© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECŢIA A TREIA
CAUZA PIRUZYAN ÎMPOTRIVA ARMENIEI
(Cererea nr. 33376/07)
HOTĂRÂRE
[Extrase]
STRASBOURG
26 iunie 2012
DEFINITIVĂ
26/09/2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Piruzyan c. Armeniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier de Secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 iunie 2012,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 33376/07 îndreptată împotriva Republicii Armene, cerere depusă la Curte de către un cetăţean armean, dl Kamo Piruzyan („reclamantul”), pe data de 25 iulie 2007, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dna L. Sahakyan şi dl Y. Varosyan, avocaţi din Erevan, precum şi de către dl A. Ghazaryan, avocat nepracticant. Guvernul armean („Guvernul”) a fost reprezentat de către agentul guvernamental, dl G. Kostanyan, reprezentant al Republicii Armenia la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. Reclamantul a pretins, în special, că detenţia sa într-o cuşcă de metal în timpul procesului de judecată a echivalat cu un tratament degradant; detenţia sa în perioada 19 februarie – 12 martie 2007 a fost ilegală; instanţele judecătoreşti nu au fost în măsură să ofere motive pentru detenţia sa continuă; acesta nu a putut fi liberat pe cauţiune din cauza gravităţii presupusei infracţiuni; audierea din data de 12 decembrie 2006 cu privire la detenţie nu a fost una contradictorie şi nu a respectat principiul egalităţii de arme; argumentele sale privind lipsa îndoielilor rezonabile nu au fost evaluate în mod adecvat; Curtea de Apel a refuzat examinarea apelului său din 27 ianuarie 2007.
4. La 21 ianuarie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. S-a decis, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (articolul 29 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1978 şi locuieşte în Erevan.
6. Reclamantul a pretins că, la orele 9:20, pe 18 octombrie 2006, a fost condus la secţia locală de poliţie din oraşul Alaverdi, în legătură cu un atac armat produs anterior, în acea zi. Acesta a mai susţinut că reţinerea sa nu a fost înregistrată şi că a fost pus în libertate câteva ore mai târziu.
7. La 19 octombrie 2006, reclamantul a fost pus sub urmărire penală, în baza articolului 175 § 2 alin. (2) şi (4) din Codul penal (CP). Procedurile au început urmare a plângerii victimei, G.H., care locuia în aceeaşi clădire cu reclamantul. Potrivit lui G.H., la orele 20:45, pe 18 octombrie 2006, reclamantul, care purta o mască, l-a atacat pe acesta la parterul clădirii, l-a lovit în cap cu o bară de metal şi i-a furat servieta plină cu bijuterii scumpe.
8. La orele 20:00 ale aceleeaşi zile, reclamantul a fost arestat oficial, bănuit fiind de săvârşirea infracţiunii sus-menţionate. Procesul-verbal privind arestarea preventivă a fost semnat de către reclamant.
9. La 22 octombrie 2006, reclamantului i s-a adus oficial acuzaţia de a fi săvârşit o tâlhărie, în temeiul articolului menţionat anterior. Actul de acuzaţie menţiona că, după producerea incidentului, victima l-a urmărit pe reclamant, care a fost nevoit astfel să abandoneze servieta şi să fugă. Actul a fost semnat de către reclamant.
10. La aceeaşi dată, organul de cercetare a înaintat Curţii Regionale din Lori propunerea arestării preventive a reclamantului pentru o perioadă de două luni, având în vedere faptul că a fost condamnat anterior, că infracţiunea făcea parte din categoria infracţiunilor grave şi că, dacă ar fi lăsat în libertate, s-ar ascunde.
11. La aceeaşi dată, Curtea Regională a examinat şi admis cererea organului de cercetare, constatând că probele existente la dosar ofereau suficiente motive pentru a crede că reclamantul s-ar putea ascunde sau ar putea împiedica cercetarea, având în vedere natura şi gradul de periculozitate ale infracţiunii în cauză.
12. La 8 decembrie 2006, organul de cercetare a propus prelungirea detenţiei cu încă două luni. Propunerea menţiona că în timpul cercetării au fost efectuate mai multe constatări şi expertize, inclusiv expertize chimice şi biologice, precum şi o analiză a urmelor de la locul faptei. Cu toate acestea, ar fi trebuit efectuată o expertiză biologică suplimentară, iar actul de acuzaţie modificat. Organul de cercetare a susţinut că, dacă ar fi lăsat în libertate, reclamantul s-ar ascunde, întrucât a comis o infracţiune gravă şi, condamnat fiind anterior, ar putea comite altele. Acesta nu şi-a recunoscut vinovăţia şi, prin urmare, ar putea împiedica cercetarea. Organul de cercetare a prezentat, în sprijinul propunerii sale, o serie de materiale ale dosarului, printre care ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, procesul-verbal al arestării şi actul de acuzaţie.
13. La 12 decembrie 2006, Curtea Regională a examinat propunerea organului de cercetare. Reclamantul a asistat la respectiva audiere şi a fost aşezat lângă avocatul său.
14. Reclamantul a contestat propunerea organului de cercetare şi a cerut instanţei liberarea pe cauţiune. Acesta a susţinut de la bun început că nu exista nicio îndoială rezonabilă că ar fi săvârşit vreo infracţiune. Faptul că a săvârşit infracţiuni în trecut nu justifică detenţia sa în acest caz. Curtea Regională a statuat în această privinţă că nu examinează cauza pe fond, deci şi problema vinovăţiei reclamantului, ci temeinicia propunerii de prelungire a arestării preventive a reclamantului. Există o diferenţă între problema vinovăţiei şi cea a existenţei unei îndoieli rezonabile.
15. Reclamantul a susţinut că nu a existat nicio probă concretă care să justifice detenţia sa. Ca răspuns la cererea reclamantului de a prezenta probele, organul de cercetare a recunoscut că ele nu erau disponibile. Acesta a susţinut că a fost dispusă efectuarea mai multor expertize şi că era necesară prelevarea unei probe de sânge, în scopul de a stabili dacă grupa sangvină a reclamantului corespunde cu cea a petelor de sânge găsite pe pantofii victimei. Judecătorul care prezida şedinţa i-a cerut apoi organului de cercetare să prezinte toate materialele dosarului. La scurt timp, judecătorul s-a retras pentru deliberare în camera de consiliu.
16. După ce a examinat propunerea organului de cercetare şi materialele care confirmau temeinicia acesteia, Curtea Regională a decis să o admită în parte şi să acorde prelungirea arestării preventive a reclamantului pentru o lună – până la 19 ianuarie 2007 – cu motivarea că, la data de 8 decembrie 2006, organul de cercetare a dispus o expertiză biologică nefinalizată încă. Făcând trimitere la articolul 143 § 1 din Codul de procedură penală (CPP), instanţa a decis să respingă cererea de liberare pe cauţiune a reclamantului, pe motiv că a fost acuzat de săvârşirea unei infracţiuni grave.
17. La 27 decembrie 2006, reclamantul a introdus un apel. Acesta a precizat, inter alia, faptul că nu a existat nicio îndoială rezonabilă privind săvârşirea unei infracţiuni de către persoana sa. Actele supuse spre examinare de către organul de cercetare în susţinerea propunerii sale, precum ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, procesul-verbal al arestării şi actul de acuzare, nu erau suficiente pentru a fundamenta îndoiala rezonabilă. Mai mult, Curtea Regională a refuzat, în termeni generali, să examineze problema existenţei îndoielii rezonabile. Reclamantul a contestat în continuare afirmaţia că ar putea săvârşi noi infracţiuni, afirmaţie bazată doar pe faptul că a fost condamnat anterior. În plus, nu exista niciun indiciu temeinic care să sugereze că s-ar putea ascunde. Necesitatea de a efectua o expertiză biologică suplimentară nu a putut servi ca motiv pentru prelungirea detenţiei sale. În fine, reclamantul a susţinut că procesul din faţa Curţii Regionale nu a fost unul contradictoriu şi că a fost încălcat principiul egalităţii de arme, odată ce judecătorul care a prezidat şedinţa, omiţând să examineze la audieri probele pe care s-ar fi fundamentat îndoiala rezonabilă, a primit întreg dosarul de la organul de cercetare înainte de a se retrage pentru deliberări. Reclamantul nu a avut acces la niciunul dintre aceste materiale, şi nici posibilitatea să le analizeze.
18. La 25 ianuarie 2007, Curtea Penală şi Militară de Apel a menţinut încheierea Curţii Regionale. Aceasta a statuat că organul de cercetare a prezentat indicii temeinice care dovedesc vinovăţia reclamantului, reclamant care a confirmat implicarea sa în eveniment. A existat astfel îndoiala rezonabilă că reclamantul a săvârşit o infracţiune. Curtea de Apel a constatat că a existat şi necesitatea prelungirii arestării preventive a reclamantului, având în vedere periculozitatea şi natura presupusei infracţiuni, dar şi faptul că acesta s-ar putea ascunde sau ar putea împiedica cercetarea. Curtea de Apel a respins cererea de liberare pe cauţiune din aceleaşi motive. Ea a considerat că încheierea Curţii Regionale pentru prelungirea arestării preventive şi respingerea cererii de liberare pe cauţiune a fost întemeiată şi bine motivată, şi că nu există motive pentru a o modifica.
19. La data de 9 ianuarie 2007, organul de cercetare a înaintat o propunere de prelungire a arestării preventive a reclamantului cu o lună, propunere întemeiată pe aceleaşi motive invocate anterior.
20. La 12 ianuarie 2007, Curtea Regională a examinat propunerea organului de cercetare. Reclamantul a fost prezent la acea audiere şi a fost aşezat lângă avocatul său. Acesta a contestat propunerea organului de cercetare şi a solicitat instanţei să fie liberat pe cauţiune. Curtea Regională a admis propunerea şi a dispus prelungirea arestării preventive a reclamantului cu o lună – până la 19 februarie 2007 – pe motiv că organul de cercetare a dispus efectuarea unor expertize nefinalizate încă. Instanţa a respins cererea reclamantului de liberare pe cauţiune în baza aceluiaşi motiv.
21. La 27 ianuarie 2007, reclamantul a formulat un apel.
22. La 8 februarie 2007, acuzaţia împotriva reclamantului a fost modificată. Faţă de prima formă, reclamantul a mai fost, de asemenea, acuzat de tentativă la omor în stare de recidivă.
23. La data de 16 februarie 2007, cercetarea a fost încheiată şi reclamantului i-a fost permis accesul la materialele dosarului.
24. La 19 februarie 2007, perioada de detenţie a reclamantului, autorizată prin încheierea din 12 ianuarie 2007, a expirat.
25. La aceeaşi dată, procurorul a aprobat punerea sub acuzare şi cazul a fost trimis în faţa Curţii Regionale din Lori pentru examinarea fondului.
26. La aceeaşi dată, Curtea de Apel a decis să lase neexaminat recursul reclamantului din 27 ianuarie 2007, pe motiv că cercetarea a fost încheiată, iar cazul trimis Curţii Regionale.
27. La 5 martie 2007, reclamantul a depus o cerere la Curtea Regională, susţinând că, începând cu 19 februarie 2007, detenţia sa a fost una ilegală şi a solicitat să fie pus în libertate. O cerere similară a fost adresată şefului centrului de detenţie în care se găsea reclamantul.
28. Printr-o scrisoare din data de 6 martie 2007, şeful centrului de detenţie a respins cererea, făcând trimitere la articolul 138 din CPP şi menţionând că acest caz a fost trimis Curţii Regionale.
29. La 12 martie 2007, Curtea Regională a respins cererea din 5 martie 2007 în baza aceloraşi motive.
30. La aceeaşi dată, Curtea Regionala a admis judecarea cauzei penale a reclamantului. Decizia a statuat că detenţia reclamantului rămâne neschimbată.
...
37. În cadrul şedinţei de judecată din 8 august 2007, reclamantul a solicitat Curţii Regionale revocarea ordonanţei privind arestarea sa preventivă sau dispunerea măsurii liberării pe cauţiune. Acesta a susţinut că se afla în detenţie de aproape zece luni. Nu exista niciun motiv întemeiat care să justifice detenţia sa continuă, din moment ce toţi martorii au fost deja audiaţi şi el nu ar fi putut împiedica desfăşurarea procesului. Procurorul a contestat cererea, invocând faptul că reclamantul nu trebuie liberat pe cauţiune, întrucât este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni grave. Curtea Regională a respins cererea reclamantului pe motiv că examinarea cauzei nu a fost încheiată încă şi că nu existau motive suficiente pentru revocarea măsurii arestării preventive ori dispunerea liberării pe cauţiune.
38. La 6 septembrie 2007, Curtea de Casaţie a declarat ca nefondate recursurile reclamantului din 24 iulie şi 18 august 2007.
39. La o dată nespecificată, procurorul a retras acuzaţiile şi a solicitat Curţii Regionale pronunţarea încetării procesului penal împotriva reclamantului pe motiv că probele existente nu erau suficiente pentru susţinerea acuzaţiilor împotriva acestuia.
40. La data de 5 decembrie 2007, Curtea Regională din Lori a dat curs propunerii dispunând încetarea procesului penal împotriva reclamantului, în temeiul articolului 35 § 4 din CPP.
41. La aceeaşi dată, reclamantul a fost pus în libertate.
II. DISPOZIŢIILE DE DREPT ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Codul penal (în vigoare la 1 august 2003)
42. În conformitate cu articolul 19, în funcţie de natura lor şi gradul de pericol social, infracţiunile sunt împărţite în infracţiuni uşoare, mai puţin grave, grave şi deosebit de grave. Faptele săvârşite cu premeditare, sancţionate cu pedeapsa închisorii de maxim cinci ani, se încadrează în categoria infracţiunilor mai puţin grave, în timp ce faptele al căror maxim special este de zece ani de închisoare sunt considerate infracţiuni grave.
43. În temeiul articolului 175 § 2 (2) şi (4), tâlhăria, adică furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări care pun în primejdie viaţa sau sănătatea victimei, cu scopul de a-şi însuşi o cantitate mare de bunuri, de către o persoană având asupra sa o armă ori un obiect asimilabil acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la şase la zece ani.
B. Codul de procedură penală (în vigoare la 12 ianuarie 1999)
1. Dreptul la recurs
44. În conformitate cu articolul 6 § 10, hotărârea definitivă este hotărârea adoptată de către autoritatea competentă, care desesizează instituţia sau întrerupe desfăşurarea procesului ori care soluţionează cauza pe fond.
45. Potrivit articolului 65 § 2 (20), acuzatul are dreptul de a declara recurs împotriva actelor şi deciziilor organului de anchetă, de cercetare, procurorului şi instanţei de judecată, inclusiv împotriva verdictului şi a oricărei alte hotărâri judecătoreşti definitive.
46. În temeiul articolului 384, în vigoare la data faptelor, recursurile puteau fi declarate numai împotriva hotărârilor definitive ale primei instanţe.
2. Despre detenţie
47. În conformitate cu articolul 134, măsurile preventive sunt măsuri cu caracter de constrângere impuse unei persoane arestate sau acuzate pentru a preveni comportamentul inadecvat al aceasteia în timpul desfăşurării procesului penal şi pentru a garanta executarea hotărârii de judecată. Măsurile preventive includ, printre altele, arestarea preventivă şi liberarea pe cauţiune.
48. Articolul 135 prevede că instanţa poate dispune luarea unei măsuri preventive doar atunci când probele dosarului oferă motive suficiente să se considere că bănuitul sau acuzatul poate: (1) să se ascundă de organul care instrumentează cauza penală; (2) să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea persoanelor implicate în procesul penal ori prin sustragerea sau falsificarea probelor importante ale cauzei, prin refuzul de a se prezenta în faţa organelor abilitate atunci când este citat, fără motive întemeiate, sau prin alte mijloace; (4) să se sustragă de la judecată ori de la executarea pedepsei; sau (5) să împiedice executarea hotărârii judecătoreşti. Detenţia şi liberarea pe cauţiune pot fi dispuse în cazul acuzatului numai atunci când maximul pedeapsei prevăzute pentru săvârşirea presupusei fapte este închisoarea mai mare de un an sau când există motive suficiente să se considere că bănuitul sau acuzatul ar putea comite vreo faptă din cele menţionate mai sus. Atunci când se hotărăşte necesitatea impunerii unei măsuri preventive sau se dispune măsura preventivă aplicabilă bănuitului sau acuzatului, trebuie avute în vedere: (1) natura şi gradul de pericol social al presupusei fapte; (2) personalitatea suspectului sau acuzatului; (3) vârsta şi starea sănătăţii lui; (4) sexul; (5) ocupaţia; (6) statutul familial şi dacă are, după caz, pe cineva sub ocrotire; (7) starea materială; (8) dacă bănuitul are o reşedinţă permanentă; şi (9) alte circumstanţe semnificative.
49. Articolul 136 § 2 prevede că arestarea preventivă şi liberarea pe cauţiune pot fi dispuse doar prin încheierea instanţei după înaintarea unei propuneri de către organul de cercetare penală sau de către procuror, ori prin auto-sesizare, în timpul examinării cauzei penale. Instanţa poate înlocui măsura arestării preventive cu liberarea pe cauţiune şi la solicitarea apărătorului.
50. În temeiul articolului 138 § 3, în timpul urmăririi penale perioada arestării preventive nu poate depăşi termenul de două luni, cu excepţia cazurilor prevăzute de Cod. În cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive se suspendă la data la care procurorul trimite cauza penală instanţei de judecată sau atunci când măsura arestării preventive este revocată.
51. Articolul 143 § 1 prevede că prin „cauţiune” se înţelege suma de bani, aporturile sau alte bunuri depuse în instanţă de către una sau mai multe persoane, în scopul de a garanta liberarea provizorie a unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave.
52. În conformitate cu articolul 285 § 1, propunerea procurorului sau a organului de cercetare penală de luare a măsurii arestării preventive a unei persoane sau de prelungire a acesteia trebuie să indice motivele şi temeiurile pentru care măsura este necesară. Materialele pe care se întemeiază cererea trebuie să fie anexate la aceasta.
...
ÎN DREPT
...
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENŢIE
83. În continuare, reclamantul s-a plâns că instanţele naţionale nu au oferit motive care să explice perioada mare a detenţiei sale şi de faptul că liberarea sa pe cauţiune nu era prevăzută de lege din cauza gravităţii infracţiunii. Acesta a invocat articolul 5 § 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
„3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
...
B. Cu privire la fondul cauzei
1. Pretinsa lipsă a motivării detenţiei prelungite a reclamantului
(a) Susţinerile părţilor
89. Guvernul a susţinut că autorităţile naţionale au oferit motive pertinente şi suficiente pentru necesitatea detenţiei prelungite a reclamantului, cum ar fi pericolul sustragerii acestuia, împiedicarea desfăşurării procesului şi comiterea unei noi infracţiuni, având în vedere că a mai fost condamnat anterior.
90. Reclamantul a susţinut că instanţele naţionale nu au motivat necesitatea detenţiei sale prelungite şi au invocat doar dispoziţiile legale incidente, fără a face vreo evaluare a situaţiei sale particulare.
(b) Aprecierea Curţii
(i) Principii generale
91. Persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie lăsată întotdeauna în libertate până la judecarea cauzei, cu excepţia cazului în care autorităţile dovedesc fapul că există motive „pertinente şi suficiente” pentru a justifica prelungirea detenţiei (a se vedea Smirnova c. Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 58, CEDO 2003-IX (extrase); Becciev c. Moldovei, nr. 9190/03, § 53, 4 octombrie 2005; şi Khodorkovskiy c. Rusiei, nr. 5829/04, § 182, 31 mai 2011).
92. Instanţele naţionale trebuie să examineze toate faptele motivând în favoarea sau împotriva existenţei unui real interes public care să justifice, cu respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, excepţiile de la regula respectării libertăţii individuale şi să le expună în hotărârile lor date cu privire la cererile de punere în libertate (a se vedea Letellier c. Franţei, 26 iunie 1991, § 35, seria A nr. 207). Argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie generale şi abstracte (a se vedea Clooth c. Belgiei, 12 decembrie 1991, § 44, seria A nr. 225).
93. Existenţa unei îndoieli rezonabile potrivit căreia persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea detenţiei prelungite, dar, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă. În asemenea cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte temeiuri invocate de către autorităţile judiciare mai justifică lipsirea de libertate. În cazul în care asemenea motive au fost întradevăr „pertinente” şi „suficiente”, Curtea trebuie să verifice de asemenea dacă autorităţile naţionale competente au manifestat o „diligenţă specială” în desfăşurarea procesului (a se vedea Labita c. Italiei [MC], nr. 26772/95, § 153, CEDO 2000-IV).
94. Jurisprudenţa convenţională a statuat patru motive fundamentale pentru admiterea detenţiei unei persoane înainte de faza judecăţii, atunci când persoana în cauză este bănuită de săvârşirea unei infracţiuni: pericolul sustragerii de la actul de justiţie (a se vedea Stögmüller c. Austriei, 10 noiembrie 1969, § 15, seria A nr. 9), pericolul ca acuzatul, liber fiind, va pune în pericol, prin acţiunile sale, desfăşurarea actului de justiţie (a se vedea Wemhoff c. Germaniei, 27 iunie 1968, § 14, seria A nr. 7) sau va comite noi infracţiuni (a se vedea Matznetter c. Austriei, 10 noiembrie 1969, § 9, Seria A nr. 10) sau va provoca dezordini publice (a se vedea Letellier, citată mai sus, § 51).
95. Pericolul ascunderii acuzatului nu poate fi estimat având în vedere doar gravitatea pedepsei prevăzute. Acesta trebuie stabilit având în vedere o serie de alţi factori relevanţi, care pot confirma fie existenţa pericolului de a se ascunde, fie gravitatea redusă a faptei ce se pretinde a fi săvârşită şi care nu justifică detenţia până la judecarea cauzei (a se vedea Yağcı şi Sargın c. Turciei, 8 iunie 1995, § 52, seria A nr. 319-A). Pericolul de ascundere trebuie să fie evaluat în funcţie de circumstanţele personale, morala persoanei, existenţa unui domiciliu, ocupaţia, veniturile, legăturile de familie şi alte legături cu ţara în care îi este aplicată măsura preventivă. Probabilitatea unei condamnări îndelungate şi consistenţa probelor pot prezenta importanţă, dar nu sunt hotărâtoare în sine, obţinerea de garanţii putând fi utilizată pentru a compensa orice pericol (a se vedea cauza Neumeister c. Austriei, 27 iunie 1968, § 10, seria A nr. 8).
96. Pericolul că acuzatul poate să împiedice buna desfăşurare a procesului nu poate fi invocat in abstracto, ci trebuie susţinut prin probe concrete (a se vedea Trzaska c. Poloniei, nr. 25792/94, § 65, 11 iulie 2000).
(ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate în cauză
97. În cauză, Curtea reţine că instanţele naţionale, atunci când au dispus măsura arestării preventive a reclamantului şi prelungirea acesteia, s-au întemeiat pe existenţa pericolului de ascundere şi de împiedicare a desfăşurării procesului, având în vedere natura gravă a învinuirii, iar în mai multe rânduri, că trebuiau efectuate expertize şi că procedurile erau încă în derulare.
98. Curtea remarcă din start că motive precum necesitatea efectuării de noi expertize sau nefinalizarea procedurilor nu corespund niciunuia dintre motivele admise pentru admiterea detenţiei unei persoane până la judecarea cauzei sale, în temeiul articolului 5 § 3.
99. În privinţa pericolului de ascundere sau de împiedicare a desfăşurării procesului, Curtea constată că atât Curtea Regională, cât şi Curtea de Apel s-au limitat la a relua motivările abstracte şi stereotipe, fără a indica din ce cauză consideră întemeiate afirmaţiile potrivit cărora reclamantul s-ar putea ascunde sau împiedica desfăşurarea procesului. Nici măcar nu au combătut argumentele aduse de către reclamant. Referinţele de ordin general la natura gravă a infracţiunii de săvârşirea căreia a fost acuzat reclamantul şi pe care s-au întemeiat instanţele în mai multe rânduri nu pot fi considerate ca fiind justificări suficiente ale presupuselor pericole.
100. În lumina celor sus-menţionate, Curtea consideră că motivele invocate de către Curtea Regională din Lori şi Curtea Penală şi Militară de Apel în încheierile lor cu privire la detenţia reclamantului şi prelungirea acesteia nu au fost „pertinente şi suficiente”. În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în această cauză.
2. Interzicerea liberării pe cauţiune
(a) Susţinerile părţilor
101 Reclamantul a susţinut că interzicerea liberării pe cauţiune prevăzută la articolul 143 § 1 din CPP contravine garanţiilor articolului 5 § 3.
102. Guvernul nu a comentat asupra acestui capăt de cerere.
(b) Aprecierea Curţii
103. Curtea reiterează că, în temeiul articolului 5 § 3, autorităţile, atunci când decid dacă o persoană trebuie pusă în libertate sau ţinută în detenţie, sunt obligate să ia în considerare măsuri alternative pentru a se asigura de prezentarea persoanei în cauză la audiere. Întradevăr, articolul nu prevede numai „dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii” al unei persoane, ci şi faptul că „punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere” (a se vedea Jablonski c. Poloniei, nr. 33492/96 , § 83, 21 decembrie 2000).
104. În continuare, Curtea reţine că a constatat anterior încălcări ale articolului 5 § 3 într-un număr de cazuri în care cererile de liberare pe cauţiune au fost respinse automat, în baza legii (a se vedea Caballero c. Regatului Unit [MC], nr. 32819/96, §21, CEDO 2000-II, şi S.B.C c. Regatului Unit, nr. 39360/98, § 23-24, 19 iunie 2001).
105. În cauză, cererile reclamantului de a fi liberat pe cauţiune au fost, de asemenea, respinse, pe motiv că ar fi fost acuzat de săvârşirea unei infracţiuni care, în conformitate cu articolul 19 din CP, era calificată ca fiind gravă, şi că articolul 143 § 1 din CPP interzicea liberarea pe cauţiune în asemenea cazuri. Curtea consideră că o atare respingere automată a cererilor reclamantului de liberare pe cauţiune, lipsită de vreun control judiciar al circumstanţelor particulare ale detenţiei sale, era incompatibilă cu garanţiile articolului 5 § 3.
106. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie în această privinţă.
...
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
...
4. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie în privinţa omisiunii de a prezenta motive pertinente şi suficiente pentru detenţia prelungită a reclamantului;
5. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie în partea ce ţine de respingerea automată a cererilor reclamantului de liberare pe cauţiune;
...
Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 26 iunie 2012, în conformitate cu articolul 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy