©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA PREDICĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 42344/07)
Hotărâre
Strasbourg
7 iunie 2011
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Predică împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 mai 2011,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 42344/07 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Predică („reclamantul”), a sesizat Curtea la 26 septembrie 2007, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de N. Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În temeiul art. 2 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că autorităţile nu au protejat viaţa fiului său şi că ancheta nu a fost eficientă şi temeinică. În temeiul art. 13 din Convenţie, acesta s-a plâns că nu i s-a oferit nicio cale de atac internă pentru încălcările incriminate ale drepturilor sale, astfel cum sunt protejate la art. 2.
4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fond (art. 59 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1946 şi locuieşte în Bucureşti. Acesta este tatăl lui Marian Predică („fiul reclamantului”), resortisant român care s-a născut la 11 august 1983 şi a murit la 5 octombrie 2003, în timp ce îşi executa pedeapsa cu închisoarea.
A. Decesul lui Marian Predică
6. La 20 martie 2000, fiului reclamantului a fost arestat, fiind suspectat de comiterea unui furt; acesta a fost deţinut la Centrul de reeducare pentru minori din Găeşti la 2 noiembrie 2000. La vremea respectivă, a fost efectuat un examen medical, raportul menţionând că acesta era sănătos clinic. O copie a rezultatelor examenului medical din 18 iunie 1999, cu concluzii similare, a fost anexată la dosarul medical. Un examen medical efectuat la 12 martie 2001 nu a menţionat nicio boală cronică sau acută.
7. La 25 august 2001, fiul reclamantului a fost transferat la Penitenciarul Jilava şi, la 11 septembrie 2003, a fost transferat la Penitenciarul de maximă siguranţă Rahova. A fost plasat în celula nr. 626.
La data respectivă, a fost efectuat un examen medical care a precizat că fiul reclamantului era sănătos clinic şi că nu prezenta simptome ale unei afecţiuni medicale. Fişa medicală nu preciza nicio indicaţie cu privire la existenţa vreunei boli care să necesite tratament.
Conform aceleiaşi fişe medicale, pe durata şederii sale în Penitenciarul Rahova, fiul reclamantului nu a solicitat niciodată asistenţă medicală.
8. În dimineaţa zilei de 1 octombrie 2003, la orele 10.15, răspunzând la chemările repetate ale unuia dintre deţinuţi, gardienii s-au dus în celula nr. 626, în care deţinutul T.P. a declarat că fiul reclamantului trebuia să fie dus urgent la spital, deoarece îşi pierduse cunoştinţa şi începuse să tremure.
Ofiţerii de serviciu l-au transportat la cabinetul medical al penitenciarului. În urma unei examinări efectuate la orele 10.27, s-a ajuns la concluzia că deţinutul avea o stare generală proastă, era dezorientat în timp şi spaţiu; medicul a menţionat „suspiciune de intoxicare (medicală), recomandând ca acesta să fie dus de urgenţă la Spitalul de chirurgie din cadrul Penitenciarului Rahova. Acolo, la orele 10.40, acesta a fost diagnosticat cu „convulsii/simptome de epilepsie majoră grand mal” (criză comiţială). S-a recomandat consultarea unui specialist.
9. Având în vedere că starea pacientului continua să se deterioreze, i s-a aplicat respiraţie artificială. Fiul reclamantului a fost transportat la cel mai apropiat spital de urgenţă, Spitalul Universitar din Bucureşti, unde a fost spitalizat la orele 11.15, în comă. Diagnosticul la sosire a fost „hemoragie intercerebrală, în regiunea temporo-parietală stângă, cu inundaţie panventriculară”. Medicii au menţionat că nu existau semne de traumatisme la nivelul craniului sau vertebrelor.
Pacientul a fost supus unor teste de laborator, unei tomografii şi unor teste chirurgicale şi neurochirurgicale. Având în vedere că nu a existat niciun indiciu că era necesară o intervenţie neurochirurgicală, acesta a fost mutat în alt salon, unde respiraţia îi era asistată de un ventilator mecanic şi bătăile inimii menţinute prin perfuzie.
10. În ciuda îngrijirilor medicale oferite, fiul reclamantului nu a mai ieşit niciodată din comă. În foaia de observaţie clinică medicală a acestuia se menţiona că a murit la 5 octombrie 2003, orele 13.30.
„cauzată de un stop cardiac, [în timp ce se afla] conectat la un aparat de respiraţie artificială şi la perfuzie cu adrenalină. Leziune gravă a trunchiului cerebral. Hemoragie intercerebrală, în regiunea temporo-parietală stângă, cu inundaţie panventriculară şi efecte de compresiune asupra trunchiului cerebral.”
Certificatul medical care atestă decesul fiului reclamantului a fost emis la 8 octombrie 2003. Acesta menţiona cauza directă a decesului o hemoragie intraventriculară şi o hemoragie a meningelor cerebrale, cu grave „traumatisme craniene şi faciale, cauzate de o agresiune”.
11. Raportul preliminar de necropsie, emis la 14 octombrie 2003 de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” conţinea următoarele concluzii:
„Moartea lui Marian Predică a fost violentă. A fost cauzată de o hemoragie intraventriculară şi o hemoragie a meningelor cerebrale, consecinţe ale unui traumatism – cranio-cerebral şi facial, cu fractură a oaselor nazale, echimoză facială şi excoriaţie în regiunea occipitală stângă.
Necropsia a indicat existenţa unei excoriaţii şi a unei echimoze în partea stângă a zonei toracice şi pelviene.
Leziunile traumatice ar fi putut fi cauzate de o lovitură cu un obiect solid în zona facială, urmată de o cădere şi lovire de o suprafaţă dură, cu impact asupra occiputului şi hemicorpului stâng.
Leziunile traumatice ar fi putut fi produse cu una până la trei zile anterior zilei spitalizării.
Există o legătură cauzală directă între leziunile traumatice cerebrale şi decesul lui Marian Predică.”
Raportul medical final, emis la 4 decembrie 2003, a confirmat observaţiile preliminare, declarând, în plus, că leziunile traumatice ar fi putut fi produse cu câteva zile înainte de ziua spitalizării 1 octombrie 2003” şi a concluzionat că „leziunile cerebrale necesitau îngrijiri medicale imediate”.
12. La 21 septembrie 2006, procurorul a solicitat expertului medico-legal de la Institutul de Medicină Legală să răspundă, pe baza declaraţiilor date de colegii de celulă ai victimei, care descriu incidentul din dimineaţa zilei de 1 octombrie 2003, dacă „era posibil ca, în timpul unei crize comiţiale, victima să se fi lovit cu putere de diverse obiecte din jur şi astfel să îşi fi provocat singur toate leziunile identificate la autopsie (inclusiv leziunile faciale)”. Raportul medical suplimentar emis a declarat că, „având în vedere morfologia şi topografia leziunilor traumatice, nu s-ar putea exclude ca toate rănile să fi fost suferite în acelaşi context – căzând şi lovindu-se de o suprafaţă dură, cu câteva zile înainte de data morţii, posibil prin lovirea de un pat de metal în timpul unei crize de epilepsie majoră (grand mal), astfel cum s-a aflat din datele anchetei trimise de procuror”. Nu au fost identificate deficienţe în asistenţa medicală oferită victimei înainte de decesul acesteia.
