©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 3 februarie 2015
În Cauza Pruteanu Împotriva României
(Cererea nr. 30181/05)
Strasbourg
DEFINITIVĂ
03/05/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Pruteanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 ianuarie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 30181/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Alexandru Pruteanu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 12 iulie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice şi a imposibilităţii de a contesta legalitatea acesteia şi de a solicita distrugerea înregistrărilor aferente. Acesta invocă art. 8 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie.
4. La 15 septembrie 2011, capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie, au fost comunicate Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1974 şi locuieşte în Bacău. Este de profesie avocat.
A. Înregistrarea convorbirilor reclamantului
6. C.I., sora ei, M.T.O., şi iubitul acesteia din urmă, M.G.T., erau asociaţi în societatea comercială M. („societatea M.”), administrată de M.T.O. La 1 septembrie 2004, împotriva societăţii s-a dispus poprirea conturilor bancare. M.T.O. şi M.G.T. au fugit apoi din oraşul Bacău.
7. Începând cu data de 2 septembrie 2004, Poliţia Bacău a primit mai multe plângeri penale împotriva societăţii M. cu acuzaţia de înşelăciune.
8. La 3 septembrie 2004, M.T.O. şi M.G.T., care erau încă fugari, au semnat împuterniciri în favoarea lui C.I. pentru vânzarea a două imobile.
9. Parchetul de pe lângă Tribunalul Judeţean Bacău („parchetul”) a început urmărirea penală împotriva lui M.T.O. şi M.G.T. pentru înşelăciune. C.I. l-a împuternicit pe reclamant pentru a-i apăra, dacă era necesar, interesele.
10. Prin încheierea din 24 septembrie 2004, pe baza art. 912–915 din Codul de Procedură Penală („C. proc. pen.”), Tribunalul Bacău („Tribunalul”) a autorizat ca parchetul să intercepteze şi să înregistreze convorbirile telefonice ale lui M.T.O. M.G.T. şi C.I. pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 27 septembrie 2004.
Din rechizitoriul din 14 aprilie 2005 privind trimiterea în judecată a lui M.T.O. şi a lui M.G.T. (infra, pct. 19) reiese că punerea sub ascultare era necesară pentru a localiza persoanele în cauză.
11. Pe baza autorizaţiei menţionate anterior, între 27 septembrie şi 27 octombrie 2004, Serviciul de investigare a fraudelor din cadrul Poliţiei Bacău a interceptat şi înregistrat convorbirile lui C.I., dintre care douăsprezece au avut loc între aceasta şi reclamant. Conţinutul acestor înregistrări a fost transcris pe hârtie, care includea, de asemenea, numele reclamantului, profesia sa de avocat şi numărul de telefon mobil.
12. La 27 octombrie 2004, M.T.O. şi M.G.T. au fost găsiţi de poliţie şi plasaţi în arest preventiv. Reclamantul a fost desemnat de M.G.T. să-l reprezinte în procedura privind arestarea sa preventivă şi în procedura penală.
B. Certificarea înregistrărilor
13. La 17 martie 2005, parchetul a întocmit un raport prin care punea la dispoziţia tribunalului banda magnetică şi transcrierile înregistrărilor efectuate pe baza autorizaţiei din 24 septembrie 2004. Parchetul menţiona că aceste înregistrări au fost făcute în cadrul procedurilor penale deschise împotriva lui M.T.O. şi a lui M.G.T.
14. Pe baza art. 913 C. proc. pen., parchetul a solicitat tribunalului să certifice înregistrările convorbirilor telefonice ale lui C.I. Aceasta din urmă a fost citată să se înfăţişeze la 21 martie 2005 în faţa tribunalului. Întrebată de instanţă, a declarat că înregistrările în cauză reprezentau convorbirile sale cu familia şi prietenii.
15. Prin încheierea din 21 martie 2005 pronunţată în camera de consiliu, tribunalul a admis cererea parchetului, a decis că înregistrările realizate au fost utile în cauză şi a dispus punerea sub sigiliu a transcrierilor şi a benzii magnetice la grefa tribunalului.
