CASE OF PRODAN v. MOLDOVA - [Romanian Translation]

Traducere din limba engleză

Hotărârea Prodan contra Moldovei

În cazul Prodan contra Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţiunea a IV-a, în Camera în următoarea componenţă:

             D-l  Nicolas BRATSA, Preşedinte;

             D-l  M.PELLONPĂĂ;

             D-a  V.STRASNICKA;

             D-l  R.MARUSTE;

             D-l  S.PAVLOVSCHI;

             D-l  L.GARLICKI;

             D-l  J.BORREGO BORREGO, judecători

             şi D-l M.O BOYLE, Grefierul secţiunii;

Deliberând la 7 ianuarie 2003 şi la 27 aprilie 2004;

Adoptă următoarea hotărâre, la ultima dată menţionată :

 PROCEDURA

1. Cazul a fost iniţiat prin cererea nr. 49806-99 contra Republicii Moldova, înaintată către Curte conform articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (în continuare - Convenţia) de către o moldoveancă, Dna Tatiana Prodan la 5 ianuarie 1999.

2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către dl Vitalie Nagacevschi, activând în numele organizaţiei non guvernamentale Juriştii pentru Drepturile Omului, cu sediul la Chişinău.

3.Guvernul Republicii Moldova (în continuare - Guvernul) a fost reprezentat de către Agentul Guvernamental dl Vitalie Pârlog, de la Ministerul Justiţiei.

4. Reclamanta a invocat, în particular, că neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea ei este incompatibilă cu Convenţia.

5. Cererea a fost remisă Secţiunii a IV-a a Curţii conform Regulii 52 §1 a Regulamentului Curţii. În cadrul acestei Secţiuni, Camera care va analiza cazul (articolul 27 §1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu prevederile Regulii 26 §1.

6. Potrivit unei decizii din 7 ianuarie 2003, Curtea a declarat cererea ca fiind admisibilă.

7. După ce au fost consultate părţile, Camera a hotărât că nu a fost solicitată nici o audiere asupra fondului (Regula 59 §3 in fine), iar părţile şi-au răspuns în formă scrisă la observaţiile fiecăreia.

8. Reclamanta şi Guvernul au depus observaţiile asupra fondului conform Regulii 59 §1.

9. Conform unei scrisori ce datează din 4 septembrie 2003, Guvernul a informat Curtea despre adoptarea şi intrarea în vigoare a noului Cod Civil şi asupra modificărilor la anumite prevederi ale Codului de Procedură Civilă şi a ridicat o obiecţie preliminară adiţională în această privinţă.

 ÎN FAPTI. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI 10. Reclamanta s-a născut în anul 1924 şi trăieşte în Chişinău. 11. În iunie 1946 autorităţile sovietice au naţionalizat casa părinţilor reclamantei. În 1949 părinţii ei au fost deportaţi în Siberia.

12. La 8 decembrie 1992 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea Nr.1225 - XII cu privire la reabilitarea victimelor represiunii politice comisă de către regimul totalitar comunist de ocupaţie. Legea a permis victimelor represiunilor sovietice să reclame proprietatea lor confiscată sau naţionalizată.

13. În anul 1997, reclamanta a înaintat o cerere de chemare în judecată la Judecătoria Sectorului Centru, potrivit căreia ea cerea restituirea casei părinţilor ei. La acel moment casa în cauză consta din şase apartamente: nr.3, 6, 7, 8, 12 şi 13. Deoarece apartamentele nr.3, 6, 7, 8, 13 au fost cumpărate de către foştii chiriaşi, reclamanta a cerut să fie declarate nule şi să fie anulate contractele de cumpărare a acestor apartamente de la stat. De asemenea, ea cerut evacuarea tuturor locatarilor casei.

14. La 14 martie 1997, Judecătoria Sectorului Centru a decis în favoarea reclamantei şi a pronunţat hotărârea de restituire a casei. Au fost declarate nule şi anulate contractele potrivit cărora apartamentele nr.3, 6, 7, 8 şi 13 au fost vândute chiriaşilor lor. În continuare Curtea a ordonat Consiliului Municipal să evacueze locatarii acestor apartamente, inclusiv pe cei din apartamentul nr.12 şi a indicat Consiliului Municipal să ofere tuturor chiriaşilor respectivi un alt spaţiu locativ.

15.Consiliul Municipal şi chiriaşii au înaintat apel la Tribunalul Municipiului Chişinău contra hotărârii Judecătoriei Sectorului Centru. La 17 octombrie 1997 Tribunalul municipiului Chişinău a admis apelul anulând hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru.

16. Reclamanta a înaintat apel împotriva deciziei Tribunalului municipiului Chişinău. La 31 martie 1998 Curtea de Apel a respins apelul şi a menţinut decizia Tribunalului municipiului Chişinău.

17. În conformitate cu cererea reclamantei, Procuratura Generală a Republicii Moldova a depus la Curtea Supremă de Justiţie, recurs în anulare împotriva deciziilor Tribunalului municipiului Chişinău şi a Curţii de Apel.

18. La 19 august 1998, Curtea Supremă de Justiţie a anulat deciziile Tribunalului municipiului Chişinău şi a Curţii de Apel, menţinând hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru din 14 martie 1997 din motivul că ambele instanţe judecătoreşti, atât Tribunalul municipiului Chişinău, cât şi Curtea de Apel au interpretat incorect prevederile Legii nr.1225-XII din 8 decembrie 1992 (vezi paragraful 30 prezentat mai jos).

19. La o dată nespecificată, în anul 1998, după ce a obţinut titlul executoriu, reclamanta a cerut Consiliului Municipal să execute hotărârea din 14 martie 1997. Într-o scrisoare din 14 ianuarie 1999, Consiliul Municipal a informat reclamanta că, din cauza lipsei de fonduri pentru construirea apartamentelor pentru chiriaşii evacuaţi, nu a putut executa hotărârea.

20. În anul 1999 reclamanta a înainta o cerere Organului Cadastral Teritorial Chişinău de a i se elibera certificatul de proprietate asupra casei în cauză. Într-o scrisoare din 15 septembrie 1999 Organul Cadastral Teritorial Chişinău a informat reclamanta că va elibera titlul de proprietate doar în baza ,,actului de predare – primire” eliberat de Consiliul Municipal.

21. În octombrie 1999 reclamanta a înaintat o cerere de chemare în judecată la Judecătoria Sectorului Centru contra Consiliul Municipal cerând repararea prejudiciilor cauzate de neexecutarea la timp a hotărârii din 14 martie 1997. La 17 noiembrie 1999, Judecătoria Sectorului Centru a respins această acţiune ca fiind nefondată. Reclamanta nu a înaintat apel împotriva hotărârii respective şi ea a devenit definitivă.

22. În 2000 reclamanta a înaintat o cerere Judecătoriei Sectorului Centru cerând schimbarea parţială a modalităţii de executare a hotărârii din 14 martie 1997. În special, ea a cerut echivalentul în bani de la Consiliul Municipal în locul restituirii apartamentelor nr.3 ,6, 7, 12 şi 13. La 7 februarie 2000, Judecătoria Sectorului Centru a dat ordin de evaluare din apartamente de către specialiştii Organului Cadastral Teritorial Chişinău. Potrivit unei cereri din partea reclamantei, la 24 februarie 2000 Judecătoria Sectorului Centru a cerut ca evaluarea apartamentelor să fie făcută de către specialişti independenţi competenţi în domeniul proprietăţii de bunuri imobile.

23. La 3 octombrie 2000, Judecătoria Sectorului Centru a decis să schimbe parţial modalitatea de executare a hotărârii din 14 martie 1997 şi a ordonat să se plătească reclamantei suma de 488 274 lei moldoveneşti (MDL), valoarea de piaţă a apartamentelor nr.3, 6, 7, 12 şi 13.

24. Consiliul Municipal a înaintat Tribunalului Municipiului Chişinău apel împotriva acestei hotărâri. La 10 ianuarie 2001, Tribunalul municipiului Chişinău a respins apelul menţinând hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru din 3 octombrie 2000.

25. În anul 2001 reclamanta a solicitat Direcţiei de Repartizare a Spaţiului Locativ a Consiliului Municipal să execute hotărârea din 14 martie 1997, deoarece ea prevedea evacuarea locatarilor din apartamentul nr.8. Printr-o scrisoare din 26 martie 2001, Consiliul Municipal a informat reclamanta că, din cauza lipsei de fonduri pentru construirea clădirilor cu apartamente şi a spaţiului locativ alternativ pentru chiriaşii evacuaţi, hotărârea din 14 martie 1997 nu poate fi executată.

26. La 10 aprilie 2001, Judecătoria Sectorului Centru a refuzat cererea Consiliul Municipal prin care acesta cerea amânarea executării hotărârii Judecătoriei Sectorului Centru din 3 octombrie 2000. La 19 iunie 2001, Tribunalul municipiului Chişinău, printr-o decizie finală a respins apelul Vice-primarului contra hotărârii sus-menţionate.

27. Conform cererii Consiliului Municipal, Procuratura Generală a Republicii Moldova a depus un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie prin care a cerut anularea hotărârilor Judecătoriei Sectorului Centru din 3 octombrie 2000 şi a Tribunalului municipiului Chişinău din 10 ianuarie 2001.

28. La 12 septembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare depus de Procurorul General.

29. La o data nespecificată, reclamanta a înaintat o nouă cerere către Consiliul Municipal pentru executarea hotărârilor din 14 martie 1997 şi din 3 octombrie 2000. Printr-o scrisoare din 23 octombrie 2001, Consiliul Municipal a informat reclamanta că din cauza lipsei de fonduri şi a spaţiilor locative alternative pentru chiriaşii apartamentului nr.8, hotărârea din 14 martie 1997 nu poate fi executată. Referitor la executarea hotărârii din 3 octombrie 2000, Consiliul Municipal a răspuns că banii vor ar fi plătiţi după ce alte ordine judecătoreşti ar fi fost plătite.

30. La 20 noiembrie 2002, Consiliul Municipal a plătit reclamantei o sumă în valoare de 488 274 MDL (echivalentul a 29 238 EURO în acea perioadă) conform hotărârii din 3 octombrie 2000. Hotărârea din 14 martie 1997 cu privire la evacuarea chiriaşilor din apartamentul nr.8 a rămas neexecutată.

  II. DREPTUL INTERN PERTINENT

31. Prevederile relevante ale Legii nr.1225-XII din 8 decembrie 1992, cu modificările ulterioare din 23 noiembrie 1994, prevede următoarele: „Articolul 12. Restituirea averii persoanelor supuse represiunilor

(1) Cetăţenilor Republicii Moldova, supuşi represiunilor politice şi ulterior reabilitaţi, li se restituie, la cererea lor sau a moştenitorilor lor, averea confiscată, naţionalizată sau luată în alt mod. (...)

(5) Actele de vânzare – cumpărare sau de înstrăinare în alt mod a caselor, clădirilor şi a altor construcţii şi bunuri confiscate, naţionalizate sau luate de la persoanele supuse represiunilor, efectuate după reabilitarea acestora, se declară nule pe cale judiciară, la cererea persoanelor supuse represiunilor sau a moştenitorilor lor.”

În 1998 articolul de mai sus a fost completat cu un nou paragraf prin Legea nr. 84-XIV din 8 iulie 1998, care prevede următoarele:

„ (6) Persoanele care urmează a fi evacuate din casele restituite sunt asigurate cu spaţiu locativ peste rând, la momentul evacuării, de către autorităţile administraţiei publice locale, în conformitate cu legislaţia.”

Articolul 426 al Codului de Procedură Civilă, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003 prevede următoarele:

„Creditorului – urmăritor şi debitorului li se comunică locul şi data şedinţei dar neprezentarea lor nu împiedică soluţionarea chestiunii depuse în faţa instanţei.

Împotriva încheierii instanţei cu privire la actele executorului judecătoresc se poate face recurs.”

Articolul 478 din Codul Civil, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003 prevede următoarele:

„Prejudiciul cauzat persoanei fizice sau juridice în urma acţiunilor ilicite ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti se repară de către stat integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, în modul stabilit de lege.”

La 12 iunie 2003 a intrat în vigoare noul Cod Civil. Articolul 1404 al Codului Civil prevede următoarele:

„(1) Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcţie de răspundere va răspunde solidar în cazul intenţiei sau culpei grave.

(2) Persoanele fizice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acţiunile indicate la al. 1.”

ÎN DREPT

I. EXCEPŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

A. Neepuizarea căilor de recurs interne

32. În observaţiile sale din 7 martie 2003 şi din 4 septembrie 2003, Guvernul Republicii Moldova a invocat pentru prima dată excepţia de neepuizare a remediilor interne, bazându-se pe faptul că reclamanta nu a folosit remediile prevăzute de articolele 426 a vechiului Cod de Procedură Civilă, articolul 478 al Codului Civil sau ale articolului 1404 al noului Cod Civil al Republicii Moldova.

1. Articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi articolul 478 al vechiului Cod Civil

33. Curtea reaminteşte faptul că în conformitate cu Regula 55 a Regulamentului Curţii orice declaraţie de inadmisibilitate trebuie făcută de către statul reclamat în observaţiile sale referitoare la admisibilitatea cererii, dacă caracterul şi circumstanţele faptelor o permit.

34. În ceea ce priveşte articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi articolul 478 al vechiului Cod Civil, Curtea notează că aceste coduri au fost în vigoare în perioada dintre 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003.

35. Cazul a fost comunicat Guvernului Republicii Moldova la 27 noiembrie 2001 şi Guvernul a fost rugat să prezinte observaţiile sale cu privire la admisibilitatea cererii înainte de 8 ianuarie 2002. Guvernul, totuşi, nu a prezentat nici o observaţie cu privire la admisibilitate şi cererea a fost declarată admisibilă de către Curte la 7 ianuarie 2003. Guvernul a prezentat observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii la 7 martie 2003 şi la 4 septembrie 2003.

36. Deoarece nu există motive speciale care ar absolvi Guvernul de invocarea obiecţiilor sale cu privire la faptul că reclamanta nu a folosit prevederile articolului 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi ale articolului 478 al vechiului Cod Civil în procedura de admisibilitate, el nu o mai pot face acum. (Maurer v. Austria, nr. 50110/99, §16, 17 ianuarie 2002).

37. În consecinţă, excepţiile preliminare ale Guvernului cu privire la articolul 426 al vechiului Cod de Procedură Civilă şi la articolul 478 al vechiului Cod Civil trebuie respinse.

2. Articolul 1404 al noului Cod Civil

38. Curtea reiterează faptul că regula epuizării tuturor remediilor naţionale aşa cum prevede articolul 35 §1 al Convenţiei se bazează pe presupunerea că sistemul juridic naţional prevede remedii efective împotriva încălcărilor drepturilor. Sarcina de a dovedi acest lucru îi aparţine Guvernului care invocă regula neepuizării cu scopul de a convinge Curtea că reclamanta a beneficiat de dreptul la un remediu efectiv în teorie şi în practică la timpul relevant, adică remediul a fost accesibil, capabil de a oferi o redresare a plângerii şi ar oferi posibilităţi rezonabile de succes (vezi V. contra Regatului Unit al Marii Britanii, (GC), NR. 24888/94, § 57, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1999 – IX).

39. Evaluarea faptului dacă remediile naţionale au fost epuizate este în mod normal, efectuată cu referinţa la data la care cererea a fost depusă la Curtea Europeană. Totuşi, această regulă are şi excepţii, care pot fi justificate de circumstanţele speciale ale fiecărui caz (Brusco v. Italia (dec.), nr. 69789/01, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2001 – XI).

40. Curtea nu consideră că cazul acesta constituie o excepţie de la regula de mai sus. Trebuie notat faptul că articolul 1404 al noului Cod Civil prevede un principiu general declarativ de responsabilitate a organelor de stat în cauzele în care a fost cauzat un prejudiciu ca urmare a unor decizii administrative ilegale sau ca rezultat al nesoluţionării unei petiţii, plângeri în limita de timp obligatorie. În cazul respectiv, nu a existat nici o decizie administrativă şi nici o limită de timp obligatorie. Mai mult, articolul nu prevede nici un remediu procedural specific pentru cazurile de neexecutare a hotărârilor judecătoreşti definitive.

41. Legea invocată de Guvernul Republicii Moldova poate, totuşi, fi distinctă de Actul Pinto invocat în hotărârea menţionată mai sus Brusco c. Italiei, unde legea italiană a fost special elaborată şi a intrat în vigoare pentru a soluţiona problema existentă în Italia cauzată de durata procedurilor care este contrară prevederilor Convenţiei.

42. În prezentul caz, Curtea observă că Guvernul pur şi simplu a invocat un articol din noul Cod Civil care stabileşte principiul răspunderii autorităţilor statale. Totuşi, Guvernul nu a statuat asupra prevederilor legale care ar fi permis reclamantei să asigure executarea hotărârilor judecătoreşti şi repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării pe parcursul mai multor ani a hotărârilor judecătoreşti respective, la fel Guvernul nu a invocat nici un exemplu de cazuri în care legea invocată de Guvern să fie cu succes folosită. Curtea nu consideră că Guvernul a argumentat suficient eficienţa remediului invocat de Guvern sau că reclamanta, la această etapă, ar trebui din nou să invoce violarea drepturilor sale în faţa instanţelor de drept naţionale.

43. În consecinţă, baza excepţiei cu privire la articolul 1404 al noului Cod Civil nu poate fi acceptată.

B. Statutul de victimă 

44. Guvernul a susţinut faptul că deoarece reclamantei i-a fost achitată la 20 noiembrie 2002 o compensaţie, reclamanta mai poate pretinde a fi victimă a încălcării prevederilor Convenţiei numai în privinţa valorii apartamentului 8 din care chiriaşii nu au fost evacuaţi. Guvernul a susţinut faptul că dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului 8 a fost stabilit prin hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 şi că nu a fost contestat.

45. Înainte de a trece la esenţa revendicărilor reclamantei, Curtea trebuie să stabilească dacă şi în ce măsură reclamanta continuă să fie victimă a pretinselor încălcări ale Convenţiei.