13. Reclamantul a pretins că şi-a văzut fiul ultima dată la 25 septembrie 2003, când acesta din urmă participase la o audiere în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La vremea respectivă, acesta nu avea semne vizibile de violenţă. Înainte de detenţie şi la transferul în Penitenciarul Rahova, acesta fusese sănătos, astfel cum au confirmat şi examenele medicale efectuate în penitenciar.
Reclamantul a fost informat cu privire la decesul fiului său la 6 octombrie 2003; acestuia, soţiei lui şi celuilalt fiu al său li s-a permis să vadă trupul de la Institutul de Medicină Legală la 9 octombrie 2003. Conform reclamantului, niciunul din membrii familiei nu a putut recunoaşte trupul, deoarece faţa era desfigurată, părul fusese ras, mâinile aveau semne de cătuşe şi mâna stângă avea o leziune în zona în care avusese cătuşe. După cum se pretinde, identificarea decedatului a fost confirmată pe baza unui semn distinctiv de pe mâna stângă.
B. Cercetarea penală a decesului fiului reclamantului
14. La 5 octombrie 2003, Parchetul Militar Bucureşti a primit un telefon de la G.I., ofiţer din cadrul Penitenciarului Rahova, care îl informa cu privire la decesul deţinutului şi solicita autorităţii competente stabilirea cauzei şi a circumstanţelor decesului.
1. Cercetarea privind gardienii penitenciarului
15. O anchetă preliminară a fost efectuată în privinţa pretinselor infracţiuni săvârşite de cei douăzeci de gardieni ai penitenciarului care erau însărcinaţi cu supravegherea deţinuţilor.
Procurorul militar însărcinat a interogat ofiţerii care au fost de serviciu în perioada în care a fost deţinut fiul reclamantului în Penitenciarul Rahova, pentru a stabili dacă avusese loc vreun incident în rândul deţinuţilor şi al colegilor de celulă şi dacă fusese vreun incident atunci când au fost utilizate forţa sau alte metode de imobilizare în privinţa deţinutului. Gardienii au declarat că nu avusese loc niciun incident în celula nr. 626 şi că nu observaseră nicio leziune pe faţa deţinutului. Unii dintre colegii de celulă ai fiului reclamantului au dat declaraţii similare privind lipsa oricăror incidente în celula acestora.
Unul dintre colegii de celulă, V.O.C. a susţinut, în declaraţia dată în faţa procurorului militar la 17 iunie 2004, că auzise că Predică Marian fusese bătut de „mascaţi” (ofiţeri mascaţi pentru intervenţii speciale) când se întorsese de la o vizită sau de la instanţă deoarece vorbise despre ei nerespectuos.
16. La 26 ianuarie 2004, procurorul militar a decis neînceperea urmăririi penale a gardienilor, deoarece nu existau circumstanţe suspecte privind moartea fiului reclamantului.
Cauza a fost trimisă în faţa unui procuror civil pentru continuarea anchetei privind colegii de celulă ai victimei (a se vedea infra, pct. 20-22). Rezoluţia a fost confirmată de procurorul ierarhic superior la 5 august 2004.
Rezoluţia procurorului militar a fost contestată de reclamant în faţa Tribunalului Militar Bucureşti. La 24 martie 2005, capetele de cerere au fost respinse ca inadmisibile. Totuşi, decizia în cauză a fost casată la 14 iulie 2005 de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la primă instanţă.
La 23 septembrie 2005, cauza a fost trimisă Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, care s-a pronunţat o la 8 noiembrie 2005 declinându-şi competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
17. Plângerea reclamantului a fost admisă la 21 februarie 2006 de Tribunalul Bucureşti, care a dispus retrimiterea cauzei la parchet pentru cercetări suplimentare. Tribunalul a constatat că cercetările fuseseră efectuate necorespunzător pe parcursul procedurii.
În urma recursului, hotărârea a fost anulată la 20 aprilie 2006 de Curtea de Apel Bucureşti, care a reţinut că prima instanţă nu şi-a motivat hotărârea şi nu a specificat exact ce probe ar trebui să fie adăugate la dosar. Cauza a fost, în consecinţă, trimisă spre rejudecare la primă instanţă.
18. Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat la 20 octombrie 2006. La evaluarea probelor care i-au fost prezentate, s-a reţinut că cercetarea penală efectuată nu s-a dovedit eficientă în sensul art. 2 şi art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În continuare, tribunalul a admis plângerile reclamantului şi a dispus retrimiterea cauzei la procuror, având în vedere că era necesar să se efectueze cercetări suplimentare în privinţa infracţiunii de omor, astfel cum este prevăzută la art. 174 C. pen. Tribunalul a rezumat faptele petrecute în perioada 11 septembrie (ziua încarcerării) şi 1 octombrie 2003, pe baza probelor prezentate. Acesta a susţinut că nu exista nicio dovadă că a avut loc vreo altercaţie între fiul reclamantului şi colegii săi de celulă în această perioadă. În registrul oficial al penitenciarului nu exista nicio consemnare referitoare la aplicarea vreunei măsuri disciplinare în privinţa acestuia.
Instanţa a criticat faptul că procurorii au întrerupt, în general, cercetările, fără să fi făcut vreo referire la o infracţiune specifică, precum omorul, supunerea la rele tratamente sau tortura – astfel cum sunt prevăzute la art. 174, art. 267 şi art. 2671 C. pen. În probele prezentate deja în cauză nu exista nicio informaţie concretă privind circumstanţele morţii fiului reclamantului sau persoanele care trebuie să fie considerate răspunzătoare pentru aceasta, „deşi moartea acestuia fusese fără îndoială violentă”.
De asemenea, instanţa a menţionat că, la evaluarea probelor prezentate, nu putea fi trecut cu vederea faptul că autorităţile de anchetă erau în cadrul armatei, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmase în repetate rânduri că astfel de anchete penale efectuate de un procuror militar nu pot fi considerate eficiente.
De asemenea, aceasta a reţinut că:
„Niciunul dintre acuzaţii care fuseseră prezenţi, împreună cu Marian Predică, la audierea în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 25 septembrie 2003, nu a fost audiat, în măsura în care ar fi putut martori ai unui conflict între Marian Predică şi gardienii penitenciarului (în special acuzatul V.L.).
Niciunul dintre gardienii din cadrul Unităţii Speciale de Intervenţie care erau de serviciu la 25 septembrie 2003 şi ulterior, până la 1 octombrie 2007, nu a fost audiat vreodată.
Concluziile contradictorii ale numeroaselor rapoarte medicale trebuie să fie clarificate de Comisia superioară medico-legală”.
19. Această hotărâre a fost confirmată în recursul formulat de cei douăzeci de gardieni ai penitenciarului la 3 aprilie 2007. Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că raţionamentul primei instanţe era exhaustiv şi temeinic din punct de vedere legal.
În prezent, procedura este pendinte la poliţia judiciară, însărcinată de parchet să efectueze ancheta (a se vedea infra, pct. 25 şi 27).
2. Ancheta privind colegii de celulă ai fiului reclamantului
20. Referitor la ancheta efectuată în privinţa colegilor de celulă ai fiului reclamantului, procurorul a decis, la 10 martie 2004, să înceteze acţiunea, având în vedere că nu exista niciun element în dosar care să indice săvârşirea vreunei infracţiuni. Cu toate acestea, procurorul ierarhic superior a anulat această decizie la 28 mai 2004, precizând că ar trebui să fie efectuate cercetări suplimentare în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute la art. 183 C. pen., şi anume loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
21. Procurorul a audiat persoanele care fuseseră deţinute în aceeaşi cameră cu fiul reclamantului şi alte persoane. Acestea au declarat că fiul reclamantului nu fusese atacat de alţi deţinuţi sau de ofiţerii închisorii. Unele persoane au declarat, de asemenea, că, la 1 octombrie 2003, fiul reclamantului a avut o criză comiţială, căzuse între paturi şi se rănise şi că acesta fusese dus imediat la cabinetul medical.
22. La 3 noiembrie 2006, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale, constatând că „decesul a fost consecinţa faptului că [fiul reclamantului] s-a rănit accidental în timpul unei crize epileptice majore (grand mal)”.
23. Decizia a fost confirmată de procurorul ierarhic superior la 28 decembrie 2006. Ordonanţa acestuia a fost contestată de reclamant în faţa Tribunalului Bucureşti, care s-a pronunţat la 18 octombrie 2007
Tribunalul a anulat ordonanţa procurorului de neîncepere a urmăririi penale, reţinând că era necesar să fie prezentate mai multe probe în cauză, şi anume înregistrările video de la locul de detenţie pentru perioada de timp relevantă.
24. Parchetul a declarat recurs. Prin hotărârea din 12 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că procurorul trebuia să stabilească şi să clarifice circumstanţele în care decedase victima, având în vedere că exista dovada săvârşirii unui omor. În acest scop, procurorului i s-a dispus să prezinte şi să evalueze anumite elemente de probă, şi anume să identifice şi să vizioneze toate înregistrările video de pe culoarele penitenciarului şi din celula victimei; să îi identifice şi să îi audieze ca martori pe V.L. şi pe un anume N.N. (menţionat în raportul Amnesty International referitor la moartea lui Marian Predică, a se vedea infra, pct. 30); să identifice alte documentele medicale privind starea de sănătate a victimei, anterior şi ulterior încarcerării.
Cauza a fost retrimisă procurorului pentru cercetări suplimentare.
25. La 17 decembrie 2009, procurorul a început urmărirea penală in rem cu privire la infracţiunile prevăzute la art. 183 C. pen.
Prin două ordonanţe consecutive din 22 februarie şi 1 aprilie 2010, procurorul a hotărât să delege ofiţerii de poliţie competenţi pentru a desfăşura urmărirea penală în conformitate cu cerinţele instanţelor, astfel cum s-a declarat în hotărârile acestora din 20 octombrie 2006 şi 12 februarie 2008 (a se vedea supra, pct. 18 şi 24) De asemenea, acesta a concluzionat că, la vremea evenimentelor incriminate, Penitenciarul Rahova nu avea instalat un sistem de supraveghere video.
26. De asemenea, procurorul a menţionat faptul că Comisia superioară medico-legală a validat raportul de autopsie la 4 decembrie 2003, adăugând că:
„[...] traumatismul ar fi putut fi produs prin lovirea de ... o suprafaţă dură (lovituri active în zona facială urmate de o cădere cu impact cranian, leziunile fatale fiind cauzate de contralovitură), cu următoarele modificări: având în vedere tipul de leziuni traumatice, morfologia şi amplasarea acestora, inclusiv în plan frontal şi dorsal, poate fi exclusă posibilitatea ca acestea să fi fost suferite doar ca urmare a unei căderi în timpul unei crize de epilepsie; celălalt traumatism ar fi putut fi produs prin lovirea de ... obiecte dure, în acelaşi context ca şi leziunile fatale de la nivelul extremităţii cefalice.
Nu au fost identificate deficienţe în asistenţa medicală oferită.”
27. Delegând poliţia judiciară să efectueze urmărirea penală, procurorul a decis, de asemenea, înregistrarea cauzei în arhivele secţiei de omucideri a poliţiei, la secţiunea „cauze cu autori neidentificaţi”.
28. Cu excepţia acţiunii introduse de reclamant în faţa instanţelor interne, prin care se contestau deciziile procurorilor de neîncepere a urmăririi penale, acesta nu a fost implicat în anchetă şi a pretins că a fost nevoit să facă eforturi considerabile să obţină informaţii relevante privind desfăşurarea procedurii.
29. Ancheta penală este încă pendinte.
C. Acte extrajudiciare privind fiului reclamantului
1. Raportul Amnesty International privind decesul lui Marian Predică
30. În raportul din 11 martie 2004, numit „Decesul lui Marian Predică în circumstanţe suspecte”, Amnesty International a prezentat sumar circumstanţele morţii fiului reclamantului în timp ce se afla în arest. Raportul includea şi declaraţiile date reprezentanţilor ONG-ului de către directorul penitenciarului şi de N.N., o pretinsă cunoştinţă a lui Marian Predică.
Părţile relevante ale acestui raport se citesc după cum urmează:
„Marian Predică, născut la 11 august 1983, a fost arestat la 20 martie 2000 şi condamnat la un an şi jumătate de închisoare pentru furt de radiocasetofoane auto şi roţi de rezervă [...]
Conform informaţiilor furnizate de Ion Predică, tatăl lui Marian, la 6 octombrie 2003, în jurul orei 8.30 a.m., doi poliţişti de la Secţia 23 au venit la domiciliul acestuia şi i-au cerut să meargă urgent la Penitenciarul Rahova. La Penitenciarul Rahova, medicul i-a spus că fiul său a murit şi că trupul acestuia era la Spitalul Municipal. Acesta a întrebat medicul cum s-a întâmplat şi aceasta a răspuns că Marian Predică ar fi alunecat şi ar fi suferit o comoţie cerebrală [...]
La 7 octombrie, în jurul orei 7.30 a.m., Ion Predică a mers la Institutul de Medicină Legală (IML) pentru a afla cauza morţii fiului său şi i s-a spus că trupul fiului său nu sosise încă. Următoarea zi, Ion Predică s-a întors la spital, dar nu a putut obţine nicio informaţie despre cauza morţii fiului său. La Direcţia Spitalului i s-a spus că această informaţie este confidenţială deoarece Marian Predică a decedat în timpul detenţiei. Împreună cu fiii săi, Ion Predică s-a întors la IML, unde medicul legist le-ar fi spus că pe trupul fiului său erau urme de leziuni suferite ca urmare a unui act de violenţă.[...]
La 3 noiembrie 2003, un reprezentant al Amnesty International a vizitat Penitenciarul Rahova şi a vorbit cu directorul acestuia. [...] Întrebat dacă părul lui Marian Predică fusese ras ca o pedeapsă disciplinară, directorul a negat că o astfel de pedeapsă se practică în penitenciar. Conform directorului, părul acestuia fusese ras pentru a-l pregăti pentru o tomografie cerebrală la Spitalul Municipal. Atunci când reprezentantul Amnesty International a întrebat directorul penitenciarului de ce nu fusese anunţată familia că Marian Predică a fost spitalizat, i s-a răspuns că nu exista nicio obligaţie legală de a anunţa familia în astfel de circumstanţe. Singura lor obligaţie este de a oferi tratament medical [...]
Reprezentatul Amnesty International a vorbit şi cu N.N., care a fost arestat împreună cu Marian Predică. Iniţial, aceştia au fost reţinuţi la Găeşti şi apoi la Jilava. [...]. Acesta este sigur că Marian Predică a fost bătut de unitatea specială de intervenţie din Rahova, după audierea de la Curtea Supremă. Se pare că unitatea specială de intervenţie – numită şi echipa de mascaţi – operează razii în celulele deţinuţilor şi bate pe oricine se plânge. După audierea din 25 septembrie 2003, N.N. se juca în sala de aşteptare cu o bucată de frânghie, când doi ofiţeri mascaţi i-au pus cătuşe şi l-au ţinut de braţe şi de gât. Apoi a fost adus din nou la închisoare, unde a fost dus la frizer şi ras în cap. La momentul interviului, noiembrie 2003, părul lui N.N. era foarte scurt. Se pare că aceasta este o pedeapsă obişnuită [...]”
2. Declaraţia lui G.I.
31. Într-o scrisoare din 6 noiembrie 2003, trimisă la Curte în cadrul propriei sale cauze, G.I., un deţinut al Penitenciarului Rahova şi reclamant în faţa Curţii, în cererea nr. 25867/03, a descris ce s-a întâmplat în penitenciar – după ştiinţa sa – în noiembrie 2003, după cum urmează:
„În noiembrie 2003, în acest penitenciar, deţinutul Predică Marian a fost bătut cu brutalitate şi ucis [...] de către forţele speciale de intervenţie (mascaţii), care sunt criminali, bestii cu chipuri umane [...] următorii martori pot confirma ceea ce tocmai am declarat: M.T.C., T.C., V.L., V. M., P. D. Toţi aceşti martori sunt, împreună cu Predică Marian, părţi în aceeaşi procedură penală”.
Părţilor li s-a solicitat să comenteze cu privire la această declaraţie.
32. În observaţiile Guvernului cu privire la fond, acesta şi-a exprimat opinia conform căreia această declaraţie nu poate fi inclusă în dosarul prezentei cauze, în măsura în care reclamantul nu îl menţionase niciodată pe G.I. şi nici nu îl pusese în discuţie ca potenţial martor de audiat în procedura internă.
Ulterior, în scrisoarea sa din 26 mai 2010, Guvernul a informat Curtea că declaraţia fusese trimisă parchetului competent cu urmărirea penală, în măsura în care ar trebui să fie luate în considerare circumstanţele dezvăluite în aceasta.
33. Reclamantul consideră că această declaraţie trebuie să fie inclusă în dosarul prezentei cauze, deoarece era „o declaraţie de protest trimisă Curţii”, pe care G.I. o considera ca fiind singura autoritate capabilă să ajute familia victimei. Drept răspuns la argumentul Guvernului, reclamantul a susţinut că nu ar fi putut să ştie numele deţinuţilor care aveau informaţii despre moartea fiului său şi, prin urmare, nu a putut să invoce numele acestora ca martori; identificarea potenţialilor martori nu era datoria sa, acest lucru fiind în primul rând datoria statului.
34. Ţinând seama de circumstanţele speciale în care G.I. a dat şi a înaintat declaraţia contestată, Curtea consideră că nu există niciun motiv valid pentru care aceasta să nu fie inclusă în dosarul prezentei cauze şi luată în considerare împreună cu toate celelalte documente la evaluarea prezentei cauze.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
35. Părţile relevante din Codul penal sunt redactate după cum urmează:
Art. 174
Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 183
Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180-182 (lovirea sau vătămarea corporală) a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.
Art. 267
Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Art. 2671
Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă fapta prevăzută la alin. 1 a avut vreuna din urmările arătate în art. 181 sau 182, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 ani.
Tentativa se pedepseşte.
Nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de oricare altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice.
Faptele prevăzute în art. 1 nu constituie infracţiunea de tortură dacă durerea sau suferinţele rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi sunt inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.”
36. Dispoziţiile Codului de procedură penală care prevăd acţiuni civile introduse în cadrul unor proceduri penale şi în cadrul procedurii de contestare a rezoluţiei procurorului de neîncepere a procedurii penale sunt rezumate în cauza Cobzaru împotriva României (nr. 48254/99, pct. 36, 26 iulie 2007).
În drept
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENŢIE
37. În temeiul art. 2 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că autorităţile nu au protejat viaţa fiului său în timp ce acesta se afla în arest şi nu au efectuat o anchetă eficientă privind moartea acestuia. Art. 2 din Convenţie este redactat după cum urmează:
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
(a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
(b) pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
(c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
A. Cu privire la admisibilitate
38. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
39. Guvernul a susţinut că probele medicale prezentate până atunci în dosar arătau că moartea fiului reclamantului a fost cauzată de o criză de epilepsie.
40. În acest sens, acesta a pretins că medicii de la Penitenciarul Rahova şi cei de la Spitalul Universitar, care trataseră pacientul, nu menţionaseră în fişa medicală niciun semn de violenţă sau prezenţa vreunor leziuni la cap sau spinale la momentul în care acesta a fost adus la spital şi spitalizat.
Raportul suplimentar de expertiză medico-legală nu a exclus posibilitatea ca toate leziunile victimei să fi fost provocate în acelaşi context, posibil prin lovirea acestuia de un pat de metal în timpul unei crize de epilepsie. În ceea ce priveşte asistenţa medicală acordată de medicii închisorii şi de medicii Spitalului Universitar, nu au fost identificate deficienţe.
Evaluând probele adunate, procurorul însărcinat cu ancheta a concluzionat că moartea a fost consecinţa unei leziuni autoprovocate, suferită în timpul unei crize de epilepsie. Totuşi, odată ce instanţele naţionale au anulat deciziile de neîncepere a urmăririi penale, procurorul a continuat ancheta penală, în conformitate cu cerinţele stabilite în hotărâri.
41. Guvernul a susţinut că, în probele existente prezentate de către şi în faţa autorităţilor judiciare, nu exista niciun element care să indice rele tratamente sau tratamente implicând utilizarea forţei de către agenţi ai statului.
În concluzie, Guvernul a declarat că probele adunate nu îi puteau permite Curţii să constate dincolo de orice îndoială rezonabilă că fusese încălcat art. 2 în ceea ce priveşte moartea fiului reclamantului.
42. În continuare, Guvernul a susţinut că, contrar procesului desfăşurat de autorităţile turce în cauza Salman împotriva Turciei [(MC), nr. 21986/93, CEDO 2000‑VII], autorităţile judiciare române luaseră toate măsurile necesare pentru a stabili faptele şi legea aplicabilă. Administraţia penitenciarului şi procurorul au iniţiat o anchetă preliminară, au interogat persoanele suspectate a fi implicate (deţinuţi şi ofiţeri), au analizat documentele medicale şi au dispus întocmirea unui raport de expertiză medico-legală şi a unui astfel de raport suplimentar pentru a stabili cauzele morţii fiului reclamantului. Chiar şi în cazul în care procurorii nu reuşiseră să adune toate probele relevante, instanţele interne au dispus completarea anchetei şi deficienţele procedurii fuseseră rectificate.
În consecinţă, Guvernul a considerat că autorităţile naţionale au aplicat atât jurisprudenţa internă, cât şi cea a Curţii Europene în examinarea cauzei, şi, în această privinţă, ancheta efectuată de autorităţile judiciare române fusese eficientă şi corespunzătoare. Prin urmare, capetele de cerere ale reclamantului erau nefondate.
b) Reclamantul
43. Reclamantul a susţinut că guvernul nu oferise o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare pentru moartea fiului său, în ciuda faptului că existau probe solide că acesta fusese ucis prin tortură.