16. Reclamantul, acţionând în nume propriu, nu ca reprezentant al lui C.I., şi aceasta din urmă au făcut recurs împotriva încheierii din 21 martie 2005. După ce a menţionat că legislaţia internă nu prevede o cale de atac specifică împotriva încheierii de certificare, reclamantul a solicitat curţii de apel să-i declare recursul admisibil în temeiul art. 13 din Convenţie. El a susţinut că, prin încheierea atacată, instanţa a certificat înregistrările convorbirilor pe care le-a purtat cu C.I. deşi nu a fost citat să se înfăţişeze în cadrul procedurii şi că aceste convorbiri au avut un caracter profesional. Citând art. 913 alin. (2) şi (7) C.proc. pen., a susţinut că discuţiile profesionale dintre un avocat şi clientul său nu pot fi menţionate în procesul-verbal al transcrierii şi nici nu pot fi folosite ca probe în cadrul procedurii penale. În cele din urmă, el a subliniat că punerea sub ascultare a telefonului lui C.I. nu a fost justificată de un interes legitim, întrucât C.I. nu făcea obiectul unei urmăriri penale, şi a cerut curţii de apel să dispună distrugerea transcrierilor înregistrărilor convorbirilor cu clienta sa.
17. Şedinţa în recurs a avut loc la 5 aprilie 2005, în faţa Curţii de Apel Bacău. În observaţiile orale, reclamantul a adăugat că practica instanţelor naţionale în materie era de a dispune distrugerea înregistrării convorbirilor dintre avocat şi client. În acest sens, a depus la dosar o decizie din 29 martie 2005 a Tribunalului Bacău care dispunea distrugerea înregistrărilor convorbirilor dintre un avocat şi clientul său, inculpat într-un proces penal.
18. Printr-o hotărâre definitivă din 5 aprilie 2005, pronunţată în camera de consiliu, Curtea de Apel Bacău a declarat inadmisibil recursul reclamantului, pe motiv că în Codul de procedură penală nu se prevedea o cale de atac împotriva încheierilor de certificare a înregistrărilor.
C. Procedura penală împotriva lui M.T.O. şi a lui M.G.T.
19. Prin rechizitoriul din 14 aprilie 2005, Serviciul de investigare a infracţiunilor de crimă organizată şi terorism din cadrul Parchetului Bacău a dispus trimiterea în judecată a lui M.T.O. şi a lui M.G.T. pentru mai multe capete de acuzare, printre care şi cel de înşelăciune. Rechizitoriul menţiona ca probe înregistrări ale convorbirilor telefonice ale lui C.I., certificate de încheierea tribunalului din 21 martie 2005.
20. Reclamantul a fost desemnat de M.G.T. şi M.T.O să-i reprezinte în procedura penală.
21. Prin hotărârea din 18 aprilie 2007, tribunalul i-a condamnat pe fiecare dintre inculpaţi la o pedeapsă de zece ani de închisoare. În urma apelului inculpaţilor, prin decizia din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bacău a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă în ceea ce priveşte pedeapsa cu închisoarea aplicată. Întrucât nu a fost introdus un recurs, această hotărâre a rămas definitivă.
II. Dreptul şi practica interne relevante
22. Articolele relevante în speţă din Codul de procedură penală care reglementau înregistrarea convorbirilor telefonice erau redactate la momentul faptelor după cum urmează:
Art. 911 – Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare
„(1) Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
(2) Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispoziţiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător.
(3) Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile....
(...)
(7) Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.”
Art. 912 – Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea
„(1) Procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 911 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.
(...)
(4) Instanţa dispune, până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă, în scris, persoanelor ale căror convorbiri şi comunicaţii au fost interceptate şi înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea.”
Art. 913 – Certificarea înregistrărilor
„(1) Convorbirile sau comunicările interceptate si înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor sunt redate integral intr-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul politiei judiciare delegat de procuror, in care se menţionează autorizaţia dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte şi numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.
(2) Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar dispoziţiile art. 97 alin. 3 se aplică în mod corespunzător. Corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.
(3) Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penala in cauza. Daca săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se face in procese-verbale separate (...).
(4) La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora.
(5) Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înştiinţeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi se păstrează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.
(6) După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condiţiile prevăzute în art. 91^2 alin. 5 şi numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.
(7) Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original şi copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condiţiile prevăzute în art. 91^2 alin. 5, cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei.”
Art. 916 – Verificarea mijloacelor de probă
„(1) Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu.
(2) Înregistrările (...) prezentate de părţi, pot servi ca mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege.”
23. Reclamantul a depus la dosar o decizie definitivă din 29 martie 2005 a Tribunalului Bacău care dispunea distrugerea înregistrărilor convorbirilor dintre un avocat şi clientul său, inculpat într-un proces penal.
24. Următoarele articole din Codul de procedură penală, referitoare la drepturile părţilor într-o procedură penală şi deopotrivă relevante în speţă, erau redactate după cum urmează la momentul faptelor:
Art. 64 – Mijloacele de probă
„(2) Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.”
Art. 301 – Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă
„(1) În cursul judecăţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii.”
Art. 302 – Rezolvarea chestiunilor incidente
„Instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile arătate în art. 301 sau excepţiile ridicate (...) şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.”
Art. 362 – Persoanele care pot face apel
„(1) Pot face apel:
a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă (...) ;
b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă (...) ;
c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;
d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente (...) ;
e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.”
25. Potrivit doctrinei, art. 362 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. se referea la persoanele ale căror interese au fost atinse de încheieri sau de o hotărâre pronunţată pe fondul cauzei, cu condiţia ca aspectele legate de fond să nu fi fost puse în discuţie (Ion Neagu, Drept procesual penal, Ed. Global Lex, 2004, pag. 199, şi N. Jidovu, Drept procesual penal, Ed. C.H. Beck, 2007, pag. 475).
Art. 3852 – Persoanele care pot face recurs
„Pot face recurs persoanele arătate în art. 362 (...).”
26. Constituţia revizuită la 31 octombrie 2003 era redactată după cum urmează în partea sa relevantă în speţă:
Art. 20 alin. (2)
„(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie
27. Reclamantul denunţă o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei, ca urmare a înregistrării convorbirilor sale telefonice cu C.I., la care a fost supus ca urmare a punerii sub ascultare a acesteia din urmă. Acesta invocă art. 8 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie.
Curtea consideră că aceste capete de cerere ale reclamantului se află în principal sub incidenţa art. 8 din Convenţie şi că este necesar să le examineze din această perspectivă. Art. 8 din Convenţie are următorul conţinut:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
28. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă de altfel niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
29. Reclamantul consideră că a existat o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii private, prin simplul fapt al înregistrării convorbirilor sale telefonice, indiferent dacă a existat sau nu o autorizaţie emisă pe numele său pentru punerea sub ascultare a telefonului.
30. În ceea ce priveşte temeiul juridic al ingerinţei, reclamantul susţine că art. 911 şi următoarele din Codul de procedură penală nu reglementează în mod expres situaţia punerii sub ascultare a persoanelor care nu au fac obiectul unei anchete judiciare şi că, prin urmare, aceste articole nu sunt nici accesibile, nici previzibile. Potrivit reclamantului, aceste dispoziţii nu reglementau situaţia, întâlnită în speţă, a punerii sub ascultare hotărâtă după data săvârşirii infracţiunii sau în măsura în care acuzatul şi faptele erau cunoscute autorităţilor prin alte mijloace de probă.
31. În continuare reclamantul susţine că scopul măsurii nu putea viza în speţă prevenirea infracţiunilor sau protecţia terţilor, deoarece faptele incriminate fuseseră deja comise la data la care au fost autorizate înregistrările. El adaugă că autorităţile interne nu au justificat în ce măsură înregistrarea, transcrierea şi arhivarea conversaţiilor sale cu C.I. au contribuit la descoperirea adevărului în cauza care îi privea pe M.T.O. şi M.G.T. sau la protejarea drepturilor altora.
32. În continuare el arată că art. 913 alin. (7) C. proc. pen. ar fi permit instanţelor interne să dispună distrugerea înregistrărilor litigioase, dat fiind că, la momentul faptelor, textul legii interzicea utilizarea ca mijloc de probă a înregistrărilor convorbirilor dintre un avocat şi un „justiţiabil”. El explică în acest sens că C.I. fusese interogată de poliţie pentru a da explicaţii cu privire la activitatea societăţii M., ceea ce îi conferea statutul de „justiţiabil”. Reclamantul consideră că autorităţile interne ar fi trebuit să-l citeze în cadrul procedurii de certificare a înregistrărilor pentru a-i permite să-şi exprime punctul de vedere cu privire la autorizarea înregistrărilor şi certificarea convorbirilor personale avute cu C.I., mai ales că din procesul-verbal al transcrierilor reieşea faptul că numele şi numărul său de telefon erau cunoscute de autorităţile interne.
33. În cele din urmă, reclamantul afirmă că nu a dispus de nicio cale de atac pentru a se constata şi remedia pretinsa atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii private. În ceea ce priveşte posibilitatea de a contesta înregistrările în cadrul procedurii penale împotriva lui M.T.O. şi M.G.T., reclamantul indică faptul că nu a fost parte la procedură, că nerespectarea vieţii sale private nu a fost vizată de procedura menţionată şi că, în aplicarea Codului de procedură penală, avocatul unui inculpat nu putea face recurs în nume propriu decât pentru cheltuielile suportate.
b) Guvernul
34. Guvernul susţine cu titlu preliminar că art. 8 din Convenţie nu este aplicabil în speţă, întrucât telefonul reclamantului nu a făcut obiectul unei autorizaţii de interceptare a convorbirilor.
35. În continuare pledează că, presupunând că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, această ingerinţă era justificată în temeiul art. 8 § 2 din Convenţie. În acest sens, susţine că măsura era prevăzută de dispoziţiile din Codul de procedură penală relevante în speţă. Făcând referire la hotărârile Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71525/01, 26 aprilie 2007) şi Kruslin împotriva Franţei (24 aprilie 1990, seria A, nr. 176-A), Guvernul susţine că dispoziţiile aplicabile în speţă au fost accesibile şi previzibile şi că au oferit garanţii suficiente în ceea ce priveşte natura, amploarea şi durata măsurii, motivele necesare şi autorităţile competente pentru a dispune, executarea şi controlul măsurii, precum şi posibilitatea de a verifica aceste mijloace de probă.
36. Guvernul explică totodată că scopul măsurii a fost, în speţă, prevenirea infracţiunilor şi protejarea drepturilor altora.
37. Guvernul susţine că ingerinţa a fost proporţională în raport cu scopul legitim urmărit. El subliniază, în acest sens, gravitatea infracţiunilor care au reprezentat sursa ingerinţei şi necesitatea ca anchetatorii să-i localizeze pe presupuşii autori ai infracţiunii. Guvernul reaminteşte că art. 911 din C. proc. pen. prevedea că interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se impunea pentru a se afla adevărul, în măsura în care identificarea autorului sau stabilirea faptelor nu putea fi făcută prin alte mijloace.
38. În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 913 alin. (7) din C. proc. pen. în speţă, Guvernul afirmă că această dispoziţie interzicea utilizarea convorbirilor dintre un inculpat şi avocatul său ca probe în dosarul în care au fost utilizate înregistrările. El adaugă că articolul menţionat îşi găsea justificarea în protejarea dreptului la confidenţialitate în relaţiile dintre avocaţi şi inculpaţi, acest drept derivând din dreptul la apărare. Trebuie observat că, în speţă, C.I. nu era inculpată şi nu avea niciun alt statut care ar fi putut justifica necesitatea de a se apăra. De asemenea, Guvernul precizează că autorizaţia eliberată în speţă a fost justificată şi a fost însoţită de garanţii speciale, nefăcându-se nicio publicitate în jurul cauzei.
39. În temeiul art. 13 din Convenţie, Guvernul arată că reclamantul, în calitate de avocat al inculpaţilor M.T.O. şi MG.T, avea posibilitatea de a contesta legalitatea interceptării convorbirilor telefonice în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva clienţilor săi. Acesta adaugă că art. 301 şi art. 302 C. proc. pen. permiteau verificarea, de către instanţe, a legalităţii probelor obţinute în cursul procedurilor penale printr-o procedură preliminară separată. Guvernul precizează că examinarea legalităţii în ceea ce priveşte certificarea înregistrărilor şi procedura interceptării în ansamblu s-a realizat în cadrul hotărârii pe fondul cauzei. De asemenea, susţine că o eventuală încălcare a drepturilor terţilor în cadrul procedurilor penale, ca atare, ar fi putut să fie transmisă spre a fi controlată de o jurisdicţie civilă, printr-o acţiune în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei relevante în speţă.
40. În sfârşit, Guvernul afirmă că lipsa unui apel împotriva încheierii de certificare a fost justificată de caracterul confidenţial al urmăririi penale şi a procedurilor de interceptare, precum şi de dificultatea de a identifica terţii implicaţi în înregistrări. În plus, Guvernul se întreabă dacă este sau nu obligaţia statelor contractante să-i informeze despre înregistrarea convorbirilor pe toţi terţii care au purtat convorbiri telefonice cu persoane puse sub ascultare.
2. Motivarea Curţii
a) Existenţa unei ingerinţe
41. Curtea subliniază că sunt cuprinse în noţiunile de „viaţă privată” şi „corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie, comunicaţiile telefonice şi că interceptarea acestora se interpretează aşadar ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 din Convenţie (Matheron împotriva Franţei, nr. 57752/00, pct. 27, 29 martie 2005). Nu contează, în această privinţă, că ascultările din litigiu au fost efectuate pe linia unei terţe persoane [Lambert împotriva Franţei, 24 august 1998, pct. 21, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑V, Valentino Acatrinei împotriva României, nr. 18540/04, pct. 53, 25 iunie 2013, şi Ulariu împotriva României, nr. 19267/05, pct. 46, 19 noiembrie 2013].
b) Justificarea ingerinţei
42. Curtea reaminteşte că ingerinţa menţionată anterior contravine art. 8, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la alin. 2 din articolul amintit şi, în plus, este „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea acestora (Lambert, citată anterior, pct. 22).
i. Ingerinţa era „prevăzută de lege”?
43. Formularea „în condiţiile prevăzute de lege” de la art. 8 § 2 urmăreşte mai întâi ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern. Ea implică totodată şi o anumită calitate a legii în cauză: dispune accesul persoanei în cauză la lege – care trebuie să fie capabilă să prevadă consecinţele ce o aşteaptă – şi compatibilitatea sa cu statul de drept [Amann împotriva Elveţiei (MC), nr. 27798/95, pct. 50, CEDO 2000-II].
44. În prezenta cauză, Curtea notează că tribunalul a dispus punerea sub ascultare în litigiu în temeiul art. 911 şi următoarele din Codul de procedură penală (supra, pct. 21). Fără a insista asupra „calităţii” acestei legi (a se vedea, mutatis mutandis, Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, pct. 27, seria A, nr. 176‑A), Curtea observă că articolele menţionate anterior reglementau utilizarea ascultării convorbirilor telefonice, fără a specifica care era situaţia persoanelor ascultate, dar care nu sunt vizate de autorizaţia de interceptare.
În plus, Curtea observă că problema predictibilităţii dispoziţiilor aplicabile înregistrărilor convorbirilor dintre avocat şi clientul său este subiect de dezbatere între părţi.
45. Prin urmare, Curtea ar putea să se întrebe dacă ingerinţa în litigiu era sau nu „prevăzută de lege” în speţă (a se vedea, în special, Amann, citată anterior). Cu toate acestea, consideră că nu este necesar să se pronunţe asupra acestui punct, deoarece încălcarea se naşte dintr-un alt motiv, expus în continuare.
ii. Finalitatea şi necesitatea ingerinţei
46. Curtea consideră că ingerinţa avea ca scop, în speţă, să permită stabilirea adevărului în cadrul unei proceduri penale şi urmărea, aşadar, apărarea ordinii.
47. Rămâne de analizat dacă ingerinţa „era necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor obiective. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a se pronunţa cu privire la existenţa şi întinderea unei asemenea necesităţi, dar această marjă merge împreună cu un control european bazat în acelaşi timp pe lege şi pe deciziile de punere în aplicare, chiar şi atunci când acestea emană de la o jurisdicţie independentă (Lambert, citată anterior, pct. 30).
48. În mod similar, indiferent de sistemul de supraveghere reţinut, Curtea trebuie să fie convinsă de existenţa unor garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor. Această apreciere nu are decât un caracter relativ, ea depinde, printre altele, de tipul de recurs oferit de dreptul intern. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă procedurile destinate controlului adoptării şi aplicării de măsuri restrictive pot limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 50 şi urm., seria A, nr. 28).
49. În speţă, Curtea observă că reclamantul s-a plâns în faţa sa de o interceptare a convorbirilor lui telefonice şi subliniază calitatea de avocat şi relaţia sa profesională cu C.I. În această privinţă, Curtea reaminteşte că interceptarea convorbirilor dintre un avocat şi clientul său aduce atingere fără îndoială secretului profesional, care reprezintă baza relaţiei de încredere între aceste două persoane. Prin urmare, în contextul cauzei aflate în discuţie, C.I. putea denunţa, dacă era cazul, o atingere adusă drepturilor sale, pe motiv de interceptare a convorbirilor cu avocatul său. Astfel, reclamantul poate totodată denunţa o atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii private şi a corespondenţei, pe motiv de interceptare a convorbirilor sale, independent de calitatea de a sta în justiţie a clientei sale. În mod cert, reclamantul nu a făcut el însuşi obiectul unei autorizaţii de punere sub ascultare din cauza calităţii de avocat sau a relaţiei sale cu C.I. (a se vedea, mutatis mutandis, André şi alţii împotriva Franţei, nr. 18603/03, pct. 41, 24 iulie 2008). Nu este mai puţin adevărat că, atunci când convorbirile unei persoane sunt înregistrate şi sunt utilizate în cadrul unei proceduri penale, partea interesată trebuie să aibă posibilitatea unui „control efectiv”, pentru a putea contesta ascultările telefonice în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Matheron, citată anterior, pct. 36, şi Xavier Da Silveira împotriva Franţei, nr. 43757/05, pct. 44, 21 ianuarie 2010).
50. În această privinţă, Curtea observă că autorizaţia de a înregistra convorbirile purtate de C.I. a fost emisă de o instanţă. Cu toate acestea, autorizaţia menţionată o viza pe C.I. şi nu pe reclamant, astfel încât nu se poate concluziona că instanţa a examinat a priori necesitatea măsurii cu privire la partea interesată. În plus, Curtea reaminteşte că a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate (a se vedea, mutatis mutandis, Matheron, citată anterior, pct. 40).
51. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă reclamantul a avut la dispoziţie o cale de atac pentru a solicita a posteriori verificarea înregistrărilor în litigiu.
52. Curtea observă în această privinţă că, potrivit dreptului intern în vigoare la data producerii faptelor, trebuia ca înregistrările să fie certificate de instanţă în cadrul unei proceduri în cursul căreia persoana pusă sub ascultare să fie prezentă. În acest cadru, instanţa era chemată să verifice pertinenţa unor astfel de înregistrări şi să decidă fie depunerea lor la dosarul penal, fie distrugerea lor. De asemenea, Curtea observă că, potrivit Guvernului, art. 913 alin. (7) C. proc. pen. nu era aplicabil în speţă în cadrul procedurii de certificare, pe motiv că C.I. nu avea calitatea de inculpat. Or, se pare că textul legii nu se referea în mod expres la calitatea de „inculpat” a persoanei puse sub ascultare şi că menţiona cuvântul „justiţiabil”. În orice caz, oricare ar fi interpretarea dată termenului „justiţiabil”, Curtea observă că reclamantul, ale cărui convorbiri – considerate utile – au fost depuse la dosar într-o cauză penală, nu avea, potrivit dreptului intern, calitatea pentru a interveni în nume propriu în procedura de certificare: partea interesată nu putea aşadar nici să solicite controlul, pe baza propriilor sale argumente, privind legalitatea şi necesitatea înregistrărilor, nici să ceară punerea în balanţă a intereselor justiţiei în raport cu dreptul său la respectarea vieţii private şi a corespondenţei.
53. Curtea observă în continuare că, potrivit Guvernului, reclamantul ar fi putut contesta legalitatea înregistrărilor în cadrul procedurii penale pe fond declanşate împotriva lui M.T.O şi a lui M.G.T., pe motiv că înregistrările în litigiu au fost depuse la dosar. Or, Curtea remarcă faptul că art. 301 şi art. 302 C. proc. pen., menţionate de Guvern, se referă la drepturile şi obligaţiile părţilor în cadrul procesului penal şi, în acest sens, observă că reclamantul nu era nici parte la procedură, nici inculpat, nici procuror. Deşi este adevărat că partea interesată îl reprezentase pe unul dintre inculpaţi în cadrul acestei proceduri penale, calitatea sa de reprezentant nu-i oferea capacitatea de a interveni în procedură în nume propriu. În plus, art. 362 şi art. 385 C. proc. pen.. limitau situaţiile în care avocatul putea face apel şi recurs în nume propriu la aspecte legate de cheltuielile de procedură. De altfel, reclamantul nu mai era considerat terţă parte ale cărei drepturi au fost încălcate printr-un act realizat de tribunal în timpul judecării cauzei în primă instanţă.
54. De asemenea, Curtea nu contestă că inculpaţii ar putea ridica argumente referitoare la legalitatea înregistrărilor în cauză în cadrul unei proceduri penale deschise împotriva lor. Nu este mai puţin adevărat că reclamantul nu beneficia în mod direct de acest drept, el fiind condiţionat de trimiterea în judecată a clienţilor săi şi de interesele acestora din urmă în procedură. Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că accesibilitatea acestei căi de atac era în mod necesar incertă (a se vedea, mutatis mutandis, Société Canal Plus şi alţii împotriva Franţei, nr. 29408/08, pct. 40, 21 decembrie 2010).
55. În ceea ce priveşte mijlocul indicat de Guvern, cel al unei acţiuni civile în despăgubiri, Curtea evidenţiază că, de fapt, Convenţia este direct aplicabilă în România şi că prevalează asupra dispoziţiilor de drept naţional care sunt contrare acesteia (supra, pct. 26; a se vedea, mutatis mutandis, Abramiuc împotriva României, nr. 37411/02, pct. 125, 24 februarie 2009). Cu toate acestea, în speţă, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă care să demonstreze eficienţa acestei căi de atac (Rachevi împotriva Bulgariei, nr. 47877/99, pct. 64, 23 septembrie 2004). În plus, un recurs în faţa unei instanţe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obţinerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalităţii înregistrărilor în litigiu şi să conducă, dacă este cazul, la pronunţarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant –, astfel încât nu poate fi considerat un „control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Xavier Da Silveira, citată anterior, pct. 48).
56. În consecinţă, având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că ingerinţa în litigiu a fost, în speţă, disproporţionată cu scopul urmărit şi că, prin urmare, persoana în cauză nu a beneficiat de un „control efectiv” impus de statul de drept şi care să poată limita ingerinţa a ceea ce era „necesar într-o societate democratică”.
57. În lumina acestor considerente, Curtea consideră, în cele din urmă, că nu se ridică nicio problemă distinctă din perspectiva art. 13 din Convenţie, invocat de reclamant, capătul de cerere aferent coincizând cu capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie.
58. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
59. Invocând art. 14 din Convenţie, reclamantul se consideră victimă a unui tratament discriminatoriu pe motiv că, printr-o decizie definitivă din 29 martie 2005, Tribunalul Bacău a dispus distrugerea înregistrărilor convorbirilor dintre avocat şi clientul său, inculpat.
60. Curtea reaminteşte că art. 14 menţionat anterior interzice orice discriminare a persoanelor, fizice sau juridice, „care se află în situaţii similare”. Totodată, în temeiul acestei dispoziţii, o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă „îi lipseşte justificarea obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu există „un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit” [Burden împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13378/05, pct. 60, CEDO 2008]. În speţă, întrucât C.I. nu era inculpată, reclamantul nu se afla în aceeaşi situaţie cu avocatul implicat în decizia citată de el. Prin urmare, chiar presupunând că art. 14 ar fi aplicabil în coroborare cu art. 8 din Convenţie, reclamantul nu a probat că a fost supus unui tratament diferit în raport cu persoanele aflate în aceeaşi situaţie cu a sa. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
61. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
62. Reclamantul solicită 40 000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit, care a constat în pierderea posibilităţii de a-şi reprezenta clienţii în cauze judiciare, şi 10 000 de euro pentru prejudiciul moral pe care susţine că l-a suferit.
63. Guvernul susţine că prejudiciul material şi prejudiciul moral, invocate de reclamant, nu au nicio legătură de cauzalitate cu pretinsa încălcare a Convenţiei şi că, în orice caz, nu au fost probate. El consideră că o eventuală constatare de către Curte a încălcării Convenţiei ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins. În fine, consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în domeniu.
64. Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Petrina împotriva României, nr. 78060/01, pct. 56, 14 octombrie 2008). În schimb, consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 4 500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
65. De asemenea, reclamantul solicită 3 000 EUR pentru cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii.
66. Guvernul subliniază că persoana în cauză nu a depus documente justificative decât pentru o sumă echivalentă cu 50 EUR. Pe baza acestor documente justificative – în număr de patru –, el indică faptul că unul este ilizibil şi că altul, corespunzând unei chitanţe pentru o traducere, nu precizează dacă are legătură cu prezenta cauză.
67. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 50 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
68. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
Curtea,
în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 8 din Convenţie;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii. 50 EUR (cincizeci de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 februarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
Josep CasadevallStephen Phillips
PREŞEDINTEGrefier
Full & Egal Universal Law Academy