46. Curtea reiterează faptul că mai întâi de toate autorităţile naţionale trebuie să redreseze orice încălcare pretinsă a Convenţiei. Prin prisma acestei obligaţii continue de a redresa încălcările Convenţiei, întrebarea dacă reclamanta poate pretinde a fi victimă a unei pretinse încălcări este relevantă la orice etapă a procedurilor stipulate de către Convenţie (vezi E. contra Austria, cererea nr. 10668/83, decizia Comisiei din 13 mai 1987, Decizii şi Rapoarte (DR) 52, p. 177).

47. Curtea în continuare notează că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului în principiu nu este suficientă pentru a considera faptul că victima şi-a pierdut statutul de victimă, doar dacă autorităţile naţionale au recunoscut fie expres, fie în substanţă, şi ulterior, a redresat violările Convenţiei (vezi, ca exemplu, Amuur c. Franţei hotărârea din 25 iunie 1996, Rapoartele hotărârilor şi a deciziilor 1996 – III, P. 846, § 36, şi Dalban c. României (GC), NR. 28114/95, § 44, CEDO 1999 – VI).

48. Revenind la faptele cazului dat, în conformitate cu informaţia dată de către Guvern şi confirmată de către reclamantă, autorităţile i-au dat reclamantei banii potrivit hotărârii din 3 octombrie 2000. Totuşi, plata, care a fost efectuată doar după ce prezenta cerere i-a fost comunicată Guvernului, nu a inclus nici o confirmare referitor la pretinsele încălcări. Pe lângă aceasta, Curtea observă că în legătură cu evacuarea chiriaşilor din apartamentele nr.3, 6, 7, 12 şi 13, hotărârea din 14 martie 1997 nu a fost executată decât la 10 ianuarie 2001 şi referitor la apartamentul nr.8 nu a fost executată până la data pronunţării acestei hotărâri.

49. În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamanta ar putea pretinde că este victimă a încălcării articolului 6 §1 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

 II. Pretinsa violare a articolului 6 §1 al Convenţiei

50. Reclamanta invocă faptul că neexecutarea hotărârilor în favoarea ei i-a încălcat dreptul prevăzut articolul 6 §1 al Convenţiei.

51. Articolul 6 §1 al Convenţiei, prevede următoarele:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa...”

52. Curtea reiterează faptul că articolul 6 §1 asigură oricui dreptul de a revendica drepturile şi obligaţiile sale civile într-un tribunal; în acest fel se întruchipă “dreptul la un tribunal”, respectiv, dreptul de acces, care reprezintă dreptul de a institui proceduri în faţa unei instanţe judecătoreşti în chestiuni de natură civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acel drept ar fi unul iluzoriu dacă un Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie, să rămână ineficientă (inoperantă) în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 §1 să descrie în detalii garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără apărarea implementării hotărârilor judecătoreşti; a interpreta articolul 6 ca fiind în exclusivitate preocupat de accesul la o instanţă judecătorească şi îndeplinirea procedurilor ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiile de drept pe care Statele Contractante s-au obligat să le respecte când au ratificat Convenţia. Executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă de drept trebuie, deci, privită ca o parte integrantă a “procesului” conform scopurilor articolului 6 (vezi Hotărârea Hornsby contra Grecia din 19 martie 1997, Rapoarte 1997-II, p.510, §40).

53. Nu se cuvine ca o autoritate de stat să invoce lipsa de fonduri şi de spaţiu locativ alternativ, ca scuză pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti. O întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată numai de anumite circumstanţe deosebite. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să afecteze esenţa dreptului apărat conform articolului 6 §1 al Convenţiei (vezi Immobiliare Saffi contra Italiei (GC), nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999 - V). În cazul curent, reclamanta nu ar fi trebuit să fie împiedicată să beneficieze de succesul obţinut în urma soluţionării litigiului, care la început presupunea evacuarea locatarilor tuturor apartamentelor iar, mai târziu oferirea valorii de piaţă a apartamentelor nr.3, 6, 7, 12 şi 13 şi evacuarea locatarilor din apartamentul nr.8.

54. Curtea notează faptul că hotărârea Judecătoriei Sectorului Centru din 14 martie 1997 cu privire la apartamentele nr. 3, 6, 7, 12 şi 13 a rămas neexecutată timp de 29 de luni, iar în privinţa apartamentului nr.8 timp de 63 de luni (până în prezent). Referitor la hotărârea din 3 octombrie 2000, Curtea menţionează faptul că ea a rămas neexecutată timp de 22 de luni. Curtea de asemenea menţionează că aceasta a fost executată doar după ce prezenta cerere a fost comunicată Guvernului.

55. Prin lipsa întreprinderii măsurilor necesare pe parcursul mai multor ani, de a executa hotărârea judecătorească definitivă în acest caz, autorităţile Republicii Moldova au privat prevederile articolului 6 §1 al Convenţiei de toate efectele benefice.

56. Corespunzător, a existat o încălcare a articolului 6 §1 al Convenţiei.

 III. Pretinsa încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei

57. În continuare, reclamanta invocă faptul că datorită neexecutării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea ei, ea nu a putut să beneficieze de bunurile sale şi, astfel, dreptul ei la protecţia proprietăţii conform articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost încălcat.

58. Articolul 1 al Protocolului Nr.1 al Convenţiei prevede următoarele:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

59. Curtea reiterează faptul că, o “revendicare” poate constitui o “posesie” în accepţiunea articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei, dacă ea este stabilită suficient pentru a fi executată (vezi hotărârea din 9 decembrie 1994, Stran Greek Refineries şi Stratis Andreadis c. Greciei, Seria A nr. 301 – B, § 59).

60. Hotărârile Judecătoriei Sectorului Centru din 14 martie 1997 şi din 3 octombrie 2000 au devenit definitive şi executorii la 19 august 1998 şi, respectiv la 10 ianuarie 2001. Dar reclamanta nu a putut să obţină executarea acestor hotărâri odată cu data de la care ele au devenit executorii. Urmează, ca imposibilitatea reclamantei de a obţine executarea hotărârii din 14 martie 1997 până la 10 ianuarie 2001 referitor la apartamentele nr.3, 6, 7, 12 şi 13 şi până în prezent cu privire la apartamentul nr.8, a constituit o imixtiune în dreptul său de a beneficia de bunurile sale, precum este prevăzut în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei. Imposibilitatea reclamantei de a obţine executarea hotărârii din 3 octombrie 2000 referitor la restituirea valorii de piaţă a apartamentelor nr.3, 6, 7, 12 şi 13 cel puţin până la 20 noiembrie 2002, de asemenea trebuie privită ca o imixtiune în dreptul său de a beneficia de bunurile sale, aşa precum este stabilit în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

61. Prin neexecutarea hotărârilor Judecătoriei Sectorului Centru, autorităţile naţionale au împiedicat reclamanta să primească banii pe care în mod rezonabil ea i-ar fi putut primi şi de a obţine evacuarea chiriaşilor apartamentelor. Guvernul nu a prezentat nici o justificare a acestei imixtiuni şi Curtea consideră că lipsa de fonduri şi de spaţiu locativ alternativ nu poate justifica o astfel de omisiune (vezi mutatis mutandis, Ambrosi c. Italiei, nr. 31227/96, §§ 28 – 34, 19 octombrie 2000).

62. Respectiv, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei.

 IV. Aplicarea articolului 41 al Convenţiei

63. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A. Prejudiciul material

1. Cu privire la pierderile suportate până-n prezent referitor la toate apartamentele.

64. Reclamanta a cerut în calitate de prejudiciu material suferit ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârilor din 14 martie 1997 cu privire la toate cele şase apartamente şi a hotărârii judecătoreşti din 3 octombrie 2000 suma de 49.209,91 EURO. Ea a pretins că această sumă va acoperi pierderea profitului ratat ca urmare a neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive favorabile ei.

65. Cu privire la hotărârea judecătorească din 14 martie 1997, reclamanta a susţinut că ea ar fi dat în chirie casa dacă hotărârea ar fi fost executată la timp, adică imediat după ce a devenit executorie la 19 august 1998. Reclamanta a prezentat rezultatele evaluării casei, evaluare făcută de către un specialist independent, potrivit căreia plata chiriei pentru 1 metru pătrat ar fi fost de 1,2 USD lunar. Ea a înmulţit numărul metrilor pătraţi la acel preţ şi apoi ea a înmulţit rezultatul cu numărul de luni pe parcursul cărora ea nu a putut folosi casa. Apoi, reclamanta a declarat că ea ar fi încasat plata chiriei în avans, pentru un an de zile, potrivit practicii locale, iar banii ar fi fost depuşi la o bancă comercială la o rată a dobânzii înaltă.

66. În ceea ce priveşte hotărârea judecătorească din 3 octombrie 2000, reclamanta a declarat faptul că, banii obţinuţi ca urmare a executării hotărârii judecătoreşti, de asemenea, ar fi generat profit, dacă ar fi fost depuşi într-o bancă comercială la o rată a dobânzii înaltă.

67. Guvernul a declarat faptul că, reclamanta nu a reuşit să dovedească intenţia sa de a da închiria casa dacă hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 ar fi fost executată la timp. De asemenea, Guvernul a declarat faptul că, chiar dacă reclamanta ar fi avut acea intenţie, nu ar fi fost exclus că ea nu ar găsit chiriaşi, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp.

68. Referitor la declaraţia reclamantei cu privire la venitul care ar fost generat bani în cazul în care aceşti bani ar fi fost depuşi la o bancă comercială, Guvernul a subliniat faptul că această declaraţie a fost foarte speculativă, deoarece în perioada iulie 1998 şi septembrie 2002, 8 bănci comerciale au dat faliment în Republica Moldova. Mai mult, Guvernul Republicii Moldova a contestat practica de plată a chiriei în avans pentru un an de zile.

69. Guvernul, de asemenea, a contestat exactitatea ratei de schimb şi ratei medii a dobânzii declarată de reclamantă.

70. Curtea reiterează faptul că, în cazul în care o hotărâre judecătorească prin care a fost constată o încălcare a unui drept impune statului reclamat o obligaţiune legală de a repara consecinţele acestei încălcări într-o asemenea măsură încât să permită restabilirea pe cât e posibil a situaţiei existente înainte de încălcare (vezi hotărârea judecătorească Former King of Greece and Others v. Greece (GC) (satisfacţie echitabilă), nr. 25701/94, § 72). În prezentul caz, repararea ar trebui să aibă drept obiectiv situaţia în care s-ar fi aflat reclamanta dacă nu ar fi existat încălcare.

71. Curtea consideră într-un mod clar că reclamanta a suferit un prejudiciu material datorită faptului că nu a avut posibilitatea de a beneficia de bunurile sale şi datorită neacordarii ei a posibilităţii de a folosi şi dispune de bunurile sale (vezi Immobiliare Saffi contra Italiei (GC), nr. 22774/93, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 1999 – V). Aceste pierderi au survenit ca urmare a neexecutării celor două hotărâri judecătoreşti finale. Hotărârea din 14 martie 1997 nu a fost executată timp de 29 de luni cu privire la 5 apartamente (nr.3, 6, 7, 12, 13) şi pentru o perioadă de 67 de luni de zile referitor la un apartament (nr. 8). În ceea ce priveşte hotărârea din 3 octombrie 2000, nu a fost executată timp de 22 de luni.

72. Trebuie menţionat faptul că, reclamanta deja dispunea de spaţiu locativ, şi prin urmare, contrariu, observaţiilor Guvernului, Curtea consideră rezonabil de a declara faptul că, ea ar fi avut intenţia de a închiria apartamentele şi de a investi suma de bani care i-ar fi fost acordată prin executarea hotărârii din 3 octombrie 2000.

73. Curtea consideră rezonabilă ideea generală conform căreia evaluarea pierderilor suferite ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 14 martie 1997 cu privire la rata chiriei plătită lunar în cazul în care admitem presupunerea că apartamentele ar fi fost închiriate, aşa cum a propus reclamanta. Rata lunară a chiriei de 1,2 USD prezentată de reclamantă nu a fost contestată de către Guvern. Ar trebui prin urmare să fie luată drept punct de referinţă de către Curte.

În acelaşi timp, Curtea nu e gata să accepte poziţia luată de către reclamantă, (conform căreia ea ar fi investit banii într-o bancă comercială la o rată înaltăa dobânzii) la evaluarea pierderilor suportate ca rezultat al neexecutării hotărârii judecătoreşti din 3 octombrie 2000, pe care o consideră mai degrabă ca fiind speculativă. Ţinând cont de situaţia delicată a băncilor comerciale din Republica Moldova, Curtea consideră ca fiind mai realistă folosirea ca punct de referinţa rata medie a dobânzii prevăzută de Banca Naţională a Moldovei pentru acea perioadă.

74. Mai sunt şi alţi factori care trebuie în mod realist luaţi în consideraţie de către Curte în orice evaluare.

În primul rând, în lipsa unei evidenţe bazate pe situaţia de pe piaţă care ar dovedi contrariul, reclamanta ar fi fost în mod inevitabil întâlnit anumite întârzieri în găsirea chiriaşilor potriviţi şi ar fi avut anumite cheltuieli de durată în legătură cu respectivele apartamente.

În al doilea rând, ţinând cont de valoarea celor 5 apartamente care prin noţiune ar fi fost mai mică dacă ele ar fi fost fără chiriaşi. Prin urmare, trebuie ţinut cont de faptul că în probabilitatea în care Judecătoria sectorului Centru ar fi luat în consideraţie faptul că bunurile ar fi fost închiriate la evaluarea valorii apartamentelor în hotărârea judecătorească din 3 octombrie 2000. Şi, în sfârşit, orice venit ar fi fost supus impozitării.

75. Luând în consideraţie circumstanţele de mai sus şi hotărând echitabil, Curtea acordă reclamantei suma totală de 11.000 EURO pentru prejudiciu material suferit ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti din 14 martie 1997 şi 3 octombrie 2000.

 2. Referitor la apartamentul nr.8

76. Curtea observă faptul că, deşi s-a luat în consideraţie în evaluările de mai sus ale compensaţiei pierderile suferite cu privire la apartamentul nr. 8, hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 în ceea ce priveşte acest apartament continuă să nu fie executată. În această situaţie, Curtea consideră că apartamentul ar trebui fie restituit reclamantei fie ca reclamanta să primească valoarea actuală de piaţă a acestuia. Deoarece Curtea nu posedă la dispoziţia sa informaţii despre valoarea actuală de piaţă a acestui bun, se consideră că aplicarea articolului 41 nu poate fi decisă şi trebuie amânată.

 B. Prejudiciul moral

77. Reclamanta a cerut 49.210 EURO pentru prejudiciul moral suportat ca urmare a refuzului autorităţilor de a executa hotărârile judecătoreşti din 14 martie 1997 şi 3 octombrie 2000.

78. Ea a susţinut faptul că, deoarece autorităţile nu au executat hotărârile judecătoreşti, aceasta i-a cauzat suferinţe datorită faptului că casa disputată a reprezentat nu numai o valoare materială dar, de asemenea o valoare sentimentală ca urmare a faptului că aceasta a fost casa părinţilor ei în care ea a copilărit.

79. Mai mult, reclamanta susţine că ea a fost umilită şi tratată cu dispreţ pe parcursul anilor în care ea a trebuit să implore funcţionarii publici şi să aştepte în faţa oficiilor lor în ordine de a obţine executarea hotărârilor.

80. De asemenea, ea a reclamat faptul că a suferit de sărăcie la care ea a fost expusă şi a trebuit să se întreţină dintr-o pensie de stat în valoare de numai 120 MDL lunar (13.62 EURO conform datelor din martie 2003) şi nu a fost în stare să trăiască în condiţii decente având în calitate de venituri plata pe care ar fi obţinut-o de la închirierea casei sale.

81. Guvernul a contestat suma cerută de către reclamantă, susţinând faptul că este excesivă prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene. Ei au statuat faptul că în anumite cazuri simplul fapt că a fost constată o violare este considerată ca fiind satisfacţie echitabilă. Guvernul în continuare a citat hotărârea în cazul (Brumărescu c. României (satisfacţie echitabilă) (GC), nr. 28342/95, CEDO 2001 –I), caz în care i s-a acordat reclamantului 15.000 USD pentru prejudiciu moral, statuând că în cazul prezent suma ar trebui să fie mai mică deoarece dreptul la proprietate asupra casei nu este disputat de către Guvern.

82. Curtea consideră că reclamantului i s-a cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti. Curtea acordă reclamantei suma totală de 3.000 EURO pentru prejudiciu moral.

 C. Costuri si cheltuieli

83.Curtea notează faptul că reclamantei i s-a acordat asistenţă legală conform schemei Curţii de asistenţă legală pentru prezentarea observaţiilor sale şi a comentariilor adiţionale şi cheltuieli de secretariat. Reclamanta nu a revendicat cheltuieli legale suplimentare. În consecinţă, Curţii nu i s-a cerut acordarea unei compensaţii la acest capitol.

 D. Penalităţi

84. Curtea consideră potrivit ca neplata dobânzii să fie bazată pe rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adunate trei procente.

 Din aceste considerente, Curtea

 Respinge în mod unanim obiecţiile preliminare ale Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne;Susţine unanim faptul că reclamanta poate invoca calitatea de victimă conform prevederilor articolului 34 al Convenţiei;Susţine unanim că a existat o violare a articolului 6 al. 1 al Convenţiei;Susţine unanim că a existat o încălcare a articolului 1 Protocol 1 al Convenţiei;Susţine cu şase voturi contra unu cu privire la pierderile suferite:

(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamantei, într-o perioadă de trei luni de la data la care hotărârea judecătorească a devenit definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 al. 2 al Convenţiei, 11 000 EURO (unsprezece mii de euro) în calitate de prejudiciu material şi 3 000 EURO (trei mii euro) în calitate de prejudiciu moral, care urmează a fi schimbate în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data soluţionării, plus orice taxă care trebuie încasată;

(b) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate până la data achitării trebuie achitată o rată simplă a dobânzii la suma de mai sus la rata egală cu rata limită de împrumut a Băncii Centrale Europene pentru perioada de neplată plus trei procente.Susţine cu şase voturi contra unu, referitor la situaţia ce continuă cu privire la nerestituirea apartamentului nr. 8 reclamantei, că problema aplicării articolului 41 al Convenţiei nu poate fi deocamdată aplicat, în consecinţă,

(a) rezervă în aplicarea acestuia,

(b) invită Guvernul Republicii Moldova şi reclamanta să prezinte în decursul următoarelor trei luni, observaţiile lor cu privire la valoarea de piaţă a apartamentului nr. 8 şi, să notifice Curtea despre orice înţelegere la care ar putea ajunge, luând în consideraţie observaţiile Curţii din paragraful 75 de mai sus;

(c) rezervă în orice procedură ulterioară şi delegă Preşedintele Camerei cu autoritatea de supraveghere.