44. Fiul reclamantului era sănătos înainte de încarcerarea în Penitenciarul Rahova şi, la vremea respectivă, nu existau semne de abuz fizic pe trupul acestuia. În plus, în timpul detenţiei, acesta nu luase niciun medicament. Reclamantul a pretins că îşi văzuse fiul ultima dată la 25 septembrie 2003, când Marian participase la o audiere în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La vremea respectivă, acesta nu arăta semne de violenţă. Înainte de detenţie şi la transferul în Penitenciarul Rahova, acesta era sănătos, astfel cum au confirmat şi examenele medicale efectuate în penitenciar.
Pe baza raportului întocmit de Amnesty International (a se vedea supra, pct. 30) şi pe declaraţiile date de V.O.C. şi G.I. (a se vedea supra, pct. 15 şi, respectiv, 31), reclamantul a susţinut că fiul său a suferit leziuni traumatice după audierea în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la 25 septembrie 2003.
Făcând referire la observaţiile Guvernului care indicau un diagnostic de epilepsie, reclamantul a argumentat că niciun medic nu îl diagnosticase pe fiul său cu epilepsie; în nicio fişă medicală nu se menţiona că existase un episod similar în foaia de observaţie clinică a acestuia; şi acestuia nu i se administrase niciun tratament specific pentru epilepsie, chiar şi atunci când avusese criza de epilepsie contestată. Nu exista niciun diagnostic de epilepsie în niciunul din documentele medicale puse la dispoziţia părţilor.
De asemenea, dacă fractura osului nazal şi leziunile la cap au fost aparent explicate de impactul deţinutului cu un pat de metal, guvernul nu a precizat cauzele multiplelor vânătăi şi excoriaţii de pe trupul acestuia.
45. Prin urmare, reclamantul considera că Guvernul nu a oferit nicio explicaţie rezonabilă pentru „traumatismul cranian şi facial cu fractura oaselor nazale, cauzate de un atac, echimozele faciale şi excoriaţia din regiunea occipitală stângă” menţionate în rapoartele de expertiză medico-legală.
46. În acelaşi timp, pe baza hotărârii Curţii în cauza Gagiu împotriva României (nr. 63258/00, pct. 57, 24 februarie 2009), reclamantul i-a solicitat Curţii să constate încălcarea art. 2, datorită faptului că autorităţile naţionale nu i-au acordat fiului său o asistenţă medicală adecvată şi oportună, în măsura în care, în ciuda urgenţei medicale, acesta nu a fost trimis imediat la cel mai apropiat spital; în schimb, fiul reclamantului a fost dus de la penitenciar la Spitalul Universitar Bucureşti abia la aproximativ o oră după ce şi-a pierdut cunoştinţa şi a început să tremure, deşi ar fi trebuit să fie evident că, atunci când a intrat în comă, era vorba de o urgenţă medicală.
47. În plus, reclamantul a susţinut că ancheta nu a fost imparţială şi eficientă. Printre alte motive, reclamantul a precizat că procurorul militar – care nu este o autoritate imparţială, astfel cum a hotărât deja Curtea în cauza Bursuc împotriva României (nr. 42066/98, 12 octombrie 2004) – şi care a efectuat cercetarea în etapele sale incipiente, nu a audiat niciun medic sau vreun membru al personalului medical care examinase fiul reclamantului înainte şi la 1 octombrie 2003.
De asemenea, au fost audiaţi doar gardienii penitenciarului şi colegii de celulă ai fiului reclamantului; nu a fost audiat niciun membru al unităţii speciale de intervenţie şi nu a fost identificat sau interogat niciun potenţial martor.
48. Nici reclamantul şi niciun alt membru al familiei lui Marian nu au fost audiaţi de autorităţile de anchetă. În plus, reclamantul a pretins că a obţinut mare parte din informaţiile referitoare la cercetare cu eforturi considerabile şi că a avut acces la unele dintre aceste informaţii abia în cursul acţiunii în faţa Curţii europene, şi anume, în etapa schimbului de observaţii.
49. În ceea ce priveşte cele mai recente măsuri procedurale luate de procuror în cauză (a se vedea supra, pct. 25-27), reclamantul a subliniat că deciziile incriminate dovedeau doar faptul că procurorul însărcinat cu cauza nu manifestase un interes real în soluţionarea cauzei.
50. În cele din urmă, reclamantul i-a solicitat Curţii să concluzioneze că, după mai mult de şapte ani de la moartea fiului său, autorităţile naţionale încă nu i-au identificat pe cei răspunzători şi nici măcar nu au clarificat circumstanţele în care a murit fiul său. Prin urmare, aceasta ar trebui să constate că ancheta nu a îndeplinit criteriile de promptitudine, imparţialitate şi eficienţă, prevăzute la art. 2 din Convenţie.
2. Motivarea Curţii
a) Decesul fiului reclamantului
(i) Principii generale
51. Curtea reiterează faptul că art. 2 din Convenţie, care protejează dreptul la viaţă, este considerat una dintre dispoziţiile fundamentale ale Convenţiei. Împreună cu art. 3, acesta consacră una dintre valorile de bază ale societăţilor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei. Prima teză a art. 2 interzice statelor contractante să cauzeze moartea cuiva „în mod intenţionat” sau prin „recurgerea la forţă” disproporţionată în raport cu scopurile legitime la care se face referire la literele a)-c) de la paragraful 2 al dispoziţiei respective, ci şi să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa celor aflaţi sub jurisdicţia lor (a se vedea, inter alia, L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 36, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III, şi Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27229/95, pct. 89, CEDO 2001-III)
52. De regulă, simplul fapt că o persoană moare în circumstanţe suspecte în timp ce se află în arest ar trebui să ridice problema dacă statul respectiv şi-a îndeplinit sau nu obligaţia de a proteja dreptul la viaţă al persoanei în cauză.
53. În plus, persoanele reţinute sunt într-o situaţie vulnerabilă, iar autorităţile sunt obligate să răspundă pentru tratamentul aplicat acestora (a se vedea, printre multe altele, Keenan, citată anterior, pct. 111). În consecinţă, când o persoană este sănătoasă la momentul arestării, dar moare ulterior, statul trebuie să ofere o explicaţie plauzibilă pentru evenimentele care au condus la decesul acesteia [a se vedea, mutatis mutandis, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 87, CEDO 1999-V; Salman, citată anterior, pct. 97] şi să prezinte dovezi care pun la îndoială veridicităţii afirmaţiile victimei, în special în cazul în care aceste afirmaţii sunt susţinute de rapoarte medicale (Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, pct. 43, 2 noiembrie 2004).
54. În evaluarea probelor, instanţa adoptă standardul probei „dincolo de orice dubiu” (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 161, seria A nr. 25, şi Orhan împotriva Turciei, nr. 25656/94, pct. 264, CEDO 2002). Totuşi, astfel de probe pot rezulta din coexistenţa unor inferenţe suficient de puternice, clare şi concordante sau a unor prezumţii similare ale faptelor de necontestat.
În cazul în care evenimentele în cauză sunt cunoscute integral sau într-o mare măsură, exclusiv de autorităţi, precum în cazul persoanelor aflate în custodia lor, se vor face prezumţii serioase ale faptelor privind leziunile sau decesul survenit în cursul detenţiei. Într-adevăr, se poate considera că sarcina probei depinde de autorităţi, care trebuie să ofere o explicaţie satisfăcătoare şi suficientă (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, pct. 109-11, CEDO 2002‑IV, şi Carabulea împotriva României, nr. 45661/99, pct. 109, 13 iulie 2010).
(ii) Aplicarea principiilor în prezenta cauză
55. Curtea observă că Marian Predică, fiul reclamantului, a decedat la 5 octombrie 2003, la vârsta de 20 de ani, după ce a fost transportat de urgenţă la spital de la penitenciarul unde îşi executa pedeapsa. Rapoartele medicale au confirmat că acesta a avut o moarte violentă, cauzată de o leziune majoră la cap. În fişele sale medicale nu exista niciun element care să indice că a avut probleme de sănătate la vremea la care a fost arestat sau că acesta a fost rănit înainte de ziua decesului.
56. În aceste circumstanţe, Guvernul are obligaţia să ofere o posibilă explicaţie pentru decesul fiului reclamantului.
57. Explicaţia Guvernului, bazată pe constatările procurorului din dosarul anchetei, este că moartea fiului reclamantului a fost consecinţa unor leziuni autoprovocate, suferite în timpul unei crize de epilepsie.
58. Instanţa este conştientă de natura subsidiară a rolului său şi recunoaşte că trebuie să fie prudentă în asumarea rolului de facto de primă instanţă, în cazul în care acest lucru nu devine inevitabil având în vedere circumstanţele unei anumite cauze [a se vedea, de exemplu, McKerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000]. Cu toate acestea, în cazul în care se fac acuzaţii în temeiul art. 2 şi art. 3 din Convenţie, instanţa trebuie să aplice un control deosebit de riguros [a se vedea, mutatis mutandis, Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 32, Seria A nr. 336, şi Avşar împotriva Turciei, nr. 25657/94, pct. 283, CEDO 2001-VII (extrase)], chiar dacă anumite proceduri şi investigaţii interne au avut deja loc.
59. În acest context, Curtea observă că probele din dosar nu susţin afirmaţia conform căreia fiul reclamantului suferea de epilepsie sau că fusese tratat vreodată pentru această boală înainte de incidentul din 1 octombrie 2003. Toate documentele medicale depuse la dosar dezvăluie că Marian Predică era sănătos clinic începând cu anul 2000, când a fost arestat de poliţie prima dată, până la 11 septembrie 2003, când a fost examinat din punct de vedere medical la transferul în Penitenciarul Rahova. În toată această perioadă nu a fost consemnată nicio criză de epilepsie; fiului reclamantului nu i s-a prescris sau administrat niciodată niciun tratament pentru epilepsie sau pentru orice altă patologie similară.
În plus, făcând referire la incidentul din 1 octombrie 2003, care a culminat cu moartea fiului reclamantului, Curtea observă că, contrar afirmaţiei Guvernului, conform căreia medicii nu au menţionat niciodată diagnosticul de „epilepsie” în fişele medicale, termenii utilizaţi fiind „suspect de ingerare voluntară de medicamente” şi apoi „convulsii/simptome de epilepsie majoră (grand mal)” (criză comiţială)
60. Certificatul care atestă decesul fiului reclamantului şi raportul preliminar al autopsiei a menţionat că moartea acestuia fusese violentă, „cu grave traumatisme craniene şi faciale, cauzate de o agresiune” (a se vedea supra, pct. 10). S-a stabilit că leziunile traumatice fatale au fost suferite cu câteva zile înainte de data spitalizării şi, prin urmare, înainte de data pretinsei crize de epilepsie.
În concluziile raportului suplimentar emis la trei zile de la moartea victimei, pe baza declaraţiilor date procurorului de către colegii de celulă ai acestuia, se afirma că toate leziunile ar fi putut fi produse „posibil prin lovirea de un pat de metal în timpul unei crize de epilepsie majoră (grand mal)” (a se vedea supra, pct. 12).
61. Totuşi, aceste concluzii au fost ulterior infirmate de raportul mai recent al Comisiei superioare medico-legale. Astfel, cea mai înaltă autoritate română din domeniul medicinei legale a concluzionat că era exclusă posibilitatea ca toate leziunile traumatice găsite pe trupul decedatului să fi fost produse numai de o cădere în timpul unei crize de epilepsie (a se vedea supra, pct. 26)..
În plus, Guvernul nu a oferit nicio explicaţie pentru restul multiplelor leziuni găsite la autopsie pe trupul fiului reclamantului (a se vedea supra, pct. 11), leziuni care au fost suferite, conform rapoartelor de expertiză medico-legală, „în acelaşi context ca şi leziunile fatale de la nivelul extremităţii cefalice”.
În acest context, Curtea face referire, de asemenea, la informaţiile relevante prezentate în raportul Amnesty International şi în declaraţia G.I., amândouă fiind indicate la nivel naţional ca probe care trebuie să fie luate în considerare de către autorităţile interne de cercetare (a se vedea supra, pct. 24 şi 32).
62. Ipoteza Guvernului, conform căreia fiul reclamantului ar fi putut să se lovească singur căzând în timpul unei crize de epilepsie este, astfel, improbabilă atunci când este examinată în lumina tuturor faptelor menţionate anterior. Nu a fost oferită nicio altă explicaţie privind circumstanţele în care a decedat fiul reclamantului.
63. Curtea ţine seama de faptul că acţiunea privind anchetarea morţii fiului reclamantului este pendinte în faţa autorităţilor naţionale. Totuşi, aceasta observă, de asemenea, că, în prezent, la mai mult de şapte ani de la începerea cercetării penale, circumstanţele în care a murit Marian Predică au rămas încă neelucidate.
Prin urmare, Curtea constată că autorităţile nu au oferit o explicaţie plauzibilă şi satisfăcătoare pentru decesul fiului reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Kats şi alţii împotriva Ucrainei, nr. 29971/04, pct. 95-96 şi pct. 112, 18 decembrie 2008).
Prin urmare, aceasta hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie pe fond.
64. Având în vedere această concluzie, Curtea consideră că este necesar să reţină separat că a fost încălcat art. 2 din cauza lipsei unei asistenţe medicale oportune.
b) Cu privire la pretinsul caracter inadecvat al anchetei
(i) Principii generale
65. Curtea reiterează faptul că, în cazul în care au existat pierderi de vieţi în circumstanţe care ar putea angaja răspunderea statului, art. 2 impune statului obligaţia de a asigura, prin toate mijloacele disponibile, un răspuns adecvat – judiciar sau de altă natură – astfel încât cadrul legislativ şi administrativ prevăzut pentru a proteja dreptul la viaţă să fie puse în aplicare în mod corespunzător şi orice încălcare a acestui drept să fie reprimată şi pedepsită [a se vedea Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 91, CEDO 2004-XII). În special, atunci când un deţinut moare în circumstanţe suspecte, trebuie să fie efectuată din oficiu o „anchetă oficială şi eficientă” prin care se pot stabili cauzele morţii şi pot fi identificate şi sancţionate persoanele răspunzătoare (a se vedea Paul şi Audrey Edwards împotriva Regatului Unit, nr. 46477/99, pct. 74, CEDO 2002-II şi cauza mai recentă Tsintsabadze împotriva Georgiei, nr. 35403/06, pct. 85, 15 februarie 2011).
Principalul scop al unei astfel de anchete este de a asigura punerea eficientă în aplicare a legislaţiei interne care protejează dreptul la viaţă şi, în acele cazuri care implică agenţi sau organisme ale statului, pentru a asigura angajarea răspunderii lor pentru decesele care intră sub jurisdicţia lor [Mastromatteo împotriva Italiei (MC), nr. 37703/97, pct. 89, CEDO 2002‑VIII].
