publice un articol caustic referitor la problemă, ţintuind la stâlpul ruşinii nouă judecători. Mai mult, un jurnalist care preferă în permanenţă efectele de stil – şi în special efectele răuvoitoare – în locul clarităţii şi măsurii.

Asemenea prime impresii, mai degrabă foarte negative, sunt periculoase pentru un judecător. El trebuie să le deosebească şi să rămâie vigilent faţă de prejudecăţile pe care tind să le creeze. Se pune întrebarea dacă judecătorii austrieci au aplicat aceste reguli.

3. Cea de-a doua lectură m-a obligat să-mi corectez primele impresii. Ea m-a convins că Dl Prager, după ce curiozitatea sa a fost provocată de acte ştiinţifice, a cheltuit nu doar mult timp şi energie pentru a verifica pe teren cauzele fenomenelor descrise de către sociologi, dar a fost întradevăr şocat de cele aflate.

Sociologii au dezvăluit diferenţe marcante între modul în care justiţia penală era înfăptuită în jurisdicţia Curţii de Apel vieneze şi în restul Autriei. În jurisdicţia vieneză detenţia provizorie era cu mult mai uşor ordonată şi pentru perioade ma îndelungate decât în alte părţi, în timp ce pedepsele erau practic de două ori mai severe decât în altă parte[8].

Dl Prager a mers la tribunalul regional din Viena pentru a vedea dacă poate găsi o explicaţie pentru aceste diferenţe. După o anchetă personală de şase luni[9] el s-a convins de faptul că, în ceea ce priveşte această jurisdicţie, explicaţia consta în personalităţile judecătorilor care formau camerele penale ale tribunalului şi în esprit de corps al lor.

După cum reiese din articolul său, el nu doar a fost şocat, însă a fost copleşit de o indignare sinceră. Nu există nici o îndoială cu privire la aceasta. Cu toate acestea, înainte de a împărtăşi sentimentele sale, el a reflectat, încercând să explice ceea ce a observat, prin câteva aspecte ale sistemului penal austriac de justiţie. Acest lucru este realiazat în partea introductivă din articolul său. Acolo Dl Prager atrage atenţia asupra puterii teribile cu care sunt investiţi judecătorii penali şi, în lumina acestor date, asupra pericolelor pe care le presupune faptul că ei vor deţine aceste funcţii timp de mai mulţi ani fără a fi supuşi vreunui control veritabil. Conform opiniei sale, puterea se corupe, de asemenea în jurisdicţiile represive. În consecinţă este indispensabil un control exterior. Desigur că există şi o notă de adevăr în această remarcă şi ea trebuie luată în considerare[10]. Pe de altă parte, atunci când Lord Denning a spus că judecătorii prin natura funcţiei lor nu pot răspunde criticilor, el facea de asemenea o observaţie care, într-o anumită măsură, merita să fie luată în considerare[11].

4. Înainte de a analiza mai departe articolul litigios, nu este inutil de amintit că judecătorul J., unul din magistraţii criticaţi, l-a considerat drept defăimător şi a angajat urmăriri private în sensul articolului 111 din codul penal austriac[12]. Fără nici o îndoială că anumite pasaje care se refereau în particular la persoana judecătorului J.[13] erau efectiv – în mod obiectiv – defăimătoare. Cu toate acestea, în conformitate cu Convenţia, Dl Prager nu trebuia să fie condamnat şi pedepsit pentru defăimare dacă jurisdicţiile austriece, după ce au interpretat şi au evaluat în mod corect articolul litigios în ansamblu şi după ce au pus în blanţă cerinţele pentru protecţia libertăţii de exprimare şi cele de păstrare a reputaţiei altuia au considerat că acestea erau preponderente în circumstanţele speţei. Controlul Curţii nu se limitează la a doua parte a constatărilor lor: în cauzele care pun în joc libertatea de exprimare, Curtea trebuie

„să ia în considerare ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului cauzei pentru a determina dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt pertinente şi suficiente”.

În alţi termeni, Curţii îi revine examinarea forţei de convingere a motivelor pentru a justifica condamnarea şi pedeapsa Dlui Prager.

„Făcând aceasta, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat regulile în conformitate cu principiile consacrate în articolul 10 (art. 10) şi, mai mult ca atât, că ele se bazau pe evaluarea acceptabilă a faptelor relevante”[14].

Evident nu este posibil de realizat un echilibru just între dreptul la libertatea de exprimare şi necesitatea protejării reputaţiei altuia decât atunci când mesajul în cauză a fost interpretat şi apreciat corect în contextul său. În consecinţă, pentru a îndeplini misiunea ca ultim garant al dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate să se limiteze la controlul exerciţiului efectuat de jurisdicţiile naţionale, însă de asemenea – şi în primul rând – trebuie să examineze interpretarea şi evaluarea lor în ceea ce priveşte afirmaţiile în cauză. Doar această dublă verificare permite Curţii să se convingă de faptul că dreptul la libertatea de exprimare nu a fost pe nedrept limitat[15].

5. Revin la analiza mea făcută asupra articolului incriminat. După introducerea „teoretică” citată anterior (paragraful 3 de mai sus), el relatează şi comentează experienţele Dlui Prager pe parcursul a trei luni şi jumătate de anchetă personală la tribunalul regional (subtitlul articolul său este: „Lokalaugenschein” adică vizite la locul dat). Scopul evident al acestui (de-al doilea) „capitol” este de a ilustra propoziţiile enunţate în introducere şi de a transmite cititorilor indignarea resimţită.

Acest (al doilea) „capitol” începe din nou cu un fel de introducere (informaţii generale; ceea ce autorul a aflat, înainte de ancheta sa de la mai mult de o duzină de avocaţi şi cronicari judiciari; unele impresii generale cu privire la atmosfera din tribunal şi primele contacte ale autorului cu anumiţi judecători; unele conjuncturi sarcastice privind gradul de autocenzură propriu pentru un tânăr reporter care scrie referitor la puterea judiciară).

Urmează nouă portrete mai mult sau mai puţin detaliate ale judecătorilor, fiecare fiind precedat de un titlu special care, nu doar rezumă tipul cauzelor examinate de către judecătorul sau judecătorii în cauză, dar de asemenea atribuie fiecărui judecător un „tip”. Aceste nouă portrete, inclusiv etichetarea judecătorilor sub rubrica „tip” vizează manifestativ încarnarea criticilor Dlui Prager cu privire la faptul cum justiţia penală este înfăptuită de către tribunalul regional din Viena şi amplificarea forţei de convingere asociind nume şi persoane.

6. Este desigur o chestiune de gust, însă, în opinia mea, numeroase portrete ale altor judecători sunt mult mai virulente decât cel al judecătorului J. Aparent, judecătorul trbunalului regional din Eisenstadt a fost de aceeaşi părere. El a declarat chiar în decizia sa că toţi judecătorii criticaţi în particular puteau să intenteze o acţiune pentru defăimare. Poate că, în orice caz ei nu au făcut nimic. Acest lucru desigur că nu demonstrează, faptul că portretele lor corespundeau realităţii. Cu toate acestea, un element trebuie luat în considerare într-o anumită măsură atunci când se evaluează contextul în care se înscriau pasajele litigioase consacrate judecătorului J. Cel puţin nu a fost demonstrat că celelalte portrete nu aveau nimic autentic şi nici, în consecinţă, că descrierea în ansamblu a atmosferei care domina în tribunal era total eronată.

7. Ceilalţi judecători nu numai că nu au acţionat în justiţie, dar în faţa Curţii, Guvernul nici măcar nu a susţinut şi, a fortiori , nu a demonstrat că afirmaţia generală a Dlui Prager – conform căreia la Viena, justiţia penală de primă instanţă nu este doar foarte severă, dar şi nelegal de crudă – nu avea bază de fapte.

În consecinţă, trebuie evaluat portretul judecătorului J., schiţat de Dl Prager ţinând cont de faptul că magistratul în cauză era membru al camerelor penale, care prin deciziile şi comportamentul lor cu acuzaţii şi avocaţii lor – pe scurt: prin esprit de corps, justificau cel puţin examinarea publică de către presă. Articolul Dlui Prager trebuie să fie privit ca tratând probleme de interes public considerabil. Astfel, el a fost deci publicat într-o revistă (Forum), care este descrisă ca fiind „o publicaţie dedicată promovării principiilor democratice, normelor preeminenţei drepturilor şi intereselor nevoiaşilor” (memoriul reclamanţilor) şi drept „o revistă tipică a intelectualităţii” („ein typisches Blatt der intellektuellen Szene”; declaraţie făcută la audiere). Nici una din calificări nu a fost contestată de către Guvern.

Permiteţi-mi să spun dintr-o dată că veţi căuta în zadar o asemenea apreciere în deciziile pronunţate de către jurisdicţiile austriece: nicăieri ele nu precizează că au pus pe cântar dreptul judecătorului J. la protecţia reputaţiei sale şi dreptul garantat Dlui Prager (precum şi a Forum-ului) de articolul 10 (art. 10) de a scrie într-un mod atât de critic pe cât considera de cuviinţă cu privire la un interes public considerabil!

8. Analiza anterioară din articolul Dlui Prager (paragrafele 3 şi 5), faptul că a fost publicat într-o revistă serioasă pentru intelectuali (paragraful 7 de mai sus) – ceea ce presupune cititori apţi de a-şi forma o părere proprie – şi circumstanţele ce constiuiau o problemă considerabilă de interes public – din punctul de vedere al autorului, un mod scandalos de a aplica justiţia penală - , toate aceste elemente trebuie luate în considerare nu doar atunci când este vorba de a statua în fine asupra problemei necesităţii, dar şi la stadiul de interpretare al textului de cinci pasaje precise şi izolate ale articolului la care judecătorul J. şi-a limitat urmăririle private (vezi paragraful 4 de mai sus: „în lumina cauzei în întregime”).

9. Ţinându-se cont de aceea de mai sus, sunt multe de spus în favoarea afirmaţiei conform căreia toate aceste pasaje – cu excepţia celui de-al cincilea – trebuie să fie calificate de judecată de valoare.

Este evident – şi a fost recunoscut de către judecătorul din Eisenstadt – că al patrulea pasaj, adică atribuirea „tipului” judecătorului în cauză, constituie o judecată de valoare, datorită faptului că Dl Prager de mai multe ori a atribuit acelaşi tip mai multor judecători. Astfel, el considera judecătorul J. drept un specimen al tipului furios, ca şi pe unul dintre colegii săi, judecătorul A.

În ceea ce priveşte primele două pasaje, notez faptul că ele fac parte, nu atât din conţinutul articolului propriu ci, dintr-un fel de rezumat care, cu titlul („Atenţie, judecători răi!”) şi subtitlul (vizite la locul dat) formează un cadru[16]. Totul ţine evident de atragerea atenţiei – şi întradevăr îşi atinge scopul. Cum n-ar fi, frazele incriminate care fac parte din acest rezumat ilustrează clar esenţialul reproşurilor adresate de către Dl Prager camerelor penale ca atare şi găsesc principala lor justificare în aceste critici (colective).

În consecinţă, se poate cel puţin pune întrebarea dacă este acceptabilă examinarea migăloasă a acestor fraze evident generalizante exact de parcă ele ar face parte (din conţinutul) unui articol consacrat doar judecătorului J. Însă aceasta este exact ceea ce au făcut jurisdicţiile austriece, fără măcar a se deranja să justifice demersul lor[17].

Consideraţii analoge se aplică pasajului al treilea. Acesta constituie o remarcă formulată în contextul părţii introductive a „capitolului” al doilea (paragraful 5 de mai sus). Este greu de sesizat semnificaţia exactă a secţiunii din care face parte. În opinia mea, interpretarea cea mai plauzibilă este aceea că această secţiune constituie într-un fel prelungirea presupunerilor sarcastice citate anterior cu privire la gradul de autocenzură (paragraful 5 de mai sus) de care dă dovadă. Conform acestei lecturi, remarca semnifică că atitudinea judecătorului J. este prea intolerabilă pentru a nu fi denunţată. Această atitudine este mai apoi calificată drept „menschenverachtende Schikane”, termen care este destul de dificil de tradus[18], însă în orice caz este mai degrabă denigrant. Cu toate acestea, o notă în text face clar faptul că această calificare este doar un rezumat al portretelor detaliate care urmează. În esenţă este, desigur, judecată de valoare. În plus, dacă este considerată în contextul articolului în ansamblu, pare a fi destul de dubios (pentru a adopta o formulare măsurată) că e corect de presupus - după cum a făcut-o judecătorul din tribunalul regional din Eisenstadt – că termenul „Schikane” semnifică că judecătorul J. utilizează funcţiile sale cu intenţia deliberată de a prejudicia acuzaţii. Desigur, conform dicţionarelor, termenul „Schikane” poate avea această conotaţie, însă cred că, în contextul caracterizării camerelor penale şi din articolul în întregime, trebuie mai degrabă înţeles – şi, cel puţin, poate fi înţeles în mod rezonabil – ca descriind o aplicare foarte severă a legii penale, independent de suferinţele umane rezultate. La fel ca în alte pasaje, judecătorul din Eisenstadt a ales, între două interpretări posibile, pe cea care este defavorabilă acuzatului şi care duce la condamnarea acestuia, fără a se deranja măcar să precizeze că a luat în considerare cealaltă interpretare sau să-şi exprime motivele care l-au făcut să o respingă.

Subliniez acest aspect a deciziei sale deoarece, la acest punct, împărtăşesc în întregime concepţia Curţii constituţionale germane. Conform jurisprudenţei stabilite de această jurisdicţie, un judecător care condamnă o persoană care se exprimă oral sau în scris şi a cărei afirmaţii oferă în mod obiectiv diferite interpretări, fără a da motive convingătoare pentru a alege anume interpretarea care duce la o condamnare, încalcă dreptul la libertatea de exprimare.

10. Jurisdicţiile austriece[19] au optat pentru un demers absolut diferit. Ele au limitat strict examinarea la cinci pasaje precise şi izolate care erau scopul urmăririlor private intentate de către judecătorul J.[20]. Fără doar şi poate că această diferenţă fundamentală a abordării se face resimţită în întreg textul. De exemplu, judecătorul din Eisenstadt a refuzat chiar să ia în considerare faptul (necontestat) că judecătorul J. a prevenit un avocat să fie „fie laconic” deoarece el „a luat deja o decizie”. Desigur, acest fapt nu demonstrează „prejudecăţile generale”, nici faptul că judecătorul J. trata dintr-o dată orice acuzat de parcă acesta ar fi deja condamnat, însă aceasta poate cel puţin să arate că judecătorul J. demonstra, de asemenea, esprit de corps pe care Dl Prager l-a observat pe parcursul anchetei sale şi, în consecinţă, că prezenţa sa în galeria portretelor avea o bază oarecare.

11. Acest exemplu poate să reprezinte un şablon. Găsim o altă ilustrare a acesteia atunci când se analizează faptul cum a reacţionat judecătorul din Eisenstadt la oferta Dlui Prager de a aduce dovezi a bazei de fapte care reieşeau din judecata sa de valoare. Judecătorul a adoptat în primul rând – fără motivare corespunzătoare – interpretarea judecăţii de valoare, care este cea mai nefavorabilă pentru pârât, şi declară apoi că oferta de demonstrare trebuie respinsă pe motiv că este clar de la început că va fi imposibil de convins tribunalul de faptul că judecătorul J. a reacţionat cum a făcut-o în intenţia răuvoitoare de a cauza suferinţe[21].

Portretul judecătorului J[22]. atrage destul de mult atenţia asupra unei cauze în care judecătorul J. insistent – şi fără necesitate – a prelungit o detenţie provizorie şi în care, de altfel, a omis să transmită autorităţilor competente un recurs de anulare dirijat împotriva deciziei sale în materie de detenţie. Judecătorul J. nu a estimat ca fiind util să includă acest pasaj în urmăririle sale private, însă acesta a devenit relevant atunci când Dl Prager a susţinut că anume acest episod a motivat judecată de valoare exprimată prin termenii „menschenverachtende Schikane” (paragraful 9 de mai sus) şi că, în consecinţă, el dorea să aducă dovada. Oferta sa a fost respinsă de judecătorul din Eisenstadt pe motivul că lui i s-a părut absolut de necrezut faptul că judecătorul J. în mod conştient şi răuvoitor ar fi putut să prelungească detenţia.

12. Îmi permit să citez un alt exemplu al aceluiaşi mecanism, de această dată, referitor la al cincilea pasaj incriminat de către judecătorul J. Acest pasaj conţine indubitabil o declaraţie a faptului (faptelor). Trebuie, desigur, să se înceapă cu determinarea faptelor care sunt vizate. Aceasta pare a fi destul de clar. Dl Prager afirmă că – aparent, la un moment mai îndepărtat – judecătorul J. nu a fost numit procuror, însă a lăsat să se înţeleagă că interesatul nu a obţinut acest post deoarece numele său a fost din nou[23] menţionat în presă, şi anume în raport cu suspiciuni de practică necinstită[24]. Nu s-a negat faptul că au existat asemenea articole în presă, nici faptul că aceste articole au provocat bănuieli cu privire la persoana judecătorului J. în special. Cu toate acestea, judecătorul din Eisenstadt – din nou, fără a lua în considerare dacă era posibilă vreo altă interpretare – a citit acest pasaj al afirmaţiei că asemenea suspiciuni încă mai eistă la momentul publicării articolului litigios. Cu toate acestea, el declară în cele ce urmează că câţiva ani în urmă, a intervenit o decizie a Curţii de Apel din Viena în care judecătorului J. i-au fost ridicate toate acuzările care i-au fost aduse. El ar fi putut explica cum Dl Prager putea să ştie de acea decizie. Însă nu aceasta este ceea ce caut eu să demonstrez. Lucrul care este important, este că se observă acelaşi şablon ca şi în paragrafele 10 şi 11 de mai sus: mai întâi, o interpretare nemotivată care (pentru a adopta o formulare măsurată) nu este cea mai evidentă, însă care sigur este cea mai nefavorabilă, apoi, pe această bază, o respingere a ofertei făcute de Dl Prager pentru a demonstra exceptio veritatis.

13. Se poate pune întrebarea dacă, sau în ce măsură, impunerea demonstrării jurnalistului în cauzele de acst gen este compatibilă cu articolul 10 (art. 10)[25]. Însă datorită faptului că această întrebare nu a fost analizată, o las deschisă. Cu toate acestea, ceea ce trebuie subliniat este faptul că hotărârea Curţii de Apel precizează că dreptul austriac este excesiv de exigent în ceea ce priveşte oferirea dovezii exceptio veritatis. Pârâtul trebuie să indice exact care fapte el doreşte să le demonstreze. În plus, el nu trebuie doar să explice în mod clar de ce aceste fapte ar justifica ceea ce el spune sau scrie şi cum ele pot fi stabilite de către dovada oferită, însă, în plus, să convingă anterior tribunalul, că există probabilitatea ca aceste fapte să fie demonstrate.

14. Nu doar (cu o singură excepţie) că Dlui Prager nu i-a fost permis să raporteze dovada oferită de către el în ceea ce priveşte faptele pe care erau bazate оценочное суждение ale sale, s-a mai considerat în pus că el nu a acţionat cu precauţiile jurnalistice corespunzătoare.

Acest reproş nu este lipsit de fundament, în măsura în care nimeni nu contestă faptul că Dl Prager nu i-a oferit judecătorului J. posibilitatea de a formula observaţii referitoare la proiectul articolului. Aceasta este întradevăr o omisiune gravă în respectarea precauţilor[26], independent de problema de a şti – şi aceasta este o problemă ce poate fi speculată – dacă judecătorul J. ar fi profitat de ocazie pentru a se exprima.

Cu toate acestea, pe cât de gravă poate fi această lipsă de precauţii, ea nu justifică – în sine – calificativul de „neglijenţă flagrantă” admisă de către judecătorul din Eisenstadt referitor la Dl Prager. Desigur, judecătorul şi-a bazat dezaprobarea pe două argumente suplimentare, însă acestea sunt ambele eronate deoarece sunt ambele bazate pe abordarea unilaterală analizată în paragrafele precedente. Judecătorul din Eisenstadt nu a ţinut cont de articolul în întregime şi, în plus, a tratat cele două fraze izolat de rezumatul menţionat în paragraful 9 de mai sus ca şi cum acestea ar face parte (din corpul) dintr-un articol consacrat doar judecătorului J.

Articolul în întregime face destul de clar faptul că se bazează pe observaţii personale înregistrate pe parcursul unei perioade considerabile, precum şi pe interogarea martorilor despre care se poate spune că au avut experienţe profesionale în tribunalul în cauză şi a membrilor săi, precum avocaţi care acţionează în dreptul penal, cronicari judiciari şi agenţi de probare. Judecătorul din Eisenstadt a sugerat că asemenea interogare duce doar la dovezi din auzite, care sunt suspecte, însă, în opinia mea, metodele astfel utilizate de către Dl Prager nu pot, în sine, să constituie o lipsă a criteriului de precauţii jurnalistice corespunzătoare.

Argumentul conform căruia Dl Prager nu a asistat, conform celor spuse de el, la un proces prezidat de judecătorul J. nu este convingător deoarece – sauf a donner din rezumat interpretarea falsă conform căreia este vorba de declaraţiile de fapt referitor la judecătorul J. - articolul litigios nu critică nicăieri modul de prezidare al magistratului în cauză. Posibil cu o singură excepţie, anecdota referitor la exortaţia de a fi laconic (paragraful 10 de mai sus), însă nu cred că un jurnalist ar încălca precauţiile de utilizare publicând această istorie în baza declaraţiilor obţinute de la avocatul căruia i-a fost adresată! Mai ales că aceasta corespundea perfect esprit de corps, esprit de caste — кастовость, сословный, корпоративный дух pe care chiar el l-a observat şi despre care i-au vorbit mai mulţi martori.

15. Aceasta mă duce la o altă critică crucială. Judecătorul din Eisenstadt a estimat că era „evident” că Dl Prager a acţioant cu intenţia (răuvoitoare) de a-l defăima pe judecătorul J. El chiar a mers până la a califica această intenţie răuvoitoare drept „intensivă”. Cu toate acestea, unicele lui argumente sunt că Dl Prager a primit o educaţie mai bună decât cea medie şi că, în plus, este un reporter experimentat. În consecinţă, el continuă în a spune, că Dl Prager trebuia să conştientizeze faptul că cele cinci pasaje referitoare la judecătorul J. erau foarte negative şi îl vor afecta şi pe el.

În opinia mea, acesta este o exigenţă care nu poate fi acceptată. Nu voi nega că există cazuri în care simpla afirmare a unei oservaţii cu privire la o persoană cu nume permite conchiderea faptului că a fost făcută cu intenţia răuvoitoare de defăimare. Însă este incompatibil cu dreptul la libertatea de exprimare tragerea unei asmenea concluzii din simpla formulare a cinci pasaje izolate dintr-un articol lung apărut într-o revistă serioasă cu privire la un subiect de interes public general. Practic independent de interpretarea unilaterală a acestor cinci pasaje pe care se bazează concluzia litigioasă, nu poate fi acceptat faptul că simpla formulare a unei observaţii critice cu privire la un subiect de interes public general permite afirmarea faptului că acest comentariu a fost realizat cu intenţia răuvoitoare de defăimare. Aceasta ar semnifica că tribunalele ignoră complet obiectivul urmărit de autor: începerea unei discuţii publice; ceea ce ar semnifica, de facto, că doar interesele reclamantului sunt luate în considerare, şi aceasta ar restrânge libertatea de expresie într-o măsură intolerabilă. Amintesc că „articolul 10 (art. 10) protejează nu doar esenţa ideilor şi informaţiilor exprimate dar şi modul lor de exprimare”[27]. Din aceste motive, estimez că cel puţin atunci când este vorba de un comentariu critic referitor la un subiect de interes general, chiar şi în termeni foarte exageraţi şi calificări caustice nu justifică, în sine, concluzia că a existat o intenţie răuvoitoare de defăimare.

Criteriul decisiv trebuie să consiste în determinarea faptului dacă formularea incriminată, atât de necuviincioasă, cassant sau grosolană poate totuşi proveni dintr-o opinie onestă referitoare la subiect – cu toate acestea excesivă sau nedemnă que ce formulare poate părea – sau dacă unica concluzie posibilă este că intenţia era doar, sau în special pentru a insulta o persoană.

Aici din nou, găsesc că tribunalele austriece au aplicat criterii care nu se conformează principiului consacrat articolului 10 (art. 10) şi mă întreb (cel puţin) dacă ei nu au ajuns la o concluzie diferită dacă ar fi uilizat criteriul corect. Am mai spus-o deja, sunt convins că Dl Prager a fost întradevăr şocat de experienţele sale la tribunalul regional din Viena. Nu doar că a fost şocat, însă şi copleşit de o indignare, ca să nu spun furie, sinceră. El şi-a dat bine seama că exprima această furie în termeni neobişnuit de ofensatori, însă în mânia sa i s-a părut că unicul lucru important care trebuia făcut era de a transmite acest mesaj, necătând la sentimentele celor nouă judecători vizaţi: în opinia lui ei nu meritau nici o indulgenţă[28]. Această atitudine poate fi morală şi posibil chiar reprehensibilă legal; în opinia mea ea nu se ridică la intenţie răuvoitoare.

16. Rezum

a) Jurisdicţiile austriece nu au luat în considerare decât cinci pasaje precise şi izolate. Guvernul susţine că ele nu puteau face altfel deoarece în dreptul penal austriac ele erau legate prin termenii urmăririlor private. Acest argument nu mă convinge. Deoarece articolul 10 (art. 10) din Convenţie cere ca contextul să fie luat în considerare şi deoarece în Austria Convenţia are acelaşi rang cu regulile constituţionale[29], jurisdicţiile austriece nu trebuiau să ţină cont de dispoziţiile procedurii penale care împiedica luarea în considerare din articolul ca un tot întreg.

b) jurisdicţiile în cauză au interpretat cele cinci pasaje într-un mod foarte unilateral şi nici măcar nu au dat motive care să justifice pentru faptul că au ales să nu adopte o altă interpretare posibilă şi mai favorabilă.

c) Această interpretare unilaterală şi regulile excesiv de severe a dreptului austriac cu privire la oferta de raportare a dovezii exceptio veritatis au avut drept consecinţă practică faptul că Dl Prager a fost împiedicat să raporteze această dovadă[30].

d) defectele citate anterior au afectat de asemenea decizia pronunţată de către tribunalul din Eisenstadt referitor la problema precauţiilor jurnalistice utilizate; în plus, criteriul utilizat pentru analizarea acestei probleme este parţial inacceptabil.

e) testul aplicat pentru determinarea faptului dacă Dl Prager a avut intenţia răuvoitoare este totalmente inacceptabil.

f) efectul combinat al tuturor acestor defecte este că, de facto, tribunalele naţionale nu au pus în balanţă cerinţele de protecţie a reputaţiei şi cele ale libertăţii de exprimare.

17. Condamnarea Dlui Prager şi sentinţa care i-a fost pronunţată constituie o ingerinţă gravă în dreptul de libertate a exprimării presei. Judecătorul din Eisenstadt a spus în mod explicit că intenţiona să dea o lecţie Dlui Prager şi confraţilor săi jurnalişti.

O asemenea ingerinţă – intenţionată – în baza unui articol publicat într-o revistă serioasă referitor la un subiect de interes public considerabil trebuie să fie justificată într-un mod foarte convingător pentru a putea fi acceptată de către Curtea Drepturilor Omului. Din motivele expuse anterior şi rezumate în paragraful 16, estimez că deciziile pronunţate de către jurisdicţiile austriace nu satisfac această exigenţă.

Corespunzător, consider că condamnarea şi sentinţa reclamanţilor reprezintă o încălcare din articolul 10 (art. 10)[31]

[1]Nota grefierului

1. Cauza are nr. 13/1994/460/541. Primele două cifre arată locul din anul introducerii plângerii, ultimele două locul pe lista cuprinzând cazurile cu care Curtea a fost sesizată şi pe lista plângerilor iniţiale (la Comisie) corespunzătoare

[2]2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferate în faţa Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (P9) şi, după aceea, doar cauzelor cu privire la Statele care nu erau legate de acest protocol (P9). El corespunde Regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, amendat de mai multe ori ulterior.

[3]Nota grefierului:

1. Din raţiuni de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (volumul 313 din seria A din Publicaţiile Curţii), dar oricine şi-l poate procura de la grefă.

[4]1. Hotărârea din 25 martie 1985, seria A nr. 90, p. 25, paragraful 55

[5]2. Vezi, cel mai recent, hotărârea (Marea Cameră) Jersild împotriva Danemarcii din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, p.26, paragraful 37. Pentru hotărârile anterioare, vezi în special hotărârile Autronic AG împotriva Elveţiei din 22 mai 1990 seria A, nr. 178, pp. 26-27, paragraful 61 şi Informationsverein Lentia şi alţii împotriva Austriei din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 276, p. 15, paragraful 35.

[6]3. Vezi, în special, paragraful 38: “(…) ingerinţa litigioasă nu este disproporţională în scopul legitim urmărit. Ea poate fi considerată necesară într-o societate democratică.”

[7]4. Este regretabil faptul că o traducere completă din articolul nu este disponibilă; cititorul hotărârii de faţă trebuie să se mulţumească cu rezumatul Curţii (alineatele 8-11 ale hotărârii), care, cu toate că nu incorect, poate părea în unele momente să fie influenţat într-o oarecare măsură a aprecierii globale din articolul întocmit de Curte şi care nu poate în orice caz să ofere o idee bună a textului original, lung de treisprezece pagini.

[8]1. El nu notează faptul că, în faţa Curţii, Guvernul nici măcar nu a încercat să respingă aceste fapte constatate de către sociologi.

[9]2. Conform reclamantului, ancheta sa i-a luat şase luni; timp de cel puţin trei luni şi jumătatea el şi-a petrecut zilele la tribunal.

[10]1. Vezi, în acelaşi sens, paragraful 34 din hotărârea Curţii.

[11]2. Eu, de asemenea, consider că încrederea publicului în puterea judiciară este importantă (vezi aliniatul 34 din hotărâre), însă mă îndoiesc de faptul că această încredere trebuie să fie menţinută prin recurgerea la acţiuni penale pentru condamanrea criticilor pe care puterea judiciară poate să le considere drept „distrugătoare”.

[12]3. Vezi paragraful 18 din hotărâre.

[13]4. Pentru traducerea pasajelor pe care se bazau urmăririle private vezi paragraful 14 din hotărâre

[14]5. Curtea s-a exprimat astfel de mai multe ori, însă citatul provine, la fel ca şi precedentul, din hotărârea sa (Marea Cameră) Jersild citată anterior, pp. 23-24, paragraful 31.

[15]1. Primul alineat din paragraful 36 din hotărâre sugerează că jurisdicţiile naţionale, pentru a se bucura de o marjă de apreciere, trebuie să decidă dacă o declaraţie contestată trebuie să fie calificată drept o constatare a faptului sau judecată de valoare. În opinia mea, această idee, este în primul rând incompatibilă cu regula conform căreia Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat criteriile în conformitate cu principiile consacrate de articolul 10 (art. 10) şi se bazau pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente (vezi în textul de mai sus), şi în al doilea rând, ea constituie o deviere regretabilă a hotărârilor precum Lingens (seria A nr. 103), Oberschlick (seria A nr. 204) şi Schwabe (seria A nr. 242-B).

[16]1. Vezi textul acestui rezumat: paragraful 9 din hotărâre

[17]1. Notez printre altele că în ceea ce priveşte al doilea extras, jurisdicţiile austriece nici măcar nu au luat în considerare pasajul în întregime: mă refer la textul integral ce figurează în paragraful 9 din hotărârea Curţii. El specifică următoarele :

„Printre judecătorii penali austrieci, unii sunt capabili de orice. Toţi sunt capabili de multe: există un şablon pentru toate acestea ”

Fără a căuta semnificaţia în ansamblu a acestui text, jurisdicţiile austriece au presupus că membrul frazei „unii sunt capabili de orice” putea fi interpretat ca defăimând judecătorul J.

[18]2. Traducerea propusă de reclamant este: „contemptuous chicanery”, Curtea a optat pentru „arrogant bullying”             

[19]1. În speţă, decizia cea mai importantă este cea pronunţată de către judecătorul tribunalului regional din Eisenstadt. Nu a existat recurs de novo; Curtea de Appel a examinat doar motivele recursului reclamanţilor; controlul exercitat de către ea a argumentelor judecătorului din Eisenstadt era totuşi; cu toate acestea ea le-a aprobat şi a respins recursul.

[20]2. Nu ignorez faptul că judecătorul din Eisenstadt, după ce a interpretat cele cinci pasaje litigioase după cum am indicat, a rezumat decizia sa cu privire la întrebarea dacă aceste cinci pasaje erau - obiectiv – defaimătoare după cum urmează:

„În consecinţă, nu există nici o îndoială că cele cinci pasaje incriminate de către urmăririle private, considerate independent cât şi în contextul articolului, sunt defăimătoare în sensul articolului 111 din codul penal.”

După ce am studiat hotărârea cu multă atenţie şi după ce am notat faptul că aceasta nu este prima şi nici ultima dată când termenul „contextul articolului” îmi este greu de menţionat că termenii subliniaţi au fost utiliazţi doar pentru forma, principiul care rezultă a fost complet ignorat de facto.

[21]3.Pentru cerinţele ofertei de demonstrare a exceptio veritatis vezi paragraful 13 de mai sus

[22]4. Vezi paragraful 11 din hotărâre.

[23]1. „Încă o dată”, deoarece, după cum relatează şi Dl Prager, numele lui a apăruse în legătură cu un incident dezgustător cu o prostituată.

[24]2. Pentru a evita impresia că Dl Prager sugerează aici posibilitatea că judecătorul J. este suspecat de lucruri teribile, menţionez că în textul original acţiunile neautorizate sunt calificate drept „Winkelschreiberei”, ceea – după cum ni s-a explicat – semnifică că interesatul era bănuit de faptul că a dat sfaturi juridice contra unei remunerări, lucru interzis unui judecător.

[25]3. În virtutea jurisprudenţei Curţii federale de justiţie germană, în cazul în care presa a tratat problemele de interes public şi a demonstrat că a respectat precauţiile jurnalistice corespunzătoare, reclamantului îi revine demonstrarea falsităţii afirmaţiilor: vezi, de exemplu, J. Soehring, „Die neue Rechtsprechung zum Presserecht”, NJW 1994, pp. 16 şi urm.

[26]1.Argumentul Guvernului austriac, conform căruia, drept consecinţă a omisiunii Dlui Prager, articolul lui nu poate fi considerat drept o contribuţie la o discuţie critică pe un subiect de interes public considerabil, ne tient manifestement pas.

[27]1. Aceast citat provine din hotărârea Jersild (pp. 23-24, paragraful 31; vezi nota 2 de mai sus). Când Guvernul a pretins că Dl Prager ar fi putut formula mesajul său în termeni mai puţin agresivi, el a uitat această doctrină a Curţii care, obligă cel puţin reexaminarea demersului tradiţional de către jurisdicţiile naţionale care constă în punerea întrebării dacă autorul ar fi putut să se exprime în termeni „mai moderaţi” şi să hotărască în defavoarea lor dacă răspusul la această întrebare trebuie să fie afirmativ.

[28]2. Aceasta nu este o interpretare unilaterală din partea mea. Există cel puţin o remarcă în articolul care confirmă explicit teza mea. Dl Prager comentează sentinţa într-o cauză în care un artist bolnav de o boală incurabilă a fost declarat vinovat de fraudă fiscală. Aparent el estimează sentinţa extrem de severă. El imputează această severitate unei dorinţe de a evita chiar şi o aparenţă a faptului că anumite persoane pot fi tratate cu ma multă milă decât altele. Această dorinţă este vizibil la fel de răuvoitoare deoarece autorul continuă punând întrebarea retorică „dacă judecătorii, dacă un corp de magistraţi care acţionează cu o asemenea lipsă ‚corectă’ de înţelegere, pot ei înşişi să pretindă a fi înţeleşi”.

[29]1. Vezi în special M. Novak în “The implementation in National Law of the European Convention on Human Rights”, Actele celei de-a Patra Conferinţe din Copenhaga cu privire la Drepturile Omului, 28 şi 29 octombrie 1988, p. 33.

[30]2. În consecinţă sunt mai degrabă surprins de faptul că Curtea a sugerat (paragraful 37) că condamnarea reclamantului era justificată de faptul că „în absenţa unei baze de fapte suficiente”, aceste acuzaţii păreau a fi „prejudiciabile în mod inutil”!

[31]3. Pentru a evita neînţelegerile notez că această concluzie nu implică în mod necesar faptul că articolul Dlui Prager satisface cerinţele clauzei: ea semnifică doar că deciziile pronunţate de către jurisdicţiile austriece nu le satisfac. Cu alte cuvinte, nu spun că fiecare acţiune legală, oricare n-ar fi ea, bazată pe articolul litigios este sortită eşecului, deoarece orice constatare în favoarea reclamantului ar încălca articolul 10 (art. 10); eu, pur şi simplu, spun – şi nu sunt obligat să spun mai multe – că deciziile pronunţate în speţă au încălcat acest articol (art. 10)

Full & Egal Universal Law Academy