 Opinia parţial disidentă a judecătorului Pavlovschi

  Eu sunt de acord cu faptul că în prezentul caz a existat o violare a articolului 6 al.1 şi a articolului 1 Protocolul 1 al Convenţiei.

  În acelaşi timp, eu regret mult faptul că nu pot spune acelaşi lucru referitor la concluziile majorităţii cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei. Nu pot împărtăşi poziţia majorităţii din următoarele motive.

 COMENTARII GENERALE

  În opinia mea, în prezentul caz nu este nici un argument plauzibil care ar demonstra faptul că reclamanta chiar a suferit vreun prejudiciu material în forma pretinsă de către reclamantă şi de către avocaţii săi.

  Este un principiu general recunoscut de către toate jurisdicţiile democrate, chiar o idee comună, faptul formelor de prejudiciu material pretins parte a circumstanţelor care trebuie dovedite „dincolo de un dubiu rezonabil” în toate cazurile când chestiunea compensării pentru prejudiciu material este invocată. În opinia mea umilă este o distincţie clară, prin prisma logicii formale, dintre noţiunea de „fapt” dovedit şi „presupunere”.

  Conform „Noului Dicţionar Oxford al limbii engleze”, citez că „faptul este vreo lucru care este indispensabil cazului.” Acelaşi dicţionar defineşte o presupunere în felul următor: „presupunere – credinţă incertă: ex.: „ei au lucrat asupra presupunerii că moartea lui a fost o crimă”. Şi încă o definiţie din acest dicţionar: „presupus – bazat pe presupunere decât pe fapt: cea mai mare parte din argumente sunt pur presupuse”.

  Pentru a fi compensat, prejudiciul material trebuie să fi fost stabilit de către Curte la nivel de „fapt dovedit” şi nu la nivel de „presupunere”.  Regret foarte mult că Camera nu a făcut această distincţie şi a luat în calitate de „fapt” legal dovedit şi stabilit o „presupunere”.

  Mai mult, vorbind de prejudiciu în acest caz particular Camera nu a indicat ce fel de prejudicii au fost recunoscute. Dreptul Civil, la fel ca şi, dreptul penal recunoaşte diferite tipuri de prejudiciu: prejudicii generale, prejudicii speciale, prejudicii compensatorii, prejudicii punitive, prejudicii nominale etc. Toate acestea sunt prejudicii de natură pecuniară. Despre ce fel de prejudicii vorbim în acest caz?

 CIRCUMSTANŢELE DE FAPT ALE CAZULUI ŞI RENUNŢAREA DE CĂTRE RECLAMANT LA UNELE DREPTURI ALE SALE

  Daţi–mi voie acum să trec la circumstanţele de fapt ale cazului.

  La 19 august 1998 Curtea de Apel a dat câştig de cauză reclamantei şi a ordonat restituirea a şase apartamente - nr. 3, 6, 7, 8, 12 şi 13 - care au aparţinut rudelor reclamantei pentru o perioadă mai mare de 40 de ani.

  În anul 2000 reclamanta, din propria sa iniţiativă, a depus o acţiune la Judecătoria sectorului Centru, cerând un schimb parţial în maniera în care executarea hotărârii din 19 august 1998 a fost înfăptuită. În mod special, ea a solicitat bani de la Consiliul Municipal în locul restituirii a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 şi 13).

  La 10 ianuarie 2001, Curtea de Apel, examinând cererea reclamantei, a acceptat-o şi a ordonat Consiliului Municipal să achite reclamantei 488 274 MDL - valoarea de piaţă a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 şi 13).

  Cererea reclamantei de a i se achita bani în locul a cinci apartamente, din punct de vedere legal, înseamnă, că ea în mod deliberat, din proprie iniţiativă, a renunţat la dreptul ei de a solicita restituirea a cinci apartamente (nr. 3, 6, 7, 12 şi 13), alegând să primească în locul lor echivalentul lor bănesc în valoare de 488 274 MDL. La 20 noiembrie 2002 reclamanta a primit banii respectivi. REVENDICĂRILE RECLAMANTEI

Poziţia reclamantei

  Înaintea acestei Curţi reclamanta a revendicat în calitate de prejudiciu material 49 209,91 EURO, la fel ca şi, 49 210 EURO în calitate de prejudiciu moral suferit ca rezultat al întârzierilor de executare a hotărârilor judecătoreşti din 14 martie 1997 şi 3 octombrie 2000 favorabile ei.

  În ceea ce priveşte hotărârea judecătorească din 14 martie 1997 reclamantul a susţinut că ea ar fi putut închiria casa, dacă hotărârea judecătorească ar fi fost executată la timp, adică, imediat după ce a devenit executorie la 19 august 1998.

Reclamanta a prezentat rezultatele evaluării casei care a fost efectuată de către un expert, conform acestei evaluări, preţul de arendă pe piaţă pentru un metru pătrat ar fi fost 1,2 USD pentru fiecare lună. Ea a înmulţit numărul metrilor pătraţi la acel preţ, apoi a înmulţit rezultatul la numărul de luni pe parcursul cărora ea nu a avut posibilitatea de a folosi casa. Apoi, reclamanta a afirmat faptul că ar fi colectat plata pentru arendă pe un an înainte, în conformitate cu practica locală, şi banii depozitaţi i-ar fi depus la o bancă comercială cu o rată înaltă a dobânzii. În ceea ce priveşte hotărârea din 3 octombrie 2000, reclamanta a revendicat că banii pe care i-ar fi obţinut, la fel ar fi generat venituri dacă ar fi fost depozitaţi la o bancă comercială la o rată înaltă a dobânzii.

Analiza revendicărilor reclamantei şi poziţia acesteia

  Conform Dicţionarului Oxford al limbii engleze renunţarea presupune “renunţarea la un drept legal etc.”, iar verbul a renunţa semnifică „a înceta de a insista sau de a utiliza (un drept, o revendicare, o oportunitate, etc.)”. Aceste formule în mod perfect se potrivesc situaţiei reclamantei.

  După evenimentele descrise mai sus, înfăptuite la iniţiativa reclamantei, de a renunţa la drepturile sale de a acoperi posesia celor cinci apartamente şi la schimbările în modalitatea trebuia să fie executată hotărârea judecătorească este incorect de a accepta argumentele reclamantei şi a avocatului ei conform căreia dacă ea şi-ar fi recăpătat posesia tuturor apartamentelor (pe care ea anterior le-a dat), ar fi găsit chiriaşi, şi le-ar fi închiriat pe toate, în acest caz posibil că ea ar fi avut un anumit profit.

Orice specialist în domeniul dreptului trebuie să recunoască că această afirmaţie nu constituie un “fapt” legal dovedit şi stabilit. Aceasta este doar o presupunere, care, mai mult, poate duce la o „simplă revendicare” care nu poate şi nu trebuie să fie acceptată fie ca „prejudiciu material” sau ca o bază legală pentru orice fel de compensaţie.

  Iniţial, reclamanta nu a avut nici un apartament, ceea ce înseamnă de fapt că nu a avut ce da în chirie, şi mai târziu ea a cedat dreptul de a primi cinci din cele şase apartamente. Ceea ce de fapt a avut reclamanta, a fost o hotărâre judecătorească, care îi acorda dreptul la un anumit moment în viitor, să le primească înapoi după ce vor fi fost evacuaţi locatarii apartamentelor respective pe baza unui „act de transmitere şi primire a casei” emis de către Consiliul Municipal. De fapt ea nu a putut fi considerată proprietara apartamentelor nr. 3, 6, 7, 12 şi 13 deoarece nu a fost întreprins nici un pas în vederea transformării „titlului” respectiv al ei în „titlu de proprietate”. Reclamanta nu a intrat în drepturi de proprietate asupra acestor apartamente şi, mai târziu, a decis să cedeze aceste drepturi în favoarea echivalentului bănesc al acestora.

  Aici este necesar de menţionat următoarele. Numai acei care sunt proprietari legali, numai acei care sunt în stare să dispună de proprietate, în termeni practici, sunt în stare să încheie contracte şi să închirieze (arendeze) proprietatea lor.

  În acest caz particular apare o problemă de natură conceptuală. A fost reclamanta proprietara a celor cinci apartamente? Este ea acum proprietara celui de al şaselea apartament? Discutând chestiuni ce ţin de dreptul de proprietate, în mod prioritar vorbim despre legislaţia naţională ce reglementează relaţiile de proprietate în statele-membre. În ceea ce priveşte Republica Moldova, pentru a avea un drept de proprietate recunoscut public, el trebuie înregistrat în modul prevăzut de legislaţie. În acest sens şi în ceea ce priveşte bunurile imobile, relevantă este Legea cu privire la cadastrul bunurilor imobile (Legea nr. 1543 – XIII din 25 februarie 1998).

Fiind relevantă prezentului caz, Legea nr. 1543 –XIII din 25.02.98 a cadastrului bunurilor imobile prevede:

Articolul 4 §2

Obiecte ale înregistrării sunt bunurile imobile, dreptul de proprietate asupra lor, alte drepturi patrimoniale.

Articolul 4 §3

La bunurile imobile se referă:

c) apartamentele şi alte încăperi izolate.

Articolul 4 §5

Bunurile imobile enumerate în articolul 4 §§2, 3 şi 4 sunt obiecte ale înregistrării obligatorii.

Articolul 28 §1

Înregistrarea dreptului asupra bunului imobil se face în temeiul următoarelor documente:

d) hotărârile instanţei de judecată ...

Articolul 33 §3

Decizia privind refuzul înregistrării drepturilor se aduce în scris la cunoştinţa solicitantului şi poate fi atacată în instanţa de judecată.

  Toate aceste prevederi legale în mod clar prevăd că, din cauzăa că reclamanta renunţând la drepturile ei asupra celor cinci apartamente în schimbul echivalentului bănesc al acestora, aceste apartamente nu au fost înregistrate ca proprietate a sa şi nu pot fi înregistrate acum sau, utilizând terminologia prevăzută de către Legea de mai sus, ea nu a obţinut „recunoaşterea publică a dreptului său la proprietate” asupra acestor apartamente. Acestea fiind spuse, din punct de vedere legal ea nu poate fi privită ca fostă proprietară sau prezentă proprietară a acestora, astfel că ea nu a fost în drept să le cedeze sau să primească plata pentru închirierea acestora, chiar teoretic vorbind.

  În ceea ce priveşte cel de al şaselea apartament, acesta nu a fost înregistrat, aşa că reclamanta nu a obţinut drept de proprietate asupra acestuia. Hotărârea judecătorească pe care o are reclamanta, poate fi considerată numai ca „un titlu” care să-i ofere drepturi de a înregistra revendicările sale legate de proprietate, ca ea să poată deveni proprietar legal recunoscut. Această cale în continuare rămâne deschisă ei. Eu nu încerc să ridic aici chestiunea de neepuizare deoarece aceasta nu a fost invocată de către Guvern. Eu menţionez acest aspect doar în ordinea de a arăta lipsa de „statut de proprietară” a reclamantei şi faptul că ea a avut doar „un titlu” în legătură atât cu primele cinci apartamente cât şi cu al şaselea apartament, proprietate nerecunoscută public.

  Este destul de limpede că doar „un titlu” nu poate fi închiriat, şi în consecinţă nu poate genera un profit. În aceste circumstanţe, consider că calculul „venitului” ratat propus de către reclamantă şi avocatul său ca fiind totalmente nefondat şi care duce în eroare (de exemplu, înmulţirea valorii de 1,2 USD la suprafaţa apartamentului, pe care spune ea că l-ar fi închiriat şi la numărul de luni care au trecut după adoptarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea ei).

  Referitor la pretinsul prejudiciu material în forma pierderii oportunităţii de a depune banii la bancă şi de a obţine dividende, aş dori să menţionez următoarele circumstanţe. Reclamanta a primit compensaţie pentru cinci apartamente în sumă de 488, 274 MDL la 20 noiembrie 2002. Aşa că, după acea dată, dacă noi din nou apelăm la legităţile logicii formale, reclamanta ar fi avut intenţia de a depune banii la bancă, ea ar fi depus 488 274 MDL. Dacă i s-ar fi oferit oportunitatea de a obţine dobândă pentru o perioadă de un an şi cinci luni şi ar fi dovedit şi „faptul” că ea într-adevăr anterior intenţiona să facă acest lucru. Din păcate, reclamanta nu a adus nici o probă care să dovedească acest lucru. În toate aceste circumstanţe este imposibil, din punct de vedere logic, să acceptăm ca dovedit în prezenţa unui dubiu rezonabil „faptul” intenţiei sale de a depune la bancă banii în trecut când ea nu a făcut acest lucru în ciuda tuturor condiţiilor necesare fiind satisfăcute în prezent.

  Eu înţeleg că aplicând legile logicii formale nu este cea mai bună modalitate de a analiza cazurile judiciare, dar în această situaţie de lipsă a oricărei probe certe a contrariului, aplicarea acestora ar fi ajutat Camera să adopte decizia corectă.

 CONDIŢII PENTRU COMPENSAREA PREJUDICIULUI MATERIAL

În numeroase ocazii, şi absolut corect, această Curte a statuat că reclamanţii ar trebui să dovedească prejudiciul material pentru care ei solicită compensaţii şi că nu se pot acorda compensaţii pentru prejudiciul care de fapt nu a fost suferit (vezi, printre altele, Kudla v. Polonia GC, nr. 30210/96, para. 162 – 165, ECHR 2000 –XI; Treial c. Estoniei, nr. 48129/99, para. 67 – 70, 2 decembrie 2003; Lisiak c. Poloniei, nr. 37443/97, para. 52, 5 noiembrie 2002, Piechota c. Poloniei, nr. 40330/98, para. 49, 5 noiembrie 2002, Koral c. Poloniei, nr. 52518/99, para. 62, 5 noiembrie 2002; Nowicka c. Poloniei, nr. 30218/96, para. 82, 3 decembrie 2002 şi multe, multe altele).

Când cineva discută procesul de dovedire a unui fapt legal relevant, inclusiv revendicări de ordin material, teoretic vorbind următoarele standarde de probare ar trebui considerate ca aplicabile: „ ... dovadă clară şi convingătoare ...”, „ ... în prezenţa unui dubiu rezonabil ... „ sau „ ... preponderenţa probei ...”. Dacă proba nu este suficient de concludentă, o regulă generală spune că hotărârea judecătorească trebuie îndreptată împotriva părţii care a avut sarcina de a dovedi faptele cauzei şi care nu a reuşit s-o facă. Din jurisprudenţa citată mai sus este în mod precis clar că „reclamanţii trebuie să dovedească prejudiciul material pentru care ei solicită compensaţie şi că ei nu pot fi compensaţi pentru prejudiciul pe care de fapt nu l-au suferit”. Nu mai este necesar de spus faptul că, deşi, sarcina de a dovedi a aparţinut reclamantei, nici unul din standardele menţionate mai sus nu a fost îndeplinit de către reclamantă, în pofida faptului că toate condiţiile necesare pentru ca dânsa să facă astfel au fost satisfăcute, deoarece ea a beneficiat de asistenţă legală plătită de către Curte.

  Iarăşi, când se discută despre problema prejudiciului material, mai întâi de toate trebuie să se înţeleagă că prejudiciul material înseamnă deteriorarea situaţiei financiare, materiale a reclamantului. Pentru a detalia, prejudiciu material semnifică că rezultatul unui anumit act ilegal a fost deteriorarea situaţiei care a existat înaintea acestui act ilegal. Pentru a avea dreptul la o compensaţie, persoana care pretinde această compensaţie trebuie să dovedească că situaţia financiară a lui sau a ei a devenit mai rea decât înaintea act ilegal respectiv. Deteriorarea situaţiei reclamantului este prima şi principala condiţie pentru a ridica chestiunea „prejudiciului material”.

  Reclamanta, aşa cum am menţionat anterior, nu a prezentat nici o probă, care să dovedească faptul deteriorării situaţiei ei financiare ca rezultat al încălcării constatate. Aşa că, ea a nu a reuşit să dovedească caracterul de fapt decât cel presupus al pierderilor ei financiare.

  Dacă Camera spune că în acest caz reclamantul a suferit prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti, este nevoie să fie convinsă de faptul că situaţia financiară a reclamantei în mod imediat după adoptarea hotărârilor judecătoreşti a devenit mai bună decât este acum, şi că deteriorarea aceasta poate fi explicată prin neexecutarea actelor judiciare sus menţionate. Dar să statuezi că situaţia ei financiară de acum este mai rea decât era după adoptarea hotărârilor judecătoreşti este pur şi simplu neadevărat, mai ales, luând în consideraţie faptul că ea a primit din partea autorităţilor din Republica Moldova o compensaţie în valoare de 488 274 MDL.

  Este absolut clar că în prezentul caz reclamanta nu a suferit vreun prejudiciu material în forma pretinsă de către ea şi avocaţii săi şi acesta este răspunsul la întrebarea de ce ea nu a reuşit să aducă probe.

  Eu consider că Camera, în absenţa dovezii din partea reclamantului, nu ar fi trebuit să se implice într-o muncă de presupunere şi speculare asupra profiturilor (dacă este cazul) pe care ea le-ar fi putut primi dacă prevederile Convenţiei nu ar fi fost încălcate. În sarcinile Camerei nu intră înlocuirea avocaţilor reclamantului şi încercarea de a compensa ceea ce prin definiţie nu poate fi îmbunătăţit – lipsa de probe – prin diverse formule foarte dubioase.

  Regret mult faptul că Camera a preferat să adopte o atitudine diametral opusă. În loc de a accepta dovezile, Camera a făcut uz de diferite „supoziţii”, fapt confirmat prin următoarele formulări în hotărâre: „reclamantul a susţinut că ar fi dat în chirie casa”, „chiria ar fi fost încasată în avans”, „banii ar fi fost depuşi la o bancă comercială”, „prin urmare banii obţinuţi ar fi generat venit”, etc. După toate aceste „supoziţii” Camera conchide:

  „Curtea consideră rezonabilă abordarea generală de a evalua pierderile suferite în rezultatul ne-executării hotărârii.”

Cu părere de rău nu pot să accept o astfel de logică, care este prea departe de standardele generale ale teoriei probelor.

Sunt şi alte câteva fragmente care mi-au provocat dubii. Spre exemplu, în § 70 al hotărârii sale Camera declară, citez:

„Curtea reiterează că o hotărâre prin care a fost depistată o încălcare impune statului reclamat obligaţia legală de a pune capăt încălcării şi a repara consecinţele acesteia astfel încât să restabilească cât mai mult posibil situaţia existentă înainte de producerea încălcării (vezi Fostul Rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei [GC] (satisfacţie justă), nr. 25701/94,   §72). În cazul prezent, reparaţia trebuie să urmărească punerea reclamantului în poziţia, în care s-ar fi aflat dacă nu avea loc încălcarea.”

Sunt pe deplin de acord cu constatările Curţii în cazul Fostului Rege al Greciei, şi anume cu faptul că statul reclamat are:

„obligaţia legală de a pune capăt încălcării şi a repara consecinţele acesteia astfel încât să restabilească cât mai mult posibil situaţia existentă înainte de producerea încălcării.”

În acelaşi timp mi se pare incorect şi contrar legilor logicii transformarea regulii de mai sus în hotărârea prezentă în:

„reparaţia trebuie să urmărească punerea reclamantului în poziţia în care s-ar fi aflat dacă nu avea loc încălcarea.”

Literalmente, decizia în cazul Fostului Rege al Greciei e compusă, la rândul său, din următoarele trei elemente legate:obligaţia legală de a pune capăt încălcării;reparaţia consecinţelor încălcării;reparaţia trebuie făcută astfel încât să restabilească cât de mult posibil situaţia existentă înainte de producerea încălcării.

Aceste trei elemente foarte clare şi logice sunt transformate într-o formulă ambiguă – „reparaţia trebuie să urmărească punerea reclamantului în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu se producea încălcarea”.

Pentru mine este absolut neclar în ce mod autorităţile naţionale pot întreprinde paşi pentru a „pune reclamantul” undeva, şi care este acea „poziţie, în care ea [adică reclamantul] s-ar fi aflat dacă nu se producea încălcarea”? Din păcate, hotărârea nu ne oferă nici un răspuns, lăsând această situaţie polivalentă, vagă şi susceptibilă pentru diferite interpretări greşite.

Acum daţi-mi voie să trec la următorul subiect, incorect numit „pierdere de profit”.

Dacă pretenţiile reclamantului sunt analizate sub titlul de „pierdere de profit”, după părerea mea, trebuie de luat în considerare următoarele.

În principiu, în opinia mea, în alte situaţii este posibil să ceri compensare pentru „pierderi de profit”. Oricum, această compensare ar trebui să aibă loc cu întrunirea următoarelor condiţii principale, dar nu şi exhaustive:reclamantul ar trebui să dovedească că el/ea încasa astfel de profit şi să dovedească mărimea acestui profit;reclamantul trebuie să dovedească că a pierdut acest profit; şireclamantul trebuie să dovedească că pierderea profitului pe care îl obţinea se atribuie statului.

Este destul de evident că nu poţi pierde ceva ce nu ai avut niciodată. Altfel spus, nu se poate pretinde compensare pentru „pierdere de profit” în situaţia în care nu s-a încasat vreodată profitul, de pe urma pierderii căruia se pretinde compensarea. Aplicând aceste criterii în cazul de faţă, trebuie să ne mulţumim cu faptul că reclamantul primea anterior venitul, pierderea căruia o reclamă, şi că statul este responsabil pentru această pierdere.

Fără doar şi poate în cazul de faţă reclamantul nu a oferit mărturii care să dovedească că criteriile de mai sus au fost îndeplinite. Eşecul de a susţine pretenţiile cu privire la existenţa oricăror prejudicii pecuniare în termeni practici exclude orice compensare.

Respectiv, revendicarea din partea reclamantului a compensaţiei pentru „pierdere de profit” nemotivată nu ar fi trebuit acceptată. Din păcate, Camera a preferat să nu purceadă la o analiză detaliată a situaţiei legale şi să decidă acordarea mijloacelor băneşti revendicate drept compensaţie pentru prejudiciile pe care reclamantul nu le-a suferit.

Se pare că în cazul dat Camera a decis să acorde reclamantului aşa numitele prejudicii „presupuse” (aşteptate). Am ajuns la această prezumţie prin intermediul regulii generale a teoriei prejudiciilor „presupuse”, care prevede aproximativ următoarele: „ Curtea încearcă să pună reclamantul în poziţia în care acesta s-ar fi aflat dacă contractul ar fi fost executat de către pârât”, contrar teoriei prejudiciilor de suport, regula generală a căreia spune următoarele: „Curtea încearcă să pună reclamantul în poziţia în care acesta s-ar fi aflat dacă contractul nu ar fi fost niciodată încheiat”.

Regula generală menţionată mai sus a teoriei prejudiciilor „presupuse” practic coincide cu formula utilizată de Cameră în hotărârea asupra cazului Prodan, şi anume „reparaţia trebuie să tindă spre punerea reclamantului în poziţia în care s-ar fi aflat, dacă nu se producea încălcarea”.

Eu sunt pe deplin conştient de existenţa teoriei prejudiciilor „presupuse”, unde standardul de demonstrare este foarte jos – la nivelul „certitudinii rezonabile”. Dar cred că această teorie est absolut inacceptabilă în cazul dat. Teoria prejudiciilor „presupuse” constituie o parte a dreptului privind încălcarea contractului, specific sistemelor juridice ale dreptului comun şi se aplică în conformitate cu anumite condiţii, prima fiind încheierea contractului în formă scrisă. Prejudiciile „presupuse” rezultate din încălcarea contractului încheiat în forma orală pot fi garantate doar atunci când pârâtul a fost de acord cu ele. O altă condiţie este că prejudiciile „presupuse” trebuie să fie posibil de a fi prevăzute, astfel încât să permită părţilor contractante identificarea consecinţelor legale şi financiare care vor surveni în momentul încălcării obligaţiilor lor contractuale, să permită părţilor de a decide ce e mai convenabil pentru ele – de a continua prin înfruntarea cheltuielilor rezultate din respectarea obligaţiunilor contractuale sau de a le încălca şi de a plăti celeilalte părţi compensaţie financiară prevăzută de contract. Astfel, prejudiciile „presupuse” trebuie să fie de o aşa natură încât să ofere părţilor posibilităţi reale de calculare a pierderilor financiare în situaţia încălcării contractului.

În cartea sa „ Dreptul Statelor Unite” (Verlag C.H. Beck, Munich, 2002, pag. 134) profesorul Peter Hay scrie: „Dacă o parte nu îndeplineşte obligaţiunile sale contractuale, cealaltă poate pretinde la pagube pentru nerespectarea clauzelor contractuale. Această revendicare se va aplica în cazul ne-executării, executării necorespunzătoare sau în cazuri de respingere anticipată... Scopul este de a pune partea vătămata în poziţia în care el sau ea s-ar fi aflat dacă contractul ar fi fost îndeplinit în conformitate cu termenele sale [accentuat]. “Daunele” cuprind paguba nemijlocită survenită ca consecinţă a nerespectării contractului (pagubă generală), cât şi viitoarea pagubă rezultată din această nerespectare ( pagube speciale sau fireşti) în măsura în care acestea erau previzibile în momentul încheierii contractului.

Fără doar şi poate, reclamantul nu a informat niciodată autorităţile despre planurile sale de a închiria apartamentul sau de a depozita banii la o bancă, sau despre „pagubele” pe care le aştepta, deci nimeni nu poate confirma caracterul previzibil al revendicărilor sale financiare.

Chiar şi această prezentare foarte superficială a teoriei prejudiciilor „presupuse”, în lumina cazului dat, arată foarte clar că aceasta este inaplicabilă în situaţia noastră.

 E. CONCLUZII

Opinia mea cu privire la soluţiile posibile a situaţiei juridice prezente pot fi formulate în următorul mod.

Se recunoaşte, în general, că executarea unei decizii judiciare finale este parte a „procesului”.

În cazul Hornsby împotriva Greciei Curtea foarte corect a indicat că executarea unei hotărâri luate de orice instanţă trebuie privită ca parte integrală a „procesului de judecată” în conformitate cu Articolul 6 (hotărârea din 19 martie 1997, Rapoarte 1997-II, p. 510, § 40).

Corespunzător, ar fi logic de spus că reţinerile în procesul de executare a deciziilor trebuie privite, la rândul lor, ca reţineri în cadrul unui „proces de judecată”. Şi dacă acesta este cazul şi acceptăm legităţile logicii, în situaţia dată suntem decişi să urmăm hotărârile anterioare legate de chestiunea cercetată.

În acest context, cred că este necesar să remarc că această Curte în multe cazuri a tratat pagubele cauzate de reţinerile procedurale drept „prejudicii non-pecuniare” (exprimate în formă de suferinţă şi frustrare), cauzate de tergiversarea procedurii. Nu reuşesc să văd vre-un motiv specific de ce Camera s-ar îndepărta de la această abordare generică în acest caz.

Pe de altă parte, nu trebuie exclusă posibilitatea că reclamantul a suferit, în rezultatul efectelor potenţiale ale încălcării descoperite, pierderea unor oportunităţi care trebuie luate în considerare, chiar dacă perspectivele realizării acestora erau dubioase (vezi hotărârea din 18 decembrie 1984, Seria A, nr. 88, pag. 13, § 25 în cazul Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei (Articolul 50)).

Deoarece elementele precedente ale prejudiciilor nu se supun unui calcul exact, Curtea de regulă le ia în considerare în ansamblu conform principiului echităţii, după cum o cere articolul 50 (acum articolul 41) (vezi hotărârea în cazul Colozza împotriva Italiei, Seria A, nr. 89, pag. 17, § 38, cât şi hotărârea menţionată mai sus în cazul Sporrong şi Lonnroth, pag. 14, § 32).

Aş fi de acord că în acest caz particular, date fiind întârzierile în executarea deciziilor judiciare, reclamantul a pierdut unele oportunităţi şi trebuie just compensat pentru aceste pierderi. Dar nu este corect din punct de vedere juridic tratarea compensaţiilor pentru pagube, fie ele pagube pecuniare sau ne-pecuniare, drept „punerea reclamantului în poziţia în care s-ar fi aflat dacă nu se producea încălcarea”. După cum nu se poate intra de două ori în apa aceluiaşi râu, nu se poate reveni la o situaţie trecută şi este chiar mai puţin posibil plasarea reclamantului în acea situaţie.

În concluzie, consider că în raport cu încălcările depistate de această hotărâre, reclamantul a suferit pierderea oportunităţilor şi pagube ne-pecuniare incontestabile (vezi, printre alte autorităţi, hotărârea din 30 octombrie 1998, Rapoarte ale Hotărârilor şi Deciziilor, 1998-VIII), dar nu şi prejudicii pecuniare directe sau prejudicii pecuniare sub formă de pierdere a profitului (sau venitului).

F. Referitor la caracterul excesiv al compensării acordate şi nereuşita de a rezolva chestiunea privind cel de-al şaselea apartament

Nu pot să fiu de acord cu suma de bani acordată de către Cameră reclamantului (11.000 + 3.000 Euro), din cauza caracterului absolut exagerat şi incorect.

Argumentele care m-au condus la această concluzie sunt următoarele.

Reclamanta primeşte pensie în valoare de 210 lei moldoveneşti pe lună (a se vedea alin. 80 al hotărârii) care constituie 2520 de lei pe an. Suma acordată drept recompensă, adică 14.000 de Euro, fiind recalculată în lei moldoveneşti (×15.4) constituie 215.600 lei moldoveneşti. Aceasta, la rândul său, constituie echivalentul unei pensii primite timp de 85 de ani (215.600 împărţit la 2520).

Acest calcul simplu demonstrează caracterul exagerat al sumei propuse drept recompensă care este egală cu venitul reclamantului pentru o perioadă de 85 de ani. Această sumă, în opinia mea, depăşeşte limitele rezonabile. Cea mai potrivită sumă ar fi fost suma de 5.000 Euro. Din păcate, şi declar aceasta cu regret, poziţia mea n-a fost acceptată de majoritatea. Înseamnă oare aceasta că proporţii similare (de plată a recompensei, în cazurile ce ţin de întârzierile procedurale, a unor sume egale cu venitul reclamantului pentru o perioadă de 85 de ani) vor fi aplicate în toate cazurile ulterioare?

În al doilea rând, în cererea sa reclamantul se plânge de ne-executarea a două hotărâri judecătoreşti. Una dintre ele privind recompensa pentru cinci apartamente şi alta privind nereuşita în a-i întoarce cel de-al şaselea apartament. Prima parte a reclamaţiei a fost epuizată când autorităţile moldoveneşti i-au plătit suma de bani pe care a cerut-o şi acum ea poate primi recompensă doar pentru întârzierile în plata acesteia. Dar a doua parte a acestei reclamaţii, nereuşita în a întoarce cel de-al şaselea apartament, mai rămâne validă. Fără a răspunde la această întrebare noi n-am putut nici chiar să vorbim despre apărarea meritelor cazului dat, separat de chestiunile Articolului 41. Sunt absolut convins că Curtea ar trebui să ceară autorităţilor moldoveneşti fie să întoarcă apartamentul probabil timp de 3 - 4 luni, fie să plătească suma pe care o valorează acesta. O astfel de abordare a fost întreprinsă de Curte în cazul Popescu Nasta împotriva României unde acest fapt a fost declarat în partea operativă a hotărârii judecătoreşti şi citez:

“[Curtea] ...

6. Spune că statul reclamat trebuie să-i restituie reclamantului, în termen de 3 luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin.2 al Convenţiei, imobilul litigios şi terenul pe care se află acesta;

7. Spune că în lipsa unei astfel de restituiri, statul reclamat trebuie să-i achite reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 900.000 Euro (nouă sute mii Euro), pentru prejudiciul material care urmează să fie convertit în valuta naţională a statului reclamat la cursul aplicabil la data reglementării...” (hotărârea judecătorească din 7 ianuarie 2002, cererea nr. 33355/96).

Merită a fi menţionat că ambiguitatea menţionată mai sus (dacă nu lipsa completă de logică), adică “despăgubirile ar trebui să fie orientate spre a plasa reclamana în poziţia în care ea s-ar fi găsit, în cazul în care nu avea loc încălcarea” constituie o modificare în limba engleză a formulării utilizate în Secţiunea a doua din cazul Popescu Nasta împotriva României, unde este scris şi citez din nou:

“... restituirea bunului litigios, aşa cum a fost ordonat prin hotărârea definitivă a tribunalului de primă instanţă de la Bucureşti din 3 noiembrie 1993, ar pune reclamantul, pe cât de posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care el s-ar fi găsit dacă exigenţele Articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost ignorate...” (hotărârea judecătorească din 7 ianuarie 2002, cererea nr. 33355/96, alin. 56).

Formularea din cazul Popescu Nasta, în opinia mea, este completamente potrivită, deoarece restituirea proprietăţii confiscate într-o oarecare măsură, utilizând formularea hotărârii de mai sus “pe cât de posibil” sau utilizând formularea hotărârii din cazul Fostului Rege al Greciei “în măsura posibilităţii” poate fi considerată un fel de despăgubire pentru consecinţele încălcării constatate sau, vorbind metaforic, “plasând” reclamantul în situaţia anterioară încălcării.

Din păcate, nu pot să spun acelaşi lucru despre modificarea sus-menţionată în limba engleză a acestei formulări utilizate în cazul Prodan.

Doar pentru a concluziona spun că ceea ce este bun pentru situaţia ce ţine de restituirea proprietăţii nu este acceptabilă pentru situaţia în care Camera porneşte de la un caz general bazat pe precedent, acordând bani pentru “o daună financiară” inexistentă, care n-a fost suferită de reclamant, fără a acorda careva motive speciale pentru această direcţie.

Salut înserarea în alin. 76 al hotărârii, în care Camera, vorbind despre apartamentul nr.8, a recunoscut “că apartamentul fie că ar trebui restituit reclamantului, fie că ea ar trebui să primească valoarea curentă pe piaţă a acestuia”, dar nu sânt de acord că nu putem hotărî această chestiune în prezent. Preţurile pentru apartamentele situate în diferite sectoare ale Chişinăului, în diferite case, noi, vechi, etc., sunt în general accesibile pe site-ul Internet al Agenţiei “LARA” (organizaţie care a eliberat certificatul de arenda pentru 1 m2 a casei în cauză). Preţul mediu pentru 1 m2 este de aprox. 350 de dolari americani. Noi cunoaştem suprafaţa apartamentului, astfel nu va fi nici o problemă în a calcula preţul. Pe de altă parte, preţul de piaţă nu poate fi determinat în termeni exacţi, deoarece el constituie un compromis dintre cerere şi ofertă, şi întotdeauna este un rezultat al negocierilor dintre vânzător şi cumpărător. Dar, de fapt, preţul nu este atât de important în această situaţie particulară, deoarece Camera a fost solicitată să hotărască vis-a-vis de restituirea proprietăţii şi preţul poate intra în joc doar în situaţia în care o astfel de restituire este imposibilă din cauza unor circumstanţe ieşite din comun. Astfel, în opinia mea, nu este nevoie de justificare pentru amânarea hotărârii finale cu privire la ultimul apartament.

Restituirea proprietăţii (adică a apartamentului nr. 8) din cazul Prodan a trebuit să fie punctul crucial al cazului din situaţia reclamantului. Din păcate, şi regret aceasta foarte mult, în hotărârea actuală, Camera nu s-a reuşit să se asigure.

 

Full & Egal Universal Law Academy