66. Pentru ca ancheta să fie eficientă, este necesar ca persoanele responsabile pentru efectuarea acesteia să fie independente de cele implicate în deces. Acestea trebuie să nu fie subordonate din punct de vedere ierarhic sau instituţional persoanelor implicate în deces, ci independente în practică (a se vedea, printre multe altele, McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 112, CEDO 2001‑III, şi Paul şi Audrey Edwards, citată anterior, pct. 70).
67. Autorităţile trebuie să adopte toate măsurile rezonabile pentru a putea să asigure probe privind incidentul (a se vedea Salman, citată anterior, pct. 100). Orice deficienţe ale anchetei care afectează posibilitatea stabilirii cauzei decesului sau a persoanei responsabile riscă să contravină acestui standard (a se vedea, de exemplu, McKerr, pct. 113, şi Paul şi Audrey Edwards, pct. 71, ambele citate anterior).
În consecinţă, autorităţile competente trebuie să acţioneze cu diligenţă şi promptitudine exemplare şi trebuie să iniţieze din oficiu cercetări care pot, în primul rând, să stabilească circumstanţele în care a avut loc incidentul şi orice nereguli în operarea sistemului de reglementare şi, în al doilea rând, să identifice funcţionarii sau autorităţile statului implicate. Cerinţa privind controlul public este, de asemenea, relevantă în acest context (a se vedea, Kats şi alţii împotriva Ucrainei, citată anterior, pct. 116), al cărui grad poate varia în mare măsură de la caz la caz. Totuşi, în toate cazurile, rudele de gradul I ale victimei trebuie să fie implicate în procedură, în măsura necesară pentru a proteja interesele legitime ale acesteia (a se vedea, Carabulea, pct. 131, şi, pentru rezumatul complet al jurisprudenţei relevante, a se vedea McKerr, citată anterior, pct. 111-115).
(ii) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
68. Referindu-se la circumstanţele prezentei cauze, în cadrul principiilor de mai sus, instanţa constată că art. 2 din Convenţie prevede obligaţia procedurală de anchetare a circumstanţelor decesului fiului reclamantului (a se vedea, Slimani, citată anterior, pct. 29-34). Aceasta consideră că ancheta penală privind decesul lui Marian Predică a evidenţiat grave inconsecvenţe şi nereguli.
69. Curtea observă, de la început, că ancheta privind decesul fiului reclamantului este încă la poliţia judiciară, după mai mult de şapte ani de la deschiderea acesteia de către un procuror militar. În cursul acestei perioade, autorităţile de anchetă au refuzat în mai multe rânduri să înceapă urmărirea penală, dar aceste decizii au fost anulate ulterior de instanţele interne şi cauza a fost înaintată pentru cercetări suplimentare, cu instrucţiuni detaliate referitoare la probele care trebuie obţinute şi circumstanţele care trebuie stabilite în contextul anchetării morţii lui Marian Predică.
Totuşi, aceste instrucţiuni nu au fost respectate pe deplin de autorităţile de anchetă. În plus, dosarul este încă la procuror, care a decis să delege întreaga activitate de cercetare poliţiei judiciare şi, între timp, să înregistreze cauza în arhivele secţiei de omucideri a serviciilor poliţiei la secţiunea „cauze penale cu autori neidentificaţi” (a se vedea supra, pct. 27).
70. În plus, anumite elemente ale anchetei (a se vedea supra, pct. 15-16) nu au îndeplinit minimum de cerinţe privind independenţa şi obiectivitatea, având în vedere că anumite elemente de probă din dosar au fost prezentate în timp ce ancheta penală era pendinte în faţa procurorului militar, a cărui lipsă de independenţă instituţională a fost recunoscută de Curte în multe cauze (a se vedea, printre altele, Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, pct. 107, 12 octombrie 2004).
71. Curtea subliniază, de asemenea, că reclamantul nu a fost implicat în mod corespunzător în procedura de anchetă, acesta nefiind informat sau consultat cu privire la probele propuse ori la martori şi, de multe ori, acesta nu a primit nicio informaţie referitoare la evoluţia anchetei (a se vedea, mutatis mutandis, Kats şi alţii, citată anterior, pct. 121-122). În consecinţă, ancheta şi rezultatele acesteia nu au beneficiat de un control public suficient, iar acestea nici nu au protejat interesele rudelor de gradul I (a se vedea, de asemenea, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24746/94, pct. 109, 4 mai 2001; McKerr, pct. 115; şi Paul şi Audrey Edwards, pct. 73).
72. În această privinţă, Curtea observă că unele dintre neregulile menţionate anterior, precum şi faptul că ancheta nu a îndeplinit cerinţele prevăzute de Convenţie, au fost recunoscute de instanţele naţionale, care au decis să anuleze rezoluţiile procurorilor de neîncepere a urmării penale şi au dat indicaţii precise cu privire la probele care trebuie obţinute şi circumstanţele care trebuie clarificate în cauză (a se vedea supra, pct. 18 şi 24).
Cu toate acestea, până în prezent, în ciuda probelor medicale din dosar, care atestă o moarte violentă, şi a instrucţiunilor instanţelor interne, nu a fost trasă la răspundere nicio persoană pentru faptele incriminate şi autorităţile competente nu au prezentat nicio clarificare a circumstanţelor decesului.
73. Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a realiza o anchetă eficientă privind decesul fiului reclamantului.
Prin urmare, aceasta constată că art. 2 din Convenţie a fost încălcat şi în această privinţă.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENŢIE
74. Reclamantul s-a plâns de lipsa căilor de atac interne pentru pretinsele încălcări ale art. 2. Acesta a invocat art. 13 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
75. Curtea observă că acest capăt de cerere este legat de cel examinat mai sus şi trebuie aşadar să fie declarat admisibil.
A. Argumentele părţilor
76. Făcând referire la acţiunea introdusă de reclamant în temeiul art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen. şi la hotărârile pronunţate în cauză, Guvernul a susţinut că acţiunea respectivă s-a dovedit a fi o cale de atac adecvată pentru pretinsa încălcare a drepturilor şi libertăţilor reclamantului, prevăzute de Convenţie. În cadrul examinării plângerilor reclamantului, instanţele naţionale au invocat nu numai dreptul intern aplicabil, ci şi principiile Convenţiei.
Probele prezentate până atunci arătau că decesul fiului reclamantului fusese cauzat de un incident medical. Faptul că persoanele suspectate a fi implicate (prizonieri şi ofiţeri) nu au fost găsite răspunzătoare pentru decesul acestuia nu putea fi considerat drept o omisiune din partea autorităţilor care ar putea împiedica exercitarea dreptului prevăzut la art. 13 din Convenţie.
77. Reclamantul a făcut referire la argumentele sale prezentate în temeiul art. 2, pretinzând că ancheta privind moartea fiului său nu a fost nici pe departe eficientă, promptă şi imparţială. În plus, reclamantul a susţinut că, în măsura în care nimeni nu a fost tras la răspundere pentru moartea fiului său, considerată de procuror ca fiind naturală şi neviolentă, acesta nu avea un temei suficient pentru a introduce în faţa instanţelor naţionale o acţiune civilă în despăgubiri.
B. Motivarea Curţii
78. În conformitate cu jurisprudenţa consacrată a Curţii (a se vedea, de exemplu, Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, pct. 81-82, 26 iulie 2007), art. 13 din Convenţie impune ca, în cazul în care există o încălcare discutabilă a unuia sau mai multor drepturi prevăzute de Convenţie, ar trebui să fie pus la dispoziţia victimei un mecanism de angajare a răspunderii unor funcţionari ai statului sau unor organisme ale statului pentru respectiva încălcare. În cazul unei morţi suspecte sau al unor rele tratamente, având în vedere importanţa fundamentală a drepturilor protejate de art. 2 şi art. 3, art. 13 impune, pe lângă plata unor despăgubiri, după caz, o anchetă minuţioasă şi eficientă, care să poată duce la identificarea şi, dacă este cazul, pedepsirea persoanelor răspunzătoare pentru faptele incriminate (a se vedea Süheyla Aydın împotriva Turciei, nr. 25660/94, pct. 208, 24 mai 2005).
79. Pe baza probelor prezentate în prezenta cauză, Curtea a constatat că autorităţile statului erau răspunzătoare pentru decesul fiului reclamantului în timp ce acesta se afla în custodia lor. Plângerile reclamantului la autorităţile interne în această privinţă se bazau pe aceleaşi probe şi, prin urmare, erau „admisibile” în sensul art. 13 (a se vedea, Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, 27 aprilie 1988, pct. 52, seria A nr. 131). Astfel, autorităţile aveau obligaţia de a efectua o anchetă eficientă în ceea ce priveşte acuzaţiile acestuia.
80. Din motivele prezentate anterior (a se vedea supra, pct. 69-73), nu se poate considera că a fost efectuată o anchetă penală eficientă sau minuţioasă în cei şapte ani care au urmat incidentului incriminat, nici în temeiul art. 2 din Convenţie şi cu atât mai puţin în conformitate cu art. 13, ale cărui cerinţe sunt mai ample decât obligaţia de cercetare impusă de art. 2 (a se vedea, mutatis mutandis, Buldan împotriva Turciei, nr. 28298/95, pct. 105, 20 aprilie 2004, şi Tekdağ, nr. 27699/95, pct. 98, 15 ianuarie 2005). Nu a fost identificată, cu atât mai puţin sancţionată, niciuna din persoanele răspunzătoare pentru moartea fiului reclamantului şi nu a fost oferită nicio cale de atac pentru anchetă ineficientă (a se vedea mutatis mutandis, Abramiuc împotriva României, nr. 37411/02, pct. 130, 24 februarie 2009).
În plus, în măsura în care nu a fost găsită răspunzătoare nicio persoană pentru moartea fiului reclamantului, posibilitatea reclamantului de a introduce o acţiune civilă în despăgubiri este pur teoretică şi, în orice caz, această opţiune a fost deja considerată de jurisprudenţa Curţii ca nefiind capabilă să ofere reparaţii [Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, pct. 83, 26 iulie 2007, Rupa împotriva României (nr. 1), nr. 58478/00, pct. 189-91, 16 decembrie 2008; şi Carabulea împotriva României, nr. 45661/99, pct. 167, 13 iulie 2010].
81. Prin urmare, Curtea constată că reclamantului i s-a refuzat o cale de atac eficientă în ceea ce priveşte decesul fiului său şi astfel i s-a refuzat accesul la orice alte căi de atac disponibile, inclusiv o cerere de despăgubire.
În consecinţă, aceasta concluzionează că a fost încălcat art. 13 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
82. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
83. Conform unei scrisori scrise mână şi adresată de către reclamant avocatului acestuia la 19 mai 2010 cu privire la prejudiciul moral pe care l-a suferit, acesta a pretins suma de 4 000 000 EUR (patru milioane euro) cu titlu de despăgubire. Acesta a pretins că a trecut printr-o suferinţă mentală intensă, ca părinte căruia i s-a spus că trebuie să ia de la spital trupul neînsufleţit al copilului său, la cinci zile după ce fiul său intrase în comă. În acelaşi timp, acesta a susţinut că faptul că până la acea vreme nu au fost elucidate circumstanţele în care a murit fiul său i-a produs o suferinţă psihologică semnificativă.
84. Guvernul solicită Curţii să respingă capetele de cerere ca nefondate. Ca alternativă, în cazul în care Curtea constată o încălcare în această cauză, Guvernul consideră că simpla recunoaştere a unei astfel de încălcări ar fi suficientă în sensul art. 41. În orice caz, acesta solicită Curţii să respingă pretenţiile reclamantului ca fiind exorbitante.
85. Curtea consideră că reclamantul a suferit fără îndoială prejudicii ca urmare a încălcărilor constatate de Curte. Având în vedere circumstanţele prezentei cauze şi natura multiplelor încălcări constatate, Curtea îi acordă 35 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
86. Reclamantul a solicitat suma de 5 135 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, şi anume 4 835 EUR pentru onorariul avocatului şi 300 EUR pentru costurile suportate de APADOR-CH legate de suportul tehnic şi cheltuielile poştale. Acesta a prezentat o listă detaliată a costurilor asistenţei juridice oferite în baza contractului pe care îl încheiase cu avocatul său.
87. Guvernul a susţinut că suma solicitată era excesivă, atât în ceea ce priveşte numărul de ore lucrate, cât şi tariful pe oră solicitat. Acesta a contestat, de asemenea, cererile în ceea ce priveşte costurile suportate de APADOR-CH, având în vedere că aceasta era o organizaţie non-profit şi cheltuielile pretinse nu erau justificate de niciun document.
88. Curtea reiterează faptul că, pentru rambursarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 41, este necesar să fie stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (MC), nr. 23118/93, pct. 62, CEDO 1999-VIII; Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, pct. 176, 11 iulie 2006; şi Cobzaru, citată anterior, pct. 111]. În conformitate cu art. 60 § 2 din Regulamentul Curţii, toate cererile trebuie să fie însoţite de informaţii detaliate, în caz contrar Curtea poate respinge integral sau parţial cererea.
89. În speţă, având în vedere criteriile menţionate anterior, lista detaliată prezentată de reclamant şi complexitatea elementelor de fapt şi de drept analizate, instanţa îi acordă reclamantului suma solicitată, din care se scade suma de 850 EUR primită sub formă de asistenţă judiciară din partea Consiliului Europei, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, care urmează a fi plătită după cum urmează: restul sumei de 3 985 EUR doamnei N. Popescu şi 300 EUR către APADOR-CH, care trebuie viraţi separat în contul bancar indicat de reprezentatul reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
90. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie în ceea ce priveşte decesul fiului reclamantului;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie în ceea ce priveşte obligaţia statului pârât de a efectua o anchetă eficientă;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din Convenţie din cauza lipsei de căi de atac interne eficiente cu privire la decesul fiului reclamantului în custodia statului;
5. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în moneda naţională la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 35 000 EUR (treizeci şi cinci de mii de euro) reclamantului pentru prejudiciul moral, plus orice altă sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(ii) 5 135 EUR (cinci mii o sută treizeci şi cinci euro) pentru cheltuielile de judecată, din care se scad 850 EUR (opt sute cincizeci euro) acordaţi sub formă de asistenţă judiciară, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care urmează a fi viraţi în contul bancar precizat de fiecare reprezentant, după cum urmează:
(a) 3 985 EUR (trei mii nouă sute optzeci şi cinci euro) doamnei N Popescu;
(b) 300 EUR (trei sute euro) către APADOR-CH;
(b) că, de la expirarea perioadei de trei luni menţionate anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 7 iunie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy