©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia întâi
CAUZA PRAVEDNAIA ÎMPOTRIVA RUSIEI
(Cererea nr. 69529/01)
Hotărâre
Strasbourg
18 noiembrie 2004
Definitivă
30/03/2005
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Pravednaia împotriva Rusiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), reunită într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, preşedinte, F. Tulkens, N. Vajiæ, S. Botoucharova, A. Kovler, V. Zagrebelsky, K. Hajiyev, judecători, şi S. Nielsen, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 28 octombrie 2004,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 69529/01 îndreptată împotriva Federaţiei Ruse, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Lidiia Andreievna Pravednaia („reclamanta”), a sesizat Curtea la 21 aprilie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul I. V. Novikov, avocat în Novosibirsk. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de domnul P. A. Laptev, reprezentantul Federaţiei Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. Reclamanta a susţinut, în special, că autorităţile judiciare interne au revizuit o hotărâre pronunţată în favoarea sa, aplicând în mod eronat procedura de revizuire a hotărârilor cu ocazia descoperirii de noi probe.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei întâi a Curţii (art. 52 § 1 din regulamentul Curţii). În cadrul secţiei respective, camera competentă pentru examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenţie) era formată în conformitate cu art. 26 § 1.
5. Prin decizia din 25 septembrie 2003, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.
6. Guvernul a prezentat observaţii cu privire la fond (art. 59 § 1), însă nu şi reclamanta. Întrucât Camera a decis, după consultarea părţilor, că nu era necesară o şedinţă cu privire la fond (art. 59 § 3 in fine), reclamanta a răspuns în scris la observaţiile Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
7. Reclamanta s-a născut în 1936 şi locuieşte în Novosibirsk.
8. Din 1991, reclamanta a primit pensie pentru limită de vârstă. De la 1 februarie 1998, cuantumul pensiei sale urma să fie stabilit prin Legea privind calcularea şi actualizarea pensiilor de stat („legea pensiilor”). Legea pensiilor a introdus o nouă metodă de recalculare a pensiilor—„Coeficientul individual al pensionarului” („CIP”). CIP, stabilit cu scopul de a calcula pensiile individuale, reprezenta raportul dintre salariul individual final la momentul pensionării şi salariul mediu la nivel naţional şi era menit să menţină o legătură între pensia unei persoane şi veniturile sale precedente.
9. Autoritatea responsabilă de pensia reclamantului—Agenţia Fondului de Pensii a Districtului Zaieltsovski din Novosibirsk („agenţia”)—a hotărât ca CIP‑ul care urma să îi fie aplicat acesteia să fie de 0,525. Reclamanta a considerat această decizie ca fiind arbitrară întrucât, în opinia sa, nu era conformă cu legea pensiilor. La 12 aprilie 1999, aceasta a introdus o acţiune împotriva agenţiei.
10. La 21 octombrie 1999, Curtea Districtului Zaieltsovski din Novosibirsk („instanţa districtuală”) s-a pronunţat în favoarea reclamantei. Aceasta a hotărât că, întrucât pârâta a interpretat în mod eronat legea pensiilor, pensia reclamantei trebuia recalculată cu un CIP de 0,7. Agenţia a introdus apel împotriva hotărârii Curţii regionale din Novosibirsk („instanţa regională”). Aceasta a susţinut că instanţa districtuală a interpretat în mod eronat legea pensiilor.
11. În timp ce apelul era pendinte în faţa instanţei regionale, la 24 ianuarie 2000, agenţia a solicitat instanţei districtuale să revizuiască hotărârea din 21 octombrie 1999, având în vedere descoperirea unor noi circumstanţe. Agenţia a pretins că, la 29 decembrie 1999, Ministerul Muncii şi Dezvoltării Sociale („Ministerul Muncii”) a emis Instrucţiunile privind aplicarea limitărilor stabilită de legea pensiilor („instrucţiunile”). Instrucţiunile specifica modul în care trebuia aplicată legea pensiilor. Agenţia a susţinut că, întrucât nu a fost înştiinţată cu privire la aceste circumstanţe la momentul pronunţării hotărârii, hotărârea trebuia revizuită.
12. La 30 ianuarie 2000, agenţia şi-a retras cererea, întrucât hotărârea din 21 octombrie 1999 nu fusese executată până la momentul respectiv, datorită apelului introdus împotriva acesteia la instanţa regională.
13. La 15 februarie 2000, instanţa regională a confirmat hotărârea, fiind de acord cu interpretarea legilor relevante conferită de instanţa districtuală. Decizia instanţei regionale nu conţinea nicio referinţă la instrucţiuni. În consecinţă, hotărârea din 21 octombrie 1999 a devenit definitivă la 15 februarie 2000.
14. La 21 august 2000, agenţia a depus o nouă cerere de revizuire a hotărârii din 21 octombrie 1999, având în vedere descoperirea unor noi circumstanţe. De această dată, agenţia a pretins, în plus, că, la 24 aprilie şi la 25 mai 2000, Curtea Supremă confirmase legalitatea instrucţiunilor.
15. La 16 ianuarie 2001, instanţa districtuală a admis cererea agenţiei. Instanţa rusă a aplicat art. 333 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile judecătoreşti puteau fi revizuite în cazul descoperirii unor circumstanţe semnificative care nu erau şi nu puteau fi cunoscute de partea în cauză. Instanţa a constatat că instrucţiunile, astfel cum au fost confirmate de Curtea Supremă, puteau servi drept o astfel de circumstanţă. Nu a fost formulat apel împotriva acestei decizii.
16. După o nouă examinare la 12 februarie 2001, instanţa districtuală a respins toate pretenţiile reclamantei, în temeiul instrucţiunilor. La 27 martie 2001, instanţa regională a confirmat hotărârea apelată.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
17. Codul de procedură civilă rus din 1964 („C. proc. civ.”), în vigoare la momentul respectiv:
Articolul 294. Limitele revizuirii cauzelor de către curtea de casaţie
„Curtea de casaţie va verifica legalitatea şi validitatea hotărârii primei instanţe în limitele apelului. Aceasta poate să examineze noi probe şi să stabilească noi fapte. Curtea va examina probele prezentate recent în cazul în care consideră că probele nu au putut fi prezentate instanţei de prim grad...”
Articolul 333. Motive pentru revizuire
„[Hotărârile] care au devenit definitive pot fi revizuite pe baza unor circumstanţe descoperite recent. Motivele în caz de revizuire [...] sunt:
1. circumstanţe semnificative care nu erau şi nu puteau fi cunoscute părţii care cere revizuirea; [...]
4. anularea [hotărârii] unei instanţe sau a deciziei unei alte autorităţi care a servit ca bază legală pentru [hotărârea] în cauză.”
Articolul 334. Introducerea cererii
“... [O cerere de revizuire a unei [hotărâri] în urma descoperirii unor noi circumstanţe] trebuie introdusă în termen de trei luni de la descoperirea circumstanţelor.”
18. La 24 aprilie 2000, Curtea Supremă a respins o plângere depusă de nişte persoane fizice împotriva instrucţiunilor. Curtea Supremă a constatat că, spre deosebire de plângere, Ministerul Muncii nu şi-a depăşit atribuţiile atunci când a emis instrucţiunile, şi că interpretarea legii pensiilor de minister fusese corectă. La 25 mai 2000, Secţia de Casaţie a Curţii Supreme a confirmat această hotărâre în apel.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
19. Reclamanta s-a plâns că revizuirea hotărârii din 21 octombrie 1999, astfel cum a fost confirmată de Curtea Regională din Novosibirsk la 15 februarie 2000, era abuzivă întrucât instrucţiunile care au fost emise după pronunţarea hotărârii nu ar fi trebuit considerate ca fiind circumstanţe descoperite recent. Curtea va examina, mai întâi, acest capăt de cerere în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].”
A. Argumentele părţilor
1. Reclamanta
20. Reclamanta a afirmat că instrucţiunile şi hotărârile Curţii Supreme din 24 aprilie şi 25 mai 2000 nu ar fi trebuit considerate drept probe descoperite recent. Aceasta a susţinut că instrumentele respective ar fi fost create numai după pronunţarea hotărârii din 21 octombrie 1999 şi, prin urmare, nu puteau pune în discuţie constatările iniţiale.
21. În afară de aceasta, agenţia a introdus tardiv cererea de revizuire a cauzei. În timp ce, în conformitate cu art. 334 C. proc. civ., astfel de cereri puteau fi introduse cel târziu la trei luni de la descoperirea noilor circumstanţe, agenţia a introdus cererea la 21 august 2000, şi anume la opt luni de la emiterea instrucţiunilor.
2. Guvernul
22. Guvernul a expus faptul că agenţia nu a aflat de circumstanţele substanţiale relevante în această cauză decât după ce hotărârea a rămas definitivă. Prin urmare, instanţa a avut un motiv întemeiat de revizuire a cauzei.
23. Mai mult, agenţia a depus cererea de revizuire a cauzei la 24 ianuarie 2000, şi anume în termenul legal, şi la doar 24 de zile de la înregistrarea instrucţiunilor de Ministerul Justiţiei.
B. Motivarea Curţii
1. Principii generale
24. Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel cum este garantat la art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante afirmă că statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii juridice, care impune, printre altele, ca, atunci când instanţele pronunţă o hotărâre definitivă, decizia acestora să nu fie contestată (a se vedea hotărârea Brumărescu împotriva României, 28 octombrie 1999, Culegere de hotărâri şi decizii, 1999-VII, pct. 61).
25. Acest principiu subliniază faptul că niciuna din părţi nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o reaudiere şi o nouă decizie într-o cauză. Atribuţia de revizuire a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare, neîndeplinirea justiţiei, şi nu pentru substituirea unei revizuiri. Revizuirea nu poate fi tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a avea două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv pentru reexaminare. Îndepărtarea de la principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanţe cu caracter substanţial şi convingător (a se vedea Riabik împotriva Rusiei, nr. 52854/99, pct. 52, CEDO 2003‑X).
26. Curtea trebuie să fie atentă cu precădere la pericolele inerente atunci când se foloseşte legislaţia retrospectivă ce are efectul de a influenţa justiţia în privinţa unui litigiu în care statul este parte. Respectarea statului de drept şi noţiunea de proces echitabil necesită ca orice motive aduse pentru a justifica asemenea măsuri să fie tratate cu cel mai mare grad de circumspecţie [a se vedea hotărârea The National & Provincial Building Society, the Leeds Permanent Building Society şi the Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, 23 octombrie 1997, Culegere 1997-VII, pct. 112; Zielinski şi Pradal & Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (GC), nr. 24846/94 şi 34165/96 - 34173/96, pct. 57, CEDO 1999‑VII].
2. Cererea în prezenta cauză
27. Procedura de casare a unei hotărâri definitive presupune existenţa unor probe nedisponibile anterior prin exercitarea obligaţiei de diligenţă care ar conduce la un rezultat diferit al procedurii. Persoana care formulează cererea de anulare ar trebui să demonstreze că nu a existat nicio ocazie de a prezenta dovada respectivă la şedinţa finală şi că probele sunt concludente. O asemenea procedură este definită la art. 333 C. proc. civ. şi este comună sistemelor juridice din multe state membre.
28. Această procedură nu contrazice în sine principiul certitudinii juridice, în măsura în care este folosită pentru a corecta erori judiciare. Sarcina Curţii este de a stabili dacă, în prezenta cauză, procedura a fost aplicată într-o manieră compatibilă cu art. 6.
29. Hotărârea din 21 octombrie 1999, pronunţată în favoarea reclamantei, a fost casată după 15 luni întrucât nu ţinea cont de instrucţiuni.
30. Agenţia a solicitat instanţei districtuale pentru prima dată la 24 ianuarie 2000 să reexamineze hotărârea, având în vedere noile circumstanţe. Rezultă că, din acel moment, agenţia fusese înştiinţată cu privire la instrucţiuni. Întrucât hotărârea instanţei regionale din 15 februarie 2000 nu conţinea nicio referire la instrucţiuni, nimic nu sugerează că agenţia s-a bazat pe aceasta în apel.
31. În aceste condiţii, a doua cerere a agenţiei, din 21 august 2000, de a redeschide cauza în urma descoperirii noilor circumstanţe a fost, în esenţă, o încercare de a rediscuta cauza privind acele puncte pentru care agenţia ar fi putut, dar aparent nu a reuşit, să introducă apel.
32. În aceste condiţii, Curtea consideră că cererea agenţiei este mai degrabă un „apel deghizat” decât un efort onest de a îndrepta o eroare judiciară.
33. Prin admiterea cererii tardive a agenţiei (a se vedea supra, pct. 14) de a casa hotărârea definitivă din 21 octombrie 1999, instanţa districtuală a încălcat principiul certitudinii juridice şi „dreptul la un proces echitabil” al reclamantei, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenţie. (a se vedea, mutatis mutandis, Riabik, citată anterior, pct. 56)
34. Prin urmare, a fost încălcat respectivul articol.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
35. În continuare, Curtea va examina capătul de cerere formulat de reclamantă întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
36. Părţile nu au adus argumente specifice pentru acest articol.
37. În primul rând, Curtea reiterează că dreptul la o pensie pentru limită de vârstă sau la orice prestaţie socială, indiferent de sumă, nu este inclus ca atare printre drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie [a se vedea, de exemplu, Aunola împotriva Finlandei (dec.), nr. 30517/96, 15 martie 2001].
38. Totuşi, „un capăt de cerere” – chiar referitor la o pensie – poate constitui un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă este suficient de stabilit pentru a fi executoriu (a se vedea hotărârea Stran Greek Refineries împotriva Greciei, 9 decembrie 1994, seria A nr. 301, pct. 59).
39. Hotărârea instanţei districtuale din Zaieltsovski din 21 octombrie 1999, astfel cum a fost confirmată de instanţa regională din Novosibirsk la 15 februarie 2000, i-a acordat reclamantei un titlu executoriu pentru a primi o pensie cu un CIP de 0,7. Această hotărâre a rămas definitivă după ce a fost confirmată în apel. În urma deciziei din 16 ianuarie 2001, prin care a fost admisă cererea de revizuire, reclamanta a fost privată de dreptul de a primi pensia cu suma dorită. Curtea constată că efectul revizuirii în condiţiile prezentei cauze a fost că reclamanta a fost privată de bunurile sale în sensul celei de a doua teze din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu, citată anterior, pct. 77).
40. Deposedarea de proprietate din cadrul celei de a doua reguli poate fi justificată doar dacă este, inter alia, „pentru cauză de utilitate publică” şi „în condiţiile prevăzute de lege” (a se vedea Brumărescu, citată anterior, pct. 78). „Cauza de utilitate publică” poate să includă în mod evident un sistem de pensii de stat eficient şi armonizat, pentru care statul şi-ar putea ajusta legislaţia.
41. Totuşi, posibilul interes al statului de a asigura o aplicare uniformă a legii pensiilor nu ar fi trebuit să genereze recalcularea retroactivă a deciziei judecătoreşti. Curtea consideră că, prin privarea reclamantei de dreptul de a beneficia de pensia cu suma garantată printr-o hotărâre definitivă, statul a perturbat un echilibru just între interesele în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pct. 43).
42. În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
43. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
44. Curtea subliniază că, în temeiul art. 60 din regulamentul Curţii, orice cerere de acordare a unei reparaţii echitabile trebuie detaliată şi depusă în scris împreună cu documentele justificative sau facturile relevante, „în caz contrar Camera putând respinge cererea, integral sau parţial”.
45. La 1 octombrie 2003, după ce prezenta cerere a fost declarată admisibilă, Curtea a invitat reclamanta să îşi prezinte pretenţiile în vederea unei reparaţii echitabile. Aceasta nu a depus nicio astfel de cerere în termenul acordat.
46. În aceste condiţii, Curtea nu acordă nicio reparaţie, în conformitate cu art. 41 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Riabik împotriva Rusiei, nr. 52854/99, pct. 67–68, CEDO 2003‑X, Timofeiev împotriva Rusiei, nr. 58263/00, pct. 51–52, 23 octombrie 2003).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte în unanimitate că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
2. Hotărăşte în unanimitate că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Decide să nu acorde nicio reparaţie în conformitate cu art. 41 din Convenţie.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 18 noiembrie 2004, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulamentul Curţii.
Søren Nielsen,Christos Rozakis,
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy